Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ÎNDRUMĂRI PENTRU O EDUCAŢIE ESOTERICĂ

GA 42/245


VI
EXEGEZE


Exegeză la “Lumina pe cale“
de Mabel Collins
[ Nota 38 ]

Explicaţiile de mai jos ale lui Rudolf Steiner se referă la primele fraze din “Lumina pe cale“:

“Aceste învăţături au fost scrise pentru oricine caută adevărul.
Ţine seama de ele!
Înainte ca ochiul să poată vedea, trebuie să se fi dezobişnuit să plângă.
Înainte ca urechea să poată auzi, trebuie să-i dispară impresionabilitatea.
Înainte ca vocea să poată vorbi în faţa Maeştrilor, trebuie să se dezobişnuiască de a jigni.
Şi înainte ca sufletul să poată sta în faţa lor, sângele inimii lor trebuie să stropească picioarele.“

Ceea ce intelectul (Kama Manas), orientat spre cele mărginite numeşte adevăr, este numai o subspecie a ceea ce discipolul esoteric “caută ca adevăr”. Căci adevărul intelectului se referă la ceea ce a devenit, la ceea ce e evident. Iar evidentul e doar o parte a existenţei. Fiecare lucru al lumii noastre înconjurătoare este în acelaşi timp, produs, creatură (adică ceva devenit, evident) şi germene (invizibil, în devenire). Şi abia când examinezi un lucru sub ambele aspecte (de lucru devenit şi de lucru în devenire), îţi dai seama că este expresia unei singure vieţi, a vieţii care are timpul nu în afara ei, ci în ea. Tot aşa şi adevărul limitat este doar ceva devenit; el trebuie să fie însufleţit printr-un adevăr în devenire. Pe primul îl înţelegi, pe al doilea “îl iei în seamă”. Toate adevărurile pur ştiinţifice aparţin primului gen. “Lumina pe cale” nu este scrisă pentru cel care caută numai asemenea adevăruri. Este scrisă pentru cei ce caută acel adevăr care este azi germene ca să devină mâine produs; şi pentru cei care nu cuprind lucrul devenit, ci iau în seamă lucrul în devenire. Dacă vrea cineva să înţeleagă învăţăturile din “Lumina pe cale”, trebuie să le nască în sine şi să le iubească precum ceva din afara sa, aşa cum mama naşte copilul propriu şi-l iubeşte ca pe ceva exterior ei.

Primele patru învăţături deschid poarta de intrare în esoterism, dacă sunt înţelese. ‒ Cu ce întâmpină omul obiectele cunoaşterii sale? Cine se cercetează mereu va descoperi că bucuria şi durerea sunt răspunsul său la impresiile lumii sensibile şi suprasensibile. Ne lăsăm uşor cuprinşi de convingerea că am lepădat plăcerea şi neplăcerea. Trebuie însă să cobori în cele mai ascunse unghere ale sufletului şi să scoţi de acolo plăcerea ta, neplăcerea ta; căci cunoaşterea este posibilă numai dacă toate plăcerile şi neplăcerile de acest fel sunt consumate de fericirea sinei superioare. Unii gândesc: pe calea aceasta vom deveni oameni reci şi seci. Dar nu e cazul. O bucată de aur rămâne aceeaşi bucată de aur ‒ ca greutate şi culoare ‒, chiar când e transformată în bijuterie. Tot aşa şi Kama rămâne ceea ce este ‒ ca conţinut şi intensitate ‒, chiar şi când e modelată spiritual. Forţa Kamei nu trebuie extirpată, ci integrată conţinutului focului divin. De aceea delicata sensibilitate a ochiului nu trebuie să se reverse în lacrimi, ci să aurească impresiile primite. Resoarbe fiecare lacrimă şi împrumută strălucirea perlată pe care o are, razei ce pătrunde în ochi. Forţe irosite sunt plăcerea ta şi durerea ta; irosite pentru cunoaştere. Căci forţa care se scurge în această plăcere şi în această durere trebuie să pătrundă în obiectul cunoaşterii.

“Înainte ca ochiul să poată vedea, trebuie să se dezobişnuiască să plângă“.

Cine îl mai detestă pe răufăcător în sensul obişnuit şi cine îl mai adoră pe sfânt în acest sens obişnuit, acela nu şi-a dezobişnuit ochiul de lacrimi. Arde-ţi toate lacrimile în voinţa de a ajuta. Nu plânge asupra celui oropsit, dă-ţi seama de situaţia lui şi ajută-l! Nu murmura în legătură cu cele rele; înţelege-le şi transformă-le în bune. Lacrimile tale nu fac decât să tulbure limpezimea pură a luminii. Simţi cu atât mai delicat cu cât eşti mai puţin impresionabil. Sunetul devine clar pentru ureche când această claritate nu este tulburată de entuziasmul, de simpatia care-l întâmpină la intrarea în ureche.

“Înainte ca urechea să poată auzi trebuie să-i dispară impresionabilitatea“.

Altfel spus, aceasta înseamnă: lasă bătăile de inimă ale celuilalt să răsune în tine şi nu le tulbura prin pulsaţiile propriei tale inimi. Urechea trebuie s-o deschizi şi nu terminaţiile nervoase. Căci terminaţiile nervoase îţi vor spune dacă un sunet îţi este plăcut sau nu; dar urechea ta deschisă îţi va spune cum este sunetul însuşi. Când mergi la un bolnav lasă fiecare fibră a trupului său să-ţi vorbească, şi nimiceşte impresia pe care ţi-o face.

Şi cuprinzând primele două propoziţii: întoarce-ţi voinţa; las-o să devină cât se poate de puternică, dar nu-i îngădui să se reverse în lucruri ca a ta, ci informează-te mai întâi asupra esenţei lucrurilor şi dă-le apoi voinţa ta; fă ca atât tu cât şi voinţa ta să vă revărsaţi din lucruri. Intensitatea luminoasă a ochilor tăi să curgă din fiecare floare, din fiecare stea, dar ţie cu lacrimile tale pune-ţi frâu.

Dăruieşte cuvintele tale lucrurilor care sunt mute, pentru ca ele să vorbească prin tine. Căci aceste lucruri mute nu sunt o invitaţie pentru plăcerea ta, ci o invitaţie pentru acţiunea ta. Ele ţi se înfăţişează nu ca ceva ce a ajuns devenit fără tine, ci ca ceva ce trebuie să devină prin tine.

Şi atâta vreme cât impui dorinţa ta unui lucru, fără ca această dorinţă a ta să se fi născut din lucrul însuşi, răneşti acest lucru. Dar cât timp mai răneşti pe cineva, nici un maestru nu te poate asculta. Căci maestrul îi ascultă numai pe aceia care au nevoie de el. Şi nu are nevoie de maestru cel ce intră cu forţa în lucruri. Sinea inferioră a omului este ca un ac ascuţit care vrea să se vâre pretutindeni. Câtă vreme vrea asta, nici un maestru nu va voi să îi asculte vocea.

“Înainte ca vocea să poată vorbi în faţa maeştrilor, trebuie să se dezobişnuiască de a răni.“

Câtă vreme acele ascuţite ale lui “eu vreau“ mai ies la iveală din cuvintele omului, aceste cuvinte continuă să fie trimişi ai sinei sale inferioare. Când acele au fost îndepărtate iar vocea a devenit dulce şi mlădioasă încât se aşează ca un voal peste misterele tuturor lucrurilor, atunci se ţese pe sine însuşi ca veştmânt spiritual (Majavirupa), în care se îmbracă sunetul delicat al Maestrului. Cu fiecare gând pe care omul îl dedică adevărului interior al lucrurilor în înţelesul autentic al cuvântului el ţese un fir pentru veşmântul în care să se poată îmbrăca Maestrul care îi apare. ‒ Cine se face el însuşi mesager al lumii, organ prin care vorbesc adâncurile enigmelor universale, acela îşi “revarsă viaţa sufletului său în lume“, sângele inimii sale îi udă picioarele pentru ca ele să-l ducă grabnic acolo unde trebuie acţionat. Şi când sufletul se află acolo unde eul inferior nu este, şi când nu se află acolo unde omul stă bucurându-se, ci acolo unde l-au dus picioarele lui active, atunci apare şi aici Maestrul.

“Şi înainte ca sufletul să poată sta în faţa lor, sângele inimii lor trebuie să le stropească picioarele.”

Cine rămâne pe loc în sinea sa, nu poate găsi maestrul; cine vrea să-l găsească, trebuie să lase puterea sufletului său ‒ sângele inimii sale ‒ să curgă în acţiunea sa, în picioarele sale active.

Acesta este primul sens al celor patru învăţături fundamentale. Celui care cu trăieşte acest sens, îi poate fi dezvăluit şi al doilea, şi apoi şi celelalte. Căci aceste învăţături sunt adevăruri oculte, şi fiecare adevăr ocult are cel puţin şapte sensuri.

A doua parte a exegezei se referă la tezele 17 şi 18 din capitolul al II-lea:

17. “Întreabă lăuntrul cel mai intim, pe Unicul, despre ultimul din misterele sale, care te înconjoară de milenii.
Lupta cea mare şi grea, biruirea dorinţelor propriului tău suflet, este o muncă de milenii. De aceea nu aştepta preţul victoriei înainte de a mai fi adunat experienţa mileniilor. Vine apoi timpul ca această ultimă învăţătură să se prefacă în adevăr: omul păşeşte atunci peste pragul care-l ridică deasupra umanităţii”.

Capitolul II. Nr. 17. În aceste ultime paragrafe din capitolul al II-lea din “Lumina pe cale” este cuprinsă o înţelepciune de cea mai profundă calitate. În Nr. 17 este conţinut îndemnul de a întreba “lăuntrul cel mai intim”, “Unicul”, despre “ultimul din tainele sale”. Cine luminează adâncurile acestui “ cel mai intim lăuntru”, găseşte într-adevăr rezultatele unor “milenii”. Căci ceea ce este omul azi, a devenit de-a lungul multor milenii. Lăuntrul cel mai intim a trecut prin lumi, iar fructele pe care le-a adus cu el din aceste lumi stau ascunse în sânul său. Faptul că lăuntrul cel mai intim al nostru este azi aşa cum este, îl datorează împrejurării că nenumărate acţiuni plăsmuitoare au concurat la constituirea sa, că a străbătut multe domenii şi că din aceste domenii şi-a format mereu şi mereu organe. Prin aceste organe a intrat el în relaţie cu lumile care atunci l-au înconjurat. Iar cele dobândite de el prin această relaţie le-a luat dincolo, în noile lumi, pentru ca înzestrat cu cuceririle dinainte, să aibă, pe noile trepte, trăiri tot mai bogate. Iar astăzi utilizăm sâmburele fiinţial astfel diferenţiat al lăuntrului nostru cel mai intim, pentru a avea o sumă de trăiri pe “planeta” pe care o numim “Pământ”.

Toate evenimentele de pe “planeta Lună” şi cele de dinainte se află în lăuntrul nostru cel mai intim. Se aflau deja în el, când acesta, trecând printr-o Pralaya evoluă la stadiul “Pământ”. Aceste evenimente trăiau în natura Pitri a acestui lăuntru, precum în sămânţa de crin se află latent întregul crin. Această sămânţă de crin este ‒ bineînţeles ‒ ceva vizibil cu ochii fizici. “Sămânţa Pitri”, care a trecut de pe “Lună” pe “Pământ” prin somn, era însă întrupată în materie de cea mai înaltă speţă, perceptibilă numai “ochiului deschis pentru Dangma”. Dar după cum sămânţa de crin, dacă este sădită în pământ potrivit, rânduieşte substanţele din pământ, apă, aer, în aşa fel încât se formează un nou crin, tot astfel “sămânţa Pitri” rânduieşte, de-a lungul ciclurilor sale prin existenţa pământească substanţele în aşa fel încât, în decursul acelor cicluri, să se ivească tot mai mult “omul” deplin care, după încheierea acelei de-a şasea şi la începutul celei de-a şaptea ere pământeşti, va putea într-adevăr să fie numit “chip al lui Dumnezeu”. Până la mijlocul celei de-a patra ere,‒ până la sfârşitul timpului lemurian ‒, sămânţa omenească Pitri îşi împarte munca asupra propriului ei organism cu “formatori” de rang absolut şi superior; din acest moment însă, tot mai mult trebuie ca însuşi “lăuntrul cel mai intim” al omului să ia asupră-şi această muncă. În legătură cu ea, K. H. spune următoarele: Tot ce ai “tu” de făcut este să devii “pe deplin om”. Fiindcă, să ştii: doar după natura ta fizică eşti acum aproape om. Căci şi după natura ta fizică vei fi pe deplin om de abia la sfârşitul celei de-a patra ere. Încă neorganizate, încă haotice sunt însă trupul tău astral, trupul tău mental şi trupul Eului (Manas superior). Tot aşa de desăvârşite precum trupul tău fizic, după a patra eră, trebuie să fie trupul tău astral, după a cincea, trupul tău mental după a şasea, şi trupul tău arupic (mental superior) după a şaptea eră, când îţi vei fi atins menirea, la sfârşitul ciclurilor pământeşti. Şi numai atunci când ai atins această menire, poţi trece pe pl aneta următoare ca un Pitri terestru normal.

Dar cei care vor să meargă pe cărarea ocultă trebuie să lucreze conştient din ce în ce mai mult la această întreită organizare a trupurilor lor superioare din “lăuntrul cel mai intim”. Acesta este sensul meditării.

Îţi (constitui) organizezi trupul astral prin ridicarea la Sinea superioară şi prin autoexaminare. După cum forţele din afara omului au lucrat în erele trecute pentru a construi organele trupului fizic de azi, tot aşa sinea superioară a omului lăuntric lucrează la trupul astral, pentru ca acesta să devină un “chip al Divinităţii” sau “om deplin”. Atunci va fi el apt să trăiască prin organele sale misterele lumilor superioare aşa cum trăieşte trupul fizic, prin organele sale de simţ, misterele lumii fizic-minerale. Ne examinăm seara în legătură cu cele trăite în timpul zilei. Prin formula cunoscută ne ridicăm la “Sinea superioară”. Prin ambele activităţi lucrăm la organizarea, la construirea corpului nostru astral. Doar aşa facem din el un organism astral, un corp cu organe, în timp ce înainte era numai un fel de purtător. “Formula” aceasta este următoarea:

Mai strălucitoare decât Soarele, [ Nota 39 ]
Mai curată decât zăpada,
Mai subtilă decât eterul,
Este Sinea,
Spiritul din inima mea.
Această Sine sunt eu,
Eu sunt această Sine.”

“Strahlender als die Sonne,
Reiner als der Schnee,
Feiner als der Äther,
Ist das Selbst,
Der Geist, inmitten meines Herzens.
Ich bin dises Selbst.
Dieses Selbst bin Ich.”

Prin aceasta, fireşte, se deschide privirea asupra ceea ce mai departe, în paragraful 17, se numeşte “muncă de milenii”. După cum milenii au fost necesare până ce a fost realizată asemănarea exterioară fizică, tot aşa va fi necesară o muncă de milenii până ce se va obţine această asemănare pentru corpurile superioare. Abia atunci va sta omul pe “pragul care-l ridică dincolo de umanitate”. Iar în a şaptea eră el trebuie să ajungă tot aşa la acest prag, cum la sfârşitul epocii lunare a trebuit să se afle pe pragul care l-a ridicat deasupra calităţii lunare Pitri.

Prin meditarea mentală asupra unei fraze din scrierile inspirate, meditatorul îşi organizează trupul mental. Când îşi ia asemenea fraze pentru meditaţie din Bhagavad Gita, sau din alte scrieri pe care literatura teosofică i le pune la îndemână, atunci lucrează la organizarea acestui trup mental al său. Trebuie mereu subliniat că în această meditaţie se cere mult mai puţin să prelucrezi în mod raţional fraza ‒ acest lucru trebuie făcut separat în afara meditaţiei propriu zise ‒, cât să trăieşti cu ea în orizontul pe deplin liber al conştienţei. Ea trebuie să ne spună ce are de spus. Noi să fim cei care primesc de la ea. Dacă este o frază inspirată, începe să trăiască în conştienţa noastră, să curgă din ea viaţă, devine în noi plenitudine, îşi dezvăluie un conţinut pe care înainte nu-l bănuiai. Cât timp speculăm asupra ei, tot nu putem pune în ea decât ceea ce este deja în noi. Aşa însă nu putem înainta.

Organizarea trupului eului depinde de latura devoţională a meditaţiei noastre. Cu cât obţinem mai mult prin această devoţiune, cu cât e ea mai profundă, mai gravă, cu atât vom deveni mai asemănători cu entitatea care trebuie să fim când plecăm din viaţa noastră planetară în vederea misiunilor care ne vor fi încredinţate într-o existenţă ulterioară.

18. “Ştiinţa pe care acum o numeşti a ta proprie, este proprietatea ta numai deoarece sufletul tău s-a topit în Unic împreună cu toate sufletele şi a devenit una cu lăuntrul cel mai intim. Este o comoară încredinţată ţie de sferele cele mai înalte. Dacă însă înşeli această încredere, dacă foloseşti rău ştiinţa ta, dacă o laşi să dormiteze atunci când ar trebui s-o foloseşti, este cu totul posibil să cazi şi de pe înălţimea pe care ai cucerit-o. Unii venerabili, chiar pe prag, dau înapoi, incapabili de a purta răspunderea şi de a se avânta mai sus. De aceea gândeşte-te mereu cu teamă sfântă şi cutremurare la acest moment şi pregăteşte-te dinainte pentru luptă”.

Nr. 18. Trebuie să trăim sentimentul că suntem una cu tot ce trăieşte. Trebuie să ne fie limpede că ceea ce numim unicitatea noastră nu are viaţă atunci când vrea să fie o unicitate. Ea are atunci tot atât de puţină viaţă pe cât ar avea degetul nostru cel mic dacă ar fi rupt de organism. Şi ceea ce ar fi pentru degetul mic al nostru amputarea fizic senzorială, ar fi pentru fiinţa noastră unică o ştiinţă care ar vrea să se refere numai la această singularitate. Noi am fost una când, înlăuntrul unei atotdumnezeieşti existenţe, am trecut pe planeta care era a treia înaintea Pământului; eram înlăuntrul existenţei atotdumnezeieşti şi totuşi o singularitate, aşa cum într-o simfonie fiecare ton este o singularitate şi totuşi una cu întreaga simfonie. Şi ceea ce suntem chemaţi să numim singularitatea noastră, trebuie să lase să acţioneze asupra ei ceea ce întâlneşte în cele 343 de lumi prin care trece (şapte planete, şapte ere pe fiecare planetă, şapte aşa zise globuri la fiecare eră =7x7x7 metamorfoze =343).

Ceea ce suntem în stare să trăim aici este pus în noi ca predispoziţie de la început. Şi aceasta este comoara “încredinţată ţie de sferele cele mai înalte”. Iar această comoară ce ne-a fost încredinţată trebuie s-o punem în armonie cu simfonia planetară. O trăire se va oferi iarăşi şi iarăşi celui care înţelege pe deplin aceste lucruri. Orice adâncire în interiorul nostru rămâne nefructuoasă, goală, dacă vrem s-o avem doar pentru noi înşine. A tinde spre desăvârşirea noastră, înseamnă totuşi să ne lăsăm pradă doar unui egoism superior. Ştiinţa noastră trebuie să curgă neîncetat din noi. Să nu se înţeleagă că trebuie neapărat să-i învăţăm mereu pe ceilalţi. Acest lucru trebuie să-l facă fiecare om cum poate şi când poate. Dar cel mai mic amănunt din viaţa cotidiană poate deveni un rezultat viu al ştiinţei altruist câştigate. Şi când am ajuns aici, să trăim sentimentul că întreaga viaţă este una, că toate separatismele nu-şi au baza decât în maya: atunci vom câştiga adâncirea noastră în interior împreună cu sentimentul viu că eul nostru trebuie să iradieze în această viaţă trăită de toate într-unul. Atunci însă adâncirea noastră va fi totdeauna răsplătită prin rodnicie. Atunci suntem siguri că nu putem cădea. Cine caută să obţină ştiinţa numai pentru a şti, numai de dragul propriei sale desăvârşiri, numai pentru a ajunge mai departe pe scara existenţei, acela poate încă să cadă, chiar dacă el se va fi ridicat foarte sus. Şi înainte de toate trebuie să fim conştienţi de “responsabilitatea” ce ne-o asumăm prin dobândirea cunoaşterii superioare. Posibilitatea de dezvoltare pe drumul evolutiv i-a fost dată omenirii numai într-o anumită măsură. De aceea, dacă ne facem mai desăvârşiţi, dacă ne însuşim o parte a desăvârşirii mai curând decât ar fi posibil într-o progresie normală, luăm aşadar din măsura colectivă a umanităţii ceva pentru noi. Facem talerul balanţei să coboare de partea noastră; de partea cealaltă cântarul se va ridica. Numai dând într-un anume fel putem compensa ceea ce am luat. Dar de aceea nici nu trebuie să credem că ar fi mai bine să nu luăm. A te feri să iei pentru ca să fi scutit de datoria de a da, tot egoism înseamnă.

A nu lua şi a nu da, înseamnă moarte; însă noi trebuie să-i slujim vieţii. Trebuie să obţinem posibilitatea de a da; de aceea trebuie să ne încărcăm cu răspunderea luării. Să fim doar conştienţi în fiecare clipă de această răspundere. Să ne gândim neîncetat la felul cum putem da cel mai bine, dacă am luat.

Asta duce la o “luptă”, la o luptă serioasă, sfântă. Dar această luptă trebuie să fie. Nu ne este îngăduit să ne ferim de ea. Să ne pregătim necontenit pentru această luptă. ‒ Îndeosebi înalta importanţă a acestei lupte a fost şi este înfăţişată discipolilor tuturor şcolilor iniţiatice. Ei sunt îndemnaţi să se umple, să se pătrundă de conştienţa acestei lupte. Dacă lăuntrul nostru cel mai intim respiră viaţa acestei lupte ca dispoziţie fundamentală a sufletului, în acest lăuntru prinde contur văzul interior şi auzul interior. Iar dacă izbutim să rămânem liniştiţi, cu totul liniştiţi pe acest câmp de luptă, încep să fulgere pe cerul nostru astral şi mental mistere superioare. Atunci apar în noi simboluri de sentimente, gânduri, care ne semnalizează realităţi sesizabile spiritual; şi din ceaţa acestor realităţi sesizabile spiritual răsună vocea maestrului, se conturează figura maestrului. Începe pentru noi comunicarea superioară. Începem să nu mai fim doar co-actori în lume, devenind pentru ea vestitori (Angelos).

Ceea ce a fost expus aici ca exegeză la Nr. 18 este realitate frază cu frază, realitate superioară care trebuie trăită. Iar cine se pătrunde de înţelesul acestei fraze în acest fel, devine un cetăţean al lumilor superioare.

Meditaţie în legătură cu “Lumina pe cale” [ Nota 40 ]

Dimineaţa:

1.
AUM

2.
Ridicarea la sinea superioară prin formula:


“Mai strălucitoare decât Soarele,
Mai curată decât zăpada,
Mai subtilă decât eterul
Este Sinea,
Spiritul din inima mea.
Eu sunt această Sine. Această Sine sunt eu.”

3.
Meditaţie contemplativă la “Lumina pe cale”

a) 14 zile: “Înainte ca ochiul...”
b) 14 zile: “Înainte ca urechea...”
c) 14 zile: “Înainte ca vocea...”
d) 14 zile: “Înainte ca sufletul...”

4.
Dăruire devoţională unui ideal absolut demn de  veneraţie.

Seara:

Privire retrospectivă. A se începe cu ultimele trăiri şi acţiuni ale serii, continuând şirul lor invers până dimineaţa.


Exegeză la “Vocea liniştii” de H. P. Blavatsky [ Nota 41 ]

Unui discipol care venea din vechea Societate Teosofică, Rudolf Steiner i-a indicat ca subiect de meditaţie mica scriere a Elenei Petrovna Blavatsky. “Vocea liniştii” (comp. pag. 151 ş.u.)

“…aşa încât în primele 14 zile, primele două fraze ale scrierii să se afle în orizontul conştienţei. Le am în vedere (omiţând fraza de la început) pe următoarele :

Cine vrea să înţeleagă vocea spiritului din afara sa, trebuie să trăiască mai întâi esenţa propriului său spirit.

Când căutătorul nu vrea să mai audă numai lumea simţurilor, trebuie să îl caute pe acela care produce această lume, trebuie să trăiască în gânduri care fac din lumea simţurilor o lume a aparenţei.

Nu trebuie să faci speculaţii asupra acestor fraze ci să trăieşti în ele câteva minute. Pentru aceasta trebuie să-ţi fi însuşit în prealabil conţinutul lor într-un asemenea grad, încât să-l poţi cuprinde într-o singură privire spirituală, să-l aşezi spiritual în faţa ta şi, fără să-l scormoneşti raţional, dăruindu-i-te, să-l laşi să acţioneze asupra ta. Căci meditaţia devine rodnică numai prin aceea că laşi gândurile de meditat să se reverse în deplină linişte asupra ta... “

(Scrisoare din 14 aprilie 1904)


“…Vă rog acum ca şi în următoarele săptămâni să meditaţi fragmente din “Vocea liniştii“ care preced cele şapte voci. Voi da o interpretare a acestor şapte voci în următoarele zile şi atunci veţi căpăta un prim exemplar al interpretării.”

(Scrisoare din 14 mai 1904)


“... Starea de spirit cea potrivită este răbdarea... Dispoziţia aşteptării ne accelerează paşii.

Sunteţi de părere că este inutil să repetaţi în meditaţie cuvintele care sunt de la sine înţelese. Nu e însă aşa. Ar fi inutil, dacă ar fi vorba de ştiinţă. Dar ceea ce e important în cazul de faţă, este să trăieşti prin tine însuţi ceea ce trebuie să fii şi ceea ce trebuie să faci din proprie iniţiativă din tine. Veţi afla mai îndeaproape despre acestea din adaosurile pe care vi le-am promis la “Vocea liniştii” şi pe care vi le anexez astăzi”.

(Scrisoare din 11 august 1904)

“Adaosurile” ce urmează se referă la începutul scrierii “Vocii liniştii” de H. P. Blavatsky, într-o traducere folosită de Rudolf Steiner şi reprodusă de el în anexa la exegeză, traducere scrisă de o mână necunoscută, care însoţeşte manuscrisul exegezei lui Rudolf Steiner. Această traducere diferă mult de cea a lui Franz Hartmann, Editura Lotus, Leipzig (fără an). Se poate presupune că traducerea utilizată a apărut în legătură cu Rudolf Steiner.

În prima frază a “Vocii liniştii” se vorbeşte despre forţele sufleteşti inferioare (Iddhis sau Siddhis) Şi se face aluzie la “primejdiile acestor forţe sufleteşti”. Aş vrea mai întâi să precizez că mica scriere “Vocea liniştii” este menită a sluji ca temă de meditaţie. E cu totul un produs al ştiinţei oculte. Iar ştiinţa ocultă este ştiinţă vie, adică ea acţionează ca o forţă asupra întregului om, când acesta se pătrunde de ea meditând. Dar, cum am mai spus deja o dată, e vorba nu de prelua şi de a diseca raţional această ştiinţă, ci de a ne dărui pe deplin ei. Capătă fructul meditaţiei doar cel care reuşeşte să elibereze pentru scurt timp câmpul conştienţei de toate impresiile cotidiene, timp în care se umple pe deplin cu gândurile meditaţiei.

Aş vrea acum să vă atrag atenţia asupra unor lucruri care stau ca ştiinţă ocultă la baza “Vocii liniştii”. Dar trebuie să precizez foarte categoric că nu e vorba de a supune unor reflecţii speculative această ştiinţă în momentele de cufundare meditativă în frazele din “Vocea liniştii”, ci de o însuşire a acestei ştiinţe în timpul din afara meditaţiei. Atunci ea devine o parte integrantă a sufletului nostru, şi acţionează în noi chiar şi când n-o desfăşurăm în gânduri amănunţite în timpul meditaţiei.

Toate sentinţele cu adevărat oculte se bazează pe cunoaşterea dezvoltării universale şi provin din această ştiinţă care-l vede pe om în concordanţă cu Unicul Toate Vieţuitor, ce se trăieşte pe sine în forme mereu noi. Dar omul trebuie să se recunoască a fi una din aceste forme. El trebuie să înveţe a înţelege că procesele evolutive ale unui trecut îndelungat s-au integrat fiinţei sale şi că el însuşi constituie forma de trecere spre stări superioare.

Aşa cum este azi, omul e alcătuit dintr-o serie de corpuri: corpurile fizic, astral şi cel spiritual inferior precum şi corpul spiritual superior. Corpuri şi mai înalte sunt deocamdată în el doar schiţate. Numai atunci are omul o imagine justă despre sine când ştie că anumite corpuri nu au ajuns la acelaşi grad de desăvârşire. Căci chiar dacă, de pildă, corpul astral e la un nivel mai înalt decât corpul fizic, corpul astral de astăzi al omului este totuşi inferior corpului fizic. Trebuie făcută distincţia între desăvârşirea relativă şi desăvârşirea absolută. Corpul fizic al omului se află azi, în felul său, pe o anumită înălţime a desăvârşirii, şi va fi cu totul desăvârşit când actuala aşa-zisa “rundă” a Pământului nostru va fi ajuns la sfârşit. Corpul astral mai stă însă azi pe o treaptă inferioară a desăvârşirii şi doar în a cincea rundă va fi tot atât de departe, pe cât este azi trupul fizic în felul său. În felul lor, mai rămase în urmă sunt apoi corpurile superioare. De aceea putem spune: omul trebuie să lucreze încă mult asupră-şi pentru ca şi corpurile sale superioare să devină tot atât de organizate, tot atât de formate precum este corpul fizic. În esenţă omul nu poate azi să greşească atât de mult faţă de organizarea lui fizică, precum poate s-o facă faţă de corpurile sale superioare. Îţi poţi desigur vătăma şi organizarea fizică; dar vătămarea corpurilor superioare e cu totul altceva. Căci aceste corpuri superioare sunt încă într-o stare embrionară iar când acţionăm asupra lor, acţionăm asupra unor predispoziţii, iar nu asupra unor organe care au dobândit, până la un anumit grad, o formă finală în împărăţia naturii. Organizăm corpurile noastre superioare prin felul în care gândim, cum percepem, cum simţim, cum dorim. Facem aceasta în acelaşi fel cum au făcut-o forţele naturii, în timpuri de mult trecute, când au format organele noastre fizice: plămânii, inima, ochii, urechile ş.a.m.d. din formaţiuni inferioare. Trebuie să ne considerăm continuatori ai naturii pe planurile superioare. Există îndrumări ca “Vocea liniştii” pentru ca să ne direcţionăm gândurile, dorinţele, senzaţiile, sentimentele aşa încât să ne organizăm noi înşine corpurile noastre superioare în felul în care natura a organizat corpul nostru fizic. Şi ne punem pe făgaşul justei dezvoltări când lăsăm, în timpul meditaţiei, să acţioneze asupra noastră asemenea fraze. Căci aceste fraze sunt tocmai forţe spirituale ale naturii care ne conduc, şi prin care ne conducem noi înşine. Dacă ne conducem după ele, atunci corpurile noastre superioare se organizează şi dobândim organe de percepţie şi acţiune pentru planurile superioare, devenim văzători, auditori şi activi pe planurile superioare, cum am devenit, pe planul fizic, prin forţele naturii, văzători, auditori şi activi. Trebuie recunoscut că într-o asemenea dezvoltare există “primejdii”. Ele vin din partea forţelor sufleteşti aşa zis inferioare, când forţa spirituală nu este îndreptată în direcţia corespunzătoare. “Vocea liniştii” a fost scrisă ca să poată fi găsită această direcţie.

Apare de asemenea o primejdie pentru om, dacă se lasă cuprins de un sentiment incorect faţă de fraza că “lumea exterioară” e doar o lume a aparenţei. Desigur, într-un anumit sens, lucrurile aşa stau. Dar omul nu e chemat să se retragă din această “lume exterioară” şi să se refugieze în lumi superioare. Trebuie să ne câştigăm posibilitatea de a privi în lumile superioare, dar trebuie să ne fie limpede că ceea ce trebuie să căutăm în aceste lumi superioare sunt cauzele efectelor în lumea noastră fizică. Să ne reamintim neîncetat că trebuie să ne adâncim în propriul nostru spirit. Printr-o asemenea adâncire învăţăm să înţelegem spiritul care ne vorbeşte în afara noastră prin fiecare frunză, prin fiecare animal, prin fiecare om. Ar fi greşit dacă am căuta spiritul şi am desconsidera organele sale, care sunt fenomenele şi procesele acestei lumi. Impulsurile, motivele acţiunii în această lume trebuie să le scoatem din planurile superioare; acţiunea însăşi, în perioada dintre naştere şi moarte, trebuie să fie în această lume. Nu trebuie să dispreţuim lumea, ci s-o iubim; dar nu trebuie să o iubim aşa cum apare ea doar simţurilor fizice, trebuie să învăţăm zi de zi, ceas de ceas, cum este ea o expresie a spiritului. Să căutăm pretutindeni, în sensul celei de-a treia fraze din “Vocea liniştii”, “Zămislitorul” aflat pe un plan mai înalt. Desigur, lumea simţurilor devine în felul acesta o lume a aparenţei. Dar numai în măsura în care omul o priveşte în mod obişnuit. De pildă: vedem un răufăcător. Privindu-l aşa cum cei mai mulţi oameni privesc un asemenea om, vedem doar o aparenţă. Învăţăm să cunoaştem adevărul despre răufăcător atunci când ne îndreptăm spre el o privire inspirată de lumile superioare. Când privim adânc în viaţa lumii, se schimbă toate sentimentele, toate trăirile noastre faţă de realitatea care ne înconjoară. Şi printr-o asemenea cunoaştere devenim destoinici pentru lumea reală în care trăim. Va trebui să înţelegem din ce în ce mai mult, că suntem mult mai puţin chemaţi mai întâi să îndreptăm lumea, cât opiniile noastre părelnice despre lume. Putem interveni corectiv în lume doar atunci când ne-am corectat pe noi înşine, răzbătând de la opiniile false la cele adevărate. De aceea se spune în “Vocea liniştii”: “Doar atunci, doar atunci se va închide simţirea faţă de domeniul greşelii şi se va deschide domeniului adevărului, când omul nu va mai percepe multele entităţi ale aparenţei ca atare, ci îşi va îndrepta privirea spre singurul adevărat.”

“Spiritul creator” lucrează în afară, în jurul nostru; dar spiritul lucrează şi înlăuntrul nostru. Lumea exterioară ne va dezvălui mereu acest Spirit creator, dacă dobândim “firul de argint” care ne leagă pe noi înşine de spiritul creator. De aceea trebuie să ascultăm la tot ce răzbate până la urechea noastră, trebuie să privim atent la tot ce se înfăţişează ochiului nostru: niciodată însă să nu ne lăsăm dirijaţi din afară, ci să ne fie limpede că înlăuntru se află interpretul, dirijorul care pune toate cele din afară în lumina justă. Prin ruperea “firului de argint” din lăuntru noi înşine transformăm lumea exterioară într-o lume a aparenţei care apoi ne înşeală la fiecare pas; prin menţinerea legăturii interioare cu izvorul spiritului, se revarsă pentru noi şi toată lumina adevărului asupra lumii exterioare.

Trebuie să cercetăm în spiritul propriu: atunci ni se deschide spiritul lumii. De obicei nu se acceptă că acesta este drumul pe care se poate ajunge la vederea în lumile superioare. Şi totuşi acesta este.

“Sălile” din “Vocea liniştii” sunt adevărate trăiri ale cunoaşterii de sine a omului.

Este important să ne reprezentăm clar în faţa sufletului treptele desemnate aici. Nu este vorba de a înţelege în mod raţional sensul avut în vedere cu aceste “săli”. Trebuie să trăim acest sens. A înţelege este cel mai mic lucru; iar această înţelegere nu deschide nici un fel de forţe superioare. Dar chiar când credem că am înţeles de mult, să trăim mereu şi mereu acest sens: aceasta deschide. Ocultiştii experimentaţi ştiu că înţelegerea aforismelor nu înseamnă nimic. De aceea orice ocultist va lăsa să trăiască mereu şi mereu în el ceea ce a fost de mult înţeles. Şi nici unui adevărat ocultist nu-i este îngăduit să neglijeze a trăi zilnic în mod meditativ cu cele mai importante şi mai simple adevăruri. Aceasta nu îi dă ştiinţa în sensul lumesc, ci forţă şi viaţă în sens ocult. Aşa cum iubeşti un copil deşi îl ai zilnic în faţa ta şi îl cunoşti cât se poate de bine, aşa iubeşte ocultismul adevărurile şi trebuie să fie zilnic cu ele, să trăiască cu ele. De aceea ştiinţa ocultă este diferită de întreaga ştiinţă exterioară învăţată a simplei civilizaţii. Aceasta odată asimilată, ai terminat, ca să zic aşa, cu înţelegerea ei. Nu aşa stau lucrurile cu ştiinţa ocultă. O ai mereu în ambianţa ta vie, chiar şi când o cunoşti, aşa cum pe copil îl cuprinzi afectuos chiar când îl cunoşti de mult.

“Prima sală” ne arată că punctul nostru obişnuit de pornire este neştiinţa. Iar neştiinţa trebuie să rămână partea noastră dacă ne oprim la ceea ce ne-a revenit, ca să zicem aşa, prin natură. Chiar şi toată ştiinţa exterioară este numai o adunare a ceea ce produce neştiinţa. Câtă vreme nu suntem în clar asupra faptului că în ciuda multei ştiinţe putem totuşi persista în neştiinţă, adevărata înţelepciune şi progresul însuşi sunt pentru noi imposibile. Este important să ne pătrundem în mod viu de atitudinea că trebuie să fim “învăţăcei”. La fiecare pas viaţa trebuie să ne fie o şcoală. Atunci trăim viaţa în a doua sală. Toate raporturile noastre cu lumea se schimbă sub influenţa unei asemenea atitudini. Avem atunci convingerea că putem învăţa de la toate cele ce ni se înfăţişează. Şi devenim elevi ai vieţii unitare care ni se revelează continuu. Şi abia aşa învăţăm să iubim; să iubim Totul. Aşa se topeşte mania izolării surghiunită în sinea mărginită; aşa învăţăm: să nu ne oprim la durere şi bucurie ci să ne lăsăm învăţaţi de durere şi bucurie. Aşa ajungem să ne dăm seama că propriul nostru organism este un organ de cuprindere, pentru întreaga lume. Ne dăm seama că sinea noastră adevărată nu este nicidecum identică cu acest organism; învăţăm să ne considerăm ca instrument prin care lumea acţionează asupra sinei noastre superioare, iar această sine superioară asupra lumii. Şi vom descoperi atunci destul de repede că această sine superioară este un mădular în organismul spiritual general şi încredinţat nouă ca zălog, aşa încât ne putem considera ca trimişi ai voinţei universale dumnezeieşti. Ne simţim din ce în ce mai mult ca misionari ai marelui spirit cosmic. Şi când simţim în felul acesta, simţim ceva din atmosfera din “sala învăţăturii”. ‒ Atunci însă ne putem ridica şi la sentimentul pe care-l reprezintă cea de a treia sală ‒ aceea a “înţelepciunii”. Trăim legătura cu spiritul universal şi observăm că ştiinţa cea mai înaltă se revarsă în interiorul nostru spre noi. Începem să îndrăznim a ne dărui cu totul acestui flux. Se deschid pentru noi porţile inspiraţiei. Ne vom conduce noi înşine cu adevărat, nu mai suntem conduşi de imboldurile lumii exterioare. În felul acesta ne naştem din nou. Căci, precum înainte eram copii ai lumii, acum devenim copii ai spiritului. Spiritul din lăuntru ne indică drumul. Se pogoară asupra noastră o infinită siguranţă şi linişte, nu succesul va decide comportarea noastră, ci numai considerarea a ceea ce este just. Şi acest sentiment de siguranţă interioară ne dă posibilitatea să privim în sala fericirii. Iar aici răsună atunci cele şapte voci.

Ca toate adevărurile oculte, aceste şapte voci au şi ele şapte semnificaţii. Şi urcăm tot mai sus spre semnificaţia supremă care, de fapt, nu mai e semnificaţie ci realitate spirituală. Trebuie însă mai întâi să te deschizi trăind în tine meditativ următoarele semnificaţii, apoi ţi se relevează şi semnificaţii superioare, iar la urmă realităţi.

Mai întâi prima interpretare (simbolic-alegorică).

1.) Simţind viu şi cufundându-te în această simţire vie, trebuie să-ţi înnoieşti necontenit sentimentul că lumea, aşa cum o vezi deocamdată, este exterioară, este o lume aparentă. Trebuie să ne cufundăm în credinţa vie că această lume ne va dezvălui din ce în ce mai mult adevărul şi pe ea însăşi dacă ne vom adânci în noi înşine. Nu ne va fi uşor să ne pătrundem pe dea-ntregul de o asemenea dispoziţie. Căci nu avem voie să uităm că această lume este totuşi a noastră, că suntem chemaţi totuşi să iubim această lume. Dacă ne-ar fi foarte uşor să ne despărţim de felul cum trăim în lume, această despărţire nu ar fi o jertfă. Am căuta atunci un nou fel de viaţă, doar aşa cum alergăm din schimbare în schimbare în viaţa obişnuită. De aceea vocea care ne vorbeşte în acest moment al despărţirii trebuie să fie cântul dulce al privighetorii; trebuie să aibă loc un adevărat rămas bun de la sentimentele aparente ale vieţii. Dacă ne putem pătrunde adesea şi îndelung de o asemenea stare sufletească, urcăm din ce în ce mai sus pe treptele desăvârşirii mistice.

Şi putem auzi în lucrurile acestei lumi cea de a doua voce. Lumea răsună pentru noi disonant câtă vreme trăim în sentimentele aparente. Judecăm, criticăm deoarece auzim disonanţele de la suprafaţa lucrurilor. Dar dacă înăbuşim receptivitatea faţă de disonanţe, înăbuşim şi înclinarea de a judeca, de a critica; şi ne cufundăm în acordul aflat la temelia lucrurilor. Învăţăm să înţelegem chiar şi răul. Învăţăm să ne dăm seama că răul este o forţă care se impune la locul nepotrivit. Dacă ar fi la locul potrivit, ar fi bună. Şi astfel, ceea ce înainte părea ca o disonanţă, la temelia lucrurilor se preface în armonie. Auzind şi înţelegând fără a judeca, fără a critica, face ca din linişte să se ridice spre noi al doilea sunet. Orice ocultist ştie ce infinit ajutor a însemnat pentru el strădania de a înţelege pretutindeni necritic, compătimitor; şi atunci a răsunat pentru el ţambalul de argint, care este doar acoperit de ceea ce un auz exterior culege de la suprafaţa lucrurilor.

“Pătrunde cu auzul tău în lăuntrul lucrurilor”, aşa ne îndeamnă ocultistul. Dacă compari un lucru cu altul, poţi să-l găseşti pe unul desăvârşit, pe altul nedesăvârşit. Dar nu o asemenea comparaţie îţi va spune ce se află în lucruri, ci al treilea sunet, care e ascuns în fiecare lucru, precum sunetul în scoica de mare. Nu vei învăţa să înţelegi urâtul din natură, absurdul din viaţă, stricăciunea din om câtă vreme compari pe unul cu celălalt; ci când vei asculta specificul lăuntric, ascuns, al fiecărui lucru şi fiinţă în sine. Mergi în liniştea unde nu ţi se impune nimic care să te îndemne la comparaţie, şi fii spiritualmente singur cu fiecare fiinţă ; atunci “liniştea” îţi va releva sunetul înăbuşit din fiecare lucru şi fiinţă.

Şi după un asemenea exerciţiu se aşează o seriozitate asupra întregii noastre fiinţe şi demnităţi. Învăţăm să înţelegem lumea în seriozitatea şi demnitatea ei. Trebuie să se deştepte în noi ceva care ne face să simţim deplină seriozitate faţă de toate lucrurile. E momentul în care ni se revelează cum toate sunt o expresie a unui Tot demn de cea mai înaltă cinstire. Ne obişnuim să ne ridicăm privirea de la lucrul cel mai mic spre infinit, căci nu ne părăseşte gândul nici faţă de lucrul cel mai mic, că e o expresie a vorbirii universului care ni se adresează cu cea mai liniştită gravitate. Acest sentiment, prins în mod viu în meditaţia noastră, dă cel de-al patrulea sunet.

Dar apoi, după ce ne-am pregătit în felul acesta, încep să răsune pentru noi entităţile spirituale din lume; atunci răsună ca trompete, căci ceea ce ne răsună nu mai e doar taina unui lucru separat, ci sunetul Universului însuşi. Dacă lăsăm spiritul lumii să ni se adreseze, el răsună pentru noi din toate lucrurile, dar nu ca tonul izolat al acestor lucruri, ci ca armonie a universului. Acesta e al cincilea sunet.

Şi acest sunet poate să se intensifice. Pătrunde pentru noi de la fiinţă la fiinţă. Ne face vizibile misterele lumii. Dacă am înţeles că totul este revelaţia Spiritului Unic, putem să ne dăruim integral acestei revelaţii. Ne reprezentăm astfel lumea ca pe un sunet spiritual ce pătrunde peste tot şi găseşte peste tot un ecou. Aceasta este a şasea voce.

Trebuie să ajungem la trăirea spirituală, meditativă a reprezentărilor mai sus sugerate. Trebuie să fim liniştiţi cu noi înşine, total liniştiţi şi să aducem în mod viu în faţa noastră imaginile prin care sunt caracterizate sunetele în “Vocea liniştii”, aşa încât să le putem asculta în mod imaginativ cu auzul spiritual. Şi totodată trebuie să ne pătrundem de gânduri ca cele care au fost date de mine aici, la exegeza sunetelor. Nu speculativ, ci dintr-o simţire vie. Atunci medităm just şi fructuos.

Iar la urmă lăsăm toate revelaţiile celor şase sunete să răsune împreună, într-unul singur. Căci nu trebuie să rămânem la o singură relaţie cu lumea, ci să fim universali. Şi cine aude deja vocea a şasea, trebuie să se întoarcă iarăşi la prima, a doua şi aşa mai departe. Numai când iubim particularul la fel ca şi armonia întregului ne apropiem de desăvârşire.


Din: VOCEA LINIŞTII
de H. P. Blavatsky

Această învăţătură este pentru cei ce nu cunosc pericolele pentru om ce se nasc din forţele lui sufleteşti inferioare.

Cel care vrea să audă vocea spiritului [ Nota 42 ] în afara sa, trebuie să înţeleagă mai întâi esenţa propriului spirit.

Când discipolul nu mai consideră lumea percepţiilor ca lucrul principal, trebuie să-l caute pe producătorul acestor percepţii, pe zămislitorul gândurilor, pe cel care face din lumea simţurilor o lume a aparenţei.

Prin adâncirea gânditoare în sine este văzută aparenţa realului în toată nulitatea ei.

Aşa trebuie să îndepărteze discipolul aparenţa de la sine.

Căci:

Când a recunoscut aparenţa ca atribut al realului, va recunoaşte ce este în el însuşi aparenţă, aşa cum recunoşti că visul este vis iar nu realitate, de îndată ce te trezeşti, când nu mai percepe multiplele fiinţe ale aparenţei ca atare, privirea sa va fi îndreptată asupra unicului adevărat.

Numai atunci, abia atunci, simţirea sa se va închide împărăţiei falsului şi se va deschide împărăţiei adevărului.

Înainte ca sufletul să poată vedea, trebuie să fi dobândit pacea interioară, iar ochii trupeşti să fi tăcut exprimările lor.

Înainte ca sufletul să poată auzi, imaginea aparentă a omului trebuie să fi devenit surdă pentru ceea ce e zgomotos şi pentru ceea ce e abia perceptibil, pentru urletul strident al câinilor, ca şi pentru bâzâitul muştei.

Înainte ca sufletul să poată vedea spiritul şi să-şi amintească faptele sale, trebuie să fie unit cu ceea ce vorbeşte spiritual şi tace senzorial, aşa cum argila olarului trebuie să lase de o parte forţele naturii sale proprii şi să se unească cu spiritul olarului, dacă vrea să devină vas. Atunci sufletul va auzi şi va înţelege:

Vocea liniştii

şi va zice:

Dacă sufletul tău zâmbeşte în timp ce se mişcă în lumina solară a vieţii, ‒ dacă sufletul tău cântă în casa lui de carne şi materie ‒ dacă sufletul tău plânge în învelişul lui de aparenţă ‒ dacă sufletul tău a rupt firul de argint care-l leagă de spiritul creator, atunci, o învăţăcelule, el aparţine pământului.

Dacă sufletul tău ascultă zgomotul zilei, ‒ dacă sufletul tău se umple cu tumultul marii lumi a aparenţei, ‒ dacă sufletul tău, la strigătul durerii, se refugiază în sine asemenea broaştei ţestoase, care se sustrage cu teamă impresiilor din afară, atunci sufletul tău este o casă nevrednică de spirit.

Dacă însă, devenit mai puternic, sufletul tău se smulge învelişului material şi, părăsindu-l, formează mai departe firul de argint, dar leagă numai sinea sa, numai propria-i aparenţă de acesta, a fost înlănţuit în cea mai rea aparenţă.

Lumea materială, o, învăţăcelule, este locul ademenirii; ea te duce pe un drum de grele încercări; te amăgeşte cu credinţa că eul tău aparent ar fi eul tău real.

Această lume materială, o învăţăcelule, este numai o intrare spre lumină, o pregătire pentru locul adevăratei lumini, al acelei lumini, a cărei aparenţă nici o furtună n-o stinge şi care luminează fără fitil şi ulei.

Vocea înaltă a spiritului spune:

Vrei să vezi cum străluceşte sinea lumii: trebuie să vezi mai întâi lumina pâlpâindă, arzătoare a propriei tale sine. Ca să dobândeşti această cunoaştere trebuie să priveşti sinea aparent ca non-sine; atunci vei putea să te odihneşti în braţele fiinţei universale. În aceste braţe te aşteaptă o lumină care nu îşi aruncă razele sale asupra naşterii şi morţii, ci asupra a ceea ce trăieşte în veşnicii: Aum.

Predă-te în braţele fiinţei universale, dacă vrei să devii cunoscător.

Mori şi renaşte.

Trei săli, o, călătorule oprimat de aparenţe, te duc la capătul oprimării tale. Trei săli, o, biruitor al lumii aparenţelor, te vor ridica prin trei stări într-o a patra, iar apoi în cele şapte lumi, în lăcaşul veşnic al fericirii divine.

Dacă vrei să le ştii numele, atunci ţine minte:

Numele primei săli e neştiinţa.

E sala în care te-ai născut, în care trăieşti şi vei muri.

Numele celei de-a doua e învăţătura. În ea, sufletul tău va face cunoştinţă cu florile vieţii; dar în fiecare floare pândeşte un şarpe al ispitei.

Numele celei de-a treia săli este înţelepciunea; în spatele ei se întinde viaţa fără hotar a spiritului universal, a izvorului atotştiinţei.

Dacă vrei să străbaţi în siguranţă prima sală, nu-ţi lăsa sufletul înşelat, ca să-ţi faci din focul voluptăţii şi poftei ce arde în el lumina soarelui vieţii tale.

Dacă vrei să străbaţi în siguranţă cea de-a doua sală, nu te opri să respiri miresmele egoismului. Dacă vrei să fi liber de lanţurile care te leagă de lume, nu-ţi căuta conducător în lumea de aparenţe a sinei inferioare.

Înţelepţii se sustrag tentaţiilor lumii senzoriale.

Înţelepţii nu ascultă glasurile ispititoare ale lumii aparenţelor.

Numai dacă îţi cauţi renaşterea în sala înţelepciunii, găseşti lumina pe care nici o umbră n-o întunecă şi care luminează prin veşnicii cu o forţă care nu slăbeşte niciodată.

Caută ceea ce trăieşte necreat în tine; o vei găsi în această sală. Dacă vrei s-o vezi în lumina cea adevărată şi să devii una cu ea, trebuie să străvezi amăgirea aparenţei. Înăbuşe cele ce-ţi spun simţurile care locuiesc în carne, nu tolera ca vreo imagine pe care ţi-o formează simţurile să se interpună între tine şi această lumină; numai atunci poţi deveni una cu ea.

Şi când ai recunoscut amăgirea privirii tale senzoriale, du-te acolo unde doar se învaţă. Sala învăţăturii este plină de pericole, în frumuseţea ei amăgitoare; acela e locul încercării tale.

Fereşte-te ‒ în timp ce zăboveşti şovăitor în lumea eului aparent şi amăgitor ‒ să nu fi reţinut în această orbire.

Această lumină a eului-amăgitor străluceşte din fiinţa ispititorului. El te ţine captiv în lumea senzorială; îţi înşeală intelectul făcându-l să ia amăgirea senzorială drept adevăr, şi cel ispitit este azvârlit fără sine în amăgire.

Fluturele este atras de flacăra strălucitoare a lămpii tale de noapte şi moare lângă uleiul impur. Sufletul ademenit, pe care l-a înghiţit aparenţa, trebuie să se întoarcă la materie, pe care marele ispititor o schimbă din amăgire în adevăr.

Priveşte la mulţimea de suflete. Cunoaşte cum planează deasupra mării furtunoase a valurilor vieţii umane şi cum ‒ căzute pradă aparenţei, orbite de lumină, lipsite de forţă ‒ se cufundă, unul după altul, în valurile furtunoase. Azvârlite încoace şi încolo de vânturile creatoare de simţuri, mişcate de furtunile râvnitoare ale pornirilor sălbatice, aceste suflete cad în valurile ireale şi sunt înghiţite de vâltorile deşertăciunilor.

Dacă vrei să treci prin sala înţelepciunii în valea fericirii, o discipole, închide-ţi simţurile care-ţi prezintă aparenţa amăgitoare a multor lucruri şi te izolează de lucrurile în care spiritul universal sălăşluieşte ca în tine însuţi şi, în această izolare a ta îţi răpesc liniştea.

Nu lăsa ce e din cer născut în tine să se scufunde în valurile aparenţei şi să se întoarcă de la străbunii săi veşnici, ci lasă forţa arzătoare să se potolească intrând în cămara cea mai intimă, cămara inimii, sălaşul mamei universale.

Atunci va veni din întreg acea forţă în cea de-a şasea împărăţie, cea de mijloc, în spaţiul dintre ochii tăi. Atunci va începe să curgă acolo forţa sufletului universal, vocea care răsună în întregul univers, vocea Spiritului Creator.

Atunci vei putea deveni unul care alunecă peste valurile lumii senzoriale şi ale cărui tălpi nu sunt udate de apele aparenţei.

Înainte de a-ţi putea pune piciorul pe treptele cele mai de sus, pe scara sunetelor mistice, trebuie să auzi răsunând înşeptita voce a Dumnezeului lăuntric.

Prima voce răsună ca un cântec dulce de privighetoare; ea cântă un blând cântec de adio însoţitorilor din lumea aparenţelor a existenţei tale de până acum.

A doua voce vorbeşte, aidoma unui cinel de argint, despre armoniile entităţilor care conduc lumea.

A treia este un cântec melodios de jale, înăbuşit, ca sunetul captiv în scoica de mare.

Ca un sunet puternic, serios şi demn răsună cea de a patra voce.

A cincea se aude ca sunetul fluierelor din trestie de bambus, şi se ridică până la intensitatea sunetului de trompetă.

Ca un sunet de tunet într-un defileu stâncos te ia cu asalt a şasea voce.

În sunetul al şaptelea toate celelalte se sting. Ele s-au scurs imperceptibil în fiinţa lui.

Când cele şase voci au murit şi s-au aruncat la picioarele maestrului, abia atunci a devenit discipolul una cu Cel Unic; el trăieşte în acesta şi acesta trăieşte în el.

Înainte de putea păşi pe acest drum, trebuie să stingi tot jăraticul pornirilor tale; gândurile râvnitoare trebuie să le cureţi iar inima să ţi-o cufunzi în castitate.

Undele pure ale vieţii veşnice, transparente precum cristalul, nu suferă nici un amestec cu valurile senzoriale tulburi ale lumii inferioare.

Roua cerului din sânul florii de lotus, strălucind primar în prima rază a soarelui de dimineaţă, devine şi ea, după ce a căzut pe pământ, o părticică din pulberea pământului; nobila perlă a ajuns o picătură murdară.

Stinge gândurile grele de dorinţă pentru ca nu cumva să sucombi sub presiunea dorinţelor din gândurile tale. Comportă-te cu ele fără dorinţă; dacă, în loc să le stingi le laşi să ardă, află că ele te vor aprinde pe tine însuţi întru râvnire şi-ţi vor ucide eul. Nu lăsa nici oglindirea gândurilor încărcate cu râvniri să se apropie de tine. Căci aceste umbre vor creşte; câştigând amploare şi forţă, vor prinde fiinţa ta în plasa lor, înainte ca tu să fi căpătat deplina conştienţă a odioasei lor prezenţe.

Înainte ca forţa mistică să-l poată trezi pe Dumnezeu în tine, trebuie să fi fost în stare să stingi în tine focul poftei.

Sinea materiei şi sinea spiritului nu se pot întâlni niciodată. Dacă una dintre ele trebuie să strălucească în tine, celălaltă trebuie să stea în întuneric; n-ai loc pentru amândouă.

Înainte ca forţa spiritului să poată percepe lumina interioară, iluzia personalităţii trebuie extirpată, iar viermele aparenţei senzoriale pentru totdeauna ucis.

Până ce nu te jertfeşti pentru cărare, nu poţi să mergi pe cărare.

Aşa cum caliciul lotusului îşi deschide inima soarelui strălucitor de dimineaţă, aşa să-ţi fie şi ţie deschis sufletul când spiritul universal te cheamă din creatura care suferă.

Nu lăsa nici o lacrimă să fie uscată de căldura soarelui, înainte ca tu s-o fi luat de la creatura care suferă.

Lasă suferinţele fiinţelor să intre în inima ta şi dă-le un loc de linişte; nu stinge în inima ta nici o compasiune, până ce nu s-a stins durerea care a născut-o.

Aceste lacrimi, o tu, a cărui inimă e plină de abnegaţie, sunt valurile care trăiesc iubirea veşnică. Din acest sol creşte floarea de miez de noapte a iubirii veşnice, mai greu de găsit şi mai rar de văzut decât floarea arborelui yoga. Dacă ai găsit-o, ai câştigat privirea în împărăţia ce nu este prinsă în lucirea aparenţei.

Ea îl eliberează pe vizionarul care iubeşte mistic, de lupta cu simţurile şi de plăcerea simţurilor; ea îl trage în sus peste câmpurile slabei existenţe omeneşti spre lăcaşurile păcii, unde înfloreşte altruismul cu putere dumnezeiască.