Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


UNDE ESTE OMUL CA FIINŢĂ GÂNDITOARE ŞI CA FIINŢĂ CARE-ŞI AMINTEŞTE ?


Prin reprezentare (gândire) şi prin vieţuirea amintirilor omul se află în lumea fizică. Însă oriunde îşi îndreaptă privirea în această lume fizică el nu va găsi, cu ajutorul simţurilor sale, nimic din ceea ce i-ar putea da forţele pentru a-şi face reprezentări şi a-şi amintiri.

În reprezentare apare conştienţa de sine. Aceasta este ‒ în sensul consideraţiilor anterioare ‒ o cucerire pe care omul o are de la forţele pământescului. Aceste forţe pământeşti au însă particularitatea de a rămâne ascunse privirii senzoriale. Omul, în viaţa pământească, gândeşte de fapt doar ceea ce îi mijlocesc simţurile; însă forţa necesară pentru a gândi nu-i oferă nimic din ceea ce gândeşte în felul acesta.

Unde găsim această forţă ce, din pământesc, formează reprezentarea (gândirea) şi imaginile amintirii ?

Această forţă o găsim dacă ne îndreptăm privirea spirituală spre ceea ce aduce cu sine omul din vieţile pământeşti anterioare: Conştienţa obişnuită nu cunoaşte acest lucru. Ea trăieşte la început inconştientă în om. Dar îndată ce omul, după existenţa spirituală, păşeşte pe Pământ ea se dovedeşte a fi înrudită cu acele forţe pământeşti ce nu intră în sfera observaţiei senzoriale şi a gândirii legate de simţuri.

În această sferă omul nu are acces cu reprezentarea (gândirea), ci cu voirea, care se derulează în sensul impus de destin.

Luând în considerare cele spuse, şi anume că Pământul dezvoltă forţe ce cad în afara domeniului senzorial, putem vorbi de un „Pământ spiritual“, ca pol opus celui fizic. Rezultă atunci că omul trăieşte ca fiinţă voliţională în şi cu „Pământul spiritual“, dar ca fiinţă ce are reprezentări (ca fiinţă gânditoare) este integrat Pământului fizic, fără ca de fapt să trăiască ca atare împreună cu el.

Omul, ca fiinţă gânditoare, aduce din lumea spirituală nişte forţe în lumea fizică; însă cu aceste forţe el rămâne o fiinţă spirituală, care doar apare în lumea fizică, însă nu intră în comuniune cu ea.

În timpul existenţei terestre omul dotat cu facultatea de reprezentare (omul gânditor) stabileşte o comuniune doar cu „Pământul spiritual“. Din această comuniune se naşte conştienţa sa de sine. ‒ Naşterea acesteia se datorează aşadar unor procese care au loc pe Pământ şi se petrec ca procese spirituale în om. Dacă cuprindem cu privirea spirituală ceea ce a fost descris aici, atunci în faţa acestei priviri avem „Eul omenesc“.

Cu vieţuirile amintirilor ajungem în domeniul corpului astral al omului. În amintire nu avea de-a face, ca în cazul reprezentării (gândirii), doar cu o revărsare a rezultatelor vieţilor pământeşti anterioare în Eul prezent, ci şi cu o revărsare a forţelor lumii spirituale vieţuite de om între moarte şi o nouă naştere, în interiorul lui. Această revărsare se întâmplă în corpul astral.

În cadrul Pământului fizic nu există, pentru recepţionarea nemijlocită a forţelor ce se revarsă astfel, de asemenea, niciun domeniu. Omul, ca fiinţă care îşi aminteşte, se poate uni la fel de puţin cu lucrurile şi procesele pe care le percep simţurile sale pe cât de puţin se uneşte cu acestea ca fiinţă ce-şi face reprezentări.

El intră însă în comuniune cu ceva ce nu este propriu-zis fizic, dar care converteşte fizicul în procese, în acţiuni. Acestea sunt procesele ritmice din viaţa naturii şi a omului. În natură ziua alternează ritmic cu noaptea, anotimpurile se succed ritmic şi aşa mai departe. În om respiraţia şi circulaţia sangvină se produc într-un ritm. La fel decurge alternanţa somn-veghe şi aşa mai departe.

Procesele ritmice nu sunt ceva fizic nici în natură, nici în om. Ele ar putea fi numite semispirituale. Fizicul, ca obiect, dispare în procesul ritmic. În activitatea de amintire omul este transpus cu fiinţa sa în ritmul său şi în ritmul naturii. El trăieşte în corpul său astral.

Yoga indiană vrea o înălţare exclusivă în ritm. Ea vrea să părăsească domeniul reprezentării, al Eului şi, într-o trăire interioară asemănătoare amintirii, să privească în lumea situată dincolo de ceea ce poate cunoaşte conştienţa obişnuită.

Viaţa spirituală apuseană nu are voie să înăbuşe Eul pentru a ajunge la cunoaştere. Ea trebuie să apropie Eul de percepţia spiritualului.

Acest lucru nu se poate întâmpla atât timp cât pătrunderea din lumea senzorială în lumea ritmică se face vieţuind în ritm doar devenirea semispirituală a fizicului. Trebuie mai degrabă găsită acea sferă a lumii spirituale ce se revelează în ritm.

Sunt posibile astfel două căi. Prima: vieţuirea fizicului în procese ritmice, a felului cum acest fizic devine semispiritual. Aceasta este o cale mai veche şi care nu mai trebuie urmată astăzi. A doua: vieţuirea lumii spirituale ce are în sfera sa ritmul cosmic din interiorul şi din exteriorul omului, aşa cum omul are ca sferă a sa lumea pământească, cu fiinţele şi procesele fizice.

De această lume a spiritului ţine acum tot ceea ce se întâmplă în clipa cosmică prezentă prin Mihael. Un spirit ca Mihael aduce lucrurile, care altfel ar ajunge în domeniul luciferic, în domeniul dezvoltării pur omeneşti ‒ ce nu este influenţat de Lucifer ‒ prin faptul că îşi alege ca sediu al său lumea ritmică.

Toate acestea pot fi contemplate în momentul în care omul ajunge la treapta imaginaţiei; căci sufletul trăieşte cu imaginaţia în ritm, iar lumea care se revelează în ritm este cea a lui Mihael.

Amintirea, memoria, se găseşte deja înăuntrul acestei lumi, dar nu foarte profund, deocamdată. Conştienţa obişnuită nu vieţuieşte nimic în legătură cu aceasta. Când accedem însă la imaginaţie, din lumea ritmului apare mai întâi lumea amintirilor subiective; aceasta însă se transformă imediat în imaginile arhetipale ce trăiesc în eteric şi sunt create de lumea divin-spirituală pentru lumea fizică. Vieţuim eterul străluminând în imagini cosmice, eterul ce ascunde în sine creaţia cosmică. Iar forţele solare ce ţes în acest eter nu fac aici doar să radieze, ele scot prin vrajă din lumină arhetipurile lumilor. Soarele apare ca pictorul cosmic al lumilor. El este contraimaginea cosmică a impulsurilor, care în om pictează imaginile reprezentării (gândirii).

Goetheanum, ianuarie 1925


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la expunerea anterioară: Unde este omul ca fiinţă gânditoare şi ca fiinţă care-şi aminteşte?)

165. Omul ca fiinţă gânditoare trăieşte în sfera Pământului fizic; dar el de fapt nu intră în comuniune cu acesta. El trăieşte ca fiinţă spirituală în aşa fel, încât percepe fizicul; forţele în vederea gândirii el le primeşte însă de la „Pământul spiritual“, pe aceeaşi cale pe care vţeluieşte destinul prin consecinţele vieţilor pământeşti anterioare.

166. Ceea ce este vieţuit în amintire (memorie) există deja în lumea în care fizicul devine, în ritm, semispiritual şi în care se desfăşoară procese spirituale precum cele ce se petrec în clipa cosmică prezentă prin intermediul lui Mihael.

167. Cine face cunoştinţă în mod just cu gândirea şi amintirea, aceluia i se deschide înţelegerea faptului că omul, ca fiinţă pământească, trăieşte în domeniul pământesc, dar fără a se scufunda deplin cu fiinţa sa în acest domeniu, ci căutând ca fiinţă extrapământească, prin comuniunea cu „Pământul spiritual“, conştienţa sa de sine, ca o desăvârşire a Eului.