Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


I

CE-I OFERĂ OMULUI MODERN TEOSOFIA?

Berlin, 29 septembrie 1904

Mi-am propus ca, pe de-o parte, în această conferinţă să arăt legătura dintre mişcarea teosofică şi marile curente ale culturii contemporane, iar, pe de altă parte, aş vrea să schiţez în conferinţele ce poartă titlul «Noţiunile fundamentale ale teosofiei» o imagine a concepţiei teosofice despre lume. Iată de ce vă rog să priviţi conferinţa de azi ca pe o conferinţă absolut introductivă şi s-o luaţi ca atare.

Azi va trebui să căutăm răspunsul la întrebarea: Ce găsesc, de fapt, oamenii epocii contemporane în mişcarea teosofică, ce nevoi ale omului contemporan îşi pot găsi satisfacerea în sânul mişcării teosofice? Şi în acest fel vreau să mă apropii de cealaltă întrebare: De ce există în epoca actuală ceva de felul mişcării teosofice? Şi aş mai vrea să mă apropii puţin şi de acea întrebare care vrea să ştie din ce cauză ţelurile, năzuinţele spre care tinde teosofia au fost rău înţelese şi negate din atâtea direcţii.

Celui ce vrea să înţeleagă mişcarea teosofică în întreaga ei esenţă trebuie să-i fie limpede, înainte de toate, ce misiune are ea de îndeplinit în epoca actuală. Şi el mai trebuie să înţeleagă în mod limpede cui vrea ea să i se adreseze în epoca actuală. Care e, de fapt, omul actual despre care vrem să vorbim azi? Prin acest om actual ar trebui să-l înţelegem pe omul care s-a familiarizat cu problemele ce frământă epoca lui, care, aşadar, nu trăieşte doar între limitele vieţii sale mărunte de zi cu zi, ci s-a preocupat şi de sarcinile culturale ale epocii noastre, pe omul care cunoaşte aceste sarcini şi pentru care problemele pe care ni le pune cultura au devenit necesităţi ale propriei sale inimi şi ale spiritului său, într-un cuvânt, prin omul actual de care ne vom ocupa aici l-aş înţelege pe acela care se străduieşte să se confrunte cu marile probleme ale culturii şi cunoaşterii din epoca noastră. Pentru el aş vrea să pun această întrebare şi să încerc, totodată, să-i dau răspuns: Ce găseşte un asemenea om în mişcarea teosofică? Oare există cu adevărat în teosofie ceva de care el are neapărată nevoie?

În acest caz, trebuie să ne întoarcem cu gândul la epoca în care şi-a făcut apariţia în lume mişcarea teosofică. Trebuie să ne fie limpede faptul că această mişcare are o vârstă de trei decenii şi că, atunci când a apărut în faţa lumii, în urmă cu mai puţin de treizeci de ani, ea a luat o formă care era influenţată de condiţiile vieţii din acea epocă. Cine vrea să înţeleagă din ce cauză a luat ea această formă, trebuie să aducă în faţa sufletului său dezvoltarea din ultimii ani a culturii şi învăţământului. De altfel, noi mai trăim în mijlocul acelor curente cărora le-a dat naştere secolul al XIX-lea, şi cei care au creat mişcarea teosofică erau încredinţaţi că prin ea dau omenirii ceva de care aceasta are nevoie. Iar cei care răspândesc azi cunoştinţe teosofice socotesc că ea este, totodată, ceva care ne conduce spre viitor.

În zilele noastre, afirmaţia următoare a devenit aproape banală, şi totuşi, este adevărată. Ceea ce s-a înrădăcinat în sufletele contemporanilor noştri a creat în mulţi dintre aceşti contemporani o ruptură, o prăpastie între ştiinţă şi credinţă, între cunoaştere şi religie, ruptură care se manifestă sub forma unui anumit dor neîmplinit al inimii. Această ruptură este absolut caracteristică pentru ultima jumătate a secolului al XIX-lea. Nu numai pentru câţiva oameni, ci pentru o mare parte a oamenilor, ea înseamnă o scindare a omenirii care dă naştere, în sufletele umane individuale, unei contradicţii. Până în ultima treime a secolului al XIX-lea, ştiinţa ajunsese pe o culme care poate să-l umple, într-adevăr, de admiraţie pe acela care aruncă o privire de ansamblu de-a lungul secolelor. Fiindcă, pe bună dreptate, secolul al XIX-lea poate fi mândru de această ştiinţă. Ea e marea moştenire pe care acest secol a fost în stare s-o transmită tuturor celor ce vor veni după el. Dar se pare că tot ea e aceea care a aruncat vechile tradiţii la coşul de gunoi. Se pare că ea a adus o perturbare în acele vechi conţinuturi de credinţă care în epocile mai vechi au făcut sufletelor servicii atât de mari. În primul rând, aceia care au cunoscut ştiinţa mai în profunzime au încetat să mai creadă că rezultatele cercetării ştiinţifice pot fi puse în acord cu ceea ce înainte le era oferit de religie. Cei mai buni dintre ei credeau că e necesar să apară o confesiune absolut nouă, care să ia locul a ceea ce, secole de-a rândul, a fost conţinutul credinţei oamenilor. Vedem, deci, că în gândirea oamenilor a apărut treptat o adevărată revoluţie. Vedem că a fost chiar lansată întrebarea dacă, pur şi simplu, e posibil ca omul să fie creştin, dacă mai e posibil să nu renunţăm la ideile care aduceau mângâiere celor ce se aflau pe moarte şi care atâta vreme arătaseră omului în ce fel să conceapă menirea lui, care, după cum se spune, depăşeşte limitele morţii, ale finitului. Marea întrebare a lui „de unde” şi „încotro” trebuia pusă într-un mod nou, în lumina ştiinţei. Se vorbea de o „nouă credinţă” şi se considera că aceasta trebuie să se opună celei vechi. Nu mai credea aproape nimeni că din vechile cărţi religioase îţi poţi forma o imagine despre lume. Ba chiar n-au fost puţini aceia care au afirmat că în acele cărţi sunt cuprinse nişte reprezentări copilăreşti, care au fost posibile numai în era copilăriei omenirii, dar că acum, când am ajuns la vârsta bărbăţiei, trebuie să avem concepţii bărbăteşti. Mulţi au mai spus, pe de altă parte, că vor să rămână la vechile concepţii ale credinţei religioase, că nu vor să adopte radicalul punct de vedere al celei noi. Dar nu de aceştia mulţi depinde mersul înainte în evoluţia spirituală a omenirii. În toate epocile, o mână de oameni, întotdeauna aceia care erau situaţi pe culmea cea mai înaltă a epocii lor, au fost cei ce au dat tonul pentru evoluţia spre viitor. Aşa se face că aceia care nici n-au vrut să audă de „noua credinţă” [ Nota 1 ] erau de părere, totodată, că nu trebuie să se sinchisească nici de ruptura dintre credinţă şi ştiinţă; dar unii mai puteau concepe şi îşi mai puteau spune că în viitor lucrurile se vor schimba. David Friedrich Strauß şi-a afişat pe atunci noua sa profesiune de credinţă, prin care afirma că în lume nu există altceva decât ceea ce se petrece între naştere şi moarte şi că omul trebuie să se achite total de misiunea lui aici, pe Pământ. Putem vedea că în epoca actuală în mulţi moare mângâierea ideilor religioase şi se poate presupune că copiii noştri şi copiii copiilor noştri nu vor mai avea nici un folos de la ele. Iată de ce vor fi privit cu îngrijorare spre lume aceia care credeau că fericirea depinde de aceste idei religioase.

Dar nici secolul al XIX-lea n-a făcut altceva decât să coacă fructele a ceea ce fusese semănat în secolele anterioare. Şi ele trebuie atribuite în primul rând acelora care s-au străduit să lărgească orizontul omului, începând cu mijlocul secolului al XVI-lea şi, mai ales, să democratizeze cultura. Dacă vă veţi îndrepta privirile spre trecut, veţi afla că pentru omul secolelor trecute religia era cu totul altceva. Imaginea despre lume a fost modificată, pare-se, în întregime. Încercaţi să vă transpuneţi într-o epocă în care marea masă se afla în faţa câtorva aleşi: Preoţimea era casta care deţinea cunoaşterea. În sânul acestei caste nu exista ruptura dintre credinţă şi cunoaştere. Ceea ce omul vedea şi putea pipăi era în concordanţă cu ceea ce era numit concepţii religioase. Ceea ce era cercetat cu mijloacele ştiinţei, cu simţurile şi cu ceea ce stă la dispoziţia simţurilor, drept mijloace auxiliare, constituia o temelie pentru ceea ce fusese dobândit prin lărgirea de orizont a privirii concret-sensibile. Pe această temelie se înălţau ca un fel de culme reprezentarea despre Dumnezeu, reprezentarea despre crearea lumii şi reprezentările despre menirea sufletului uman. Nu găseai nicăieri vreo scindare. Omul medieval lucra şase zile pe săptămână, iar duminica se ducea la biserică. Aici i se spunea că ceea ce lucra el în zilele de peste săptămână avea, ce-i drept, o importanţă trecătoare, dar că, pe de altă parte, munca lui avea şi o importanţă pentru veşnicie; auzea spunându-i-se că munca lui se integrează în marea viaţă a lumii. Astfel, omul ştia că cel mai mic gest pe care-l face are o importanţă a lui, care se răsfrânge asupra tuturor timpurilor. Dar conştienţa faptului că ceea ce face omul se răsfrânge asupra tuturor timpurilor şi a tuturor oamenilor au pierdut-o tocmai aceia care au fost reprezentanţii culturii din ultimele secole, fenomen care s-a intensificat în mod deosebit în secolul al XIX-lea. Acum, oamenii îşi formau imaginile despre lume într-un cu totul alt mod decât înainte. Astronomia le arătase în ce fel îţi poţi construi imagini despre lume pe baza simplei observaţii sensibile. Copernic i-a învăţat pe oameni să-şi îndrepte privirile afară, în Cosmos, şi să-şi creeze o imagine despre lume care nu-l conţine şi pe omul însuşi. Gândiţi-vă la vechile imagini despre Cosmos: în cadrul lor, omul avea un anumit rol, un anumit loc. Acuma însă el avea în faţa lui un sistem stelar care fusese obţinut cu mijloacele ştiinţei. Dar acesta îl conţinea pe om doar ca fiinţă mică de tot. El apărea ca un fir de praf sub acel Soare care e doar unul dintre nenumăraţi alţi sori.

Sub impresia tuturor acestor lucruri era imposibil să se găsească răspuns la întrebarea: Ce rost are omul, minuscul locuitor al Pământului, pe acest fir de praf din Cosmos? Şi de aceea ştiinţa avea misiunea de a studia lumea vieţii. Ea a studiat corpurile vegetale, umane şi animale, în ceea ce priveşte alcătuirea lor – vietăţile cele mai mici la microscop – şi a aflat că ele sunt constituite din nişte formaţiuni extrem de mici, numite celule. Iarăşi omul făcuse un pas mai departe pe tărâmul cunoaşterii sensibile, dar iarăşi el nu înţelesese decât ceva care era percepţie sensibilă, ceva care face ca existenţa fizică a lumii sensibile să poată fi înţeleasă puţin mai bine. Din nou a fost exclus însă un lucru care, în mod necesar, îl interesează pe om, ca problemă foarte intimă a lui, şi anume ce importanţă are sufletul şi care e menirea lui. Noua învăţătură nu putea fi întrebată de unde vine şi încotro se duce sufletul. – Şi ajungem apoi să vedem cum oamenii s-au îndepărtat de vechile imagini despre lume şi cum răspunsul la această întrebare a fost dat cu mijloacele ştiinţei.

În geologie a fost căutată originea concret-sensibilă a omului. Au fost descoperite cele mai diverse straturi care există pe Pământul nostru. Înainte se spunea că Pământul a dat naştere din sine unor revoluţii care s-au manifestat cu forţă originară şi că el a trecut prin diverse stări; stări cu totul deosebite, aşa că nu-ţi puteai imagina altceva decât că ceea ce cunoaştem noi astăzi a fost făcut să apară, treptat, de nişte puteri spirituale. Astăzi se crede că aceleaşi forţe care mai construiesc şi astăzi Pământul, l-au construit şi în vremurile vechi. Noi vedem că râul curge de la munte spre câmpie şi ia cu el aluviuni, formând astfel pământ nou şi câmpie. Vedem că vântul poartă nisip peste suprafeţe întinse şi acoperă cu el kilometri întregi. Vedem că sub influenţe de acest fel clima şi, treptat-treptat, întreaga suprafaţă a Pământului, se schimbă. Şi geologii vin şi spun: în trecut, Pământul a fost transformat întocmai cum e transformat în zilele noastre, şi iată că ei cred că înţeleg şi felul cum s-a format, treptat, Pământul. Când a fost vorba să se explice cum s-a format Pământul, a fost exclus tot ceea ce nu e percepţie a instrumentelor fizice, a calculelor şi simţurilor umane. Au fost cercetate diferitele straturi ale Pământului şi s-a constatat că în acestea nu se află numai materiale lipsite de viaţă care s-au sedimentat treptat, ci şi fiinţe care au trăit pe Pământul nostru cu milioane de ani în urmă. În straturile cele mai de jos au fost găsite fiinţele cele mai imperfecte, mai sus unele ceva mai evoluate şi încă mai sus, la urmă de tot, straturile în care apare omul. Omul apare de-abia în perioade relativ recente din istoria formării Pământului. Dacă facem uz de această imagine despre lume pe care tocmai am schiţat-o, dacă rămânem la această imagine, n-am putea gândi altceva decât că omul s-a dezvoltat de la formele inferioare la cele mai evoluate, că el n-a făcut decât un mic salt şi că înainte n-a fost altceva decât un animal superior.

A venit apoi ceea ce numim darwinism, şi acesta spune că toate vieţuitoarele care trăiesc pe Pământ sunt înrudite între ele, că cele desăvârşite se dezvoltă din cele nedesăvârşite şi că această evoluţie are loc pe baza anumitor legi, care se manifestă în cadrul existenţei sensibile. A apărut sloganul „lupta pentru existenţă”. Se spunea că orice animal şi orice plantă sunt supuse schimbării. Ele se pot dezvolta într-un fel sau altul, după cum fiinţele sunt sau nu adaptate la condiţiile exterioare de viaţă. Se vor dezvolta şi menţine cel mai bine acele vieţuitoare care sunt cel mai bine adaptate condiţiilor de mediu. Nu s-a putut afla însă din ce cauză la una dintre fiinţe condiţiile de viaţă sunt mai bune decât la cealaltă. Trebuia să te mulţumeşti cu ideea că e vorba de un joc al întâmplării. Fiinţa care, întâmplător, era mai bine adaptată, supravieţuia, cea mai slab dezvoltată pierea în lupta tuturor împotriva tuturor.

Avem astfel o imagine astronomică despre viaţă, pe care ne-a construit-o ştiinţa. Dar omul lipseşte din această imagine şi lipseşte mai ales ceea ce era în trecut numit scop divin. Lipseşte ceea ce se cheamă origine divină şi scop divin. Sunt semnificative cuvintele pe care le-a rostit odată un mare savant, care a contribuit cel mai mult la schiţarea unei mari imagini despre alcătuirea lumii: În timp ce Laplace se afla în faţa lui Napoleon I şi-i expunea concepţia sa despre Soare şi planete, Napoleon a spus deodată: „Dar într-o asemenea concepţie despre lume nu găsesc nimic care ar putea fi un Dumnezeu!” La care Laplace a răspuns: „Eu n-am nevoie de o asemenea ipoteză.” – Iată, deci, că imaginea astronomică despre lume nu avea nevoie de ipoteza unei fiinţe spirituale creatoare, a unui Dumnezeu. Şi la fel stau lucrurile în celelalte ştiinţe. Sesizează oare concepţia lor despre viaţă ceva din puterile spirituale creatoare? Nu găsim nimic de acest fel în concepţia pe care ştiinţa a creat-o, şi a creat-o în mod absolut îndreptăţit. Dacă vom căuta o explicaţie a acestei situaţii, vom afla că omul, cu însuşirile lui spirituale,  e un fel de copil orfan. E adevărat că ştiinţa a găsit cuvinte entuziaste pentru a arăta ce minunate sunt forţele care dirijează stelele, ce minunate sunt forţele care au făcut ca viaţa să se dezvolte până pe treapta de om. Vedem însă că în această concepţia foarte măreaţă nu mai există nimic din acele idei care secole de-a rândul au fost atât de preţioase omului. Şi de la cine oare ar fi putut cere omul răspuns la întrebarea: „De unde vin eu?”, „Încotro merg?”, dacă nu de la ştiinţă?

Întoarceţi-vă la primele secole ale creştinismului, luaţi-l pe Origene sau pe ceilalţi primi părinţi ai Bisericii. Veţi constata că aceştia nu se bazau doar pe credinţă, presimţire şi părere, că ei au fost bărbaţi care-şi asumaseră întreaga cultură a epocii lor, bărbaţi care răspundeau problemelor laice în mod laic, fiind însă, totodată, în stare să se înalţe până la nivelul spiritualului: care răspundeau problemelor spirituale în concordanţă cu ştiinţa vremii lor. Numai ultimul secol cunoaşte prăpastia dintre ştiinţă şi credinţă. Dar această prăpastie trebuie să fie trecută. Omul n-o poate suporta: credinţă, pe de-o parte, cunoaştere, pe de altă parte.

Aceia care n-au găsit altă soluţie decât pe aceea de a opune vechii credinţe o nouă credinţă, ştiinţifică, au fost, totuşi, oameni de seamă. Nu-i putem acuza de spirit neştiinţific, ireligios, pe aceşti oameni, care au spus: Ideile religioase contrazic rezultatele la care a ajuns ştiinţa noastră şi, de aceea, trebuie să avem o credinţă nouă. – Vedem dezvoltându-se aici ceea ce ar putea fi numit materialism ştiinţific, care consideră că omul e un animal de tip superior, o parte componentă al creaţiunii fizic-naturale, o fiinţă mică şi neînsemnată, un fir de praf. Asemenea fiinţă vă întâmpină din concepţiile pe care le-au dezvoltat liber-cugetătorii şi aceia care au căutat să dezlege diferitele enigme ale lumii în felul pe care-l puteţi vedea în acea carte, care a făcut senzaţie, a lui Haeckel, despre minunile vieţii [ Nota 2 ]. Acolo vedeţi o imagine despre lume născută pe baza ştiinţei, care nu e în stare să se pună de acord cu concepţiile secolelor precedente.

Aceasta era situaţia la sfârşitul secolului al XIX-lea, aceasta a fost singura moştenire pe care secolul al XIX-lea ar fi putut-o lăsa secolului XX, dacă n-ar fi intervenit un alt impuls. Acest impuls s-a pregătit dinainte şi apoi a venit pe lume, ca rod, sub forma mişcării teosofice. Ceea ce noi recunoaştem drept sâmburele propriu-zis al mişcării teosofice şi-a pregătit venirea prin faptul că, pe de-o parte, oamenii ajunseseră să cunoască adevărata înfăţişare fizică a lumii şi a evoluţiei vieţii, deoarece vechile reprezentări religioase nu erau suficiente aici – şi, pe de altă parte, prin faptul că ei supuseseră însăşi evoluţia spirituală unui studiu, aşadar, supuseseră studiului nu numai evoluţia vieţii, ci şi evoluţia spirituală însăşi. După cum au fost cercetate acele forţe pe baza cărora s-au dezvoltat fiinţele şi tot ceea ce e înzestrat cu viaţă, au fost cercetate şi puterile spirituale, conţinuturile spirituale ale omenirii, aşa cum le observăm de-a lungul evoluţiei istorice şi, de asemenea, al celei preistorice. S-a mers înapoi nu numai pe urmele a ceea ce s-a petrecut în faţa ochilor fizici, ci şi pe urmele a ceea ce oamenii au crezut. Un lucru era limpede, şi anume faptul că ştiinţa modernă are ceva radical deosebit de ceea ce aveau vechile religii. De-abia cercetările făcute în epoca noastră au făcut ca omului să-i devină limpede evoluţia spirituală a omenirii. Străvechi concepţii religioase au fost studiate potrivit cu adevărata lor formă şi cu adevăratul lor conţinut, şi atunci s-a constatat ceva cu totul deosebit. Prin descifrarea vechilor inscripţii ale egiptenilor, perşilor, indienilor, babilonienilor, asirienilor, a apărut posibilitatea de a pătrunde în aceste străvechi concepţii ale omenirii, şi după cum ştiinţa a adus lumină, pe de-o parte, în domeniul ştiinţelor naturii, tot astfel, ştiinţa a adus acum lumină în privinţa concepţiilor religioase ale oamenilor din vechime. Şi s-a constatat că acestea conţin un lucru la care epoca noastră şi natura noastră liber-cugetătoare s-a gândit prea puţin.

Se crezuse că omenirea a pornit de la ignoranţă, de la anumite reprezentări mitologice, de la nişte reprezentări fanteziste despre Dumnezeu şi despre suflet, pe care oamenii şi le făcuseră într-un mod primitiv, imperfect. Cam aşa se credea că s-a dezvoltat omenirea, de la imperfecţiune la splendida perfecţiune a epocii noastre. Dar încă nu erau cunoscute concepţiile celor vechi, iar când acestea au ajuns să fie cunoscute, ele au stârnit mirare şi admiraţie, nu numai la omul religios, ci şi la savant. Această admiraţie a fost în mod repetat exprimată, cu cât ele au fost cercetate mai temeinic. Cu cât ne întoarcem mai departe în trecut, la viaţa vechilor egipteni, la viaţa vechii lumi spirituale hinduse, babiloniene, asiriene sau chiar la civilizaţia chineză, cu atât aflăm mai mult că acolo există concepţii despre lume sublime, cum de-abia le poate cuprinde un gând uman şi simţi o inimă umană. Vedem că au existat oameni care au privit în profunzime, nu lumea exterioară, ce-i drept, pe care ne-o explică astăzi ştiinţele naturii, ci spiritualul lăuntric. Confucius a dat profunde învăţături morale şi a creat norme pe care le-a impus convieţuirii sociale. Comparaţi ce teorii etice au creat în epoca actuală filosofii, comparaţi-l pe Herbert Spencer sau teoria morală a darwinismului, comparaţi etica modernă cu învăţăturile morale ale egiptenilor, cu ideile despre moravuri ale lui Lao-tse, Confucius, Zarathustra..., veţi fi nevoiţi să vă spuneţi că noile concepţii sunt, ce-i drept, pe măsura epocii noastre, dar că ne înălţăm cu admiraţie privirile spre sublimele învăţături morale ale celor vechi, care nu se compară cu ceea ce noi posedăm sub formă de ştiinţă. Max Müller [ Nota 3 ] spune referitor la etica tibetană: „Oricât de departe ar fi acest popor de aşa-numitele culturi ale epocii noastre, în faţa sublimei morale a Tibetului îmi plec cu veneraţie capul!” Cam în acest fel s-a exprimat orientalistul şi omul de ştiinţă obiectiv Max Müller. Şi el n-a mai putut crede nici o clipă, de atunci înainte, că omenirea a pornit de la o stare de ignoranţă. Cercetările sale l-au dus mai degrabă la rezultatul care poate fi cuprins în cuvinte ce spun că, într-adevăr, această înţelepciune nu poate fi înţeleasă cu raţiunea, cu simţurile, dar că omenirea trebuie să fi pornit de la o asemenea înţelepciune. Apoi Max Müller a învăţat treptat să spună ce este „revelaţia originară”, „înţelepciunea originară”. Aceasta a fost una dintre atitudini, cea pozitivă.

Cealaltă atitudine a fost aceea care şi-a propus să se ocupe de critica, de studierea acestor concepţii religioase. Şi aici s-a dovedit apoi că cele mai importante documente nu rezistă în faţa criticii ştiinţifice, dacă ele sunt luate aşa cum suntem obişnuiţi să luăm aceste documente, deja  de mai multe secole. Vreau să fac abstracţie de tot restul, şi nici n-am de gând să fac o critică amănunţită a Vechiului Testament, ci vreau numai să arăt, în câteva cuvinte doar, ce a realizat critica în ceea ce priveşte Evangheliile. În legătură cu aceste Evanghelii, care în urmă cu o sută de ani mai erau încă citite cu absolut alţi ochi, critica istorică a pus întrebarea: Când au apărut ele, şi în ce fel au apărut? Şi ştiinţa a fost nevoită să deposedeze Evangheliile, pas cu pas, de vechea autoritate pe care o aveau ele înainte. Ea a arătat că acestea au fost scrise cu mult mai târziu decât se crezuse, că ele sunt creaţii ale omului şi nu pot avea pretenţia la autoritatea care le era acordată înainte. Să asociem aceste trei lucruri: pe de-o parte, ştiinţele naturii în plină dezvoltare, pe de altă parte, descoperirea recentă a minunatului conţinut al tuturor concepţiilor religioase din vremurile trecute şi, în acelaşi timp, critica, cea care s-a atins cu mână necruţătoare de tot ce s-a gândit înainte în legătură cu istoria documentelor religioase. Aceasta a adus corabia umană în nişte ape unde ea nu mai putea fi sigură pe sine, iar omul de-abia îşi mai putea conduce înainte corabia cum făcuse până atunci. Acela care voia să apeleze la ştiinţă din toate punctele de vedere, a ajuns să se îndoiască de spirit. Iată cum arăta cunoaşterea oamenilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Şi atunci a venit mişcarea teosofică, tocmai cu intenţia de a le oferi ceva acelora care se zbăteau în nesiguranţă, de a le aduce o nouă solie acelora care nu puteau să pună de acord noile cunoştinţe dobândite cu vechea credinţă religioasă. Acestora trebuia să li se dea răspuns la întrebarea de ce Evanghelia are un conţinut atât de profund şi de ce învăţătura ei morală le vorbeşte oamenilor într-un mod atât de sublim-dumnezeiesc.

Mişcarea teosofică a fost rău înţeleasă de atâţia, din cauză că ea vorbeşte o limbă care s-a dezvoltat de-abia în ultimul secol. În primii ani când a apărut în lume mişcarea teosofică, lumii i-a fost foarte greu s-o înţeleagă. Ce i-a dăruit însă omenirii mişcarea teosofică? Să amintim doar câteva aspecte: pe baza anumitor studii a fost publicată cartea «Buddhism esoteric» de Sinnett [ Nota 4 ], apoi o altă carte, intitulată «Isis dezvăluită», scrisă de H. P. Blavatsky. A mai apărut o carte, în două volume, «Doctrina secretă», de H. P. Blavatsky [ Nota 5 ]. Erau cărţi care schiţau o imagine despre lume absolut diferită de aceea prezentată de ştiinţă până atunci, dar diferită şi de imaginile despre lume ale religiilor. Această imagine despre lume avea ceva deosebit. Tocmai omul de formaţie ştiinţifică, dacă se apropia de aceste cărţi cu bunăvoinţă, dacă nu le lua în mână dispreţuitor, respingându-le şi criticându-le din capul locului, constata că ele îi oferă ceva care e în măsură să-i satisfacă nevoile spiritual-sufleteşti. Şi nu puţini au fost aceia care, imediat după apariţia acestor cărţi, le-au primit cu cel mai mare interes. Aceştia erau oameni care ştiau să gândească în mod ştiinţific, dar care cu timpul ajunseseră în impas, tocmai din cauza progreselor ştiinţei, tocmai din cauza a ceea ce ştiinţa le putuse oferi. În noile lucrări, «Buddhism esoteric», «Isis dezvăluită», «Doctrina secretă», ei au văzut ceva care putea satisface nevoile cele mai adânci ale inimii lor, cele mai adânci nevoi din sfera cunoaşterii, ca şi conştiinţa lor ştiinţifică. De unde şi-a făcut apariţia acest fenomen şi cine erau acei câţiva oameni care simţeau o asemenea mulţumire citind noile cărţi teosofice? Dacă vrem să-i înţelegem pe aceşti câţiva oameni, trebuie să cercetăm mai atent evoluţia în continuare a ştiinţei.

Ştiinţa schiţase o imagine astronomică despre lume, o imagine despre viaţa pe Pământ, până la înţelegerea omului fizic. În acelaşi timp, ea elaborase metoda prin care să cerceteze în mod exhaustiv lumea fizică, cu toate instrumentele admirabile pe care le-a creat epoca modernă. Această ştiinţă nu numai că a studiat cu ajutorul microscopului cele mai mici vieţuitoare, nu, ea a făcut mai mult. A realizat performanţa de a calcula existenţa planetei Neptun cu mult înainte ca ea să fi fost zărită. Şi astăzi ştiinţa e în stare să fotografieze corpuri cereşti pe care nu le putem vedea. Cu ajutorul analizei spectrale, ea poate face o schemă a stării corpurilor cereşti, şi ea a arătat într-un mod extraordinar de interesant cum corpurile cosmice se deplasează prin spaţiu cu o viteză de care nu avusesem habar înainte. Când corpurile cereşti trec în goană pe lângă noi, putem vedea mişcarea. Dar dacă se mişcă înspre noi sau se îndepărtează de noi, ele par a fi în stare de repaos. Ştiinţa a reuşit să măsoare, cu ajutorul acestei metode deosebit de interesante, şi mişcarea acestor corpuri cereşti. Aceasta ne poate dovedi unde ne poate duce un asemenea mod de cunoaştere. Prin aceasta, noi am ajuns în situaţia de a studia mai îndeaproape natura fizică, porţiune cu porţiune. De aici a rezultat ceva care pentru spiritul uman e şi mai important decât ceea ce el pusese înainte, drept ştiinţă nouă, în locul celei vechi.

În ultimii ani, ştiinţa a ajuns iarăşi să se îndoiască de propriile ei premise. Tocmai prin faptul că a ajuns la o asemenea perfecţiune, ea s-a biruit pe sine însăşi, şi-a subminat, am putea spune, propriile ei fundamente. Ea afirmase că lupta pentru existenţă a fost aceea care a făcut ca vieţuitoarele să atingă grade tot mai înalte de perfecţiune. Ei bine, naturaliştii au cercetat aceste lucruri, şi tocmai pentru că le-au cercetat, s-a dovedit că toate ideile pe care şi le făcuseră nu rezistă confruntării cu realitatea. Acum se vorbeşte de o „neputinţă a luptei pentru existenţă”. Şi astfel, ştiinţa materialistă şi-a subminat cu propriile ei metode fundamentul gnoseologic. Aşa au mers lucrurile, pas cu pas, în continuare. Iar când, în ultimele decenii, omul a devenit tot mai interesat de felul cum s-a dezvoltat el însuşi pe Pământul nostru, s-a ajuns în cele din urmă la ideea că omul s-a dezvoltat din animalele superioare. Aşa se face că nişte naturalişti prudenţi şi, în acelaşi timp, înzestraţi cu o mai mare putere de pătrundere, au ajuns să considere că lumea spirituală, care în mod necesar trebuie să se afle în spatele lumii noastre sensibile, nu poate fi nicidecum înţeleasă cu mijloacele de care dispune ştiinţa materialistă. Primul impuls în acest sens a fost dat de celebrul discurs ţinut la Leipzig de Du Bois-Reymond [ Nota 6 ], în care el arată că ştiinţele materialiste nu sunt în măsură să elucideze cele mai importante enigme ale lumii şi să răspundă la întrebările referitoare la acestea. Ştiinţa trebuie să tacă, a spus el, acolo unde încep întrebările referitoare la originea materiei şi originea conştienţei. Prin mijloacele ştiinţelor materialiste nu vom afla nimic despre aceste lucruri: „Ignorabimus”. Ostwald [ Nota 7 ], un bun discipol de-al lui Haeckel, care a vorbit deja la Congresul Naturaliştilor de la Lübeck despre depăşirea materialismului în ştiinţă, a spus în mod public, cu prilejul unei conferinţe din cadrul celei mai recente consfătuiri a naturaliştilor, că metodele cu care s-a încercat să se ajungă în spatele enigmelor lumii trebuie considerate ratate. «Cercetare a naturii şi concepţie despre lume» e titlul cărţii care a apărut apoi. Tocmai ştiinţa materialistă e cea care vrea să se depăşească pe sine. Ea vrea să iasă dintre propriile ei limite şi să vadă imaginea despre lume într-o lumină superioară.

La fel cum stau astăzi aceşti savanţi în faţa întregii cercetări ştiinţifice obiective, aşa stăteau şi acei câţiva oameni deja la începuturile mişcării teosofice. Lor le era limpede: Ceea ce spune ştiinţa e ceva indestructibil, este o temelie pe care trebuie să clădim. Dar, în acelaşi timp, lor le era limpede că această ştiinţă duce ea însăşi în mod necesar la o etapă din evoluţia ei în care nu va mai fi în stare să răspundă cu mijloacele ei la întrebările de ordin superior. Acest răspuns l-au găsit însă în cărţile teosofice amintite. Ei l-au găsit nu prin conţinutul lor, ci prin felul de a gândi şi simţi care se exprimă prin mişcarea teosofică. Tocmai în aceasta constă importanţa mişcării teosofice în viaţa omului actual: în faptul că ea le poate aduce deplină mulţumire acelora care caută în ştiinţă acordul dintre cunoaştere şi credinţă, acelora care vor să se îndrepte spre viitor nu luptând împotriva ştiinţei, ci împreună cu ştiinţa.

Cu puţini ani în urmă încă se mai credea că ştiinţa şi vechile idei religioase sunt două extreme ireconciliabile. Mişcarea teosofică ne-a învăţat că, ce-i drept, vremurile vechi şi-au spus cuvântul în alt fel decât o face ştiinţa modernă, dar că ceea ce au spus oamenii din vechime despre puterile spirituale, despre ceea ce nu poate fi văzut cu ochii sau auzit cu urechile, e de natură să aducă mulţumire atât nevoii de a crede, cât şi celei mai moderne nevoi de cunoaştere ştiinţifică. Oricum, în vechile reprezentări trebuie să ne adâncim cu o totală lipsă de prejudecată, cu bunăvoinţă şi obiectivitate; trebuie să ne pătrundem în mod real de convingerea că, cu cât înaintăm mai mult în cunoaşterea lor, cu atât mai mult vom avea de câştigat de la ele.

Apoi intervine un lucru. În cursul secolului al XIX-lea, ştiinţa materialistă ne-a mai învăţat şi altceva. Ea ne-a mai făcut cunoscute structura şi modul de funcţionare a propriilor noastre organe de simţ. Ne-a arătat cum trebuie să fie constituiţi ochii pentru a vedea lumina şi culorile, ne-a arătat că ochiul e ca un aparat al fizicii, care transformă ceea ce se petrece în afară, în jurul nostru, în lumea colorată pe care o avem în faţa noastră. S-a spus că acest lucru depinde de natura ochiului, ca şi de lumea însăşi. Ia imaginaţi-vă că lumea ar fi locuită de nişte fiinţe lipsite de simţul văzului. În acest caz, lumea n-ar avea culori! Secolul al XIX-lea a dezvoltat teoria simţurilor în toate direcţiile. Să ne lămurim bine asupra faptului că lumea ar fi întunecată şi mută în jurul nostru, dacă n-ar exista ochii şi urechile noastre. Dacă simţurile noastre n-ar exista, atunci lumea pe care n-o vedem şi n-o auzim nu ar exista, în efectele ei, care acţionează asupra noastră prin intermediul simţurilor. Aceste efecte n-ar putea exista pentru un om care, în condiţiile obişnuite, ar fi lipsit de organe de simţ. Ori nu cumva aceste efecte ar putea, totuşi, să existe pentru un om care, în condiţiile obişnuite, ar fi lipsit de organele de simţ? Aceasta era întrebarea pe care ştiinţa materialistă însăşi ar trebui să şi-o pună! E o întrebarea autentic ştiinţifică.

Şi pe acest tărâm, mişcarea teosofică a creat lucrări de o importanţă fundamentală. Ea nu numai că a oferit o concepţie despre lume, ci a creat şi lucrări care dădeau indicaţii pentru felul cum pot fi dezvoltate nişte organe superioare, nişte facultăţi superioare. Dacă omul dezvoltă apoi în el însuşi aceste facultăţi, el va sta într-un mod nou în faţa lumii. Imaginaţi-vă pentru o clipă că vă aflaţi într-o lume întunecată, în care există un punct luminos, şi imaginaţi-vă că aţi deschide un ochi: Dintr-o dată, lumea se umple cu o nouă însuşire! Lumea a existat şi înainte de asta, atunci când ea era întunecată şi dumneavoastră nu vedeaţi nici o lumină. Acum, însă, o puteţi percepe. Dacă aţi putea deschide în dumneavoastră nişte organe superioare, aţi putea constata că există, că acţionează nişte lumi şi mai înalte, pentru că acum sunteţi în stare să le percepeţi.

«Lumina pe cărare» [ Nota 8 ] e o asemenea carte, creată tot în cadrul mişcării teosofice. Ea conţine îndrumări despre felul cum poate dezvolta omul în el ochii spirituali şi urechile spirituale, pentru a vedea în mod spiritual şi pentru a auzi în mod spiritual. Iată, deci, că mişcarea teosofică şi-a făcut apariţia cu pretenţia de a dezlega enigmele lumii pe o cale absolut nouă. Nu numai prin faptul că îi deschide omului accesul la facultăţile pe care el le are deja, ci şi trezindu-le pe acelea care dormitează în el. De-abia când ne dezvoltăm în acest fel, aşa cum s-a întâmplat din vremuri imemoriale, pătrundem în tainele lumii şi ale vastelor întinderi ce există de jur-împrejurul nostru. Prin aceasta, în faţa noastră se deschide acea viaţă care rămâne ascunsă organelor de simţ exterioare. Oricât de departe ar merge ştiinţa materialistă, oricât şi-ar pune în activitate cele mai strălucite posibilităţi, ea ar trebui să admită că în afară de toate acestea mai există ceva ce ea nu poate înţelege. Dar acest ceva, omenirea l-ar putea înţelege cu ajutorul metodelor pe care teosofia i le-a pus la îndemână. Teosofia a apărut şi s-a alăturat ştiinţei moderne din cauză că, ce-i drept, cu ajutorul ştiinţei omenirea a putut cunoaşte lumea în întinderile ei, dar niciodată în profunzimile ei. Această ştiinţă s-a dezvoltat foarte mult ca întindere, dar în profunzime ea urmează să fie dezvoltată de către mişcarea teosofică universală.

Acum a devenit limpede şi uşor de înţeles de ce omul, chiar dacă sau mai ales dacă e om de cultură, trebuie să stea plin de admiraţie în faţa vechilor religii. A devenit limpede faptul că pe Pământ au trăit întotdeauna, alături de fiinţe imperfecte, şi fiinţe desăvârşite. Şi a mai devenit limpede acum din ce cauză noţiunea de revelaţie a fost distrusă din punctul de vedere al ştiinţei şi de ce, pe de altă parte, ea a fost redată omului într-o lumină mai frumoasă. Şi a mai devenit limpede, de asemenea, faptul că Evangheliile şi alte documente religioase vechi nu s-au născut din neînţelepciune, ci din înţelepciune, că ele s-au născut pe baza unor forţe care zac ascunse în orice piept omenesc şi care încă de pe-atunci erau dezvoltate în anumiţi indivizi, făcând cunoscută acea lume care ne arată menirea sufletului şi veşnicia vieţii omului. Cunoştinţele dobândite cu ajutorul unor astfel de ochi spirituali ni s-au păstrat în documentele religioase. Ceea ce nu putem afla dacă ne îndreptăm privirile afară, în lume, se găseşte în aceste documente religioase. Şi înţelegem acum din ce cauză răspunsul lui Laplace trebuia să fie cel pe care el l-a dat. Ce observase Laplace? Lumea sensibilă exterioară! El nu mai înţelegea lumea spirituală în sânul căreia e adăpostit Pământul. De aceea, el avea dreptate răspunzând că, prin instrumentele sale, n-a putut să găsească divinul în lume. Înainte, oamenii erau învăţaţi cum să folosească simţurile spirituale pentru a observa lumea spirituală. Ceea ce găsim în documente n-a fost luat din stele. Dar ceea ce stă scris în documentele biblice provine de la aceia care au putut vedea cu ochi spirituali. De ei, de ochii spirituali, avem nevoie pentru a privi lumea spirituală, la fel cum în lumea sensibilă privim cu ajutorul simţurilor.

Chiar dacă unii au ajuns să se îndoiască de ştiinţă – iată că fusese găsit un punct de sprijin sigur. Acum omul putea vedea marile tablouri spirituale, care se întind în faţa sufletului uman, la fel de limpede, dacă omul se străduieşte să caute căile ce duc spre ele. Iar mişcarea teosofică se străduieşte tocmai să ajute omenirii să caute căile ce duc într-acolo.

Veţi înţelege acum, înainte de toate, ce vrea să facă mişcarea teosofică şi din ce cauză ea a fost atât de rău înţeleasă la început. Era inevitabil ca ea să fie rău înţeleasă. Acest lucru e legat de momentul din evoluţie în care ne aflăm acum. Îngăduiţi-mi să ating în treacăt cauza cea mai adâncă a acestei neînţelegeri, în ştiinţa de ultimă oră. Oamenii au crezut că „lupta pentru existenţă” l-a făcut pe om să se ridice pe o treaptă de evoluţie foarte înaltă. Dar e demn de remarcat faptul că această concepţie despre lume s-a ivit încă la începutul secolului al XIX-lea sub forma lamarckismului. Darwin n-a adus nimic esenţialmente nou. Numai că de-abia de la Darwin încoace această concepţie a cunoscut o răspândire mai largă. Acest lucru nu e străin de condiţiile de viaţă ale secolului al XIX-lea. Viaţa devenise alta. Viaţa socială devenise ea însăşi o luptă pentru existenţă. Atunci când teoria darwinistă a cunoscut o răspândire generală, „lupta pentru existenţă” era o realitate, şi ea mai e o realitate şi în zilele noastre. Era o realitate, în acea vreme, când au fost stârpite aproape total triburile băştinaşe din America, şi, de asemenea, în cazul acelora care luptă pentru a-şi asigura o bunăstare exterioară: Nimeni nu se mai gândea la altceva decât la felul cum poate fi obţinută cel mai uşor „bunăstarea”. „De trandafirul pe sine-n splendoare se găteşte, prin asta el grădina mai mult o-mpodobeşte” – se credea, aşadar, că dacă fiecare individ va ajunge să fie mulţumit, implicit se va realiza şi mulţumirea generală.

S-a ajuns apoi la teoria ieşită din comun al lui Malthus, la malthusianism, acea teorie care afirmă că omenirea se dezvoltă într-un ritm mult mai rapid decât mijloacele de subzistenţă, aşa că în sânul regnului uman trebuie în mod necesar să se ajungă la o asemenea luptă pentru existenţă. S-a crezut că această luptă va fi necesară din cauză că nu mai sunt suficiente alimentele. S-a afirmat că, oricât de trist ni s-ar părea faptul că aşa stau lucrurile, ele nu pot sta altfel. Malthusianismul a fost punctul de plecare al teoriei lui Darwin. Fiindcă se credea că omul trebuie să ducă această luptă pentru existenţă, el credea şi că lupta aceasta trebuie să se dea, de asemenea, în întreaga natură. Iată, deci, că omul a extins această luptă socială a sa pentru existenţă asupra lumii vieţii, asupra lumii cereşti.

Mulţi au fost încântaţi când au început să-şi spună că omul vremurilor noi a devenit mai modest. El nu vrea să fie decât o mică fiinţă pe acel fir de praf care e Pământul –, în timp ce mai înainte el năzuia spre mântuire. Dar, de fapt, omul n-a devenit mai modest. Proiectând afară, în lume, ceea ce există în cadrul omenirii, ca luptă socială, el a transformat lumea într-o copie a omului. Dacă înainte omul şi-a observat sufletul, l-a studiat din toate direcţiile pentru a ajunge ca, pornind de aici, să cunoască sufletul lumii, acum el cercetase lumea fizică şi îşi imaginase că vede în ea o copie a omenirii cu lupta ei pentru existenţă. Dacă mişcarea teosofică voia să realizeze într-adevăr ceva, ea trebuia să înţeleagă acest lucru. Dacă omul redescoperă, într-adevăr, în sine divinul, aşa încât să-l găsească pe Dumnezeu în interiorul lui, el poate să-şi spună: Dumnezeu cel care acţionează în interiorul meu e Dumnezeul lumii, e acela care acţionează în mine şi în afara mea, îl recunosc şi-mi e îngăduit să-mi reprezint lumea după chipul meu, pentru că ştiu că mi-o reprezint sub forma ei divină, fiindcă ştiu în ce fel poate fi dobândită această nouă cunoaştere, din noi străfunduri sufleteşti şi din noi simţăminte ale inimii.

Aşa au putut fi studiate şi diferitele sisteme religioase, cu profundele lor adevăruri. Cercetătorii pe tărâm religios, cum e Max Müller şi marii săi colegi, au inaugurat această nouă ştiinţă care se ocupă de studiul religiilor, iar teosofia a trebuit să continue aceste cercetări. Trebuie ca omul să vadă cu ochii spirituali şi să audă cu urechile spirituale ceea ce nici un ochi fizic n-a putut vedea şi nici o ureche fizică n-a putut auzi. Aceasta este calea pe care a deschis-o mişcarea teosofică. Ar fi fost imposibil să se realizeze cu adevărat ceva în ceea ce priveşte aceste două puncte, dacă în centrul acestei întregi mişcări n-ar fi fost adus ceva care e în măsură să facă să se nască în mod real din sufletul uman noile adevăruri, noua ştiinţă şi noua credinţă: Dacă pe la mijlocul secolului al XIX-lea omul credea că numai prin luptă poate ajunge la perfecţiune, proclamând de aceea lupta drept cea mai mare lege a lumii, el ar trebui să înveţe acum să dezvolte în sufletul său ceea ce e contrariul luptei: iubirea, care nu poate despărţi fericirea şi bunăstarea individului de fericirea şi bunăstarea celui de lângă el, ea, care te face să nu vezi în omul de lângă tine ceva pe socoteala căruia trebuie să te înalţi tu însuţi, ci pe cineva pe care trebuie să-l ajuţi. Dacă omul face să se nască în sufletul său iubirea, atunci el va putea vedea iubirea creatoare şi în lumea exterioară. După cum în secolul al XIX-lea omul şi-a creat o concepţie despre natură care se întemeia pe ideea de luptă, el va crea acum o concepţie despre lume a iubirii, pentru că va dezvolta germenul iubirii.

Noua imagine a lumii va fi iarăşi o copie a ceea ce are iubire în suflet. Omului îi e îngăduit să-şi reprezinte iarăşi divinul, după cum el îşi găseşte propriul suflet – dar în acest suflet trebuie să trăiască iubirea. Şi atunci el va afla că nu lupta e însuşirea proprie a sistemului de forţe care acţionează creator în lume, ci că iubirea e puterea originară a lumii. Dacă omul vrea să-l cunoască pe Dumnezeu cel care creează iubire şi emană iubire, trebuie să-şi educe el însuşi sufletul în sensul iubirii. Acesta e scopul important din care mişcarea teosofică a făcut principiul ei fundamental [ Nota 9 ]: A forma sâmburele unei frăţietăţi generale a oamenilor, care să aibă la bază iubirea de oameni. Prin aceasta, mişcarea teosofică îi va pregăti pe scară întinsă pe oameni în vederea adoptării unei concepţii despre lume în care nu creează şi plăsmuieşte lupta, ci iubirea. Spiritul uman văzător va vedea cum înspre el se revarsă în valuri iubirea creatoare. Munca de a dezvolta în interiorul său iubirea îl va face pe om să-şi dea seama că iubirea e aceea care a creat lumea. Şi se va fi împlinit atunci gândul lui Goethe:

„Nobil fie omul [ Nota 10 ],
Săritor şi bun!
Căci doar aceasta
Îl deosebeşte
De fiinţele toate
Pe care le ştim.”

Acest testament pe care ni l-a lăsat marele poet constituie impulsul mişcării noastre teosofice. Omul modern ar trebui să dezvolte în sine însuşi, cu ajutorul mişcării teosofice, cel mai important factor al evoluţiei spre viitor. El ar trebui să tindă să realizeze colaborarea cu ceilalţi în viaţa socială. Prin aceasta, el ar dobândi posibilitatea de a avansa în înţelepciune şi, printr-o putere impregnată de înţelepciune – şi în lumile spirituale. Atunci omul va afla din nou, din ce în ce mai mult, ce e veşnic în el şi care e menirea lui veşnică. El va şti în ce fel creează şi lucrează el însuşi la „zumzăitorul război de ţesut al timpului”, ca verigă a unui lanţ cosmic de natură spirituală, nu numai sensibilă.  El va şti că îşi îndeplineşte munca de fiecare zi şi că aceasta nu-şi epuizează importanţa prin ea însăşi, ci e o mică verigă dintr-un lanţ al progresului omenirii. El va şti că fiecare om e un germene care, pentru a înflori şi a creşte, are nevoie de o forţă care să împingă, să-l scoată afară din Pământul întunecat. Ceea ce creează sufletul trebuie să fie scos din sfera spirituală a Pământului, întocmai aşa cum germenul vegetal trebuie să fie scos din sfera fizică a Pământului. Şi după cum germenul fizic e scos afară de către Soare pentru a trăi în Soare, tot astfel planta umană în curs de dezvoltare şi înflorire va fi scoasă afară de o forţă solară spirituală, de acea putere solară pe care teosofia o transmite omului şi i-o dă ca învăţătură. Ea îl va conduce spre splendidul şi puternicul Soare spiritual, pe care-l putem cuprinde în cuvinte, dar care nu se cere doar exprimat, ci şi cunoscut şi înţeles. Acesta e Soarele spiritual care trăieşte afară, în lumea spirituală, dar şi în interiorul omului.

Primul principiu al mişcării teosofice spune că aceia care se înfrăţesc în cadrul acestei societăţi vor dezvolta în ei capacitatea de a vedea acest Soare spiritual care trăieşte în interiorul omului şi în marea lume spirituală exterioară, care e forţa propulsoare în spiritual şi e, totodată, într-adevăr, o forţă ca toate celelalte forţe fizice, numai că una de tip superior – şi aceasta e puterea iubirii creatoare. Se va dezvolta o nouă cunoaştere divină. Şi omul va recunoaşte în lumea exterioară iubirea creatoare, atunci când el va face ca această iubire să devină în el tot mai mare şi mai mare. Şi atunci teosofia nu va furniza numai cunoştinţe, ci ea va face să se nască, prin iubirea spirituală ce creşte mereu, viitorul spiritual.