Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


ORGANIZAREA SENZORIALĂ ŞI CUGETĂTOARE
A OMULUI RAPORTATĂ LA COSMOS


Când omul, analizându-şi propria fiinţă sufletească, aplică cunoaşterea imaginativă întâi la el însuşi, atunci în activitatea de contemplare se debarasează de sistemul său senzorial. Pentru contemplarea de sine el devine o fiinţă lipsită de acest sistem. El nu încetează de a avea în sufletul său imaginile ce mai înainte fuseseră mijlocite de organele senzoriale; el încetează însă să se simtă unit prin aceste organe cu lumea fizică exterioară. Imaginile pe care el le are în faţa sufletului de la lumea fizică exterioară nu mai sunt purtate acum de organele senzoriale: pentru contemplarea nemijlocită ele sunt o dovadă că omul, prin legătura senzorială, este angrenat şi într-o altfel de legătură cu ambianţa naturală, care nu este mijlocită de simţuri. Este legătura cu spiritul încorporat în lumea naturală exterioară.

Într-o astfel de contemplare, aşadar, lumea fizică îl părăseşte. Pământescul pierde teren. Omul nu mai simte acest pământesc în sine.

S-ar putea crede că astfel lui îi scade conştienţa de sine. Aceasta pare să rezulte din expunerile de până acum, care au prezentat conştienţa de sine ca pe un rezultat al legăturii omului cu entitatea Pământului. Însă nu este aşa. Ceea ce omul a dobândit prin intermediul pământescului îi rămâne, chiar dacă după dobândire el se debarasează de pământesc în cunoaşterea vie.

Prin contemplarea spiritual-imaginativă descrisă se arată că, în fond, omul nu şi-a unit foarte intens sistemul său senzorial cu propria-i fiinţă. De fapt, în acest sistem senzorial nu trăieşte el ci lumea înconjurătoare. Aceasta s-a încuibat cu fiinţa ei în organizarea senzorială.

De aceea, omul care priveşte imaginativ consideră şi organizarea senzorială ca o parte a lumii senzoriale; o parte a lumii senzoriale, ce-i drept, mai apropiată de el decât lumea naturală înconjurătoare, dar care rămâne totuşi lume exterioară. Ea se deosebeşte de restul lumii exterioare doar prin faptul că în aceasta din urmă se poate cufunda cu cunoaşterea doar prin percepţie senzorială. În propria sa organizare senzorială el se cufundă însă prin vieţuire. Organizarea senzorială este lume exterioară, însă în această lume exterioară omul îşi extinde fiinţa sa spiritual-sufletească pe care o aduce cu sine din lumea spirituală la coborârea în existenţa pământească.

Cu excepţia faptului că omul umple organizarea sa senzorială cu fiinţa sa spiritual-sufletească, această organizare este tot lume exterioară, la fel ca şi lumea vegetală din jurul lui. Ochiul, în ultimă instanlă, aparţine lumii, nu omului, după cum trandafirul pe care omul în percepe nu-i aparţine lui, ci lumii.

În epoca pe care omul tocmai a străbătut-o în cadrul evoluţiei cosmice au apărut cunoscători care spuneau: Impresiile de culoare, sunet, căldură n-ar fi de fapt în lume, ci în om. „Culoarea roşie“ nu este ceva în afară, în lumea înconjurătoare, aşa spun ei, ci este doar acţiunea a ceva necunoscut asupra omului. Adevărul este însă exact contrarul acestei concepţii. Nu culoarea şi ochiul aparţin fiinţei omeneşti ci ochiul şi culoarea aparţin lumii. În timpul vieţii sale pământeşti omul nu introduce ambianţa terestră în interiorul său, ci între naştere şi moarte el creşte în afară, în această lume exterioară.

Semnificativ este faptul că la sfârşitul erei întunecate, în care omul se osifică în lume fără măcar să poată bănui ce înseamnă a vieţui lumina spiritului, adevărata concepţie despre raportul omului cu lumea înconjurătoare se metamorfozează exact în contrarul adevărului.

Dacă cunoscătorul imaginativ se debarasează de acel mediu înconjurător în care trăieşte cu organizarea sa senzorială, în vieţuirea sufletească îşi face apariţia o organizare cu ajutorul căreia este purtată gândirea, după cum percepţia senzorială în imagini este purtată de către organizarea senzorială.

Şi acum omul, prin această organizare gânditoare, se ştie în legătură cu spaţiul cosmic stelar, după cum înainte prin organizarea senzorială se ştia în legătură cu ambianţa pământească. El se recunoaşte ca fiinţă cosmică. Gândurile nu mai sunt imagini-umbră [43]; ele sunt saturate cu realitate, la fel ca imaginile simţurilor în percepţia senzorială.

Dacă apoi cunoscătorul se ridică la treapta inspiraţiei, constată că se poate lepăda şi de această lume ce se bazează pe organizarea cugetătoare, după cum a făcut-o cu cea pământească. El întrevede, de asemenea, că nici cu această organizare cugetătoare nu aparţine propriei fiinţe, ci Cosmosului. Îşi dă seama că în el, prin organizarea sa gânditoare, stăpânesc gândurile cosmice. Și totodată observă modul în care gândeşte, faptul că nu el ia imaginile din lume, ci el este cel care creşte cu organizarea sa gânditoare în afară, în gândirea cosmică.

Atât în ce priveşte orgnizarea senzorială cât şi sistemul gânditor omul este lume. Lumea se încuibează în el. De aceea, în percepţia senzorială şi în gândire el nu este el însuşi, ci este conţinut al lumii.

În organizarea gânditoare, acum, omul îşi extinde spiritual-sufletescul fiinţei sale, care nu aparţine nici lumii terestre nici celei stelare, el fiind în totalitate de natură spirituală şi fiinţează în om din viaţă pământească în viaţă pământească. Acest spiritual-sufletesc este accesibil doar inspiraţiei.

Astfel, pentru ca omul, prin inspiraţia sa, să ajungă să stea în faţa lui ca fiinţă spiritual-sufletească pură, trebuie să iasă afară din organizarea sa pământesc-cosmică.

În această entitate spiritual-sufletească pură omul se ciocneşte de puterea dominatoare a destinului său.

Cu organizarea senzorială omul trăieşte în trupul său fizic, cu organizarea gânditoare în trupul său eteric. După abandonarea ambelor organizări printr-o cunoaştere ce vieţuieşte, el se află în trupul astral.

De fiecare dată când omul leapădă ceva din fiinţa pe care a primit-o, conţinutul său sufletesc devine de fapt mai sărac, pe de o parte; pe de altă parte el devine în acelaşi timp mai bogat. Dacă după lepădarea corpului fizic frumuseţea lumii vegetale perceptibile mai stă doar foarte palid în faţa sa, în schimb în faţa sufletului său apare întreaga lume de fiinţe elementare ce trăiesc în regnul vegetal.

Acesta nu este însă un motiv, dacă eşti un adevărat cunoscător al lumii spirituale, de a adopta o dispoziţie ascetică faţă de cele percepute prin simţuri. În vieţuirea spirituală, necesitatea de a trăi cele vieţuite spiritual şi prin simţuri rămâne mereu actuală. Şi aşa cum în omul total, ce tânjeşte după vieţuirea întregii realităţi, percepţia senzorială trezeşte dorul după polul opus, după lumea fiinţelor elementare, tot aşa contemplarea fiinţelor elementare trezeşte la rândul ei dorul după conţinutul percepţiei senzoriale.

În viaţa omului total spiritul tânjeşte după simţuri şi simţurile după spirit. ‒ Dacă în existenţa spirituală nu ar trăi vieţuirea senzorială ca amintire, în ea ar fi pustiu; dacă în vieţuirea senzorială n-ar lumina forţa spiritualului, chiar dacă la început subconştient, înăuntrul ei ar fi întuneric.

De aceea, când omul se va maturiza şi va urma în simţirea sa acţiunea lui Mihael, nu va apărea o sărăcire a sufletelor în ce priveşte vieţuirile din natură, ci, din contră, o îmbogăţire. Chiar şi viaţa de sentiment nu va tinde să se sustragă vieţuirii senzoriale, ci va există o atracţie plină de bucurie pentru a primi deplin în suflet minunea lumii simţurilor.

Goetheanum, februarie 1925


Alte teze din partea Goetheanumlui pentru Societatea antroposofică
(cu referire la expunerea anterioară: Organizarea senzorială şi cugetătoare a omului raportată la Cosmos)

171. Organizarea senzorială omenească nu aparţine entităţii umane, ci este inoculată acesteia de către lumea înconjurătoare în timpul vieţii terestre. Ochiul care percepe este, spaţial, în om. În realitate, el este în lume. Iar omul îşi întinde fiinţa sa spiritual-sufletească în ceea ce lumea vieţuieşte în el prin simţurile sale. În timpul vieţii sale terestre omul nu preia în sine ambianţa fizică, ci creşte cu fiinţa sa spiritual-sufletească în această ambianţă.

172. La fel se întâmplă cu organizarea gânditoare. Prin ea omul creşte în existenţa stelară. El se recunoaşte pe sine însuşi ca lume stelară. Când omul se lipseşte, prin cunoaştere vieţuită, de organizarea senzorială, el ţese şi trăieşte în gândurile cosmice.

173. Când omul se debarasează de ambele, de lumea terestră şi de lumea stelară, el stă în faţa lui însuşi ca fiinţă spiritual-sufletească. Atunci el nu mai este lume, este în adevăratul sens al cuvântului om. A observa ceea ce vieţuieşte el aici înseamnă cunoaştere de sine, după cum a observa în cadrul organizării senzoriale şi gânditoare înseamnă cunoaştere a lumii.