Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNDRUMĂRI PENTRU O EDUCAŢIE ESOTERICĂ

GA 42/245


IV
LĂMURIRI ÎN LECŢIILE ESOTERICE


Lecţie esoterică de la Berlin, din 24 Octombrie 1905 [ Nota 22 ]

Unica redactare de către Rudolf Steiner a unei lecţii esoterice


Aforismul:

Mai strălucitoare decât Soarele
Mai curată decât zăpada
Mai subtilă decât eterul
Este Sinea,
Spiritul din inima mea.
Această sine sunt eu,
Eu sunt această sine.

Strahlender als die Sonne
Reiner als der Schnee
Feiner als der Äther
Ist das Selbst,
Der Geist in meinem Herzen.
Dies Selbst bin Ich,
Ich bin dies Selbst.

ne înalţă în fiecare dimineaţă spre sinea noastră superioară. Asemenea aforisme n-au fost născocite prin capriciul unei personalităţi ci au fost scoase din lumea spirituală. De aceea ele conţin mai mult decât se crede de obicei. Şi gândeşte despre ele în mod just cel ce presupune că niciodată nu va fi posibil să le sondeze conţinutul până la capăt, ci să descopere tot mai multe aspecte pe măsură ce se adânceşte în ele tot mai mult. De aceea şcoala esoterică poate să dea numai unele indicaţii singulare despre felul în care trebuie căutat conţinutul. Asemenea indicaţii vor fi comunicate în cele ce urmează.

Mai strălucitoare decât soarele

Omul vede obiectele din jurul său doar când acestea sunt luminate de soare. Ceea ce le face vizibile sunt razele de soare reflectate de ele în ochiul privitorului. Dacă nu ar fi lumină, lucrurile nu ar fi vizibile. Dar prin această lumină exterioară devin vizibile numai obiectele lumii fizice. Dacă vrea să vadă fiinţele şi lucrurile sufleteşti şi spirituale, trebuie să-I lumineze omului o lumină “mai strălucitoare decât soarele”. Această lumină nu provine de la vreun soare exterior. Ea porneşte de la izvorul de lumină pe care-l aprindem în noi înşine când pornim în căutarea sinei superioare, veşnice din lăuntrul nostru. Această sine superioară e de altă obârşie decât sinea inferioară. Această din urmă percepe ambianţa cotidiană. Dar ceea ce trăieşte în această ambianţă cotidiană a luat naştere odată şi va trece. Cele ce simţim prin intermediul lor nu au, în sine, decât o valoare trecătoare. Şi din asemenea percepţii şi din gândurile apărute în legătură cu ele este construită sinea noastră trecătoare. Toate lucrurile care devin vizibile prin soare, nu au existat cândva în trecut, şi cândva, în viitor, nu vor mai exista. Chiar şi soarele a luat naştere cândva şi într-o bună zi va trece. Dar sufletul există tocmai pentru ca să recunoască veşnicul din lucruri. Cândva, când întregul pământ nu va mai exista, vor continua să existe sufletele care au locuit pe el. Şi ce au trăit aceste suflete pe pământ, vor duce ca amintire înspre alte locuri. E ca şi când un om mi-ar fi făcut un bine. Fapta trece. Dar ceea ce a sădit sufletul meu prin ea, asta rămâne. Iar legătura de iubire care m-a legat de el prin aceasta, nu trece. Ceea ce trăim este mereu izvorul a ceva ce rămâne în noi. Noi înşine scoatem astfel din lucruri ceea ce rămâne şi ducem în eternitate. Iar când oamenii vor fi transplantaţi odată pe o cu totul altă scenă, vor aduce cu ei cea ce au adunat aici. Iar faptele lor din noua lume vor fi ţesute din amintirea celei vechi. Căci nu există sămânţă care să nu dea fruct. Dacă suntem legaţi de un om prin iubire, această iubire este o sămânţă al cărei fruct îl trăim în întregul viitor, deoarece cu un asemenea om mergem împreună în întregul viitor. Trăieşte astfel în noi ceva ce e întreţesut cu puterea divină, care leagă toate lucrurile într-o ţesătură cosmică eternă. Acest “ ceva “ este sinea noastră superioară. Şi aceasta e “mai strălucitoare decât soarele“. Lumina soarelui îl luminează pe om doar din afară. Soarele meu sufletesc îl luminează din interior. De aceea este mai strălucitor decât soarele.

Mai curată decât zăpada

Orice lucru este în sine curat. Se murdăreşte doar când e unit cu altul cu care nu trebuie să se unească aşa. Apa în sine este curată. Dar şi ceea ce este conţinut în apă ca murdărie ar putea fi curat dacă ar fi în sine, dacă nu s-ar fi fost unit cu apa într-un mod neadecvat. Cărbunele în sine este curat. Devine murdărie numai dacă se uneşte cu apa într-un mod necorespunzător. Acum, dacă apa îşi ia forma proprie în cristalul de zăpadă, se separă de toate cele ce s-au unit cu ea într-un mod neadecvat. Aşa se curăţă sufletul omenesc când se separă de tot ce s-a unit cu el în chip nefiresc. Iar de el ţine ceea ce este divin, nepieritor. Fiecare ideal, fiecare gând la ceva mare şi frumos aparţin formei lăuntrice a sufletului. Şi când se concentrează asupra unor asemenea idealuri, asupra unor asemenea gânduri, atunci se curăţă precum apa când devine cristal de zăpadă. Şi deoarece spiritualul este mai pur decât orice substanţă, se poate spune că “sinea superioară”, adică sufletul care trăieşte în înalturi, este “mai curată decât zăpada “.

Mai subtilă decât eterul

Eterul este cea mai subtilă substanţă. Dar orice substanţă este încă densă în raport cu sufletul. Nu densul este ce rămâne, ci “subtilul”. Piatra, la care gândeşti ca la o substanţă, piere ca substanţă. Însă gândul despre piatră, care trăieşte în suflet, rămâne. Dumnezeu a gândit acest gând. Şi, din el a făcut piatra solidă. După cum gheaţa este doar apă solidificată, tot aşa piatra este un gând solidificat al lui Dumnezeu. Toate lucrurile sunt astfel de gânduri solidificate ale lui Dumnezeu. “Sinea superioară” dizolvă însă toate lucrurile, şi în ea trăiesc atunci gândurile divine. Iar dacă sinea e ţesută de asemenea gânduri divine, atunci e “mai subtilă decât eterul“.

Spiritul din inima mea

Abia atunci a priceput omul un lucru când l-a cuprins cu inima. Intelectul şi raţiunea sunt doar mijlocitorii pentru înţelegerea cu inima. Prin intelect şi raţiune pătrunzi în gânduri divine. Dar dacă ai astfel gândul, trebuie să înveţi a-l iubi. Omul învaţă încetul cu încetul să iubească toate lucrurile. Asta nu înseamnă că inima sa trebuie să se ataşeze fără discernământ de toate câte îi ies în cale. Căci experienţa noastră este mai întâi de toate înşelătoare. Când însă te străduieşti să cauţi într-o fiinţă sau un lucru baza lor divină, începi atunci să le şi iubeşti. Dacă am în faţa mea un om ticălos, nu ticăloşia sa trebuie s-o iubesc. N-aş face decât să mă înşel şi nici pe el nu l-aş ajuta. Dacă mă gândesc la felul în care a ajuns acest om în ticăloşie şi îi stau alături pentru a ieşi din ea, atunci îl ajut, iar eu răzbat la adevăr. Trebuie să caut pretutindeni felul în care pot iubi. Dumnezeu e în toate lucrurile, dar acest dumnezeiesc dintr-un lucru trebuie mai întâi să-l caut. Nu latura exterioară a unei fiinţe sau a unui lucru trebuie s-o iubesc necondiţionat, căci aceasta este înşelătoare şi uşor aş putea ajunge să iubesc eroarea. Dar în spatele oricărei iluzii se află adevărul, iar acesta poate fi totdeauna iubit. Iar când inima caută iubirea adevărului în toate fiinţele, atunci trăieşte “spiritul din inimă”. Această iubire e veşmântul pe care sufletul trebuie totdeauna să-l poarte. Atunci el însuşi ţese dumnezeiescul în lucruri.

*

Membrii şcolii trebuie să se folosească de minutele libere ale zilei pentru a lega asemenea gânduri de aforismele înţelepciunii divine, pe care ni le-au dat maeştrii, dintr-o incomensurabilă experienţă de lume. Niciodată să nu creadă că au înţeles complet un asemenea aforism, ci să presupună întotdeauna că în el se află totdeauna mult mai multe decât au găsit ei. Printr-o asemenea atitudine se dobândeşte sentimentul că în orice adevărată înţelepciune stă cheia infinitului, iar printr-un asemenea fel de a gândi te uneşti cu acest infinit.

*

Nu este important să meditezi multe propoziţii, ci să laşi puţinul iarăşi şi iarăşi să trăiască în sufletul adus la linişte.

Nu trebuie să speculezi prea mult în timpul meditaţiei ci să laşi liniştit să acţioneze asupra ta conţinutul propoziţiilor de meditat. Dar în afara meditaţiei, în momentele libere ale zilei, trebuie să revii necontenit la conţinutul propoziţiilor de meditat şi să vezi ce reflecţii poţi extrage din ele. Acestea devin atunci o forţă plină de viaţă care se coboară în suflet făcându-l tare şi puternic. Căci atunci când sufletul se uneşte cu adevărul veşnic, trăieşte el însuşi în veşnicie. Iar când sufletul trăieşte în veşnicie, entităţile superioare au acces la el şi pot coborî în el propria lor forţă.


Note de la lecţia esoterică de la Berlin din Vinerea Mare, 13 aprilie 1906 [ Nota 23 ]

DESPRE UNIREA IMAGINII CU PROTOTIPUL
AUM ŞI GÂNDUL PASCAL

Tot ce este fizic în jurul nostru ia naştere şi trece, numai prototipurile lucrurilor nu se nasc şi pier; ele n-au fost create şi nu pier, sunt veşnice. Pământul fizic ia naştere şi trece, dar prototipul pământului nu ia naştere şi nu trece. Prototipul pământului e veşnic. Iar în prototipul pământului sunt cuprinse toate prototipurile lumii fizice. Precum prototipul pământului, nici ele nu iau naştere şi nu pier: sunt veşnice. După cum pământul are prototipul său veşnic, tot aşa fiecare mineral, fiecare plantă, fiecare animal, fiecare om îl are pe al său, care străluceşte din veşnicie întru frumuseţe şi splendoare. Omul trebuie necontenit să înveţe a se uni cu prototipurile lucrurilor. Către ele trebuie să se ridice. Învaţă să se unească cu ele trăind amintirea. Când discipolul priveşte în retrospectiva de seară asupra zilei care s-a scurs, şi îşi aminteşte scenele zilei, bucuriile şi necazurile trăite, când amintirea face să se perinde din nou prin suflet bucuriile şi necazurile legate de evenimentele zilei, atunci el se pune în legătură cu acea viaţă care rămâne, care continuă să fie prezentă chiar şi fără expresia ei materială. Omul trebuie să-şi evoce prin fantezie evenimentele din viaţa sa şi a celorlalţi, lăsând ca în sufletul său să curgă bucuria şi durerea care însoţeau evenimentele: prin aceasta învaţă să se ridice la entităţile care se încorporează în bucurie şi durere, învaţă să trăiască conştient în lumea sufletească. Suntem statornic înconjuraţi de asemenea entităţi. Atunci înveţi să le percepi.

Dacă încercăm să ne chemăm în amintire evenimente trăite de noi în trecut, este altceva decât dacă evocăm evenimente despre care am citit sau auzit. Deosebirea este că la primele am participat cu sinea noastră. Şi acesta este lucrul important Este bine să exersăm evocarea în amintire a trăirilor din trecutul nostru. O durere, o bucurie pe care le-am simţit cândva, arată în amintire cu totul altfel în prezent decât odinioară. Prin această aducere aminte ne apropiem de adevărata cunoaştere. Vedem lucrurile cum sunt în realitate, dacă izbutim să simţim cu adevărat o durere sau o bucurie pe care nu le avem. Dacă suntem capabili să facem ca în noi să se ridice imagini ale celor pe care acum nu le vedem, ne apropiem, prin aceasta, de Divinitatea creatoare.

Asemenea învăţături le erau date discipolilor în şcolile rozecruciene. Ei trebuiau să aducă din proprie iniţiativă în suflet, fără realitatea lor brutală, bucuria şi tristeţea legate de evenimente anterioare ale vieţii. Dacă laşi să se ridice în suflet, în acest fel bucurie şi tristeţe, trezeşti organele sufleteşti. Celui care nu putea încă singur să le aducă, iniţiaţii, ca să-i trezească organele sufleteşti, îi prezentau imagini dramatice, scene din viaţa omenească, prin care omul învăţa să simtă şi fără realitatea brutală, ceea ce de obicei este legat de evenimentele înseşi. Asta e ceea ce rămâne din evenimente în lume. La asta trebuie omul să înveţe să se avânte.

Omul îşi va aminti de existenţe pământeşti anterioare în măsura în care a învăţat să recunoască veşnicul din lucruri şi aduce el însuşi în lume elemente de veşnicie.

Discipolul yoga face exerciţii de respiraţie. Respiraţia omului obişnuit este neregulată, neritmică. Discipolul yoghin învaţă să-şi ritmeze respiraţia. Respiraţia neritmică este de fapt ucigătoare. Prin suflul pe care-l exală, omul ucide. Îşi aduce moarte sieşi şi altora atâta timp cât respiraţia nu a devenit ritmică şi plină de viaţă, prin exerciţiu yoga. Prin respiraţia ritmică, respiraţia omului devine şi individuală. La sălbatici acţiunile sunt slab individualizate. Cu cât omul urcă mai sus în dezvoltarea sa, cu atât acţiunile sale vor purta o pecete mai individuală. Dar la toţi oamenii dezvoltaţi, şi respiraţia este la fel; acum omul trebuie să înveţe să-şi individualizeze suflul. Prin aceasta, în procesul respiraţiei,  se introduce pe sine tot mai mult în mod caracteristic în lumea înconjurătoare. Cât prelucrează din el în lumea înconjurătoare prin respiraţie, atât supravieţuieşte din el ca veşnic, netrecător, atât va regăsi din sine în toate încarnările ulterioare. Prin procesul respirator ritmic el transformă lumea şi conlucrează astfel la săvârşirea proceselor cosmice. Participă la creaţie pe Pământ.

În timp ce suflul omului obişnuit ucide, suflul omului purificat aduce viaţă lumii înconjurătoare. Aerul din oraşe este mai rău nu numai pentru că este murdărit de tot felul de lucruri fizice, ci şi pentru că-l strică respiraţia neritmică, nepurificată a oamenilor. Aerul din oraşe este plin de substanţe otrăvitoare datorită imoralitatăţii oamenilor. La ţară aerul e mai curat decât la oraşe. Acolo oamenii mai duc o încă viaţă mai simplă, mai ritmică, într-o linişte mai mare. În timp ce, în oraşe, omul este plin cu gânduri despre tot felul de lucruri care se învălmăşesc în viaţa lui făcând-o neritmică, omul de la ţară se obişnuieşte să-şi adapteze viaţa la cursul ritmic al naturii, al devenirii şi trecerii, la ritmul anotimpurilor. În corelaţie cu natura, el întreprinde în fiecare an, în anumite perioade, anumite munci şi prin aceasta se pune în legătură mult mai strânsă cu marile legi ale lumii decât o face orăşeanul, care nu ţine deloc seama de aceste legi ale lumii. Prin această integrare ritmică în cursul vieţii lumii, cel ce trăieşte la ţară aduce ritmicitatea şi în viaţa sa. Printr-un asemenea ritm, şi aerul pe care-l respiră devine mai ritmic, mai curat şi mai bun.

Plantele răspândesc aer curat. Ele sunt curate, fără pofte, altruiste; de aceea ne simţim aşa de bine în lumea plantelor!; din ea se revarsă viaţă. Dar omul obişnuit aduce moarte ambianţei prin suflul său. Printr-o viaţă curată morală, altruistă, omul trebuie să-şi transforme suflarea într-una pură, plină de viaţă şi s-o ritmizeze prin exerciţii yoga. Apoi trebuie să înveţe să-şi reverse individualitatea în suflu, s-o întipărească asupra lumii: prin aceasta dă viaţă ambianţei. Printr-o educaţie continuă de acest fel yoghinul învaţă să plutească deasupra fizicului, să trăiască pe planul veşniciei. Prin aceasta se ridică până la prototipurile eterne, nepieritoare, ale lucrurilor; care nu se nasc şi nu pier; se uneşte şi cu propriul său prototip. Fizic, omul se naşte şi piere; dar pentru fiecare om există un prototip; acesta este veşnic.

Dacă yoghinul învaţă să se unească cu prototipurile, s-a înălţat în lumea veşnică a spiritului; pluteşte deasupra efemerului. Aceasta este starea despre care se spune că yoghinul se odihneşte între aripile marii păsări, ale lebedei, ale lui AUM!

AUM este trecerea înapoi, de la imagini la prototip, dizolvarea în nepieritor. Dizolvarea în veşnic, unirea cu prototipurile este exprimată în această mantră din Upanişade:

Yasm jatam jagat sarvam, yasminn eva praliyate
Yenedam dhriyate caiva, tasmai jnanatmane namah.

E ceea ce poate fi găsit şi în gândul pascal. Este învierea omului din înrobirea lui de cele trecătoare şi materiale, în regiunile veşnice ale prototipurilor. Natura slujeşte ca simbol pentru aceasta. După cum, la Paşti, din pământ încolţeşte pretutindeni viaţă nouă, după ce sămânţa s-a jertfit şi a putrezit în pământ pentru a da noii vieţi posibilitatea de a lua naştere, tot aşa trebuie să moară toate cele inferioare din om. El trebuie să sacrifice natura inferioară pentru ca să se poată ridica la prototipurile veşnice ale lucrurilor. De aceea şi creştinătatea sărbătoreşte în acest anotimp al trezirii naturii din somnul iernii, moartea şi învierea Mântuitorului.

Şi omul trebuie mai întâi să moară pentru ca apoi să trăiască învierea întru spirit. Numai cel ce învinge ataşarea de lucrurile trecătoare  poate deveni el însuşi nepieritor ca şi prototipurile veşnice, numai acela se poate odihni între aripile marii păsări Aum. Omul devine atunci un împreună-lucrător la progresul lumii. Participă la transformarea ei în vederea unei existenţe viitoare; din lăuntrul său cel mai profund acţionează atunci magic asupra lumii.

Sine originară, din care am ieşit,
Sine originară, care trăieşte în toate lucrurile,
La Tine, Sine originară, venim înapoi.

Urselbst, von dem wir ausgegangen sind,
Urselbst, welches in allen Dingen lebt,
Zu dir, du höheres Selbst, kehren wir zurück.


Note de la lecţia esoterică de la Berlin, din 2 Octombrie 1906 [ Nota 24 ]

DESPRE CONSTITUIREA TRUPULUI SPIRITUAL PRIN MEDITAŢIE

Într-un sens modest trebuie să ne înalţe totuşi faptul că am fost consideraţi vrednici de a lua parte la şcoala esoterică. Nu din întâmplare am ajuns aici. Faptul că am căutat-o, că am fost lăsaţi să intrăm este o dovadă că această năzuinţă trăia în noi de mai multe vieţi. Lumea din afară nu ne mai poate mulţumi, nu ne putem dedica ei. Dacă am fi putut, n-am fi căutat drumul care ducea aici. Lumea de afară reprezintă deplina înflorire a celei de a cincea subrase; alături de această înflorire se arată deja zorii celei de a şasea zile sau celei de a şasea subrase. Aceasta va fi una mult mai spirituală; trupul spiritual va fi mult mai dezvoltat. Ea va fi preînflorirea a ceea ce se va dezvolta pe deplin în a şasea rasă originară. - Noi, cei care suntem în şcoala esoterică, aparţinem acestor zori a celei de-a şasea zi; îl urmăm şi îl slujim pe marele maestru care supraveghează constituirea ei; misiunea noastră este să creăm şi să naştem din noi acest trup spiritual. Trupul nostru fizic nu este eul nostru; nu trebuie să ne identificăm cu el. Aşa cum este acum, cu această soliditate minerală, l-am primit ca un instrument pentru misiunile celei de-a cincea rase originare. Trebuie să-l folosim şi să-l formăm ca pe un instrument; eul nostru trebuie să aibă putere asupra lui. Înainte vreme, eul nostru avea un instrument de alt gen; trupul celei de-a patra rase originare, a celei atlanteene, care nu cunoştea încă separarea dintre soare şi ploaie, care se mişca prin ceaţă unduitoare, era în unele privinţe altfel constituit, dar eul nostru era acelaşi; încă şi mai diferite erau trupurile rasei lemuriene, îndeosebi în stadiile ei iniţiale, care se mişcau plutind în mediul acvatic şi aerian. Acelaşi eu lucra la ele. Trupul nostru fizic s-a născut din macrocosmos. Lumea exterioară l-a format; din trupul nostru fizic trebuie eul nostru să creeze trupul spiritual. Atma se numeşte trupul nostru spiritual. Atma înseamnă suflare. Prin respiraţia reglată în timpul meditaţiei ne construim trupul spiritual. Într-adevăr, cu fiecare respiraţie ne inspirăm sau ne expirăm eul.


desen
A. Organismul fizic, trupul fizic, trupul eteric, trupul astral
B. Manas, Buddhi, Atma (Sinea spirituală…)


Acest desen ne ajută să ne reprezentăm ce se petrece de fapt. Noi formăm trupul spiritual în lăuntrul trupului exterior constituit de zei. Eul se revarsă în el cu fiecare inspiraţie şi iese iarăşi la expiraţie. În timp ce reglăm respiraţia şi ne concentrăm asupra unor diferite puncte ale corpului nostru, ne înzestrăm trupul spiritual cu forţele care sunt necesare construirii lui. Eul însuşi stă în directă legătură cu acel loc din regiunea frontală, situat puţin deasupra rădăcinii nasului, înăuntru; gândirea cu laringele, simţirea cu mâinile, voinţa cu picioarele şi în general cu partea corporală inferioară. Dacă străbatem corpul nostru cu aceste forţe prin respirarea reglată, clădim la trupul nostru spiritual.

În spirit se afla germenele trupului meu (v. pag. 80).


Note de la aceeaşi lecţie luată de la altă mână

Pe parcursul dezvoltării lui lăuntrice, discipolului îi sunt date anumite exerciţii prin care trebuie să cultive omul spiritual din el. Va întreprinde exerciţii respiratorii după indicaţia profesorului său. Aceste exerciţii au menirea să-l conducă spre spiritualizare. Omul are în el un organ care, atunci când inspiră, se umple cu aer, iar când expiră, se goleşte iarăşi de aer.

La inspiraţie, aerul pătrunde în acest organ până în cele mai fine ramificaţii. Acest organ este plămânul. În aer trăieşte spiritul omului. Când inspiră, el îşi absoarbe spiritul, când expiră, îşi exală spiritul. Spiritul omului se dezvoltă tot mai mult. Şi astfel spiritul omului se găseşte alternativ când în om, când în afara lui. Prin inspiraţie şi expiraţie este stimulată creşterea omului spiritual.

Este foarte important ce încredinţează omul spiritului său când expiră. Prin aceste gânduri se construieşte spiritul său. Omul îşi făureşte spiritul prin fiecare gând pe care-l încredinţează suflului său, pe care-l exală. Omul nu a avut dintotdeauna un organ pentru a inspira aerul. Dacă ne întoarcem în timp pe planetele anterioare, pe lună bunăoară, constatăm că acolo trăiau fiinţe care nu inspirau aer, ci foc. Şi după cum azi omul inspiră aer şi expiră dioxid de carbon, acolo fiinţele inspirau foc şi expirau răceală.

Va veni un timp când omul nu va mai inspira şi expira aer. După cum omul îşi pregăteşte singur căldura pe pământ prin organul căldurii, inima cu circulaţia sângelui, tot aşa va avea mai târziu, în interiorul său, un organ care-i va aproviziona organismul cu ceea ce preluăm acum din aer, precum organul căldurii ne aprovizionează acum cu căldură care înainte, pe lună, era absorbită şi inspirată de către fiinţe din lumea înconjurătoare. Oamenii vor putea prelucra ei aerul uzat, în viitor, în lăuntrul lor. Când acest stadiu va fi atins, ei nu vor mai lua aer din mediu, nu vor mai trăi atunci în aer. Într-o fază şi mai îndepărtată, pe Jupiter, oamenii vor trăi în lumină şi vor absorbi lumină, aşa cum absorb acum aer, şi cum pe lună au absorbit căldură.

Va veni odată, şi pe acest Pământ, timpul în care omul nu va mai trăi decât în spiritul său, când nu va mai avea nevoie de corp decât ca instrument; deja de pe acum se croieşte acest timp. Trăim în ziua a cincea a omenirii, în a cincea rasă şi perioadă de dezvoltare a Pământului nostru; dar în lumea spirituală au început deja să se ivească zorile celei de a şasea. Omenirea trăieşte deja în aurora celei de a şasea zile.


Note de la lecţia esoterică de la Berlin, din 14 Noiembrie 1906 [ Nota 25 ]

TREZIREA OMULUI LA CONŞTIENŢA DE SINE

În aceste consideraţii urmează să fie lămurite mai îndeaproape exerciţiile pe care le au de făcut cei aflaţi în învăţarea esoterică. Pentru cel care nu are încă de executat asemenea exerciţii, aceste lămuriri îi vor fi o pregătire în vederea timpului când şi el le va avea de făcut. Marii maeştrii ai înţelepciunii şi ai armonizării sentimentelor ne călăuzesc în lupta noastră interioară pentru cunoaştere. ‒ Un exerciţiu cunoscut multora este acela care constă în a te concentra mai întâi asupra punctului de la rădăcina nasului, între sprâncene, în interiorul capului, apoi asupra punctului din interiorul laringelui, după aceea asupra punctului extins într-o linie care se extinde de la umeri spre braţe şi mâini, şi în sfârşit asupra unui punct şi mai extins, care se întinde asupra întregii suprafeţe corporale. În ştiinţa ocultă se vorbeşte de aceste linii şi suprafeţe tot ca despre puncte. Vrem să învăţăm să înţelegem mai bine acest exerciţiu.

Pentru acestea trebuie să mergem cu gândul mult înapoi şi să ne transpunem în timpul lemurian. Pământul arăta pe atunci cu totul altfel. Ceea ce este astăzi stâncă solidă, curgea ca apă. Nu exista încă aer în sensul actual, pământul era învăluit în aburi fierbinţi. Multe metale care astăzi sunt solide existau pe atunci ca vapori sau curgeau ca apa; atmosfera de aburi era străbătută de curenţi eterici ca azi de curenţi de aer. Pe acest pământ trăia deja omul. Era însă un fel de animal-peşte-pasăre care se deplasa plutind, înotând. Un eveniment important în devenirea omului a fost atunci că şi-a format o piele, prin care s-a despărţit de lumea înconjurătoare şi s-a transformat într-o fiinţă autonomă. Până atunci omul nu fusese despărţit de ambianţă, curenţii întregii lumi treceau prin el; acum însă se închise prin piele. Această închidere era pricinuită de un curent eteric determinat. După un anumit timp se petrecu un alt eveniment important. Omul se ridică şi dădu prin aceasta întregii sale acţiuni şi strădanii o anumită orientare. Înainte, corpul omului fusese orientat ca la animalul de azi. De abia acum putu omul să-şi formeze membrele dinainte, braţele şi mâinile aşa cum sunt azi, adică pentru muncă în adevăratul înţeles. De abia acum începu omul să lucreze de sine stătător, de abia acum îşi putu dezvolta o karmă individuală. Nici un animal nu poate asta. Numai o fiinţă cu mers vertical îşi creează propria karmă. Un al doilea curent eteric e cel care a produs această transformare. ‒ Un al treilea curent eteric avu ca urmare o a treia transformare importantă. Abia acum, când omul dezvoltă un mers vertical, s-au putut forma plămâni cum numai omul are, şi legat de ei, se formă, din delicate substanţe eterice, laringele. Acum se putu dezvolta treptat vorbirea omenească. ‒ Datorită unui al patrulea curent eteric se formă organul dintre sprâncene, la rădăcina nasului, şi abia prin aceasta se trezi omul la conştienţa de sine: conştienţa de sine, căci înainte poseda doar sentimentul de sine.

Deci dacă îţi îndrepţi atenţia, intens şi energic, mereu numai asupra unuia dintre cele patru puncte, adică asupra rădăcinii nasului, sau asupra laringelui, sau asupra mâinilor şi braţelor, sau asupra întregii suprafeţe corporale, şi uneşti acest exerciţiu cu un anumit cuvânt, foarte precis, care este împărtăşit numai direct, de la învăţător la discipol, intri în legătură cu acel curent eteric, ce a produs prefacerea din corpul omenesc. Educaţia ocultă constă, înainte de toate, în aceea că devenim conştienţi de procesele care lucrează inconştient asupra corpului nostru. Trebuie să intrăm într-o relaţie conştientă cu forţele cosmice.

Când îţi încrucişezi mâinile în aşa fel încât dreapta stă peste stânga şi te concentrezi asupra mâinilor astfel împreunate, aducând în centrul conştienţei un anumit cuvânt, vei remarca în curând, ‒ presupunând că exerciţiul este făcut suficient de des, cu maximă energie şi răbdare ‒ că ambele mâini tind să se despartă şi că braţele se deschid cu totul de la sine. Este poziţia sfinţilor medievali. Şi acest exerciţiu îşi are importanţa lui determinată. Mereu trec curenţi eterici din cosmos prin corpul uman. Un asemenea curent pătrunde prin cap, trece de acolo în piciorul drept, apoi în mâna stângă, pe urmă în mâna dreaptă, după aceea în piciorul stâng şi de acolo iarăşi în cap. Dacă ne imaginăm omul stând cu braţele desfăcute în poziţia descrisă mai sus, curentul ne apare în forma pentagramei. Ar fi rău pentru om dacă curentul ar intra nu prin cap ci prin picioare. Prin picioare pătrund în corpul omenesc toate influenţele negative. Magicienii negrii se folosesc de aceasta. ‒ Dar acest curent circulă prin om nu numai atunci când omul se află în această poziţie specială, ci totdeauna, chiar şi când mâinile sunt împreunate sau un picior este îndoit. Există cinci felurite vibraţii eterice prin corpul omenesc. Una dintre ele circulă şi în substanţa solidă şi de aceea se numeşte ‒ deoarece poate străbate şi pământul compact ‒ “pământească“.

Aceşti cinci curenţi circulă permanent prin om şi-l pun în legătură cu întregul cosmos.

Fiinţa umană este ţesută din spirit; ne-am născut din spirit, am coborât în materie, şi ne întoarcem iarăşi în spirit. Curenţii care erau activi asupra noastră la coborârea în materie, trebuie să ne devină conştienţi. Mergem înapoi pe acelaşi drum pe care am venit, dar conştient. Nu există o altă dezvoltare adevărată. Ceea ce aprindem deja în noi prin aceste exerciţii, omenirea generală va dezvolta abia în a şasea rasă originară. O rasă originară se numeşte în ştiinţa ocultă o zi a creaţiei. Ne aflăm în stadiul pregătirii celei de a şasea zi a creaţiei, suntem în zorii celei de a şasea zi a creaţiei. Coborârea din spirit, viaţa în materie şi reîntoarcerea în spirit, sunt exprimate prin trei litere:

A U M


Note de la lecţia esoterică de la München, din 6 Iunie 1907 [ Nota 26 ]

TEMELIILE UNEI EDUCAŢII ESOTERICE

Trebuie să limpezim mai întâi care sunt de fapt principiile unei educaţii esoterice şi care este de fapt esenţa lor. Şcoala căreia îi aparţinem e organizată în aşa fel, încât în ea sunt diferite cercuri. Toţi cei proaspăt alăturaţi ei sunt “căutătorii”. Cei care înaintează mai departe aparţin celor care “exersează”. Iar de aceasta se leagă “educaţia” propriu-zisă. În aceste trei cercuri se împarte şcoala noastră. Am intrat cu toţii în şcoala esoterică pentru a ne dezvolta anumite organe lăuntrice care ne fac capabili să trăim noi înşine în lumile superioare. Dar cum pot fi dezvoltate asemenea organe în noi? Toate organele noastre au apărut datorită unei activităţi pe care noi am desfăşurat-o în trecut. Vom ilustra aceasta printr-un exemplu. Era un timp în care noi nu aveam încă ochi. Atunci omul se mişca plutind, înotând într-o mare originară apoasă. Pentru a se putea orienta dispunea de un organ care mai există azi doar ca un rudiment. E aşa zisa glandă pineală. Se află pe creştetul capului, spre interior. La anumite animale poate fi văzută încă dacă se ridică calota craniană. Cu acest organ omul din străvechime putea să perceapă dacă se apropia de un lucru folositor sau dăunător. Înainte de toate era însă un organ pentru perceperea căldurii sau frigului. Când soarele lumina pe atunci de sus pământul, omul nu putea să-l vadă, dar glanda pineală îl trăgea spre acele locuri ale mării unde soarele încălzea apa. Iar această căldură îi dădea o senzaţie de mare beatitudine. Omul zăbovea îndelung în asemenea locuri ale apei şi se deplasa departe pe suprafaţa apei pentru ca să poată rămâne sub razele soarelui. Iar ochii noştri de azi s-au format prin faptul că razele soarelui cădeau direct pe corpul lui. Două lucruri au fost aşadar necesare pentru ca ochii să poată apărea: trebuia, pe de o parte, ca soarele să lumineze de sus, iar pe de altă parte, şi ca oamenii să înoate spre acele locuri încălzite de soare şi să se expună soarelui. Dacă oamenii de odinioară nu ar fi făcut acest lucru ci şi-ar fi zis: nu vreau să dezvolt decât ceea ce se află deja în mine ‒, şi-ar fi dezvoltat mai departe glanda pineală dându-i proporţii tot mai mari, monstruoase, dar nu ar fi dobândit ochi niciodată.

Tot aşa trebuie să ne închipuim şi dezvoltarea ochilor spirituali. Nu trebuie să spunem: lumile superioare se află deja în mine, trebuie doar să le dezvolt. ‒ Nici oameni aceia nu puteau dezvolta din ei soarele, ci numai organele cu care să-l poată vedea. Tot aşa şi noi, nu putem dezvolta din noi înşine lumile superioare, ci numai organele prin care putem vedea soarele spiritual, lumile spirituale. Şi niciodată nu ne vom putea dezvolta asemenea organe dacă, pe de o parte, soarele spiritual nu ne va lumina, iar pe de altă parte, dacă nu ne vom grăbi să ne expunem acestui soare pentru ca el să ne poată lumina. Locurile în care străluceşte pentru noi soarele spiritual sunt şcolile esoterice, şi toţi cei care sunt mânaţi spre ele, sunt atinşi de razele lui, dacă se comportă conform îndrumării şcolii.

Fiecare organ care a avut un trecut va avea şi un viitor. Şi glanda pineală va redeveni în viitor un organ important. Iar cei aflaţi în şcolile esoterice lucrează de pe acum la cultivarea ei. Exerciţiile care ni se dau acţionează nu numai asupra trupului astral şi eteric, ci şi asupra glandei pineale. Iar când acţiunea devine foarte energică, ea trece de la glanda pineală în vasele limfatice şi de acolo în sânge. Dar nu numai aceia care fac acum exerciţii oculte vor avea în viitor o glandă pineală dezvoltată, ci toţi oamenii. Iar la oamenii care vor constitui rasa cea rea, ea va fi un organ pentru cele mai negative şi îngrozitoare impulsuri şi va fi atât de mare încât va ocupa cea mai mare parte a corpului. După cum vezi o mulţime de muşte din depărtare ca roi, tot aşa ‒ atunci când pe pământ se vor perinda multe corpuri în formă de glandă ‒, pământul însuşi, privit din spaţiul cosmic, va arăta ca o mare glandă. La aceia însă care şi-au cultivat glanda pineală într-un mod just, ea va fi un organ foarte nobil şi împlinit.

Vom cerceta acum mai de aproape exerciţiile ce ne sunt date, şi făcând aceasta să ne amintim că aceste exerciţii fac sufletele noastre receptive pentru razele solare spirituale.

Ca o pregătire pentru exerciţiile oculte propriu-zise slujesc cele şase exerciţii secundare. În cel ce li se dedică just, cu seriozitate şi râvnă, ele produc acea stare sufletească fundamentală, pentru ca exerciţiile oculte să poată da roadele cele bune.

1. Controlul gândurilor: zilnic, cel puţin câte cinci minute, fă-ţi timp liber şi reflectează la un gând cât se poate de lipsit de importanţă şi care nu te interesează câtuşi de puţin, legând logic tot ce se poate gândi asupra obiectului. Este important să fie un obiect nesemnificativ, deoarece ceea ce trezeşte calităţile sufleteşti adormite este tocmai constrângerea pe care trebuie să ţi-o impui pentru a-ţi menţine mult timp concentrarea asupra lui. După un anumit timp vei sesiza în suflet un sentiment de soliditate şi siguranţă. Dar nu trebuie să-ţi închipui că acest sentiment năvăleşte impetuos asupra ta. Nu, ceea ce trebuie să sesizezi este, dimpotrivă, un sentiment foarte delicat şi subtil. Cei care afirmă că nu pot simţi absolut deloc în ei acest sentiment, seamănă foarte adesea cu cei care pornesc să caute un obiect foarte mic şi fin printre multe alte obiecte. Ei caută, ce-i drept, dar numai aşa, la suprafaţă, şi de aceea nu pot găsi micul obiect ci îl trec cu vederea. Trebuie, liniştit, să asculţi în tine; vei percepe atunci acest sentiment care apare mai cu seamă în partea de dinainte a capului. Când l-ai simţit acolo, varsă-l mental în creier şi în măduva spinării. Treptat începi să încerci senzaţia că din partea anterioară a capului pornesc raze până în măduva spinării.

2. Iniţiativa acţiunii: Pentru aceasta alege-ţi o acţiune imaginată în tine însuţi. Cine, de pildă, şi-a luat ca exerciţiu zilnic udarea unei flori, aşa cum stă scris în instrucţiuni ca exemplu, acela face ceva cu totul inutil. Căci acţiunea trebuie să pornească din proprie iniţiativă, deci trebuie s-o fi conceput tu însuţi. Atunci se face remarcat la acest exerciţiu un sentiment de: “pot realiza ceva”, “sunt capabil de mai multe decât mai înainte”, “simt impulsul spre activitate”. Acest sentiment se resimte de fapt în întreaga parte superioară a corpului. Încerci apoi să-l faci să curgă spre inimă.

3. A fi mai presus de bucurie şi suferinţă: Îţi vine bunăoară odată să plângi. Atunci e momentul să faci acest exerciţiu. Te constrângi cu toată puterea să nu te laşi cuprins de plâns. Acelaşi lucru e valabil şi pentru râs. Străduieşte-te ca atunci când îţi vine să râzi, să nu cedezi râsului ci să rămâi liniştit. Nu înseamnă că nu mai trebuie să râzi, ci trebuie să te poţi stăpâni, să fi stăpân peste râs şi plâns. Şi dacă te-ai învins de câteva ori, încerci curând un sentiment de linişte şi calm. Lasă acest sentiment să curgă prin întregul corp, vărsându-l mai întâi din inimă în braţe şi în mâini, pentru ca prin mâini să iradieze în fapte. Îl laşi apoi să curgă spre picioare şi apoi spre cap. Acest exerciţiu cere o foarte serioasă autoobservare, pe care trebuie s-o efectuezi cel puţin un sfert de oră pe zi.

4. Pozitivitatea: În tot ce e rău trebuie să ştii a găsi grăuntele de bun, în tot ce e urât frumosul, şi chiar în fiecare răufăcător scânteia de divinitate. Capeţi atunci sentimentul că parcă te lărgeşti dincolo de pielea ta. Acest sentiment al dilatării este asemănător cu acela pe care îl are trupul eteric după moarte. Când încerci acest sentiment, lasă-l să iradieze prin ochi, urechi şi întreaga piele, mai ales prin ochi.

5. Obiectivitatea: Trebuie să rămâi mobil, să fi mereu capabil să asimilezi ceva nou. Dacă cineva ne povesteşte ceva ce ni se pare neverosimil, trebuie totuşi ca în inimă să rămână mereu un colţişor în care să ne spunem: s-ar putea totuşi să aibă dreptate. ‒ Ceea ce nu trebuie să ne tocească spiritul critic; putem verifica, desigur, cele aflate. Ne cuprinde atunci un sentiment ca şi cum ceva ar curge din afară în noi. Absorbim acest ceva prin ochi, urechi şi întreaga piele.

6. Echilibrul: Cele cinci trăiri anterioare trebuie acum aduse în armonie prin distribuirea echilibrată a atenţiei asupra lor.

Aceste exerciţii nu trebuie făcute neapărat câte o lună fiecare. Trebuia însă indicat un timp. Important, înainte de orice, este să fie executate în ordinea arătată. Cine face exerciţiul al doilea înaintea primului nu are nici un folos. Căci importantă este tocmai ordinea. Unii cred chiar că ar trebui să înceapă cu al şaselea exerciţiu, cu armonizarea. Dar se poate armoniza ceva când nu ai ce? Cel ce nu vrea să facă exerciţiile în ordinea indicată, acela nu are nici un folos de pe urma lor. Ca şi  cum, trebuind să faci şase paşi peste o punte, ai vrea să începi cu al şaselea; la fel de absurd este să vrei să începi cu al şaselea exerciţiu.

Apoi cei mai mulţi dintre noi au  primit o meditaţie de dimineaţă. Trebuie făcută dimineaţa, devreme, la o oră stabilită şi pe care o respecţi cât mai riguros cu putinţă. Te adânceşti la început în cele şapte versuri. La unii dintre noi sună în felul următor:

În razele curate de lumină
Străluceşte divinitatea lumii!
În iubirea pură faţă de toate fiinţele
Radiază Dumnezeirea sufletului meu.
Mă odihnesc în divinitatea lumii,
Mă voi găsi pe mine însumi
În Divinitatea lumii!

În timpul meditaţiei nu trebuie să speculezi asupra acestor şapte rânduri, ci să trăieşti pe de-a-ntregul în lăuntrul lor. Trebuie să ţi le reprezinţi  destul de plastic. Astfel:

În razele pure ale luminii

Te vei simţi scăldat de undele lucitoare ale luminii care străbat din toate părţile şi a căror strălucire ţi-o vei reprezenta cât mai limpede.

Străluceşte divinitatea lumii

îţi închipui că Dumnezeu este cel ce radiază spre tine prin aceste raze; încerci să-L simţi şi să-L absorbi în tine.

În iubirea pură faţă de toate fiinţele
Radiază dumnezeirea sufletului meu.

îţi reprezinţi cum faci ca razele divine pe care le-ai absorbit, să radieze înapoi, spre fericirea tuturor fiinţelor.

Rândurile finale trebuie să trezească reprezentarea şi sentimentul că ai fi cu totul îmbăiat de razele Divinităţii şi că în ele te găseşti pe tine însuţi. Cine vrea să-şi reprezinte aceasta deosebit de plastic, poate să-şi imagineze şi un pom pe care l-a îndrăgit şi la care revine cu plăcere.

După aceste şapte rânduri ni s-a dat un cuvânt sau o propoziţie spre adâncire. Această concentrare pe o propoziţie sau un cuvânt, de pildă “tărie”, este foarte importantă. Este un fel de parolă, de cuvânt energic, adecvat cu exactitate structurii sufleteşti a fiecărui ins. Trebuie să laşi acest cuvânt să sune în suflet aşa cum se întâmplă când loveşti un diapazon. Şi aşa cum tragi cu urechea la sunetul tot mai pierdut al diapazonului, tot astfel ‒ după cufundarea în cuvânt ‒ trebuie să-l laşi să răsune în suflet, să te dăruieşti celor produse în suflet prin acest cuvânt.

În încheiere te cufunzi încă pentru cinci minute în propriul tău ideal divin. Nu discutăm aici despre ce fel de ideal e vorba; este vorba numai de crearea unei juste dispoziţii sufleteşti. E indiferent dacă te gândeşti la învăţător sau la cerul înstelat. Au venit deja atei care credeau că nu au nici un ideal divin. Dar au putut fi îndreptaţi spre cerul înstelat care totuşi smulge fiecăruia un sentiment de veneraţie şi devoţiune.

Cine a început odată să lucreze cu aceste exerciţii, acela trebuie să rămână la ele şi să nu le părăsească atunci când nu-i convine. Trupul astral şi cel eteric se obişnuiesc repede cu aceste exerciţii, şi când nu le capătă se revoltă. O întrerupere sau o încetare deplină a lor este în orice caz periculoasă.

Importantă este şi retrospectiva de seară. Ea trebuie făcută de la sfârşit spre început, ca să ne obişnuim cu modul de percepere al planului astral. În timpul retrospectivei trebuie să-ţi reprezinţi totul cât se poate de plastic. La început, fireşte, dacă ai avut să zicem optzeci de evenimente şi trăiri, nu poţi să nu le evoci plastic pe toate optzeci în faţa sufletului. De aceea trebuie să procedezi la o selecţie înţeleaptă până ce, în fine, întreaga viaţă a unei zile ajunge să se desfăşoare în faţa ta ca un tablou. Importante sunt iarăşi micile acţiuni nesemnificative căci tocmai sforţarea e aceea care trezeşte forţele sufletului.


Note sumare de la lecţia esoterică de la Berlin, din 9 octombrie 1907 [ Nota 23 ]

ÎNSEMNĂTATEA ANULUI 1879
DISCUTAREA UNEI FORMULE DE MEDITAŢIE

Tot ce este enunţat într-o lecţie esoterică ne este nemijlocit transmis de către învăţători, şi acela care vorbeşte este numai un instrument al intenţiilor lor.

Deosebirea între o lecţie exoterică şi una esoterică constă în aceea că acolo se asimilează o învăţătură, cunoştinţe, aici se trăieşte ceva. Învăţătorii vorbesc neîncetat oamenilor,  însă numai cei pregătiţi pot să le audă vocea, cei al căror suflet este deschis pentru ca învăţătorii să găsească acces la ei. Munca esoterică este de cea mai mare însemnătate pentru dezvoltarea lumii, dar în acelaşi timp, şi pentru omul care se află în cea mai simplă situaţie socială.

Anul 1879 deschide o epocă de cea mai mare importanţă în dezvoltarea omenirii printr-un eveniment care s-a petrecut pe planul astral; de atunci cultura noastră a luat o altă direcţie.

În 1250 a început un curent spiritual care şi-a atins apogeul în 1459 [Nota 28 ]: când Christian Rosenkreutz a fost ridicat la rangul de cavaler al crucii cu trandafiri. Începu atunci (1510) epoca numită în ocultism epoca lui Gabriel. În 1879 a început epoca lui Mihaiel; cea care va urma se numeşte epoca lui Orifiel. Mari lupte îi vor răscoli pe oameni; de aceea este pregătit acum un mic grup pentru ca în acea epocă întunecată să facă să strălucească făclia cunoaşterii spirituale. (v. nota 28)


Discutarea formulei de meditaţie: “În razele pure ale luminii”. Reprezentarea imaginativă a momentelor alcătuitoare:

În razele pure ale luminii
Străluceşte divinitatea lumii.

Aici divinitatea se revarsă ca lumină argintie şi strălucitoare a lunii peste lumea exterioară: ne simţim ca pătrunşi şi scăldaţi de această lumină.

În iubirea pură faţă de toate fiinţele
Radiază Dumnezeirea sufletului meu.

După identificarea cu lumea înconjurătoare, unde am încercat să recunoaştem Divinitatea, ne cufundăm în propriul nostru interiorior, iar prin iubirea care ne uneşte cu toate fiinţele, găsim relaţia cu Divinitatea şi simţim Dumnezeirea propriului nostru suflet.

Mă odihnesc în Divinitatea lumii.

Cuvântul odihnă are o putere magică: acela căruia îi reuşeşte să se concentreze în acest cuvânt şi să-l lase să acţioneze asupra sa, acela simte cum este străbătut cu totul de un sentiment de linişte şi pace. Găsim în interiorul nostru această linişte şi această pace când ne simţim în relaţie cu Dumnezeu: liniştea ne înconjoară, ne pătrunde.

Mă voi găsi pe mine însumi
În Divinitatea lumii.

Şi acum apare în noi reprezentarea ca a unui punct luminos, a unei scântei strălucitoare care ne licăreşte din depărtare şi spre care tindem ‒ şi în care ne vom găsi în sânul Divinităţii.


Note sumare de la lecţia esoterică de la München, din 16 ianuarie 1908 [ Nota 29 ]

DESPRE PROCESUL RESPIRAŢIEI

În ultima noastră lecţie esoterică a fost vorba despre marile legităţi ale vieţii spirituale, aşa cum se relevează ele în decursul evoluţiei umane, despre marile puteri spirituale care guvernează tot ce se petrece pe planul fizic şi care se înlocuiesc reciproc în activitatea lor; astăzi vom vorbi într-un mod ceva mai intim despre legile vieţii spirituale aşa cum se desfăşoară ele chiar în lăuntrul omului.

Cel angrenat într-o educaţie ocultă este, într-un anumit sens, un om care aşteaptă, un căutător. El aşteaptă ca într-o bună zi să i se dezvăluie o nouă lume în afara aceleia pe care a perceput-o în mod obişnuit. El aşteaptă ca într-o bună zi să-şi poată spune: văd o nouă lume; văd ‒ printre toate obiectele şi fiinţele pe care le puteam percepe până acum în spaţiu ‒ o mulţime de entităţi spirituale care înainte îmi erau ascunse. Pentru ca acest lucru să devină cu totul limpede trebuie să evocaţi iarăşi în faţa sufletului cele şapte stări de conştienţă pe care omul le străbate în decursul dezvoltării sale. Prima stare de conştienţă prin care a trecut omul a fost un grad de conştienţă confuz, crepuscular, în care omul se simţea una cu Cosmosul; numim această stare existenţa saturneană. În existenţa solară amploarea conştienţei scăzu, dar deveni în schimb cu atât mai luminoasă. Când, după aceea, omul trecu prin existenţa lunară, conştienţa era asemănătoare celei pe care o trăim ‒ ca ultim rest ‒ în viaţa noastră de vis; era o conştienţă imaginativă, confuză. Aici, pe Pământ, avem conştienţa luminoasă de zi, care va rămâne când omul se va ridica iar la conştienţa imaginativă luminoasă. Mai departe, pe Jupiter, omul se va ridica la două stări încă şi mai înalte de conştienţă: cea inspirată şi cea intuitivă. Astfel conştienţa noastră luminoasă de zi stă la mijloc între conştienţa imaginativă confuză a lunii şi conştienţa imaginativă luminoasă a lui Jupiter. Şi ceea ce aşteaptă discipolul esoteric să i se descopere într-o zi este conştienţa jupiteriană. Fiecăruia dintre noi îi va veni odată această conştienţă, unuia mai devreme, altuia mai târziu, în funcţie de capacităţile sale, de gradul maturizării sale interioare.

Conştienţa jupiteriană există însă deja, incipient, în fiecare om. Într-un mod foarte plăpând, conştienţa viitoare e deja schiţată, numai că omul nu şi-o poate explica. Într-o mare parte viaţa esoterică constă tocmai din aceea că elevul învaţă să interpreteze în mod just procesele subtile din el şi din ambianţa sa. Nici vechea conştienţă lunară nu a dispărut cu totul, ea supravieţuind prin ultimele rudimente. Cele două stări ale omului de azi, în care într-una e prezentă încă vechea conştienţă lunară şi în cealaltă deja noua conştienţă jupiteriană, sunt sentimentul de ruşine şi cel de frică. În sentimentul ruşinii, când sângele e împins spre periferia corpului, mai trăieşte un ultim rest al conştienţei lunare, iar în sentimentul fricii, când sângele se năpusteşte spre inimă ca să găsească acolo un centru solid de sprijin, se vesteşte conştienţa jupiteriană. Aşa înclină spre cele două părţi conştienţa de zi normală.

Când simţim ruşine în legătură cu ceva şi roşeaţa ruşinii ni se urcă în obraji, trăim ceva ce ne aminteşte de existenţa lunară. Reprezentaţi-vă un om lunar. El nu-şi spunea încă “eu”, ci trăia într-o conştienţă imaginativă confuză, crepusculară, cu totul întreţesut în forţele şi entităţile astrale cu care se simţea a fi în unitate şi armonie. Încercaţi să vă închipuiţi, fraţilor şi surorilor, că într-o bună zi licăreşte la un asemenea om lunar deodată sentimentul: sunt un “Eu”. Eu sunt diferit de ceilalţi, sunt o fiinţă de sine stătătoare şi toate celelalte fiinţe din jur mă privesc. ‒ Un uriaş sentiment al ruşinii l-ar fi cuprins de sus până jos pe întregul om lunar, ar fi încercat să dispară, să piară de ruşine, dacă ar fi trăit un asemenea sentiment prematur al eului. Aşa parcă am vrea şi noi, fraţii mei şi surorile mele, când ne năpădeşte un sentiment al ruşinii, să dispărem, să intrăm în pământ, să ne dizolvăm eul. Imaginaţi-vă cum era întreţesut vechiul om lunar în armonia cu entităţile şi forţele ambianţei sale. Când se apropia de el o fiinţă vrăjmaşă, nu se gândea, ci ştia instinctiv cum trebuie să se ferească. El acţiona dintr-un sentiment pe care ‒ dacă ar fi fost conştient ‒ l-ar fi putut exprima cam în felul următor: ştiu că legile lumii nu sunt orânduite în aşa fel încât acest animal sălbatic să mă sfâşie acum; ci armonia lumii este aşa încât trebuie să existe mijloace care să mă apere de duşman. ‒ Vechiul om lunar se afla deci nemijlocit în armonie cu forţele cosmosului. Dacă s-ar fi trezit în el un sentiment al eului, această armonie ar fi fost deranjată. Şi într-adevăr, de cum a început să străbată omul pe pământ, sentimentul eului l-a adus într-o tot mai mare disonanţă cu ambianţa. Clarvăzătorul aude cosmosul răsunând într-o impunătoare armonie, şi când compară cu ea sunetele care vin la el de la diferiţi oameni, constată că azi în toţi oamenii domneşte disonanţa; la unul mai mare, la altul mai mică, dar tot disonanţă rămâne. Iar datoria voastră este ca pe parcursul dezvoltării voastre să prefaceţi tot mai mult această disonanţă în armonie. Această disonanţă a apărut prin egoitate, dar ea a fost cu înţelepciune rânduită de către puterile spirituale care stăpânesc şi conduc cosmosul. Dacă oamenii ar fi rămas întotdeauna în armonie, n-ar fi ajuns niciodată la autonomie. Disonanţa a fost instituită pentru ca omul să-şi poată recâştiga armonia în mod liber, prin propria-i forţă. Sentimentul eului conştient de sine trebuia aşadar să se dezvolte mai întâi în contul armoniei interioare. Dacă vine apoi timpul în care începe să licărească conştienţa jupiteriană şi omul reintră în relaţie armonioasă cu forţele cosmosului, el va salva cu sine acest sentiment al eului în noua stare de conştienţă, aşa încât omul va fi atunci un eu de sine stătător şi se va afla totuşi în armonie cu cosmosul.

Am văzut că în sentimentul de frică se anunţă deja noua conştienţă jupiteriană. Dar totdeauna când o stare viitoare începe să apară înainte de timp, este prematură şi nelalocul ei. Printr-un exemplu acest lucru vi se va limpezi. Când o floare, care după soiul ei trebuia să înflorească în august, este făcută să înflorească într-o seră deja în mai, în august, la timpul normal al înfloririi ei nu va mai da nici o floare; forţele ei vor fi epuizate şi nu se va mai potrivi cu condiţiile în care trebuia să intre. Şi chiar în mai, de îndată ce este dusă din seră, va trebui să piară, deoarece nu se potriveşte cu condiţiile naturale ale acestui anotimp. Tot aşa e şi cu sentimentul fricii. Nici el nu e azi la locul lui, şi va fi încă şi mai puţin în viitor. Ce se petrece când apare acest sentiment? Sângele se strânge în centrul omului, în inimă, ca să formeze acolo un centru solid, ca să-l facă pe om tare în faţa lumii din afară. Forţa cea mai dinlăuntru a eului este cea care provoacă aceasta. Această forţă a eului, care acţionează asupra sângelui trebuie să devină tot mai conştientă şi mai puternică, iar pe Jupiter omul va putea să-şi conducă cu totul conştient sângele spre centru şi să se facă mai puternic. Ceea ce e însă azi nefiresc şi nociv e sentimentul fricii, legat de această circulaţie a sângelui. În viitor el trebuie să nu mai existe; vor trebui să acţioneze doar forţele eului, fără frică.

În decursul dezvoltării umane lumea exterioară ne înconjoară într-un mod tot mai ostil. Tot mai mult trebuie să învăţaţi a opune forţa voastră interioară lumii năvălitoare din afară. Dar frica trebuie să dispară. Şi în mod deosebit celui angajat în disciplina esoterică îi este necesar, absolut necesar, să se elibereze de toate sentimentele de teamă şi frică. Teama are o îndreptăţire autentică numai acolo unde ne face atenţi că trebuie să devenim puternici, dar toate sentimentele nefireşti de teamă, care-l torturează pe om, trebuie să dispară cu desăvârşire. Ce s-ar întâmpla dacă omul ar continua să aibă sentimente de teamă când apare conştienţa jupiteriană? Acolo lumea exterioară se va opune omului într-un mod mult mai ostil şi mai înfricoşător decât azi. Un om care nu se dezobişnuieşte aici de teamă, va cădea acolo dintr-o spaimă cumplită în alta.

De pe acum se pregăteşte această stare în lumea exterioară. Şi ea i se va arăta omului şi mai limpede în acel groaznic timp care se va năpusti peste noi sub conducerea lui Orifiel, despre care v-am vorbit ultima oară. Atunci omul trebuie să fi învăţat să se ţină tare! Cultura noastră de azi creează ea însăşi acei monştri înspăimântători care-l vor ameninţa pe omul de pe Jupiter. Priviţi uriaşele maşini pe care tehnica omenească le construieşte cu atâta ingeniozitate! În ele omul îşi construieşte demonii care în viitor se vor dezlănţui asupra lui. Tot ceea ce omul îşi construieşte azi ca aparate şi maşini, în viitor va căpăta viaţă şi se va opune omului cu vrăjmăşie într-un mod îngrozitor. Tot ce a fost creat numai din principiul utilitarist, din egoismul individual sau colectiv, va fi în viitor duşmanul omului. Ne interesăm astăzi mult prea mult de folosul celor ce le facem. Dacă vrem să promovăm cu adevărat dezvoltarea nu trebuie să ne preocupe utilitatea ci îndeosebi nobleţea şi frumuseţea lucrurilor. Acţiunile noastre să nu pornească numai din principiul utilitarist, ci din bucuria pură pentru frumos. Tot ceea ce creează astăzi omul ca să-şi satisfacă necesitatea artistică, din iubirea curată pentru frumos, se va însufleţi, deasemenea, în viitor şi va contribui la dezvoltarea superioară a omului. Este teribil însă să trebuiască astăzi să vezi cum mii de oameni sunt îndemnaţi, din fragedă copilărie, să nu cunoască nici o altă activitate în afara aceleia pe care o duc de dragul folosului material, şi să fie rupţi toată viaţa de ce este frumos şi artistic. Şi cele mai sărace şcoli elementare ar trebui să atârne pe pereţi cele mai splendide opere de artă ‒ asta ar aduce o nesfârşită binecuvântare în dezvoltarea umană. Omul îşi construieşte singur viitorul. Poţi să-ţi faci o idee despre cum va fi pe Jupiter dacă înţelegi că astăzi nu există nimic absolut bun şi nimic absolut rău. În fiecare om binele şi răul este astăzi amestecat. Cel bun trebuie doar să-şi spună că are ceva mai mult bine în el decât cel rău, dar că nu este pe deplin bun. Pe Jupiter însă binele şi răul nu vor mai fi amestecate, ci oamenii se vor împărţi în oameni pe deplin buni şi pe deplin răi. Şi tot ce cultivăm azi ca frumos şi nobil slujeşte la întărirea binelui pe Jupiter, iar tot ceea ce se face din punctul de vedre al egoismului şi utilitarismului, consolidează răul.

Pentru ca omul să fie cu totul fortificat în faţa puterilor rele ale viitorului, trebuie să intre în posesia forţei celei mai lăuntrice a eului său, trebuie să-şi poată regla conştient sângele în aşa fel încât acesta să-l facă puternic în faţa vrăşmaşului, dar fără nici o teamă. Forţa care poartă sângele în interior trebuie s-o aibă în stăpânirea sa. Dar nici cealaltă facultate, aceea de a împinge sângele de la inimă spre periferie, nu trebuie să se piardă pentru el. Căci starea jupiteriană va însemna, într-un fel, şi o întoarcere la vechea conştienţă lunară. Omul va intra iarăşi în armonie cu marile legi ale lumii şi se va simţi una cu ele. Va redobândi capacitatea să se unească cu marile puteri spirituale ale lumii, dar nu ca pe lună, inconştient şi crepuscular; pe Jupiter îşi va păstra mereu conştienţa luminoasă de zi şi sentimentul conştient de sine al eului şi totuşi va trăi în armonie cu forţele şi legile lumii. Disonanţa va fi prefăcută atunci în armonie. Iar ca să se poată vărsa în armonia universului, trebuie să poată face în mod conştient ca cea mai intimă forţă a Eului său să radieze din inimă spre afară. Aşadar trebuie să poată centraliza în mod conştient forţele interioare ale sângelui, când îi apare în cale un duşman, şi trebuie  să le poată şi iradia conştient. Numai atunci va fi ajuns să corespundă condiţiilor viitoare.

Cel care tinde spre o dezvoltare interioară trebuie să înceapă încă de azi să intre, treptat, din ce în ce mai mult, în posesia acestor forţe. O face prin aceea că învaţă să inspire şi să expire conştient. Când omul inspiră suflul, intră în activitate forţele eului care îl pun în relaţie cu forţele cosmosului, adică acele forţe care iradiază din inimă spre afară. Iar când omul dă afară suflul şi se abţine să respire, intră în activitate acele forţe ale eului care pătrund spre centru, spre inimă şi îi creează acolo un centru stabil. Aşa învaţă discipolul încă de azi, dacă îşi face conştient exerciţiile de respiraţie în acest fel, să devină treptat stăpân pe forţele Eului său. Să nu creadă însă nimeni că-i este îngăduit să întreprindă independent astfel de exerciţii înainte de a fi căpătat indicaţii în privinţa aceasta. Fiecare le va primi la timp. Dar chiar şi pentru cel care nu face încă asemenea exerciţii, nu este niciodată prematur să se familiarizeze cu sensul acestor exerciţii şi să dobândească înţelegere pentru aceste lucruri. Cu atât mai rodnice vor fi ele mai târziu. Aşa trebuie, fraţilor şi surorilor, să căpătaţi tot mai multă înţelegere şi pentru procesele subtile care se petrec în voi şi în întreaga lume, integrându-vă treptat în perioadele viitoare ale dezvoltării umane.


Din expunerea făcută pe aceeaşi temă în 26 Ianuarie 1908 la Berlin au fost reţinute următoarele: [ Nota 30 ]

Când inspirăm adânc şi reţinem suflarea, recapitulăm o parte a stării lunare. Când lăsăm însă suflul afară, avem în aceasta o parte a stării jupiteriene. De acestea depinde dacă discipolul ocult primeşte fie exerciţii în care trebuie să păstreze suflul înlăuntru, deoarece el are de trecut într-o anumită măsură prin starea lunară, fie exerciţii în care trebuie să lase suflul afară deoarece, în felul acesta, poate atinge starea jupiteriană. Fiecare trebuie să aibă un regim individual.

Ştim că curentul omenirii se împarte de pe acum în două părţi: una care trece în bine, în ceea ce este moral, şi alta care se termină prin ceva îngrozitor, prin rău. Aceste stări se pregătesc încă de pe acum, germenii există deja. Astfel, tot ce există astăzi în lume ca maşini, instrumente şi sunt puse în mişcare, vor deveni pe Jupiter demoni cumpliţi, înspăimântători. Tot ceea ce slujeşte doar principiului utilitar va căpăta anvergura unor asemenea puteri înfricoşătoare. Acest proces poate fi paralizat dacă facem ca aceste aparate utilitare, pe lângă folosul pe care îl aduc, să vestească, înainte de toate, frumosul, divinul. E foarte bine să ştim acest lucru. Altminteri asemenea forţe ar sfâşia cândva Pământul. Vedem de asemenea cât de important este ca în educaţia copilului să-l înconjurăm pe acesta cu impresii artistice. Arta te face liber. Şi locomotiva trebuie transformată cândva într-o maşină care să fie frumoasă. ‒ Sentimentele noastre de teamă, de frică sunt hrană pentru alte entităţi rele. Nu trebuie să lăsăm să apară asemenea gânduri. Căci pe Jupiter astfel de demoni ne vor împresura în număr mult mai mare decât acum. Dar n-are a se teme în privinţa aceasta cel care-şi păstrează, ca om înţelept, învelişul curat, în aşa fel încât muştele să nu se poată aduna în jurul murdăriei.