Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


SUFERINŢA LUI MIHAEL LEGATĂ DE EVOLUŢIA OMENIRII
ÎN PERIOADA PREMERGĂTOARE ACŢIUNII LUI PĂMÂNTEŞTI
(A TREIA CONSIDERAŢIE)


Pe măsură ce epoca sufletului conştienţei avansează se reduce din ce în ce mai mult posibilitatea legăturii lui Mihael cu entitatea omenească generală. În aceasta îşi face intrarea intelectualitatea umanizată. Din ea se retrag reprezentările imaginative care îi pot arăta omului inteligenţa autentică din Cosmos. Posibilitatea lui Mihael de a se apropia de om începe abia din ultima treime a secolului al XIX-lea. Mai înainte acest lucru nu se putea întâmpla decât dacă se căutau căile rosicruciene autentice.

Omul priveşte cu intelectul său, ce începe să mijească, în natură. El vede astfel o lume fizică, o lume eterică, în interiorul căreia nu este prezent. Prin ideile grandioase ale lui Copernic şi Galilei el dobândeşte o imagine a lumii din exteriorul omului; şi-o pierde însă pe a sa proprie. Se priveşte pe sine însuşi şi nu are nicio posibilitate să înţeleagă ce este el.

În profunzimile fiinţei sale se deşteaptă acel ceva destinat să poarte inteligenţa sa. Cu acesta se uneşte Eul său. Astfel, omul poartă acum în sine o triadă. Întâi, în fiinţa sa spiritual-sufletească, cu manifestare fizic-eterică, acel element care odinioară, încă de pe vremea vechiului Saturn şi a vechiului Soare şi apoi mereu şi mereu, l-a aşezat în sfera divin-spiritualului. Este acel element prin care fiinţa omenească şi fiinţa mihaelică pot merge împreună. În al doilea rând, omul poartă în sine fiinţa sa fizică şi eterică de mai târziu, aceea care s-a dezvoltat în timpurile vechii Luni şi a perioadelor pământeşti. Ea este în întregime opera şi acţiunea divin-spiritualului; acesta însă nu mai este viu în ea.

El învie iarăşi deplin abia după ce Christos a trecut prin Misteriul de pe Golgota. În ceea ce acţionează spiritual în corpul fizic şi eteric al omului poate fi găsit Christos. În al treilea rând, omul are în el acea parte a spiritual-sufletescului său care a primit fiinţă nouă în epoca lunară şi în perioadele pământeşti trecute. În aceasta Mihael a rămas activ, în timp ce în perioadele corespunzătoare ale Lunii si Pământului a devenit din ce în ce mai inactiv. În aceasta el i-a conservat omului imaginea sa uman-divină.

Aceasta a putut-o face până să înceapă epoca conştienţei. După aceea întregul spiritual-sufletesc al omului s-a cufundat oarecum în fizic-eteric, pentru a scoate de acolo sufletul conştienţei.

Omului a început să-i lumineze în conştienţă ceea ce îi puteau spune corpul său fizic şi corpul său eteric despre fizicul şi etericul din natură. Ceea ce-i puteau spune corpul astral şi Eul despre el însuşi s-a cufundat în întuneric, dispărând din câmpul său de observaţie.

Vine o vreme în care în omenire se prefigurează sentimentul că ea nu se mai poate înţelege pe sine. Începe o căutare pentru cunoaşterea entităţii omeneşti. Ea nu poate fi satisfăcută prin ceea ce oferă prezentul. Se merge istoriceşte înapoi, în vremuri anterioare. În evoluţia spirituală a omenirii apare Umanismul. Se tinde spre Umanism nu pentru că l-am avea pe om, ci tocmai pentru că l-am pierdut. Dacă Erasmus din Rotterdam [28] şi alţiii l-ar fi avut, ei ar fi acţionat dintr-o cu totul altă dispoziţie sufletească decât ceea ce a însemnat Umanismul pentru ei.

Mai târziu Goethe descoperea în Faust o făptură omenească ce îl pierduse complet şi definitiv pe om.

Această căutare a „omului“ devine tot mai febrilă, căci nu aveai altceva de ales decât fie să devii insensibil faţă de propria fiinţă, fie să dezvolţi, ca un element al sufletului, dorul după ea.

Până în secolul al XIX-lea, cei mai buni oameni dezvoltă în modul cel mai divers, în domeniile cele mai variate ale vieţii spirituale europene, idei ‒ idei istorice, naturalist-ştiinţifice, filosofice, mistice ‒ ce reprezintă o strădanie de a-l găsi pe om, într-o concepţie despre lume grevată de modul intelectualist de a privi.

„Renaşterea“, renaşterea spirituală, „Umanismul“ se grăbesc, chiar se năpustesc după o spiritualitate pe care o caută într-o direcţie unde ea nu poate fi găsită; acolo unde ar trebui s-o caute domnesc neputinţa, iluzia, amorţeala. În acest timp vedem peste tot o străpungere a forţelor mihaelice în artă, în cunoaştere, în oameni, nu însă şi în forţele tinere ale sufletului conştienţei ce încep să prindă puteri. ‒ O clătinare, o oscilare a vieţii spirituale: Mihael, îndreptându-şi toate forţele înapoi în evoluţia cosmică, pentru a căpăta putere să ţină echilibrul „balaurului“ de sub picioarele sale. Marile creaţii ale Renaşterii s-au născut tocmai în urma acestor eforturi ale lui Mihael de a dobândi putere. Ele sunt însă, deocamdată, o formă nouă a sufletului înţelegerii sau afectivităţii, nu o acţiune a noilor forţe sufleteşti.

Îl putem vedea pe Mihael, chiar dacă este în situaţia de a-l învinge pentru multă vreme pe „balaur“, privind plin de îngrijorare, căci el percepe faptul că oamenii, pe baza imaginii despre natură nou dobândite, vor să-şi creeze una asemănătoare despre om. Mihael vede cum este privită natura şi cum din ceea ce se eheamă „legi ale naturii“ se vrea să se creeze o imagine despre om. El vede modul de a-şi face reprezentări al oamenilor: că o anume însuşire a unui animal ar deveni mai perfectă, că altă legătură organică ar deveni mai armonioasă şi astfel ar „lua naştere“ omul. Înaintea ochiului spiritual al lui Mihael „un om“ nu ia fiinţă însă pentru că ceva ce s-a gândit că s-ar perfecţiona sau s-ar armoniza doar a fost gândit; nimeni nu poate vedea că el şi devine în realitate, pur şi simplu pentru că aşa ceva nu se întâmplă nicăieri.

Şi astfel cei cu o astfel de gândire despre om trăiesc în imagini ireale, în iluzii; ei vânează o imagine despre om pe care doar cred că o au; în realitate însă în câmpul lor vizual nu se află nimic. „Forţa Soarelui spiritual Christos scaldă în lumină şi acţionează în sufletele lor; ei însă nu-l pot lua încă în seamă. Forţa sufletului conştienţei domneşte în trup; ea nu vrea încă să cuprindă sufletul.“ Cam în acest fel poate fi auzită inspiraţia rostită acolo de Mihael, înfiorat de grijă. Îngrijorat pentru ca nu cumva forţa iluziei din om să-i dea „balaurului“ atâta putere încât lui ‒ lui Mihael ‒ menţinerea echilibrului să-i devină o imposibilitate.

Alte personalităţi încearcă să simtă cu o forţă mai mult interior-artistică unitatea dintre natură şi om. Răsună puternic cuvântul rostit de Goethe într-o frumoasă carte, ce caracterizează modul de a acţiona al lui Winckelmann [29]: „Când natura sănătoasă [30] a omului acţionează ca un întreg, când el se simte în lume ca într-un mare, frumos, respectabil şi valoros tot, când tihna armonioasă îi conferă o desfătare pură şi fără oprelişti, atunci Universul, dacă s-ar putea simţi pe sine, ar jubila pentru că şi-a atins ţinta şi ar admira piscul propriei deveniri şi esenţe“. Ceea ce i-a înflăcărat spiritul lui Lessing, ceea ce a însufleţit în Herder marea lui viziune cosmică răsună în acest cuvânt al lui Goethe. Întreaga creaţie a lui Goethe însuşi este ca o revelare pe toate planurile a acestui cuvânt al său. În cartea sa Scrisori estetice [31], Schiller a zugrăvit un om ideal care, aşa cum răsună în acest cuvânt, poartă în el Universul şi îl transpune în realitate împreună cu ceilalţi oameni. Dar de unde vine această imagine despre om? Ea luminează ca Soarele dimineţii într-o zi de primăvară. Ea şi-a făcut însă apariţia în simţirea umană prin contemplarea omului Greciei antice. Oamenii au nutrit-o cu un impuls mihaelic interior puternic; însă ei nu au putut să-i dea o formă, nu au putut-o dezvolta decât adâncindu-şi privirea sufletească în trecut. Goethe simţea şi el, atunci când voia să-l vieţuiască pe „om“, cele mai puternice conflicte cu sufletul conştienţei. L-a căutat în filosofia lui Spinoza; a crezut că intuieşte ce este omul întâi în timpul călătoriei în Italia, când a privit înăuntrul fiinţei greceşti. În cele din urmă el trece rapid de la sufletul conştienţei, care se făcea simţit la Spinoza, la sufletul înţelegerii sau afectivităţii, aflat în curs de a se stinge. În concepţia sa foarte cuprinzătoare despre natură el nu poate decât să transfere, într-o măsură extrem de mare, ceea ce este propriu sufletului înţelegerii sau afectivităţii în sufletul conştienţei.

Mihael priveşte cu gravitate şi această căutare legată de fiinţa omului. Ceea ce este conform judecăţii sale intră fără discuţie în evoluţia spirituală omenească; este acel om ce odinioară a contemplat fiinţial-inteligentul, pe care Mihael îl administra atunci din afară, din Cosmos. Dacă acesta nu va fi cuprins însă de forţa spiritualizată a sufletului conştienţei, va ieşi în cele din urmă de sub oblăduirea lui Mihael şi va ajunge sub puterea lui Lucifer. Că Lucifer, în balansul stării de echilibru cosmic-spiritual, ar putea dobândi supremaţia este cealaltă grijă înfrigurată din viaţa lui Mihael.

Pregătirea lui Mihael pentru misiunea sa de la sfârşitul secolului al XIX-lea se petrece într-un mare tragism cosmic. Jos, pe Pământ, domneşte adesea cea mai deplină satisfacţie legată de acţiunea imaginii despre natură; în domeniul în care acţionează Mihael domneşte tragismul legat de piedicile care se pun în calea asimilări noii imagini despre om.

Odinioară, în radiaţia Soarelui, în licărirea zorilor dimineţii, în scânteierea stelelor trăia iubirea distantă, spiritualizată a lui Mihael; acum această iubire a căpătat, în mod foarte pronunlat, nuanţa unei contemplări dureroase a omenirii.

Situarea lui Mihael în Cosmos a devenit una tragic-dificilă, dar şi una conducând imperativ spre o soluţie, chiar în intervalul de timp ce a premers misiunii sale pământeşti. Oamenii au putut să aducă intelectualitatea doar în domeniul trupului, şi aici doar în cel al simţurilor. Ca urmare ei au refuzat, pe de o parte, să înţeleagă ceva ce nu le parvenea prin simţuri; natura a devenit un câmp al revelaţiei senzoriale, această revelaţie gândită însă complet material. În formele din natură nu mai era percepută opera divin-spiritualului, ci ceva lipsit de spirit, despre care totuşi se afirma că ar produce spiritualul în care trăieşte omul. Pe de altă parte, oameni nu mai voiau să accepte de la o lume spirituală decât ceva despre care vorbeau izvoarele istorice. O privire a spiritului în trecut era la fel de sever dezavuată ca şi una în prezent.

În sufletul omului nu mai trăia decât ceva ce vine din sfera prezentului, în care Mihael nu intră. Omul era fericit să stea pe un sol „sigur“. El credea că are acest sol, deoarece nu căuta în natură gânduri, pe acestea suspectându-le că ar contine imediat şi un element arbitrar, fantezist. Mihael însă nu era fericit; el trebuia să ducă lupta dincolo de om, în domeniul său propriu, împotriva lui Lucifer şi a lui Ahriman. Acest lucru a determinat un mare şi tragic impediment, deoarece Lucifer se apropie cu atât mai uşor de om cu cât Mihael, care este şi păstrătorul trecutului, trebuie să se ţină mai mult la distanţă de el. Şi astfel în lumea spirituală din imediata vecinătate a Pământului a avut loc o luptă aprigă a lui Mihael cu Ahriman şi Lucifer pentru om, în timp ce acesta, în sfera pământească însăşi, îşi menţinea sufletul într-o activitate potrivnică evoluţiei sale sănătoase.

Toate acestea sunt valabile desigur pentru viaţa spirituală europeană şi americană. Pentru cea asiatică ar trebui vorbit altfel.

Goetheanum, 14 decembrie 1924


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la cea dea treia consideraţie prezentată anterior: Suferinţa lui Mihael
legată de evoluţia omenirii în perioada premergătoare acţiunii lui pământeşti)

134. La începutul perioadei de evoluţie a sufletului conştienţei omul simte cum imaginea sa anterioară despre omenire, despre propria sa entitate primită imaginativ, a dispărut. Incapabil s-o mai găsească acum în sufletul conştienţei, începe s-o caute pe cale naturalist-ştiinţifică sau pe cale istorică. El doreşte ca vechea imagine despre omenire să poată învia din nou în sine.

135. În felul acesta nu se ajunge la a fi cu adevărat umplut cu entitatea omenească, ci doar la iluzii. Acest lucru nu se observă însă; şi se vede în el un factor care susţine omenirea.

136. Astfel Mihael, în epoca care premerge activităţii lui pământeşti, trebuie să privească cu îngrijorare şi suferinţă evoluţia omenirii. Motivul este acela că omenirea respinge orice privire spirituală, retezându-şi prin aceasta toate firele care o leagă cu Mihael.