Mi-am propus ca, pe de-o parte, în această conferință să arăt legătura dintre mișcarea teosofică și marile curente ale culturii contemporane, iar, pe de altă parte, aș vrea să schițez în conferințele ce poartă titlul «Noțiunile fundamentale ale teosofiei» o imagine a concepției teosofice despre lume. Iată de ce vă rog să priviți conferința de azi ca pe o conferință absolut introductivă și s-o luați ca atare.
Azi va trebui să căutăm răspunsul la întrebarea: Ce găsesc, de fapt, oamenii epocii contemporane în mișcarea teosofică, ce nevoi ale omului contemporan își pot găsi satisfacerea în sânul mișcării teosofice? Și în acest fel vreau să mă apropii de cealaltă întrebare: De ce există în epoca actuală ceva de felul mișcării teosofice? Și aș mai vrea să mă apropii puțin și de acea întrebare care vrea să știe din ce cauză țelurile, năzuințele spre care tinde teosofia au fost rău înțelese și negate din atâtea direcții.
Celui ce vrea să înțeleagă mișcarea teosofică în întreaga ei esență trebuie să-i fie limpede, înainte de toate, ce misiune are ea de îndeplinit în epoca actuală. Și el mai trebuie să înțeleagă în mod limpede cui vrea ea să i se adreseze în epoca actuală. Care e, de fapt, omul actual despre care vrem să vorbim azi? Prin acest om actual ar trebui să-l înțelegem pe omul care s-a familiarizat cu problemele ce frământă epoca lui, care, așadar, nu trăiește doar între limitele vieții sale mărunte de zi cu zi, ci s-a preocupat și de sarcinile culturale ale epocii noastre, pe omul care cunoaște aceste sarcini și pentru care problemele pe care ni le pune cultura au devenit necesități ale propriei sale inimi și ale spiritului său, într-un cuvânt, prin omul actual de care ne vom ocupa aici l-aș înțelege pe acela care se străduiește să se confrunte cu marile probleme ale culturii și cunoașterii din epoca noastră. Pentru el aș vrea să pun această întrebare și să încerc, totodată, să-i dau răspuns: Ce găsește un asemenea om în mișcarea teosofică? Oare există cu adevărat în teosofie ceva de care el are neapărată nevoie?
În acest caz, trebuie să ne întoarcem cu gândul la epoca în care și-a făcut apariția în lume mișcarea teosofică. Trebuie să ne fie limpede faptul că această mișcare are o vârstă de trei decenii și că, atunci când a apărut în fața lumii, în urmă cu mai puțin de treizeci de ani, ea a luat o formă care era influențată de condițiile vieții din acea epocă. Cine vrea să înțeleagă din ce cauză a luat ea această formă, trebuie să aducă în fața sufletului său dezvoltarea din ultimii ani a culturii și învățământului. De altfel, noi mai trăim în mijlocul acelor curente cărora le-a dat naștere secolul al XIX-lea, și cei care au creat mișcarea teosofică erau încredințați că prin ea dau omenirii ceva de care aceasta are nevoie. Iar cei care răspândesc azi cunoștințe teosofice socotesc că ea este, totodată, ceva care ne conduce spre viitor.
În zilele noastre, afirmația următoare a devenit aproape banală, și totuși, este adevărată. Ceea ce s-a înrădăcinat în sufletele contemporanilor noștri a creat în mulți dintre acești contemporani o ruptură, o prăpastie între știință și credință, între cunoaștere și religie, ruptură care se manifestă sub forma unui anumit dor neîmplinit al inimii. Această ruptură este absolut caracteristică pentru ultima jumătate a secolului al XIX-lea. Nu numai pentru câțiva oameni, ci pentru o mare parte a oamenilor, ea înseamnă o scindare a omenirii care dă naștere, în sufletele umane individuale, unei contradicții. Până în ultima treime a secolului al XIX-lea, știința ajunsese pe o culme care poate să-l umple, într-adevăr, de admirație pe acela care aruncă o privire de ansamblu de-a lungul secolelor. Fiindcă, pe bună dreptate, secolul al XIX-lea poate fi mândru de această știință. Ea e marea moștenire pe care acest secol a fost în stare s-o transmită tuturor celor ce vor veni după el. Dar se pare că tot ea e aceea care a aruncat vechile tradiții la coșul de gunoi. Se pare că ea a adus o perturbare în acele vechi conținuturi de credință care în epocile mai vechi au făcut sufletelor servicii atât de mari. În primul rând, aceia care au cunoscut știința mai în profunzime au încetat să mai creadă că rezultatele cercetării științifice pot fi puse în acord cu ceea ce înainte le era oferit de religie. Cei mai buni dintre ei credeau că e necesar să apară o confesiune absolut nouă, care să ia locul a ceea ce, secole de-a rândul, a fost conținutul credinței oamenilor. Vedem, deci, că în gândirea oamenilor a apărut treptat o adevărată revoluție. Vedem că a fost chiar lansată întrebarea dacă, pur și simplu, e posibil ca omul să fie creștin, dacă mai e posibil să nu renunțăm la ideile care aduceau mângâiere celor ce se aflau pe moarte și care atâta vreme arătaseră omului în ce fel să conceapă menirea lui, care, după cum se spune, depășește limitele morții, ale finitului. Marea întrebare a lui „de unde” și „încotro” trebuia pusă într-un mod nou, în lumina științei. Se vorbea de o „nouă credință” și se considera că aceasta trebuie să se opună celei vechi. Nu mai credea aproape nimeni că din vechile cărți religioase îți poți forma o imagine despre lume. Ba chiar n-au fost puțini aceia care au afirmat că în acele cărți sunt cuprinse niște reprezentări copilărești, care au fost posibile numai în era copilăriei omenirii, dar că acum, când am ajuns la vârsta bărbăției, trebuie să avem concepții bărbătești. Mulți au mai spus, pe de altă parte, că vor să rămână la vechile concepții ale credinței religioase, că nu vor să adopte radicalul punct de vedere al celei noi. Dar nu de aceștia mulți depinde mersul înainte în evoluția spirituală a omenirii. În toate epocile, o mână de oameni, întotdeauna aceia care erau situați pe culmea cea mai înaltă a epocii lor, au fost cei ce au dat tonul pentru evoluția spre viitor. Așa se face că aceia care nici n-au vrut să audă de „noua credință” [Nota 1] erau de părere, totodată, că nu trebuie să se sinchisească nici de ruptura dintre credință și știință; dar unii mai puteau concepe și își mai puteau spune că în viitor lucrurile se vor schimba. David Friedrich Strauß și-a afișat pe atunci noua sa profesiune de credință, prin care afirma că în lume nu există altceva decât ceea ce se petrece între naștere și moarte și că omul trebuie să se achite total de misiunea lui aici, pe Pământ. Putem vedea că în epoca actuală în mulți moare mângâierea ideilor religioase și se poate presupune că copiii noștri și copiii copiilor noștri nu vor mai avea nici un folos de la ele. Iată de ce vor fi privit cu îngrijorare spre lume aceia care credeau că fericirea depinde de aceste idei religioase.
Dar nici secolul al XIX-lea n-a făcut altceva decât să coacă fructele a ceea ce fusese semănat în secolele anterioare. Și ele trebuie atribuite în primul rând acelora care s-au străduit să lărgească orizontul omului, începând cu mijlocul secolului al XVI-lea și, mai ales, să democratizeze cultura. Dacă vă veți îndrepta privirile spre trecut, veți afla că pentru omul secolelor trecute religia era cu totul altceva. Imaginea despre lume a fost modificată, pare-se, în întregime. Încercați să vă transpuneți într-o epocă în care marea masă se afla în fața câtorva aleși: Preoțimea era casta care deținea cunoașterea. În sânul acestei caste nu exista ruptura dintre credință și cunoaștere. Ceea ce omul vedea și putea pipăi era în concordanță cu ceea ce era numit concepții religioase. Ceea ce era cercetat cu mijloacele științei, cu simțurile și cu ceea ce stă la dispoziția simțurilor, drept mijloace auxiliare, constituia o temelie pentru ceea ce fusese dobândit prin lărgirea de orizont a privirii concret-sensibile. Pe această temelie se înălțau ca un fel de culme reprezentarea despre Dumnezeu, reprezentarea despre crearea lumii și reprezentările despre menirea sufletului uman. Nu găseai nicăieri vreo scindare. Omul medieval lucra șase zile pe săptămână, iar duminica se ducea la biserică. Aici i se spunea că ceea ce lucra el în zilele de peste săptămână avea, ce-i drept, o importanță trecătoare, dar că, pe de altă parte, munca lui avea și o importanță pentru veșnicie; auzea spunându-i-se că munca lui se integrează în marea viață a lumii. Astfel, omul știa că cel mai mic gest pe care-l face are o importanță a lui, care se răsfrânge asupra tuturor timpurilor. Dar conștiența faptului că ceea ce face omul se răsfrânge asupra tuturor timpurilor și a tuturor oamenilor au pierdut-o tocmai aceia care au fost reprezentanții culturii din ultimele secole, fenomen care s-a intensificat în mod deosebit în secolul al XIX-lea. Acum, oamenii își formau imaginile despre lume într-un cu totul alt mod decât înainte. Astronomia le arătase în ce fel îți poți construi imagini despre lume pe baza simplei observații sensibile. Copernic i-a învățat pe oameni să-și îndrepte privirile afară, în Cosmos, și să-și creeze o imagine despre lume care nu-l conține și pe omul însuși. Gândiți-vă la vechile imagini despre Cosmos: în cadrul lor, omul avea un anumit rol, un anumit loc. Acuma însă el avea în fața lui un sistem stelar care fusese obținut cu mijloacele științei. Dar acesta îl conținea pe om doar ca ființă mică de tot. El apărea ca un fir de praf sub acel Soare care e doar unul dintre nenumărați alți sori.
Sub impresia tuturor acestor lucruri era imposibil să se găsească răspuns la întrebarea: Ce rost are omul, minuscul locuitor al Pământului, pe acest fir de praf din Cosmos? Și de aceea știința avea misiunea de a studia lumea vieții. Ea a studiat corpurile vegetale, umane și animale, în ceea ce privește alcătuirea lor – vietățile cele mai mici la microscop – și a aflat că ele sunt constituite din niște formațiuni extrem de mici, numite celule. Iarăși omul făcuse un pas mai departe pe tărâmul cunoașterii sensibile, dar iarăși el nu înțelesese decât ceva care era percepție sensibilă, ceva care face ca existența fizică a lumii sensibile să poată fi înțeleasă puțin mai bine. Din nou a fost exclus însă un lucru care, în mod necesar, îl interesează pe om, ca problemă foarte intimă a lui, și anume ce importanță are sufletul și care e menirea lui. Noua învățătură nu putea fi întrebată de unde vine și încotro se duce sufletul. – Și ajungem apoi să vedem cum oamenii s-au îndepărtat de vechile imagini despre lume și cum răspunsul la această întrebare a fost dat cu mijloacele științei.
În geologie a fost căutată originea concret-sensibilă a omului. Au fost descoperite cele mai diverse straturi care există pe Pământul nostru. Înainte se spunea că Pământul a dat naștere din sine unor revoluții care s-au manifestat cu forță originară și că el a trecut prin diverse stări; stări cu totul deosebite, așa că nu-ți puteai imagina altceva decât că ceea ce cunoaștem noi astăzi a fost făcut să apară, treptat, de niște puteri spirituale. Astăzi se crede că aceleași forțe care mai construiesc și astăzi Pământul, l-au construit și în vremurile vechi. Noi vedem că râul curge de la munte spre câmpie și ia cu el aluviuni, formând astfel pământ nou și câmpie. Vedem că vântul poartă nisip peste suprafețe întinse și acoperă cu el kilometri întregi. Vedem că sub influențe de acest fel clima și, treptat-treptat, întreaga suprafață a Pământului, se schimbă. Și geologii vin și spun: în trecut, Pământul a fost transformat întocmai cum e transformat în zilele noastre, și iată că ei cred că înțeleg și felul cum s-a format, treptat, Pământul. Când a fost vorba să se explice cum s-a format Pământul, a fost exclus tot ceea ce nu e percepție a instrumentelor fizice, a calculelor și simțurilor umane. Au fost cercetate diferitele straturi ale Pământului și s-a constatat că în acestea nu se află numai materiale lipsite de viață care s-au sedimentat treptat, ci și ființe care au trăit pe Pământul nostru cu milioane de ani în urmă. În straturile cele mai de jos au fost găsite ființele cele mai imperfecte, mai sus unele ceva mai evoluate și încă mai sus, la urmă de tot, straturile în care apare omul. Omul apare de-abia în perioade relativ recente din istoria formării Pământului. Dacă facem uz de această imagine despre lume pe care tocmai am schițat-o, dacă rămânem la această imagine, n-am putea gândi altceva decât că omul s-a dezvoltat de la formele inferioare la cele mai evoluate, că el n-a făcut decât un mic salt și că înainte n-a fost altceva decât un animal superior.
A venit apoi ceea ce numim darwinism, și acesta spune că toate viețuitoarele care trăiesc pe Pământ sunt înrudite între ele, că cele desăvârșite se dezvoltă din cele nedesăvârșite și că această evoluție are loc pe baza anumitor legi, care se manifestă în cadrul existenței sensibile. A apărut sloganul „lupta pentru existență”. Se spunea că orice animal și orice plantă sunt supuse schimbării. Ele se pot dezvolta într-un fel sau altul, după cum ființele sunt sau nu adaptate la condițiile exterioare de viață. Se vor dezvolta și menține cel mai bine acele viețuitoare care sunt cel mai bine adaptate condițiilor de mediu. Nu s-a putut afla însă din ce cauză la una dintre ființe condițiile de viață sunt mai bune decât la cealaltă. Trebuia să te mulțumești cu ideea că e vorba de un joc al întâmplării. Ființa care, întâmplător, era mai bine adaptată, supraviețuia, cea mai slab dezvoltată pierea în lupta tuturor împotriva tuturor.
Avem astfel o imagine astronomică despre viață, pe care ne-a construit-o știința. Dar omul lipsește din această imagine și lipsește mai ales ceea ce era în trecut numit scop divin. Lipsește ceea ce se cheamă origine divină și scop divin. Sunt semnificative cuvintele pe care le-a rostit odată un mare savant, care a contribuit cel mai mult la schițarea unei mari imagini despre alcătuirea lumii: În timp ce Laplace se afla în fața lui Napoleon I și-i expunea concepția sa despre Soare și planete, Napoleon a spus deodată: „Dar într-o asemenea concepție despre lume nu găsesc nimic care ar putea fi un Dumnezeu!” La care Laplace a răspuns: „Eu n-am nevoie de o asemenea ipoteză.” – Iată, deci, că imaginea astronomică despre lume nu avea nevoie de ipoteza unei ființe spirituale creatoare, a unui Dumnezeu. Și la fel stau lucrurile în celelalte științe. Sesizează oare concepția lor despre viață ceva din puterile spirituale creatoare? Nu găsim nimic de acest fel în concepția pe care știința a creat-o, și a creat-o în mod absolut îndreptățit. Dacă vom căuta o explicație a acestei situații, vom afla că omul, cu însușirile lui spirituale, e un fel de copil orfan. E adevărat că știința a găsit cuvinte entuziaste pentru a arăta ce minunate sunt forțele care dirijează stelele, ce minunate sunt forțele care au făcut ca viața să se dezvolte până pe treapta de om. Vedem însă că în această concepția foarte măreață nu mai există nimic din acele idei care secole de-a rândul au fost atât de prețioase omului. Și de la cine oare ar fi putut cere omul răspuns la întrebarea: „De unde vin eu?”, „Încotro merg?”, dacă nu de la știință?
Întoarceți-vă la primele secole ale creștinismului, luați-l pe Origene sau pe ceilalți primi părinți ai Bisericii. Veți constata că aceștia nu se bazau doar pe credință, presimțire și părere, că ei au fost bărbați care-și asumaseră întreaga cultură a epocii lor, bărbați care răspundeau problemelor laice în mod laic, fiind însă, totodată, în stare să se înalțe până la nivelul spiritualului: care răspundeau problemelor spirituale în concordanță cu știința vremii lor. Numai ultimul secol cunoaște prăpastia dintre știință și credință. Dar această prăpastie trebuie să fie trecută. Omul n-o poate suporta: credință, pe de-o parte, cunoaștere, pe de altă parte.
Aceia care n-au găsit altă soluție decât pe aceea de a opune vechii credințe o nouă credință, științifică, au fost, totuși, oameni de seamă. Nu-i putem acuza de spirit neștiințific, ireligios, pe acești oameni, care au spus: Ideile religioase contrazic rezultatele la care a ajuns știința noastră și, de aceea, trebuie să avem o credință nouă. – Vedem dezvoltându-se aici ceea ce ar putea fi numit materialism științific, care consideră că omul e un animal de tip superior, o parte componentă al creațiunii fizic-naturale, o ființă mică și neînsemnată, un fir de praf. Asemenea ființă vă întâmpină din concepțiile pe care le-au dezvoltat liber-cugetătorii și aceia care au căutat să dezlege diferitele enigme ale lumii în felul pe care-l puteți vedea în acea carte, care a făcut senzație, a lui Haeckel, despre minunile vieții [Nota 2]. Acolo vedeți o imagine despre lume născută pe baza științei, care nu e în stare să se pună de acord cu concepțiile secolelor precedente.
Aceasta era situația la sfârșitul secolului al XIX-lea, aceasta a fost singura moștenire pe care secolul al XIX-lea ar fi putut-o lăsa secolului XX, dacă n-ar fi intervenit un alt impuls. Acest impuls s-a pregătit dinainte și apoi a venit pe lume, ca rod, sub forma mișcării teosofice. Ceea ce noi recunoaștem drept sâmburele propriu-zis al mișcării teosofice și-a pregătit venirea prin faptul că, pe de-o parte, oamenii ajunseseră să cunoască adevărata înfățișare fizică a lumii și a evoluției vieții, deoarece vechile reprezentări religioase nu erau suficiente aici – și, pe de altă parte, prin faptul că ei supuseseră însăși evoluția spirituală unui studiu, așadar, supuseseră studiului nu numai evoluția vieții, ci și evoluția spirituală însăși. După cum au fost cercetate acele forțe pe baza cărora s-au dezvoltat ființele și tot ceea ce e înzestrat cu viață, au fost cercetate și puterile spirituale, conținuturile spirituale ale omenirii, așa cum le observăm de-a lungul evoluției istorice și, de asemenea, al celei preistorice. S-a mers înapoi nu numai pe urmele a ceea ce s-a petrecut în fața ochilor fizici, ci și pe urmele a ceea ce oamenii au crezut. Un lucru era limpede, și anume faptul că știința modernă are ceva radical deosebit de ceea ce aveau vechile religii. De-abia cercetările făcute în epoca noastră au făcut ca omului să-i devină limpede evoluția spirituală a omenirii. Străvechi concepții religioase au fost studiate potrivit cu adevărata lor formă și cu adevăratul lor conținut, și atunci s-a constatat ceva cu totul deosebit. Prin descifrarea vechilor inscripții ale egiptenilor, perșilor, indienilor, babilonienilor, asirienilor, a apărut posibilitatea de a pătrunde în aceste străvechi concepții ale omenirii, și după cum știința a adus lumină, pe de-o parte, în domeniul științelor naturii, tot astfel, știința a adus acum lumină în privința concepțiilor religioase ale oamenilor din vechime. Și s-a constatat că acestea conțin un lucru la care epoca noastră și natura noastră liber-cugetătoare s-a gândit prea puțin.
Se crezuse că omenirea a pornit de la ignoranță, de la anumite reprezentări mitologice, de la niște reprezentări fanteziste despre Dumnezeu și despre suflet, pe care oamenii și le făcuseră într-un mod primitiv, imperfect. Cam așa se credea că s-a dezvoltat omenirea, de la imperfecțiune la splendida perfecțiune a epocii noastre. Dar încă nu erau cunoscute concepțiile celor vechi, iar când acestea au ajuns să fie cunoscute, ele au stârnit mirare și admirație, nu numai la omul religios, ci și la savant. Această admirație a fost în mod repetat exprimată, cu cât ele au fost cercetate mai temeinic. Cu cât ne întoarcem mai departe în trecut, la viața vechilor egipteni, la viața vechii lumi spirituale hinduse, babiloniene, asiriene sau chiar la civilizația chineză, cu atât aflăm mai mult că acolo există concepții despre lume sublime, cum de-abia le poate cuprinde un gând uman și simți o inimă umană. Vedem că au existat oameni care au privit în profunzime, nu lumea exterioară, ce-i drept, pe care ne-o explică astăzi științele naturii, ci spiritualul lăuntric. Confucius a dat profunde învățături morale și a creat norme pe care le-a impus conviețuirii sociale. Comparați ce teorii etice au creat în epoca actuală filosofii, comparați-l pe Herbert Spencer sau teoria morală a darwinismului, comparați etica modernă cu învățăturile morale ale egiptenilor, cu ideile despre moravuri ale lui Lao-tse, Confucius, Zarathustra..., veți fi nevoiți să vă spuneți că noile concepții sunt, ce-i drept, pe măsura epocii noastre, dar că ne înălțăm cu admirație privirile spre sublimele învățături morale ale celor vechi, care nu se compară cu ceea ce noi posedăm sub formă de știință. Max Müller [Nota 3] spune referitor la etica tibetană: „Oricât de departe ar fi acest popor de așa-numitele culturi ale epocii noastre, în fața sublimei morale a Tibetului îmi plec cu venerație capul!” Cam în acest fel s-a exprimat orientalistul și omul de știință obiectiv Max Müller. Și el n-a mai putut crede nici o clipă, de atunci înainte, că omenirea a pornit de la o stare de ignoranță. Cercetările sale l-au dus mai degrabă la rezultatul care poate fi cuprins în cuvinte ce spun că, într-adevăr, această înțelepciune nu poate fi înțeleasă cu rațiunea, cu simțurile, dar că omenirea trebuie să fi pornit de la o asemenea înțelepciune. Apoi Max Müller a învățat treptat să spună ce este „revelația originară”, „înțelepciunea originară”. Aceasta a fost una dintre atitudini, cea pozitivă.
Cealaltă atitudine a fost aceea care și-a propus să se ocupe de critica, de studierea acestor concepții religioase. Și aici s-a dovedit apoi că cele mai importante documente nu rezistă în fața criticii științifice, dacă ele sunt luate așa cum suntem obișnuiți să luăm aceste documente, deja de mai multe secole. Vreau să fac abstracție de tot restul, și nici n-am de gând să fac o critică amănunțită a Vechiului Testament, ci vreau numai să arăt, în câteva cuvinte doar, ce a realizat critica în ceea ce privește Evangheliile. În legătură cu aceste Evanghelii, care în urmă cu o sută de ani mai erau încă citite cu absolut alți ochi, critica istorică a pus întrebarea: Când au apărut ele, și în ce fel au apărut? Și știința a fost nevoită să deposedeze Evangheliile, pas cu pas, de vechea autoritate pe care o aveau ele înainte. Ea a arătat că acestea au fost scrise cu mult mai târziu decât se crezuse, că ele sunt creații ale omului și nu pot avea pretenția la autoritatea care le era acordată înainte. Să asociem aceste trei lucruri: pe de-o parte, științele naturii în plină dezvoltare, pe de altă parte, descoperirea recentă a minunatului conținut al tuturor concepțiilor religioase din vremurile trecute și, în același timp, critica, cea care s-a atins cu mână necruțătoare de tot ce s-a gândit înainte în legătură cu istoria documentelor religioase. Aceasta a adus corabia umană în niște ape unde ea nu mai putea fi sigură pe sine, iar omul de-abia își mai putea conduce înainte corabia cum făcuse până atunci. Acela care voia să apeleze la știință din toate punctele de vedere, a ajuns să se îndoiască de spirit. Iată cum arăta cunoașterea oamenilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Și atunci a venit mișcarea teosofică, tocmai cu intenția de a le oferi ceva acelora care se zbăteau în nesiguranță, de a le aduce o nouă solie acelora care nu puteau să pună de acord noile cunoștințe dobândite cu vechea credință religioasă. Acestora trebuia să li se dea răspuns la întrebarea de ce Evanghelia are un conținut atât de profund și de ce învățătura ei morală le vorbește oamenilor într-un mod atât de sublim-dumnezeiesc.
Mișcarea teosofică a fost rău înțeleasă de atâția, din cauză că ea vorbește o limbă care s-a dezvoltat de-abia în ultimul secol. În primii ani când a apărut în lume mișcarea teosofică, lumii i-a fost foarte greu s-o înțeleagă. Ce i-a dăruit însă omenirii mișcarea teosofică? Să amintim doar câteva aspecte: pe baza anumitor studii a fost publicată cartea «Buddhism esoteric» de Sinnett [Nota 4], apoi o altă carte, intitulată «Isis dezvăluită», scrisă de H. P. Blavatsky. A mai apărut o carte, în două volume, «Doctrina secretă», de H. P. Blavatsky [Nota 5]. Erau cărți care schițau o imagine despre lume absolut diferită de aceea prezentată de știință până atunci, dar diferită și de imaginile despre lume ale religiilor. Această imagine despre lume avea ceva deosebit. Tocmai omul de formație științifică, dacă se apropia de aceste cărți cu bunăvoință, dacă nu le lua în mână disprețuitor, respingându-le și criticându-le din capul locului, constata că ele îi oferă ceva care e în măsură să-i satisfacă nevoile spiritual-sufletești. Și nu puțini au fost aceia care, imediat după apariția acestor cărți, le-au primit cu cel mai mare interes. Aceștia erau oameni care știau să gândească în mod științific, dar care cu timpul ajunseseră în impas, tocmai din cauza progreselor științei, tocmai din cauza a ceea ce știința le putuse oferi. În noile lucrări, «Buddhism esoteric», «Isis dezvăluită», «Doctrina secretă», ei au văzut ceva care putea satisface nevoile cele mai adânci ale inimii lor, cele mai adânci nevoi din sfera cunoașterii, ca și conștiința lor științifică. De unde și-a făcut apariția acest fenomen și cine erau acei câțiva oameni care simțeau o asemenea mulțumire citind noile cărți teosofice? Dacă vrem să-i înțelegem pe acești câțiva oameni, trebuie să cercetăm mai atent evoluția în continuare a științei.
Știința schițase o imagine astronomică despre lume, o imagine despre viața pe Pământ, până la înțelegerea omului fizic. În același timp, ea elaborase metoda prin care să cerceteze în mod exhaustiv lumea fizică, cu toate instrumentele admirabile pe care le-a creat epoca modernă. Această știință nu numai că a studiat cu ajutorul microscopului cele mai mici viețuitoare, nu, ea a făcut mai mult. A realizat performanța de a calcula existența planetei Neptun cu mult înainte ca ea să fi fost zărită. Și astăzi știința e în stare să fotografieze corpuri cerești pe care nu le putem vedea. Cu ajutorul analizei spectrale, ea poate face o schemă a stării corpurilor cerești, și ea a arătat într-un mod extraordinar de interesant cum corpurile cosmice se deplasează prin spațiu cu o viteză de care nu avusesem habar înainte. Când corpurile cerești trec în goană pe lângă noi, putem vedea mișcarea. Dar dacă se mișcă înspre noi sau se îndepărtează de noi, ele par a fi în stare de repaos. Știința a reușit să măsoare, cu ajutorul acestei metode deosebit de interesante, și mișcarea acestor corpuri cerești. Aceasta ne poate dovedi unde ne poate duce un asemenea mod de cunoaștere. Prin aceasta, noi am ajuns în situația de a studia mai îndeaproape natura fizică, porțiune cu porțiune. De aici a rezultat ceva care pentru spiritul uman e și mai important decât ceea ce el pusese înainte, drept știință nouă, în locul celei vechi.
În ultimii ani, știința a ajuns iarăși să se îndoiască de propriile ei premise. Tocmai prin faptul că a ajuns la o asemenea perfecțiune, ea s-a biruit pe sine însăși, și-a subminat, am putea spune, propriile ei fundamente. Ea afirmase că lupta pentru existență a fost aceea care a făcut ca viețuitoarele să atingă grade tot mai înalte de perfecțiune. Ei bine, naturaliștii au cercetat aceste lucruri, și tocmai pentru că le-au cercetat, s-a dovedit că toate ideile pe care și le făcuseră nu rezistă confruntării cu realitatea. Acum se vorbește de o „neputință a luptei pentru existență”. Și astfel, știința materialistă și-a subminat cu propriile ei metode fundamentul gnoseologic. Așa au mers lucrurile, pas cu pas, în continuare. Iar când, în ultimele decenii, omul a devenit tot mai interesat de felul cum s-a dezvoltat el însuși pe Pământul nostru, s-a ajuns în cele din urmă la ideea că omul s-a dezvoltat din animalele superioare. Așa se face că niște naturaliști prudenți și, în același timp, înzestrați cu o mai mare putere de pătrundere, au ajuns să considere că lumea spirituală, care în mod necesar trebuie să se afle în spatele lumii noastre sensibile, nu poate fi nicidecum înțeleasă cu mijloacele de care dispune știința materialistă. Primul impuls în acest sens a fost dat de celebrul discurs ținut la Leipzig de Du Bois-Reymond [Nota 6], în care el arată că științele materialiste nu sunt în măsură să elucideze cele mai importante enigme ale lumii și să răspundă la întrebările referitoare la acestea. Știința trebuie să tacă, a spus el, acolo unde încep întrebările referitoare la originea materiei și originea conștienței. Prin mijloacele științelor materialiste nu vom afla nimic despre aceste lucruri: „Ignorabimus”. Ostwald [Nota 7], un bun discipol de-al lui Haeckel, care a vorbit deja la Congresul Naturaliștilor de la Lübeck despre depășirea materialismului în știință, a spus în mod public, cu prilejul unei conferințe din cadrul celei mai recente consfătuiri a naturaliștilor, că metodele cu care s-a încercat să se ajungă în spatele enigmelor lumii trebuie considerate ratate. «Cercetare a naturii și concepție despre lume» e titlul cărții care a apărut apoi. Tocmai știința materialistă e cea care vrea să se depășească pe sine. Ea vrea să iasă dintre propriile ei limite și să vadă imaginea despre lume într-o lumină superioară.
La fel cum stau astăzi acești savanți în fața întregii cercetări științifice obiective, așa stăteau și acei câțiva oameni deja la începuturile mișcării teosofice. Lor le era limpede: Ceea ce spune știința e ceva indestructibil, este o temelie pe care trebuie să clădim. Dar, în același timp, lor le era limpede că această știință duce ea însăși în mod necesar la o etapă din evoluția ei în care nu va mai fi în stare să răspundă cu mijloacele ei la întrebările de ordin superior. Acest răspuns l-au găsit însă în cărțile teosofice amintite. Ei l-au găsit nu prin conținutul lor, ci prin felul de a gândi și simți care se exprimă prin mișcarea teosofică. Tocmai în aceasta constă importanța mișcării teosofice în viața omului actual: în faptul că ea le poate aduce deplină mulțumire acelora care caută în știință acordul dintre cunoaștere și credință, acelora care vor să se îndrepte spre viitor nu luptând împotriva științei, ci împreună cu știința.
Cu puțini ani în urmă încă se mai credea că știința și vechile idei religioase sunt două extreme ireconciliabile. Mișcarea teosofică ne-a învățat că, ce-i drept, vremurile vechi și-au spus cuvântul în alt fel decât o face știința modernă, dar că ceea ce au spus oamenii din vechime despre puterile spirituale, despre ceea ce nu poate fi văzut cu ochii sau auzit cu urechile, e de natură să aducă mulțumire atât nevoii de a crede, cât și celei mai moderne nevoi de cunoaștere științifică. Oricum, în vechile reprezentări trebuie să ne adâncim cu o totală lipsă de prejudecată, cu bunăvoință și obiectivitate; trebuie să ne pătrundem în mod real de convingerea că, cu cât înaintăm mai mult în cunoașterea lor, cu atât mai mult vom avea de câștigat de la ele.
Apoi intervine un lucru. În cursul secolului al XIX-lea, știința materialistă ne-a mai învățat și altceva. Ea ne-a mai făcut cunoscute structura și modul de funcționare a propriilor noastre organe de simț. Ne-a arătat cum trebuie să fie constituiți ochii pentru a vedea lumina și culorile, ne-a arătat că ochiul e ca un aparat al fizicii, care transformă ceea ce se petrece în afară, în jurul nostru, în lumea colorată pe care o avem în fața noastră. S-a spus că acest lucru depinde de natura ochiului, ca și de lumea însăși. Ia imaginați-vă că lumea ar fi locuită de niște ființe lipsite de simțul văzului. În acest caz, lumea n-ar avea culori! Secolul al XIX-lea a dezvoltat teoria simțurilor în toate direcțiile. Să ne lămurim bine asupra faptului că lumea ar fi întunecată și mută în jurul nostru, dacă n-ar exista ochii și urechile noastre. Dacă simțurile noastre n-ar exista, atunci lumea pe care n-o vedem și n-o auzim nu ar exista, în efectele ei, care acționează asupra noastră prin intermediul simțurilor. Aceste efecte n-ar putea exista pentru un om care, în condițiile obișnuite, ar fi lipsit de organe de simț. Ori nu cumva aceste efecte ar putea, totuși, să existe pentru un om care, în condițiile obișnuite, ar fi lipsit de organele de simț? Aceasta era întrebarea pe care știința materialistă însăși ar trebui să și-o pună! E o întrebarea autentic științifică.
Și pe acest tărâm, mișcarea teosofică a creat lucrări de o importanță fundamentală. Ea nu numai că a oferit o concepție despre lume, ci a creat și lucrări care dădeau indicații pentru felul cum pot fi dezvoltate niște organe superioare, niște facultăți superioare. Dacă omul dezvoltă apoi în el însuși aceste facultăți, el va sta într-un mod nou în fața lumii. Imaginați-vă pentru o clipă că vă aflați într-o lume întunecată, în care există un punct luminos, și imaginați-vă că ați deschide un ochi: Dintr-o dată, lumea se umple cu o nouă însușire! Lumea a existat și înainte de asta, atunci când ea era întunecată și dumneavoastră nu vedeați nici o lumină. Acum, însă, o puteți percepe. Dacă ați putea deschide în dumneavoastră niște organe superioare, ați putea constata că există, că acționează niște lumi și mai înalte, pentru că acum sunteți în stare să le percepeți.
«Lumina pe cărare» [Nota 8] e o asemenea carte, creată tot în cadrul mișcării teosofice. Ea conține îndrumări despre felul cum poate dezvolta omul în el ochii spirituali și urechile spirituale, pentru a vedea în mod spiritual și pentru a auzi în mod spiritual. Iată, deci, că mișcarea teosofică și-a făcut apariția cu pretenția de a dezlega enigmele lumii pe o cale absolut nouă. Nu numai prin faptul că îi deschide omului accesul la facultățile pe care el le are deja, ci și trezindu-le pe acelea care dormitează în el. De-abia când ne dezvoltăm în acest fel, așa cum s-a întâmplat din vremuri imemoriale, pătrundem în tainele lumii și ale vastelor întinderi ce există de jur-împrejurul nostru. Prin aceasta, în fața noastră se deschide acea viață care rămâne ascunsă organelor de simț exterioare. Oricât de departe ar merge știința materialistă, oricât și-ar pune în activitate cele mai strălucite posibilități, ea ar trebui să admită că în afară de toate acestea mai există ceva ce ea nu poate înțelege. Dar acest ceva, omenirea l-ar putea înțelege cu ajutorul metodelor pe care teosofia i le-a pus la îndemână. Teosofia a apărut și s-a alăturat științei moderne din cauză că, ce-i drept, cu ajutorul științei omenirea a putut cunoaște lumea în întinderile ei, dar niciodată în profunzimile ei. Această știință s-a dezvoltat foarte mult ca întindere, dar în profunzime ea urmează să fie dezvoltată de către mișcarea teosofică universală.
Acum a devenit limpede și ușor de înțeles de ce omul, chiar dacă sau mai ales dacă e om de cultură, trebuie să stea plin de admirație în fața vechilor religii. A devenit limpede faptul că pe Pământ au trăit întotdeauna, alături de ființe imperfecte, și ființe desăvârșite. Și a mai devenit limpede acum din ce cauză noțiunea de revelație a fost distrusă din punctul de vedere al științei și de ce, pe de altă parte, ea a fost redată omului într-o lumină mai frumoasă. Și a mai devenit limpede, de asemenea, faptul că Evangheliile și alte documente religioase vechi nu s-au născut din neînțelepciune, ci din înțelepciune, că ele s-au născut pe baza unor forțe care zac ascunse în orice piept omenesc și care încă de pe-atunci erau dezvoltate în anumiți indivizi, făcând cunoscută acea lume care ne arată menirea sufletului și veșnicia vieții omului. Cunoștințele dobândite cu ajutorul unor astfel de ochi spirituali ni s-au păstrat în documentele religioase. Ceea ce nu putem afla dacă ne îndreptăm privirile afară, în lume, se găsește în aceste documente religioase. Și înțelegem acum din ce cauză răspunsul lui Laplace trebuia să fie cel pe care el l-a dat. Ce observase Laplace? Lumea sensibilă exterioară! El nu mai înțelegea lumea spirituală în sânul căreia e adăpostit Pământul. De aceea, el avea dreptate răspunzând că, prin instrumentele sale, n-a putut să găsească divinul în lume. Înainte, oamenii erau învățați cum să folosească simțurile spirituale pentru a observa lumea spirituală. Ceea ce găsim în documente n-a fost luat din stele. Dar ceea ce stă scris în documentele biblice provine de la aceia care au putut vedea cu ochi spirituali. De ei, de ochii spirituali, avem nevoie pentru a privi lumea spirituală, la fel cum în lumea sensibilă privim cu ajutorul simțurilor.
Chiar dacă unii au ajuns să se îndoiască de știință – iată că fusese găsit un punct de sprijin sigur. Acum omul putea vedea marile tablouri spirituale, care se întind în fața sufletului uman, la fel de limpede, dacă omul se străduiește să caute căile ce duc spre ele. Iar mișcarea teosofică se străduiește tocmai să ajute omenirii să caute căile ce duc într-acolo.
Veți înțelege acum, înainte de toate, ce vrea să facă mișcarea teosofică și din ce cauză ea a fost atât de rău înțeleasă la început. Era inevitabil ca ea să fie rău înțeleasă. Acest lucru e legat de momentul din evoluție în care ne aflăm acum. Îngăduiți-mi să ating în treacăt cauza cea mai adâncă a acestei neînțelegeri, în știința de ultimă oră. Oamenii au crezut că „lupta pentru existență” l-a făcut pe om să se ridice pe o treaptă de evoluție foarte înaltă. Dar e demn de remarcat faptul că această concepție despre lume s-a ivit încă la începutul secolului al XIX-lea sub forma lamarckismului. Darwin n-a adus nimic esențialmente nou. Numai că de-abia de la Darwin încoace această concepție a cunoscut o răspândire mai largă. Acest lucru nu e străin de condițiile de viață ale secolului al XIX-lea. Viața devenise alta. Viața socială devenise ea însăși o luptă pentru existență. Atunci când teoria darwinistă a cunoscut o răspândire generală, „lupta pentru existență” era o realitate, și ea mai e o realitate și în zilele noastre. Era o realitate, în acea vreme, când au fost stârpite aproape total triburile băștinașe din America, și, de asemenea, în cazul acelora care luptă pentru a-și asigura o bunăstare exterioară: Nimeni nu se mai gândea la altceva decât la felul cum poate fi obținută cel mai ușor „bunăstarea”. „De trandafirul pe sine-n splendoare se gătește, prin asta el grădina mai mult o-mpodobește” – se credea, așadar, că dacă fiecare individ va ajunge să fie mulțumit, implicit se va realiza și mulțumirea generală.
S-a ajuns apoi la teoria ieșită din comun al lui Malthus, la malthusianism, acea teorie care afirmă că omenirea se dezvoltă într-un ritm mult mai rapid decât mijloacele de subzistență, așa că în sânul regnului uman trebuie în mod necesar să se ajungă la o asemenea luptă pentru existență. S-a crezut că această luptă va fi necesară din cauză că nu mai sunt suficiente alimentele. S-a afirmat că, oricât de trist ni s-ar părea faptul că așa stau lucrurile, ele nu pot sta altfel. Malthusianismul a fost punctul de plecare al teoriei lui Darwin. Fiindcă se credea că omul trebuie să ducă această luptă pentru existență, el credea și că lupta aceasta trebuie să se dea, de asemenea, în întreaga natură. Iată, deci, că omul a extins această luptă socială a sa pentru existență asupra lumii vieții, asupra lumii cerești.
Mulți au fost încântați când au început să-și spună că omul vremurilor noi a devenit mai modest. El nu vrea să fie decât o mică ființă pe acel fir de praf care e Pământul –, în timp ce mai înainte el năzuia spre mântuire. Dar, de fapt, omul n-a devenit mai modest. Proiectând afară, în lume, ceea ce există în cadrul omenirii, ca luptă socială, el a transformat lumea într-o copie a omului. Dacă înainte omul și-a observat sufletul, l-a studiat din toate direcțiile pentru a ajunge ca, pornind de aici, să cunoască sufletul lumii, acum el cercetase lumea fizică și își imaginase că vede în ea o copie a omenirii cu lupta ei pentru existență. Dacă mișcarea teosofică voia să realizeze într-adevăr ceva, ea trebuia să înțeleagă acest lucru. Dacă omul redescoperă, într-adevăr, în sine divinul, așa încât să-l găsească pe Dumnezeu în interiorul lui, el poate să-și spună: Dumnezeu cel care acționează în interiorul meu e Dumnezeul lumii, e acela care acționează în mine și în afara mea, îl recunosc și-mi e îngăduit să-mi reprezint lumea după chipul meu, pentru că știu că mi-o reprezint sub forma ei divină, fiindcă știu în ce fel poate fi dobândită această nouă cunoaștere, din noi străfunduri sufletești și din noi simțăminte ale inimii.
Așa au putut fi studiate și diferitele sisteme religioase, cu profundele lor adevăruri. Cercetătorii pe tărâm religios, cum e Max Müller și marii săi colegi, au inaugurat această nouă știință care se ocupă de studiul religiilor, iar teosofia a trebuit să continue aceste cercetări. Trebuie ca omul să vadă cu ochii spirituali și să audă cu urechile spirituale ceea ce nici un ochi fizic n-a putut vedea și nici o ureche fizică n-a putut auzi. Aceasta este calea pe care a deschis-o mișcarea teosofică. Ar fi fost imposibil să se realizeze cu adevărat ceva în ceea ce privește aceste două puncte, dacă în centrul acestei întregi mișcări n-ar fi fost adus ceva care e în măsură să facă să se nască în mod real din sufletul uman noile adevăruri, noua știință și noua credință: Dacă pe la mijlocul secolului al XIX-lea omul credea că numai prin luptă poate ajunge la perfecțiune, proclamând de aceea lupta drept cea mai mare lege a lumii, el ar trebui să învețe acum să dezvolte în sufletul său ceea ce e contrariul luptei: iubirea, care nu poate despărți fericirea și bunăstarea individului de fericirea și bunăstarea celui de lângă el, ea, care te face să nu vezi în omul de lângă tine ceva pe socoteala căruia trebuie să te înalți tu însuți, ci pe cineva pe care trebuie să-l ajuți. Dacă omul face să se nască în sufletul său iubirea, atunci el va putea vedea iubirea creatoare și în lumea exterioară. După cum în secolul al XIX-lea omul și-a creat o concepție despre natură care se întemeia pe ideea de luptă, el va crea acum o concepție despre lume a iubirii, pentru că va dezvolta germenul iubirii.
Noua imagine a lumii va fi iarăși o copie a ceea ce are iubire în suflet. Omului îi e îngăduit să-și reprezinte iarăși divinul, după cum el își găsește propriul suflet – dar în acest suflet trebuie să trăiască iubirea. Și atunci el va afla că nu lupta e însușirea proprie a sistemului de forțe care acționează creator în lume, ci că iubirea e puterea originară a lumii. Dacă omul vrea să-l cunoască pe Dumnezeu cel care creează iubire și emană iubire, trebuie să-și educe el însuși sufletul în sensul iubirii. Acesta e scopul important din care mișcarea teosofică a făcut principiul ei fundamental [Nota 9]: A forma sâmburele unei frățietăți generale a oamenilor, care să aibă la bază iubirea de oameni. Prin aceasta, mișcarea teosofică îi va pregăti pe scară întinsă pe oameni în vederea adoptării unei concepții despre lume în care nu creează și plăsmuiește lupta, ci iubirea. Spiritul uman văzător va vedea cum înspre el se revarsă în valuri iubirea creatoare. Munca de a dezvolta în interiorul său iubirea îl va face pe om să-și dea seama că iubirea e aceea care a creat lumea. Și se va fi împlinit atunci gândul lui Goethe:
„Nobil fie omul [Nota
10],
Săritor și bun!
Căci doar aceasta
Îl deosebește
De ființele toate
Pe care le știm.”
Acest testament pe care ni l-a lăsat marele poet constituie impulsul mișcării noastre teosofice. Omul modern ar trebui să dezvolte în sine însuși, cu ajutorul mișcării teosofice, cel mai important factor al evoluției spre viitor. El ar trebui să tindă să realizeze colaborarea cu ceilalți în viața socială. Prin aceasta, el ar dobândi posibilitatea de a avansa în înțelepciune și, printr-o putere impregnată de înțelepciune – și în lumile spirituale. Atunci omul va afla din nou, din ce în ce mai mult, ce e veșnic în el și care e menirea lui veșnică. El va ști în ce fel creează și lucrează el însuși la „zumzăitorul război de țesut al timpului”, ca verigă a unui lanț cosmic de natură spirituală, nu numai sensibilă. El va ști că își îndeplinește munca de fiecare zi și că aceasta nu-și epuizează importanța prin ea însăși, ci e o mică verigă dintr-un lanț al progresului omenirii. El va ști că fiecare om e un germene care, pentru a înflori și a crește, are nevoie de o forță care să împingă, să-l scoată afară din Pământul întunecat. Ceea ce creează sufletul trebuie să fie scos din sfera spirituală a Pământului, întocmai așa cum germenul vegetal trebuie să fie scos din sfera fizică a Pământului. Și după cum germenul fizic e scos afară de către Soare pentru a trăi în Soare, tot astfel planta umană în curs de dezvoltare și înflorire va fi scoasă afară de o forță solară spirituală, de acea putere solară pe care teosofia o transmite omului și i-o dă ca învățătură. Ea îl va conduce spre splendidul și puternicul Soare spiritual, pe care-l putem cuprinde în cuvinte, dar care nu se cere doar exprimat, ci și cunoscut și înțeles. Acesta e Soarele spiritual care trăiește afară, în lumea spirituală, dar și în interiorul omului.
Primul principiu al mișcării teosofice spune că aceia care se înfrățesc în cadrul acestei societăți vor dezvolta în ei capacitatea de a vedea acest Soare spiritual care trăiește în interiorul omului și în marea lume spirituală exterioară, care e forța propulsoare în spiritual și e, totodată, într-adevăr, o forță ca toate celelalte forțe fizice, numai că una de tip superior – și aceasta e puterea iubirii creatoare. Se va dezvolta o nouă cunoaștere divină. Și omul va recunoaște în lumea exterioară iubirea creatoare, atunci când el va face ca această iubire să devină în el tot mai mare și mai mare. Și atunci teosofia nu va furniza numai cunoștințe, ci ea va face să se nască, prin iubirea spirituală ce crește mereu, viitorul spiritual.
