Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEZE ANTROPOSOFICE

GA 26


DE LA NATURĂ LA SUBNATURĂ 


Se spune că odată cu depăşirea epocii filosofice şi-a făcut apariţia, la mijlocul secolului al XIX-lea, epoca naturalist-ştiinţifică. Şi se mai spune, de asemenea, că această epocă naturalist-ştiinţifică continuă şi-n ziua de azi, în timp ce mulţi susţin că s-ar reveni din nou la anumite intenţii filosofice.

Toate acestea corespund căilor de cunoaştere pe care a mers epoca modernă, nu însă şi căilor vieţii. Prin reprezentările sale omul trăieşte încă în natură, chiar dacă el transpune în concepţia naturală gândirea mecanică. Cu viaţa sa voliţională el trăieşte însă în aşa mare măsură într-o mecanică a fenomenului tehnic, încât acesta a dat de mult timp epocii naturalist-ştiinţifice o nuanţă cu totul nouă.

Dacă vrei să înţelegi viaţa omenească, trebuie mai întâi s-o priveşti dinspre două laturi. Din vieţile pământeşti anterioare omul aduce cu sine facultatea de a-şi reprezenta cosmicul care acţionează în jurul Pământului şi în cadrul sferei pământeşti. Prin simţuri el percepe cosmicul ce acţionează pe Pământ, iar prin organizarea sa gânditoare el gândeşte cosmicul ce acţionează de la periferia pământească asupra Pământului.

Astfel, prin corpul său fizic el trăieşte în percepţie, iar prin corpul său eteric în gândire.

Cele ce se petrec în corpul său astral şi în Eul său domnesc în regiuni mai ascunse ale sufletului, de exemplu în destin. Ele nu trebuie căutate în legăturile complicate de destin, ci în primul rând în aspectele elementare, simple ale vieţii.

Când omul îşi orientează organismul în interiorul anumitor forţe pământeşti, el se uneşte cu aceste forţe. El învaţă să se ridice la verticală şi să meargă, învaţă cum să se introducă cu braţele şi mâinile în echilibrul forţelor pământeşti. Dar aceste forţe nu sunt ceva care să vină din Cosmos, ci ceva exclusiv pământesc.

În realitate, nimic din ceea ce vieţuieşte omul nu este o abstracţiune, numai că el nu-şi dă seama de unde vine ceea ce vieţuieşte. În felul acesta, din ideile legate de diferite realităţi el construieşte abstracţiuni. Omul vorbeşte de legitate mecanică. El îşi închipuie că a extras-o din sfera legăturilor naturale. Nu aşa stau lucrurile. De fapt, tot ceea ce omul vieţuieşe în suflet ca legi pur mecanice este aflat interior datorită orientării sale faţă de lumea terestră (datorită poziţiei sale verticale, a mersului său etc.).

Prin aceasta însă mecanicul se caracterizează ca ceva pur pământesc; căci legitatea naturală care domneşte în culoare, sunet şi aşa mai departe s-a scurs în pământesc din Cosmos. Abia în sfera pământească legităţii naturale i se întipăreşte şi elementul mecanic, după cum omul, prin vieţuirea sa proprie, se confruntă cu acesta abia în sfera pământească.

Marea majoritate a ceea ce acţionează astăzi prin tehnică în cultură, cu care omul şi-a întreţesut în cel mai înalt grad viaţa sa, nu este natură, ci subnatură. Este o lume ce se emancipează de natură înspre în jos.

Observaţi cum orientalul, când vrea să se îndrepte spre spirit, caută să iasă din stările de echilibru ce provin exclusiv din elementul terestru. El ia o postură meditativă, care îl plasează în echilibrul pur cosmic. Pământul nu mai acţionează atunci asupra orientării organismului său. (Spun acestea nu în scopul de a fi imitate, ci doar pentru a face mai clare cele expuse mai sus. Cine cunoaşte scrierile mele, ştie în ce constau deosebirile, sub acest aspect, dintre viaţa spirituală răsăriteană şi cea apuseană.)

Omul a avut nevoie de relaţia cu elementul pur pământesc pentru a-şi putea dezvolta sufletul conştienţei. Aşa se face că în ultima vreme a apărut peste tot tendinţa de a transpune şi în faptă acel lucru în care omul trebuie să se acomodeze. Când omul se aclimatizează în elementul pur pământesc el întâlneşte ahrimanicul. El trebuie să ajungă cu propria sa fiinţă într-un raport just cu acest element ahrimanic.

În mersul de până acum al epocii tehnice lui i se refuză deocamdată şi posibilitatea de a găsi raportul just în ceea ce priveşte cultura ahrimanică. Omul trebuie să găsească în el tăria, forţa interioară de cunoaştere pentru a nu fi înfrânt în cultura tehnică de Ahriman. Subnatura trebuie înţeleasă ca atare. Ea poate fi înţeleasă doar în măsura în care omul, prin cunoaşterea spirituală, se ridică cel puţin atât de sus în supranatura extrapământească pe cât de jos a coborât în subnatură prin tehnică. Epoca are nevoie de o cunoaştere care să fie deasupra naturii, întrucât, pe plan interior, ea trebuie să pună capăt unui conţinut de viaţă cu efect periculos, ce a coborât în subnatură. Bineînţeles, nici nu intră în discuţie aici că nu trebuie să ne reîntoarcem la stadiile anterioare de cultură, ci că omul trebuie doar să găsească calea de a aduce noile condiţii culturale într-un raport just faţă de sine şi faţă de Cosmos.

Astăzi sunt foarte puţini aceia care simt ce sarcini spirituale importante se pun aici pentru om. Electricitatea, care după descoperie a fost glorificată drept sufletul existenţei naturale, trebuie recunoscută în forţa ei de a conduce de la natură în subnatură. Omul nu trebuie însă să alunece odată cu ea.

În perioada în care încă nu exista o tehnică autonomă faţă de natura propriu-zisă, omul găsea spiritul prin contemplarea naturii. Tehnica devenită autonomă l-a făcut pe om să încremenească, să persiste în mecanic-material, ca în ceva ce pentru el a devenit de-acum ştiinţă. În el orice divin-spiritual, care să fie în legătură cu originea evoluţiei omenirii, lipseşte. Sfera este dominată de ahrimanicul pur.

Într-o ştiinţă a spiritului se creează acum cealaltă sferă, în care nu există niciun fel de element ahrimanic. Şi tocmai prin asimilarea prin cunoaştere a acelei spiritualităţi la care puterile ahrimanice nu au acces omul este fortificat pentru a se opune în lume lui Ahriman.

Goetheanum, martie 1925


Alte teze din partea Goetheanumului pentru societatea antroposofică
(cu referire la consideraţiile precedente despre natură şi subnatură)

183. În epoca naturalist-ştiinţifică, ce începe la mijlocul secolului al XIX-lea, activitatea culturală a oamenilor nu numai că alunecă în sfera cea mai de jos a naturii, dar coboară chiar dedesubtul naturii. Tehnica devine subnatură.

184. Acest lucru cere ca omul să găsească prin vieţuire o cunoaştere spirituală, în cadrul căreia să se poată ridica atât de mult în supranatură pe cât coboară dedesubtul naturii prin activitatea tehnică subnaturală. Prin aceasta el creează în interiorul său forţa de a nu se scufunda.

185. O concepţie anterioară asupra naturii ascundea încă în sine spiritul de care se leagă originea evoluţiei omeneşti; treptat, acest spirit a dispărut din concepţia asupra naturii şi în ea a pătruns spiritul pur ahrimanic, care de la ea s-a revărsat în cultura tehnică.