Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


LIBERTATEA OMULUI ŞI EPOCA MIHAELICĂ


În facultatea de amintire a omului trăieşte imaginea personală a unei forţe cosmice ce a acţionat în fiinţa omenească în modul arătat în ultimele noastre consideraţii. Această forţă cosmică mai este încă şi în prezent activă. Ea acţionează, în arierplanul vieţii omeneşti, ca forţă de creştere, ca impuls însufleţitor. Aici ea acţionează cu un aport mai important. Doar o mică parte şi-o rezervă pentru a acţiona în sufletul conştienţei. Aici ea acţionează ca forţă de amintire.

Această forţă de amintire trebuie să o vedem în lumina justă. ‒ Dacă în epoca actuală a devenirii cosmice omul percepe cu ajutorul simţurilor, această percepţie este o străfulgerare de o clipă în conştienţă a unor imagini cosmice. Străfulgerarea vine atunci când mintea este îndreptată spre lumea exterioară; ea străluminează conştienţa; dispare când mintea nu se mai îndreaptă spre lumea exterioară. Acest ceva ce străfulgeră în sufletul omenesc nu trebuie să aibă durată, căci dacă omul nu l-ar scoate la timp din conştienţă el s-ar pierde în conţinutul conştienţei. Omul n-ar mai fi el însuşi. „Luminarea“ prin intermediul percepţiei trebuie să trăiască în conştienţă un timp foarte scurt, în aşa-numitele copii, ce l-au interesat atât de mult pe Goethe. De asemenea, acest conţinut al conştienţei nu trebuie nici să încremenească în existenţial; el trebuie să rămână imagine. Trebuie să devină la fel de puţin real pe cât de reală poate deveni imaginea într-o oglindă.

În ceva ce s-ar consuma în conştienţă ca realitate omul s-ar pierde la fel ca în ceva ce ar avea durată prin sine însăşi. Nici de această dată el n-ar mai putea fi el însuşi.

Perceperea clară a lumii exterioare înseamnă astfel o activitate interioară a sufletului omenesc de pictare. O pictare fără substanţe. O pictare în devenire şi stingere spirituală. Aşa cum curcubeul din natură apare şi dispare fără să lase în urma lui o urmă, tot astfel percepţia se naşte şi piere fără ca ea să lase în urmă o amintire.

Totuşi, odată cu fiecare percepţie, între sufletul omenesc şi lumea exterioară are loc totodată şi un alt proces. Un proces aflat în părţile mai retrase ale vieţii sufleteşti, acolo unde acţionează forţele de creştere, unde acţionează impulsurile vieţii. În această parte a vieţii sufleteşti, atunci când percepem se imprimă nu doar un tablou trecător, ci o imabine durabilă, reală. Aşa ceva omul poate suporta, căci aceasta este în legătură cu existenţa omului ca realitate cosmică. Când se întâmplă acest lucru omul nu se poate pierde, după cum nu se poate pierde când creşte sau se hrăneşte, fără a fi pe deplin conştient de asta.

Când acum omul îşi extrage din interiorul său amintirea, aceasta este o percepţie interioară a ceea ce a rămas în al doilea proces, ce se derulează la percepţia exterioară.

Din nou sufletul pictează, de data aceasta însă în trecutul ce trăieşte în propriul interior omenesc. Şi de această dată, în această activitate de pictare nu este permis să se formeze în conştienţă un real durabil, ci doar o imagine care se naşte şi piere.

Aşa se leagă reprezentarea perceptivă şi amintirea în sufletul omenesc.

Forţele amintirii au însă în permanentă tendinţa de a fi mai mult decât pot fi, atunci când omul trebuie să nu ajungă să se piardă ca fiinţă conştientă de sine.

Căci fortele amintirii sunt resturi ale trecutului din devenirea omenească, şi ajung ca atare în sfera de putere a lui Lucifer. Acesta are tendinţa de a condensa în fiinţa omenească impresiile lumii exterioare, ele luminând astfel continuu în conştienţă sub formă de reprezentări.

Această strădanie a lui Lucifer ar fi încununată de succes dacă ei nu i s-ar opune forţa lui Mihael. Ea face ca cele pictate în lumina interioară să nu încremenească într-o existenţă, păstrându-le sub forma unei imagini ce se naşte şi piere.

Forța excedentară ce răzbate însă la suprafaţă aici prin Lucifer din interiorul omenesc va fi metamorfozată în epoca lui Mihael în forţă imaginativă. Deci treptat în conştienţa intelectuală generală a omenirii îşi va face loc forţa imaginaţiei. ‒ Prin aceasta însă omul nu-şi va mai încărca conştienţa sa prezentă cu un real durabil; ea rămâne activă în imaginile ce se nasc şi pier. Cu ajutorul imaginaţiilor sale însă omul răzbate într-o lume spirituală mai înaltă, după cum cu amintirile sale pătrunde în propria sa entitate omenească. Omul nu depozitează imaginaţiunile în el; ele sunt înscrise în existenţa cosmică; şi din aceasta el le poate lua şi picta fără încetare în viaţa de reprezentare imaginativă.

Astfel, ceea ce Mihael salvează de la încremenire în interiorul omului este primit, este preluat de lumea spirituală. Ceea ce omul vieţuieşte din forţa imaginaţiei conştiente, aceasta devine totodată conţinut cosmic. Că acest lucru este posibil este un rezultat al Misteriului de pe Golgota. Forţa lui Christos imprimă Cosmosului imaginaţia oamenilor; forţa lui Christos care este unită cu Pământul. Cât timp ea nu era unită cu Pământul, ci acţiona asupra Pământului din exterior ca forţă solară, toate impulsurile de creştere şi de viaţă mergeau în interiorul omului. Prin ele omul a fost plămădit din Cosmos şi menţinut în acesta. De când impulsul lui Christos trăieşte împreună cu Pământul, omul este redat din nou Cosmosului, în fiinţa lui conştientă de sine.

Dintr-o fiinţă cosmică omul a devenit o fiinţă pământească; el este înzestrat pentru a deveni din nou o fiinţă cosmică, după ce, ca fiinţă pământească, a devenit el însuşi.

Prin faptul că omul în reprezentarea sa de o clipită nu trăieşte în existenţă, ci doar într-o reflectare a existenţei, într-o existenţă imaginativă, avem posibilitatea dezvoltării libertăţii. Orice existent din conştienţă este un element constrângător. Imaginea singură nu poate constrânge. Dacă este ca prin impresia ei să se producă ceva, atunci aceasta trebuie să se producă absolut independent de ea. ‒ Omul devine liber prin faptul că se ridică, cu ajutorul sufletului conştienţei, din existent şi se cufundă în imaginativul nonexistenţial.

Aici se ridică o întrebare importantă: Prin faptul că omul, printr-o latură a fiinţei sale, părăseşte existenţa nu pierde această existenţă prăbuşindu-se în nonexistenţă?

Aici avem din nou unul din acele puncte în care, în analizarea lumii, ne aflăm în faţa uneia din marile enigme.

Ceea ce este vieţuit în conştienţă ca reprezentare este născut din Cosmos. Faţă de Cosmos omul se prăbuşeşte în nonexistenţă. În reprezentare el se eliberează de toate forţele Cosmosului. El pictează Cosmosul, în afara căruia se află.

Dacă ar fi numai atât, atunci libertatea ar licări în fiinţa omenească timp de o clipă cosmică; dar în aceeaşi clipă s-ar dizolva şi entitatea omenească. Însă, în timp ce în reprezentare omul devine liber faţă de Cosmos, în viaţa sufletească inconştientă el este totuşi conectat la vieţile sale pământeşti anterioare şi la viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Ca om conştient el se află în existenţa imaginativă şi cu inconştientul său rămâne în realitatea spirituală. În timp ce în Eul prezent el vieţuieşte libertatea, Eul său trecut îl menţine în existenţă.

În raport cu existenţa, în reprezentare omul este dăruit cu totul stării la care a ajuns acum, prin contribuţia întregului trecut cosmic şi pământesc.

Aici, în evoluţia omului se indică abisul neantului, peste care omul trece dacă devine o fiinţă liberă. Acţiunea lui Mihael şi impulsul lui Christos fac posibil saltul peste.

Goetheanum, ianuarie 1925


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la expunerea anterioară despre libertatea omului şi epoca lui Mihael)

162. În reprezentare omul nu trăieşte cu sufletul conştienţei în existenţă, ci în existenţa imaginativă, de imagine, în nonexistentă. Prin aceasta el este eliberat de împreună-vieţuirea cu Cosmosul. Imaginile nu constrâng. Doar existentul constrânge. Când omul se orientează totuşi după imagini, acest lucru este complet independent de imagini, adică este în situaţia de libertate faţă de Cosmos.

163. În clipa unei astfel de reprezentări omul este legat de existenţa Cosmosului doar prin ceea ce el a devenit din trecutul vieţilor sale pământeşti anterioare şi din vieţile sale dintre moarte şi naştere.

164. Acest salt peste nonexistenţă faţă de Cosmos omul îl poate face doar prin activitatea lui Mihael şi prin impulsul lui Christos.