Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNDRUMĂRI PENTRU O EDUCAŢIE ESOTERICĂ

GA 42/245


V

Evanghelia cunoaşterii şi rugăciunea ei

OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ

Marie Steiner

În cele patru drame-misterii Rudolf Steiner dăduse o formă dramatică cunoştinţelor sale. Cunoaşterea spirituală devenise o desfăşurare trăită de oameni pe scenă. Năzuinţa care se avânta din străfundul sufletului spre spirit trebuia să fie acum exprimată prin personaje care acţionau.

Vechii greci au întreţesut firesc în naraţiunea istorică figuri de zei: erau încă fiinţial aproape de aceştia. Arta nu era posibilă fără simţirea divinului. În faţa privirii spirituale se ridica acum o problemă de cunoaştere, legea karmei; aceasta trebuia trăită prin cea mai profundă simţire. Cel mai bun mijloc prin care oamenii pot fi făcuţi să participe la o trăire atât de adâncă este acela al artei. A ne reprezenta în felul acesta karma care acţionează în destinul omenirii, era cerinţa timpului. Rudolf Steiner a îndeplinit această cerinţă. După ce spiritul german, în înflorirea sa clasică, şi-a îndeplinit misiunea sa naţională şi s-a revărsat în lumea înconjurătoare, s-a scurs în ea, trebuia să se individualizeze spiritul şi să se anticipeze perioadele următoare de cultură care să adune iarăşi la un loc ceea ce era pe cale să se atomizeze. Forţele vitale care acţionau în suflet trebuie să cuprindă acum materia şi să o pătrundă astfel încât ea să strălumineze. Omul, care înlăuntrul dezvoltării pământeşti este ultima verigă a ierarhiilor, trebuie să se ridice şi la nivelul lor de conştienţă. Până-i va reuşi aceasta, va recădea deseori în întuneric: nu-i este îngăduit însă să cedeze în această luptă pentru urcuş. Drumurile spre acest ţel ne sunt indicate de către arta, ştiinţa şi religia cuprinse cu adevărat.

Aceste cunoştinţe deveniseră conţinutul impunătoarelor expuneri pe care Dr. Steiner le-a făcut la München după reprezentarea dramelor-misterii. Îngustimea spaţiului care stătea la dispoziţie şi dorinţa de a înălţa un lăcaş demn de dramele-misterii i-au determinat pe auditori să înfăptuiască dorinţe de mult nutrite. A fost decisă construirea acestui lăcaş la München, cu concursul unor artişti însufleţiţi de această idee. Urmară lungi tratative cu municipalitatea care însă a respins cererea.

Prietenii noştri s-au reunit atunci în Elveţia şi au obţinut permisiunea de construire pe colina Dornach-ului, care se afla într-o izolare rustică şi reprezenta pentru unii locuitori ai Basel-ului un loc de preumblare pe timp de vară. Această propunere a fost acceptată cu recunoştinţă. Aşa a hotărât deci destinul. Au început lucrările pregătitoare. A fost schiţat planul aşezământului şi a fost stabilit locul pentru groapa în care trebuia coborâtă piatra concepută de prietenul nostru Max Benzinger. Clădirea care urma să fie ridicată peste ea ar fi oferit o privire liberă spre toate cele patru zări.

Puterile ostile dezvoltării umane ascendente ştiau bine că prin aceasta le va fi opus un puternic zăgaz. Şi a fost ca şi cum ar fi chemat forţele naturii într-ajutor, pentru a împiedica această punere a pietrei fundamentale. Stihiile se dezlănţuiau, ploaia cădea torenţial, vântul vuia. Mulţi galoşi rămaseră înfipţi în terenul calcaros-argilos desfundat. Dar nici unuia dintre noi nu i-ar fi trecut prin gând că din asemenea motive ziua punerii pietrei fundamentale ar putea fi amânată; destinul o predeterminase pentru aceasta.

Vocea spiritualizată a Dr. Steiner birui elementele dezlănţuite şi pătrunse în inimi. În jurul lui stăteau lipiţi unul de altul prietenii, dintre care unul fu în stare să fixeze în scris cuvintele lui Rudolf Steiner ‒ desigur cu lacune, dar erau cuvintele Dr. Steiner. Prin ele poate fi astfel păstrată şi pentru posteritate amintirea zilei de 20 septembrie 1913.


Alocuţiune la punerea pietrei fundamentale
a edificiului de la Dornach, la 20 Septembrie 1913
[ Nota 31 ]

Iubitele mele surori, iubiţii mei fraţi,

Să înţelegem bine ce reprezintă această seară sărbătorească. Într-un anumit sens, acest act înseamnă un legământ pentru sufletul nostru. Năzuinţa noastră a avut drept urmare faptul că, în acest loc, din care privim departe spre cele patru puncte cardinale ale cerului, putem să înălţăm acest semn distinctiv al vieţii spirituale al timpurilor moderne. Să ne fie tuturor limpede că astăzi, în timp ce ne simţim sufletele unite cu ceea ce am coborât simbolic în pământ, facem legământ cu acest curent evolutiv al omenirii în care vedem expresia adevărului. Să încercăm, iubite surori şi iubiţi fraţi, să facem acest legământ sufletesc: că vom privi în acest moment dincolo de toate lucrurile mărunte ale vieţii, de toate cele care ne leagă, şi neapărat trebuie să ne lege, de existenţa cotidiană. Să încercăm, în acest moment, să trezim în noi gândul unirii sufletului uman cu aspiraţia din aceste timpuri de răscruce. Să încercăm să ne gândim o clipă că, îndeplinind ceea ce voiam să îndeplinim în seara aceasta, trebuie să purtăm în noi conştienţa da a privi spre timpuri foarte îndepărtate, pentru a observa cum se va integra misiunea al cărei semn va trebui să devină această construcţie, marii misiuni a omenirii pe planeta noastră pământească. Nu cu mândrie şi trufie, ci cu modestie, dăruire şi abnegaţie să ne străduim a ne ridica sufletele spre marile planuri, spre marile ţeluri ale activităţii omeneşti pe Pământ. Să ne străduim să ne punem în situaţia în care cu adevărat trebuie şi avem datoria să fim, dacă înţelegem în mod just acest moment.

Să încercăm să ne reprezentăm felul cum a pătruns, cândva, în evoluţia pământească, marea veste şi solie, Evanghelia cea din vecii vecilor a vieţii dumnezeieşti-spirituale, cum s-a extins ea pe pământ când spiritele divine înseşi erau marii învăţători ai omenirii. Să încercăm, iubite surori şi iubiţi fraţi, să ne transpunem în acele divine timpuri ale pământului, ale cărei ultime amintiri ne apar când, în Grecia veche, îl auzim pe Platon vestind ‒ cu ultimele accente ale înţelepciunii Misteriilor şi în acelaşi timp cu primele accente filosofice ‒ ideile veşnice şi învelişurile veşnice ale lumii [ Nota 35 ]. Şi să ne străduim să înţelegem ce a pătruns de atunci în evoluţia pământească sub formă de influenţe luciferice şi ahrimanice. Să încercăm să ne lămurim felul în care s-a retras din sufletul omenesc relaţia cu existenţa divină a lumii, cu voinţa, simţirea şi cunoaşterea dumnezeiesc-spirituală.

Să ne străduim în acest moment să simţim adânc de tot în sufletul nostru ce simt sufletele omeneşti azi în ţările din răsărit, nord, vest şi sud, acelea pe care trebuie să le recunoaştem ca pe cele mai bune şi care nu trec dincolo de ceea ce putem exprima prin cuvintele: un dor şi o speranţă nedefinite şi insuficiente după spirit. Priviţi în jur, dragi surori şi fraţi, cum acest dor nedefinit, această speranţă după spirit freamătă în toată omenirea de azi. Simţiţi auzind aici lângă piatra fundamentală a monumentului nostru, cum în dorul şi speranţa omenirii după spirit se aude strigătul după răspuns, acel răspuns care poate fi dat acolo unde poate domni ştiinţa spirituală cu Evanghelia soliei despre spirit. Străduiţi-vă să înscrieţi în sufletele voastre măreţia momentului pe care-l trăim în seara aceasta. Dacă putem auzi strigătul omenirii plin de dor după spirit, şi vrem să ridicăm acel edificiu al adevărului, din care să se vestească din ce în ce mai mult mesajul despre spirit, dacă simţim aceasta în viaţa acestei lumi, înseamnă că suntem cu toţii într-un cuget în seara aceasta. Şi ştim ‒ nu într-un spirit de trufie şi supraestimare a strădaniei noastre, ci cu modestie, dăruire de sine şi abnegaţie ‒ că, în eforturile strădaniilor noastre, trebuie să fim continuatorii acelei munci spirituale care s-a pornit în occident [ Nota 32 ] de-a lungul unei dezvoltări umane progresive, dar care până la urmă trebuia să ducă ‒ prin contracurentul necesar al forţelor ahrimanice ‒ la faptul că omenirea se află azi într-un punct în care sufletele ar trebui să se usuce, să devină pustii, dacă acel strigăt plin de dor după spirit nu ar fi auzit [ Nota 33 ]. Să simţim, iubite surori şi iubiţi fraţi, aceste temeri! Aşa trebuie să fie dacă ne este permis să participăm mai departe la acea luptă spirituală, care este o luptă încinsă de focul iubirii; la această mare luptă spirituală ai cărei continuatori putem fi ‒ luptă pe care au dus-o străbunii noştri odinioară, când au respins în alte părţi atacul ahrimanic al maurilor [ Nota 34 ].

Ne aflăm în acest moment, conduşi de karmă, în locul străbătut de importante curente spirituale. Să simţim, în această seară, seriozitatea situaţiei. Cândva omenirea ajunsese la punctul final în năzuinţa după personalitate. Când în plenitudinea acestei personalităţi pământeşti fu secată vechea moştenire a conducătorilor divini de la începuturile evoluţiei pământeşti, apăru în răsărit Cuvântul lumii:

La început era Cuvântul
Şi Cuvântul era la Dumnezeu
Şi un Dumnezeu era Cuvântul.

Şi Cuvântul apăru sufletelor omeneşti şi spuse sufletelor omeneşti: Umpleţi evoluţia pământească cu sensul Pământului ! ‒ Acum Cuvântul însuşi a trecut în aura pământului, a fost primit de aura spirituală a Pământului.

De patru ori a fost vestit Cuvântul lumii de-a lungul secolelor care în curând vor alcătui două milenii. Aşa a luminat lumina lumii evoluţia pământească.

Tot mai jos a căzut şi trebuia să cadă Ahriman. Să ne simţim înconjuraţi de sufletele omeneşti în care răsună strigătul plin de dor după spirit. Să simţim însă, dragi surori şi fraţi, cum ar trebui aceste suflete omeneşti să rămână la strigătul plin de dor, pentru că Ahriman, întunecatul Ahriman întinde haosul peste mult năzuita cunoaştere spirituală a lumilor ierarhiilor superioare. Simţiţi că în timpul nostru există posibilitatea ca împătritei vestiri a Cuvântului Cosmic să-i fie adăugată şi cea pe care v-o pot înfăţişa doar în simbol.

Din răsărit au venit lumina şi Cuvântul vestirii. Au venit din răsărit în apus, de patru ori vestit în cele patru Evanghelii, aşteptând ca din apus să vină o oglindă care va adăuga cunoaşterea la ceea ce este încă anunţare în Cuvântul lumii cel de patru ori spus. Adânc ne merge la inimă şi la suflete când auzim acea predică de pe munte care a fost rostită atunci când timpurile maturizării personalităţii se împliniseră, când vechea lumină spirituală dispăruse şi apărea noua lumină a spiritului. Noua lumină spirituală a apărut! Iar când apăru merse prin secole de evoluţie umană dinspre răsărit spre apus, aşteptând înţelegerea cuvintelor din predica de pe munte care au răsunat odinioară în inimile oamenilor. Din adâncurile evoluţiei noastre universale, răsună acea rugăciune veşnică originară, care a fost rostită ca vestire a Cuvântului universal când a avut loc Misteriul de pe Golgota. Şi a răsunat grav rugăciunea veşnică, primară care, din străfundurile cele mai intime ale inimii omeneşti, trebuia să vestească microcosmosului din suflet misterul existenţei. Această rugăciune trebuia să se facă auzită în ceea ce ne-a fost transmis ca “Tatăl Nostru” pe când ea răsuna dinspre răsărit spre apus. Stătu totuşi în aşteptare acest Cuvânt universal care s-a coborât odinioară în microcosmos, ca să poată răsuna cândva împreună cu cea de-a cincea Evanghelie [ Nota 36 ]; sufletele omeneşti trebuiau să se maturizeze ca să înţeleagă ceea ce trebuie să răsune din vest ca Evanghelie primară, ca fiind macrocosmică, ca un ecou spre Evanghelia microcosmică a estului.

Dacă întâmpinăm cu înţelegere momentul de faţă, ne va veni şi înţelegerea faptului că celor patru Evanghelii li se poate adăuga o a cincea. Şi aşa va fi posibil ca în seara aceasta, pe lângă misterele microcosmosului să se facă auzite cuvintele care exprimă misterele macrocosmosului. Ca prima din cea de-a cincea Evanghelie să răsune aici replica macrocosmică a rugăciunii microcosmice, care a fost cândva propovăduită dinspre răsărit spre apus. Să reverbereze aşadar ca semn al înţelegerii rugăciunea universală macrocosmică, cuprinsă în străvechea Evanghelie a cincea, care e legată de Luna şi de Jupiter, aşa cum cele patru Evanghelii sunt legate de Pământ:

A U M, Amin !
Cele rele domnesc
Mărturie a Eului care se eliberează,
Vină de sine, de alţii creată,
Trăită în pâinea cea zilnică,
În care nu domneşte voinţa cerurilor,
Căci omul s-a despărţit de împărăţia Voastră
Şi a uitat numele Vostru,
O, Părinţi din ceruri.

A U M, Amen!
Es walten die Übel,
Zeugen sich lösender Ichheit,
Von andern erschuldete Selbstheitschuld,
Erlebet im täglichen Brote,
In dem nicht waltet der Himmel Wille,
Da der Mensch sich schied von Eurem Reich
Und vergaß Euren Namen,
Ihr Väter in den Himmeln.

“Tatăl nostru” fusese dat ca rugăciune omenirii. Lui “Tatăl nostru” cel microcosmic, care a fost propovăduit dinspre răsărit spre apus, îi răsună acum străvechea rugăciune macrocosmică. Acesta îi este ecoul, când, just înţeleasă de către sufletele omeneşti, răsună în depărtările lumii şi este redată prin cuvintele care au luat formă din macrocosmos. Să ducem cu noi acest “Tatăl nostru” macrocosmic, simţind că, prin aceasta, începem să câştigăm înţelegere pentru Evanghelia cunoaşterii: a cincea Evanghelie. Din acest moment important să luăm acasă în sufletul nostru voinţa întărită, cu gravitate şi demnitate; certitudinea că toată înţelepciunea pe care o caută sufletul omenesc aici ‒ dacă această căutare este autentică ‒ e un curent invers faţă de înţelepciunea cosmică; şi orice iubire omenească înrădăcinată în iubirea dezinteresată a sufletului, rodeşte din iubirea ce domneşte în evoluţia umană.

Din voinţa umană puternică ce se umple cu sensul existenţei şi cu sensul Pământului se răsfrânge, în toate timpurile Pământului şi în toate sufletele omeneşti, o întărire prin forţa cosmică pe care omenirea o imploră azi, ridicându-şi confuz privirea spre un spirit pe care-l speră, dar pe care nu vrea să-l recunoască, deoarece Ahriman a sădit în sufletul omenesc o teamă inconştientă, pretutindeni unde se vorbeşte azi de spirit. Să simţim acest lucru, fraţi şi surori, în momentul de faţă. Simţiţi aceasta şi vă veţi putea înarma pentru acţiunea voastră spirituală şi “vă veţi putea dovedi revelatori ai luminii spirituale, cu o gândire de neclintit chiar şi atunci când [ Nota 37 ] întunecatul Ahriman, estompând înţelepciunea, vrea să răspândească tenebrele haosului peste privirea spirituală deplin trezită”. Umpleţi-vă sufletele, fraţi şi surori, cu dorul după adevărata cunoaştere spirituală, după veritabila iubire umană, după voinţa puternică. Şi încercaţi să mişcaţi activ în voi acel spirit care poate să se încreadă în limba Cuvântului universal, care ni se adresează din depărtări de lumi şi nesfârşit de spaţii, răsunând în sufletele noastre. Acestea trebuie să le simtă cu adevărat în această seară cel ce a cuprins cu adevărat rostul existenţei: sufletele omeneşti sunt la o margine a năzuinţei lor. Simţiţi cu modestie, nu cu trufie, cu dăruire şi abnegaţie, nu cu îngâmfare a sinei, ce trebuie să devină simbolul căruia i-am aşezat azi piatra fundamentală. Simţiţi însemnătatea cunoaşterii care trebuie să ni se dea prin aceea că putem şti: învelişul entităţilor spirituale trebuie în zilele de acum străpuns în depărtările spaţiului, când entităţile spirituale vin să ne vorbească despre sensul existenţei. Pretutindeni în jur sufletele omeneşti vor trebui să asimileze sensul existenţei. Auziţi cum în diferitele locuri spirituale, unde se vorbeşte despre ştiinţa spirituală, despre religie şi artă, şi se acţionează în sensul lor, auziţi cum devine tot mai pustie forţa de a aspira a sufletelor, simţiţi că aveţi datoria să învăţaţi a fecunda aceste suflete, această forţă de a năzui a sufletului, prin imaginaţiile, inspiraţiile şi intuiţiile spiritului. Simţiţi ce va găsi acela care va asculta corect sunetul spiritualităţii creatoare.

Cei care, pe lângă vechiul “Tatăl nostru”, vor învăţa să înţeleagă sensul rugăciunii din a cincea Evanghelie, vor putea recunoaşte profund acest nou sens, din timpurile de răscruce pe care le trăim.

Învăţând să înţelegem sensul acestor cuvinte, vom căuta să asimilăm germenii care trebuie să înflorească aici, dacă evoluţiei terestre îi este dat nu să se ofilească, ci să rodească şi să se dezvolte mai departe, pentru ca pământul să poată atinge, prin voinţă omenească, ţelul care i-a fost pus la începuturi.

Simţiţi aşadar în seara aceasta că înţelepciunea şi sensul noii cunoaşteri, al noii iubiri şi al noii puteri mari trebuie să devină vii în sufletele omeneşti. Sufletele care vor acţiona în vremuri de înflorire şi rodire a viitoarelor evoluţii pământeşti vor trebui să înţeleagă ceea ce noi vrem să întrupăm azi pentru prima oară sufletelor noastre: vocea macrocosmic răsunătoare a veşnicei rugăciuni străbune:

A U M, Amin !
Cele rele domnesc,
Mărturie a Eului care se eliberează,
Vină de sine, de alţii creată,
Trăită în pâinea cea zilnică
În care nu domneşte voinţa cerurilor,
Căci omul s-a despărţit de împărăţia Voastră
Şi a uitat numele Vostru,
O, Părinţi din ceruri.

Aşa ne despărţim ‒ ducând cu noi în suflet conştienţa semnificaţiei ce se desprinde din gravitatea şi demnitatea actului pe care l-am săvârşit. Conştienţa acestei seri trebuie să aprindă în noi năzuinţa de a cunoaşte noua revelaţie dată omenirii, după care sufletul uman este însetat şi din care el va bea, dar abia atunci când va câştiga neînfricat credinţa şi încrederea în ceea ce poate vesti ştiinţa despre spirit, care trebuie la rândul ei să unească ceea ce a trebuit să meargă separat un timp, de-a lungul evoluţiei umane: religia, arta, şi ştiinţa. Să ducem cu noi acestea, surori şi fraţi, ca ceva, ca o cugetare asupra unui ceas solemn sărbătorit împreună, care nu am vrea să-l uităm niciodată.   


(Urmează acoperirea şi betonarea pietrei fundamentale)