Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


APARENTA STINGERE A CUNOAŞTERII SPIRITULUI ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ


Cine vrea să judece în mod corect raportul antroposofiei faţă de evoluţia sufletului conştienţei, acela trebuie să-şi îndrepte încă o dată privirea asupra acelei concepţii spirituale a omenirii civilizate ce începe cu înflorirea ştiinţelor naturale şi atinge punctul ei culminant în secolul al XIX-lea.

Să aducem însă în faţa ochiului sufletesc caracterul acestei epoci şi să îl comparăm cu cel al epocii precedente. În toate epocile de evoluţie conştientă a omenirii cunoaşterea era privită ca ceva ce pune în legătură pe om cu lumea spirituală. Cunoaşterea se considera a fi ceva ce se raportează la spirit. Cunoaşterea trăia în religie, în artă.

Când zorii epocii conştienţei şi-au făcut apariţia, lucrurile s-au schimbat. Atunci cunoaşterea a început să neglijeze o bună parte a vieţii sufleteşti a omului. Ea voia să cerceteze ce raport dezvoltă omul faţă de existenţă, atunci când el îşi îndreaptă simţurile şi raţiunea cugetătoare spre „natură“. N-a mai vrut însă să se ocupe de ce fel de raport dezvoltă omul faţă de lumea spiritului, atunci când îşi utilizează capacitatea de percepţie interioară în acelaşi fel ca şi simţurile.

Aşa a apărut necesitatea de a conecta viaţa spirituală a omului nu la cunoaşterea prezentului, ci la cunoştinţe ale trecutului, la tradiţii.

Viaţa sufletească a omului a fost ruptă în două. Pe de o parte înaintea omului stătea cunoaşterea naturii, năzuind mereu mai departe, dezvoltându-se în prezentul viu. Pe de altă parte era vieţuirea unui raport faţă de lumea spirituală, pentru care cunoaşterea respectivă s-a petrecut în vremuri de demult. Pentru această vieţuire s-a pierdut treptat orice înţelegere a modului în care se realiza în timpurile vechi cunoaşterea. Se păstrase tradiţia, nu însă şi calea prin care s-a ajuns să se cunoască adevărurile transmise prin tradiţie. Se putea doar crede în cele moştenite prin tradiţie.

Cineva, care pe la mijlocul secolului al XIX-lea ar fi încercat să reflecteze cu deplină luciditate situaţia spirituală, ar fi trebuit să-şi spună: Omenirea a ajuns să nu mai considere aptă o altă cunoaştere decât cea care nu mai are nimic de-a face cu spiritul. Ceea ce se poate şti despre spirit a putut fi investigat de către o omenire anterioară; facultatea de a ajunge la această investigaţie însă sufletul omenesc a pierdut-o.

În faţa ochiului sufletesc nu s-a dezvăluit întreaga amploare a ceea ce s-a întâmplat atunci de fapt. Oamenii se mulţumesc doar să spună: Cunoaşterea nu poate ajunge până la lumea spirituală; aceasta poate fi doar obiectul credinţei.

Pentru a face puţină lumină în această chestiune, să observăm timpurile în care înţelepciunea greacă a trebuit să se retragă în faţa civilizaţiei romane, devenită creştină. Când ultimele şcoli filosofice greceşti au fost închise [44] de către împăratul Iustinian, din teritoriile în care acum se înfiripa spiritualitatea europeană au emigrat şi ultimii păstrători ai vechii cunoaşteri. Ei s-au alăturat academiei de la Gondişapur, în Asia. Ea era unul din centrele din Răsărit în care, prin faptele lui Alexandru cel Mare, se păstrase moştenirea vechii cunoaşteri. Aceasta trăia acolo în forma pe care Aristotel o putuse da vechii ştiinţe.

Ea a fost antrenată în acel curent oriental ce poate fi desemnat cu numele de arabism. Una din laturile fiinţei arabismului este o dezvoltare timpurie a sufletului conştienţei. Prin viaţa sufletească în direcţia sufletului conştienţei intervenită prematur, el a dat posibilitatea ca prin el să se reverse dinspre Asia spre Africa, Europa de Sud, Europa de Vest un curent spiritual ce a umplut anumiţi oameni europeni cu un intelectualism ce nu ar fi trebuit să vină decât mai târziu. Europa de Sud şi de Vest au căpătat în secolele al VII-lea şi al VIII-lea impulsuri spirituale ce n-ar fi trebuit să apară decât în epoca sufletului conştienţei.

Acest curent spiritual a putut trezi în om latura intelectuală, nu însă şi vieţuirea mai profundă prin care sufletul pătrunde în lumea spirituală.

Când omul, începând din secolul al XV-lea şi până în al XIX-lea, şi-a exersat capacitatea sa de cunoaştere, el nu s-a mai putut adânci decât până la un nivel sufletesc, la care încă nu atingea lumea spirituală.

Arabaismul care s-a infiltrat în viaţa spirituală europeană a îndepărtat sufletul cunoscător de lumea spirituală. El a activat ‒ prematur ‒ intelectul, ce nu putea cuprinde decât natura exterioară.

Iar acest arabism s-a dovedit a fi foarte puternic. Cine a fost cuprins de el, sufletul acelui om a început să fie stăpânit de un orgoliu interior în cea mai mare parte complet inconştient . El a resimţit puterea intelectualismului; nu resimţea însă incapacitatea intelectului de a pătrunde singur în realitate. Şi astfel el s-a lăsat pradă realităţii sensibile exterioare, care se aşternea prin sine însăşi înaintea oamenilor; el însă nu a ajuns deloc să se apropie de realitatea spirituală.

Viaţa spirituală a Evului Mediu s-a văzut pusă în faţa acestei situaţii. Ea deţinea puternicele moşteniri de la lumea spirituală; viaţa sa sufletească era însă într-atât de impregnată intelectualist de arabism ‒ ce acţiona, s-ar putea spune, ocult ‒, încât cunoaşterii nu i se oferea niciun fel de acces la sursele din care totuşi provenea în cele din urmă conţinutul acestei moşteniri.

Acel lucru resimţit instinctiv în om ca legătură spirituală lupta însă din perioada timpurie a Evului Mediu cu forma pe care a primit-o gândirea prin arabism.

În interior era resimţită lumea ideilor. Ea era vieţuită ca ceva real. În suflet însă nu exista forţa de a vieţui în idei spiritul. Astfel a luat naştere realismul, care a presimţit realitatea existentă în idei, dar nu a putut găsi această realitate. Realismul auzea în lumea ideilor rostirea cuvântului cosmic, el însă nu era capabil să înţeleagă limba.

Întrucât această limbă nu putea fi înţeleasă, nominalismul, care s-a contrapus realismului, a negat chiar existenţa ei. Pentru el lumea ideilor era doar o sumă de formule în sufletul omenesc, fără rădăcini într-o realitate spirituală.

Undele care tălăzuiau în aceste curente au continuat până în secolul al XIX-lea. Nominalismul a devenit modul de gândire al cunoaşterii naturale. El a construit un sistem grandios de concepte ale lumii senzoriale însă a distrus puterea de a investiga fiinţa lumii ideatice. ‒ Realismul a trăit o realitate moartă. El ştia de existenţa lumii ideilor; nu putea ajunge însă la ea printr-o cunoaştere vie.

La ea se va ajunge atunci când antroposofia va găsi drumul de la idei la vieţuirea spiritului în idei. Într-un realism cu adevărat evoluat, trebuie ca nominalismului din ştiinţele naturii să i se alăture o cale de cunoaştere care să arate că în omenire cunoaşterea spiritualului nu s-a stins şi că, din izvoarele sufleteşti nou deschise, ea poate intra într-o nouă etapă de dezvoltare în evoluţia omenească.

Goetheanum, martie 1925


Alte teze din partea Goetheanumului pentru Societatea antroposofică
(cu referire la expunerea anterioară: Aparenta stingere a cunoaşterii spiritului în epoca contemporană)

177. Cine-şi îndreaptă privirea sufletească asupra evoluţiei omenirii în epoca naturalist-ştiinţifică, aceluia i se arată mai întâi o perspectivă tristă. În tot ceea ce priveşte lumea exterioară, cunoaşterea omului devine sclipitoare. Intervine în schimb un fel de conştienţă, ca şi când o cunoaştere a lumii spirituale nu ar mai fi de niciun fel posibilă.

178. Pare ca şi când o astfel de cunoaştere oamenii n-ar fi avut-o decât în timpurile vechi şi că în ce priveşte lumea spirituală ar trebui să ne mulţumim doar să preluăm vechile tradiţii şi să le facem obiect al credinţei.

179. Din nesiguranta ce provine din acest raport al omului faţă de lumea spirituală, în Evul Mediu se naşte în nominalism necredinţa în conţinutul spiritual al ideilor, a cărei continuare este concepţia modernă despre natură, iar ca ştiinţă despre realitatea ideilor un realism care însă abia prin antroposofie îşi poate găsi împlinirea.