Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


II

ENTITATEA UMANĂ

Berlin, 13 octombrie 1904

Conferinţele dedicate noţiunilor de bază ale teosofiei îşi propun să ofere o schiţă cât se poate de sumară a concepţiei despre lume şi a artei de a trăi care e desemnată în general prin numele de teosofie. Totuşi, pentru a evita unele neînţelegeri, e necesar să spun mai întâi unele lucruri referitoare la această teosofie. S-ar putea să se nască părerea că Societatea Teosofică sau mişcarea teosofică propagă, ca atare, concepţia pe care o voi prezenta, că în cadrul mişcării teosofice această concepţie este prezentată, deci, ca un fel de dogmă. Dar nu aşa stau lucrurile. Ceea ce diferiţi oameni prezintă în conferinţele ţinute în cadrul Societăţii Teosofice este – ca să fac uz de o expresie curentă – o concepţie personală, iar Societatea Teosofică nu vrea să fie altceva decât o asociaţie care să creeze un cadru pentru cultivarea unor concepţii despre lume care conduc spre tărâmurile superioare ale vieţii spirituale; aşadar, nimeni n-ar trebui să creadă că în teosofie este vorba de propagarea unor dogme. În orice caz, când se vorbeşte astăzi despre diferite asociaţii care propagă o concepţie sau alta despre lume, când se vorbeşte despre concepţii moniste sau dualiste, prin asemenea asociaţii sau societăţi se înţeleg nişte grupuri de oameni care s-au unit pe baza unei dogme oarecare, chiar dacă nu tocmai obligându-se la ceva, totuşi, pe baza unei dogme, indiferent că e vorba de o dogmă justificată sau de una nejustificată. Nu aşa stau lucrurile în teosofie. Dar, pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că numai acela care a pătruns în esenţa concepţiei teosofice despre lume îşi poate expune concepţia lui personală în legătură cu aceasta. Fiindcă această concepţie teosofică despre lume e ceva care face ca diferiţii indivizi să fie în mod liber de acord unii cu alţii, fără a se fi obligat în mod exterior să respecte o anumită dogmă. Ei nu trebuie să ia asupra lor o asemenea obligaţie, din cauză că orice om care ajunge să cunoască realităţile aşa cum sunt ele, ajunge în mod necesar la aceleaşi concepţii. Pe acest tărâm, diferenţa dintre diferiţii cercetători e mult mai mică decât pe tărâmul cercetării ştiinţifice materialiste şi al studierii realităţilor exterioare şi, dacă veţi pătrunde cu adevărat în aceste lucruri, nu veţi auzi că teosoful cutare sau cutare, dacă stăpâneşte cu adevărat metoda concepţiei teosofice despre lume, nu e de acord, în problemele esenţiale, cu un altul. Şi aceasta din cauză că, dacă ne înălţăm în sferele mai înalte ale existenţei, nu mai sunt posibile erorile care pot fi întâlnite numai în sfera realităţilor sensibile exterioare. Acolo este posibil doar ca unul să fi avansat mai puţin şi să poată prezenta numai o parte a concepţiei teosofice despre lume. Şi dacă acesta va crede că ceea ce a aflat deja e concepţia teosofică despre lumea întreagă, atunci se poate întâmpla ca, în mod aparent, să fie în contradicţie cu cei care sunt mai avansaţi. Teosofii aflaţi pe aceeaşi treaptă nu se vor contrazice între ei.

Aş mai vrea să subliniez apoi, tot cu titlu introductiv, că e o gravă neînţelegere presupunerea multora conform căreia concepţia teosofică despre lume are ceva comun cu propagarea vreunui buddhism sau neobuddhism, cum le place unora să-l numească. În orice caz, atunci când d-na Blavatsky, Sinnett şi alţii au răspândit ideile fundamentale care stau la baza concepţiei teosofice despre lume, primul lor impuls a venit din Orient, din India. De acolo au venit, în anii ‘70, primele mari învăţături. Acesta a fost un impuls, dar conţinutul concepţiei care trăieşte în sânul mişcării teosofice e un bun comun al tuturor timpurilor, ca şi al tuturor acelora care au pătruns în aceste realităţi. Ar fi greşit să se creadă că, pentru a cunoaşte teosofia, trebuie să faci pelerinaj în India sau să te adânceşti în studiul unor scrieri indiene. Nu aşa stau lucrurile. În toate culturile puteţi găsi cam aceleaşi filosofii şi cam aceleaşi învăţături teosofice. Numai că în ceea ce numim învăţătura indiană Vedanta nimic n-a fost atins, ca să zicem aşa, de impurităţile ştiinţei sensibile exterioare. În ea s-a păstrat, într-un anumit sens, acel sâmbure al concepţiei despre lume care a trăit întotdeauna sub formă de teosofie. Iată, deci, că nu de propagandă buddhistă e vorba, ci de o concepţie despre lume pe care oricine o poate cunoaşte pretutindeni. În afară de aceasta, aş mai vrea să subliniez în mod deosebit că, oricum, omul epocii contemporane simte un pic de antipatie când, în primele cărţi care au fost publicate şi care conţineau concepţia teosofică despre lume, află care sunt izvoarele acestei concepţii despre lume. În cartea care a cunoscut cea mai largă răspândire şi care i-a stimulat pe cei mai mulţi dintre aceia care au studiat-o să se ocupe în continuare de teosofie, şi anume, «Învăţătura esoterică sau buddhism ocult» a lui Sinnett, se atrage atenţia, în primul capitol, asupra marilor maeştri de la care avem învăţăturile teosofice. Oricum, aşa ceva îi este antipatic culturii europene. Totuşi, acela care gândeşte limpede şi consecvent, vede că acolo nu e nimic care să contrazică noţiunile unanim acceptate la noi. Fiindcă cine ar vrea să nege că printre oameni se află unii mai evoluaţi şi alţii mai puţin evoluaţi? Cine ar nega marea distanţă ce-l desparte pe un negru din Africa, de Goethe, să zicem? Şi de ce, în partea de sus a acestei scări ierarhice, să nu se afle individualităţi mult mai evoluate şi decât Goethe? Propriu-zis, uimitor a fost doar faptul că în cadrul evoluţiei noastre există, aşadar, personalităţi atât de evoluate ca cele descrise în cartea lui Sinnett. Oricum, acest gen de personalităţi posedă o cunoaştere absolut extraordinară, o înţelepciune ce cuprinde întreaga lume. N-ar fi avut nici un rost ca ele să-şi prezinte adevărurile în mod public. Nu e o aberaţie să spunem că aşa-numiţii maeştri sunt pentru noi mari dătători de impulsuri – şi nimic altceva – mari dătători de impulsuri pe tărâmurile spirituale. În orice caz, treapta de evoluţie pe care se află ei întrece cu mult măsura obişnuită a culturii din momentul respectiv. Ei sunt pentru noi mari dătători de impulsuri; ei nu ne cer însă să credem în nici o autoritate, nu pretind credinţa într-o dogmă sau alta. Ei nu apelează la altceva decât la propria înţelegere a omului şi îl îndrumă pe acesta arătându-i în ce fel să dezvolte, prin anumite metode, puterile şi facultăţile ce zac latent în orice suflet uman, pentru a se ridica în sferele mai înalte ale existenţei.

Iată, deci, că la începutul acestui ciclu de conferinţe vă voi prezenta aparent o imagine personală, mai ales din cauză că nu voi spune nimic, intenţionat nu voi spune nimic pe care să nu-l fi examinat eu însumi şi pentru care n-aş putea depune personal mărturie. Pe de altă parte, m-am convins însă că ceea ce am de spus eu însumi în acest sens coincide întru totul cu ceea ce afirmă reprezentanţii din toate timpurile ai concepţiei teosofice despre lume şi în special cu ceea ce afirmă reprezentanţii ei din zilele noastre. Este ca şi cum mai mulţi oameni, situaţi în diferite puncte, ar privi un oraş. Dacă desenează oraşul, aceste desene vor fi oarecum diferite unul de celălalt, potrivit cu perspectiva care i se oferă fiecăruia din punctul unde se află. Tot astfel sunt diferite, bineînţeles, şi imaginile despre lume pe care cercetătorii teosofi le prezintă, potrivit cu observaţiile personale ale fiecăruia. Totuşi, în fond, e vorba mereu de acelaşi lucru. La fel se raportează şi imaginea despre lume pe care o voi schiţa eu aici la imaginea despre lume pe care o dau alţi cercetători teosofi. Este, în esenţă, acelaşi lucru, şi deosebirea este dată numai de perspectiva unghiului din care se face observaţia.

În conferinţa de astăzi voi schiţa o imagine, în primă analiză mai mult descriptivă, a principalelor părţi din care e constituit omul, conform cu entitatea sa fizică şi cu cea spirituală. În cea de-a doua conferinţă voi trece apoi la cele două noţiuni esenţiale ale concepţiei teosofice despre lume, la reîncarnare sau reîntrupare şi la karmă sau marele destin uman. În următoarele conferinţe voi schiţa o imagine a celor trei lumi pe care trebuie să le străbată omul în cursul marelui său pelerinaj, o imagine a lumii fizice, pe care o cunoaştem cu toţii, o imagine a lumii astrale, pe care nu o cunoaşte oricine, dar pe care o poate cunoaşte dacă aplică răbdător metodele corespunzătoare, şi o imagine a lumii spirituale, prin care trebuie să treacă, în principiu, fiinţa sufletească. Într-o altă conferinţă voi schiţa în mare imaginea teosofică despre lume, ceea ce putem numi antropologie teosofică şi astronomie teosofică. Acesta este planul expunerilor mele.

Înainte de toate, trebuie să ne fie limpede ce părţi constitutive avem în natura umană. Printr-un studiu atent, pe care ni-l va pune la îndemână teosofia, vom afla că dintre aceste părţi constitutive ale omului, pentru observaţia obişnuită nu există decât prima parte constitutivă principală: natura fizică a omului, în cel mai larg sens al cuvântului, ceea ce numim trup. Materialistul consideră că acest trup al omului este unica parte constitutivă a entităţii umane. Concepţia teosofică despre lume adaugă alte două părţi constitutive: ceea ce în toate timpurile a fost desemnat prin cuvântul suflet, şi, drept cea mai înaltă parte constitutivă, fiinţa nepieritoare a omului, acel ceva care nu are nici început, nici sfârşit, în sensul pe care-l dăm noi acestor cuvinte: spiritul. Acestea sunt, luate în mare, părţile constitutive fundamentale ale fiinţei umane. Cine învaţă să facă observaţii în regiunile superioare ale existenţei, învaţă să observe sufletul şi spiritul exact la fel cum ochiul fizic învaţă să observe fizicul, corporalul. De altfel, de când în Occident a început procesul de răspândire a ştiinţei pur sensibile, oamenii au pierdut, în mare parte, conştienţa existenţei acestor regiuni superioare, sufleteşti şi spirituale, precum şi facultatea de a face observaţii în ele. Acestea s-au păstrat în cadrul unor cercuri foarte restrânse. Ultimul care a mai spus câte ceva de la catedră despre acest tărâm superior al observaţiei umane, ultimul care a mai vorbit în aşa fel încât să-ţi poţi da seama că mai ştia câte ceva din lucrurile pe care le poate şti omul, e Johann Gottlieb Fichte, marele filosof german. Când şi-a ţinut, la Universitatea recent întemeiată la Berlin, prelegerea inaugurală, el a vorbit cu totul altfel decât au vorbit alţi profesori de filosofie, din secolul al XVII-lea încoace. El a vorbit în aşa fel încât îţi poţi da seama că nu vrea să-i înveţe pe studenţi doar ceea ce poate fi înţeles cu raţiunea, ci vrea să atragă atenţia asupra faptului că omul se poate dezvolta el însuşi, că percepţia sensibilă e ceva de importanţă secundară, subordonată, şi că omul poate dezvolta în el facultăţi care sunt pur şi simplu inexistente în viaţa obişnuită. În istoria evoluţiei spirituale germane, aceste prelegeri ale lui Johann Gottlieb Fichte [ Nota 11 ] au făcut epocă. Oricum, ele pot avea astăzi importanţă numai pentru acela care le descoperă din nou. Merită să reflectezi la acest pasaj: „Imaginaţi-vă o lume de oameni orbi din naştere, cărora din această cauză le sunt cunoscute numai acele lucruri şi raporturi ale lor care există datorită simţului tactil. Mergeţi printre aceşti oameni şi vorbiţi-le despre culori şi despre celelalte raporturi care există numai pentru simţul văzului, datorită luminii. Fie că le vorbiţi despre nimic, şi cazul cel mai fericit e acela că ei şi-ar mărturisi imediat neputinţa de a pricepe, fie că vă veţi da seama de greşeală şi, dacă nu sunteţi în stare să le deschideţi ochii, veţi curma zadarnica vorbire.”

Cam aşa stau lucrurile, atunci când e vorba ca oamenilor să li se dea indicaţii în legătură cu observarea sufletului şi a spiritului. Teosofia nu se află în nici un fel de contradicţie cu ştiinţa unanim acceptată. Teosoful nu trebuie să nege nici măcar unul singur dintre principiile moderne ale ştiinţei. Toate acestea rămân valabile. După cum într-o mulţime de oameni lipsiţi de facultatea de a percepe culoarea albastră poate fi perceput tot ce ţine de nuanţele galben şi roşu, dar nu şi nuanţele de albastru; tot astfel, acela care e orb din punct de vedere spiritual nu poate percepe sufletul şi spiritul. Lucrurile devin absolut clare atunci când, prin metode adecvate, orbului i se redă vederea. În momentul în care dobândeşte vederea, de jur-împrejurul său străluceşte dintr-o dată o lume nouă, care a existat pentru el la fel de puţin, pe cât de puţin a existat pentru cel insensibil la albastru nuanţa de albastru, înainte ca printr-o operaţie să fi ajuns în situaţia de a percepe, pe lângă roşu, şi albastrul.

Vedeţi dumneavoastră, acest lucru îl ştia Johann Gottlieb Fichte. Şi îl ştiau şi oamenii din acele vremuri când simţirea omenirii nu fusese încă amorţită – n-o spun pe un ton de dojană –, acest lucru îl ştiau oamenii de pe atunci şi la câţiva, foarte puţini, această tradiţie s-a păstrat, şi au fost dezvoltate metodele respective. Ei ştiau că, dacă vorbim de entitatea omului, nu trebuie să ne gândim doar la ceea ce numim trup, ci că ceea ce este sufletul poate fi perceput la fel de bine, că la fel are şi el legile lui şi locul lui într-o anumită lume, ca şi trupul. Şi, într-un sens mai înalt, la fel e şi cu spiritul. Trupul uman e supus aceloraşi legi cărora le sunt supuse celelalte lucruri din jurul nostru. În trupul uman avem exact ceea ce avem şi în lumea fizică. Această lume fizică e perceptibilă pentru simţurile fizice. Ea nu există doar în mod subiectiv, pentru om, ci şi în mod obiectiv, pentru percepţia sa. Subiectivă e activitatea fizică a omului. El digeră, respiră, mănâncă şi bea, el desfăşoară acea activitate fizică interioară a creierului care mijloceşte activitatea interioară de gândire; într-un cuvânt, întreaga activitate pe care o descriu biologia, fizica şi celelalte ştiinţe fizice, e desfăşurată de către om. Omul e cel care o efectuează. Şi ea poate fi percepută. Când un om se întâlneşte cu unul dintre semenii lui, el percepe şi în mod obiectiv, nemijlocit sau prin mijloacele ştiinţei, ceea ce este el însuşi în mod subiectiv.

Dar din punct de vedere subiectiv, omul mai e ceva de natură mai înaltă, el e totodată o sumă de sentimente, de instincte, pasiuni. Exact aşa cum digeraţi, dumneavoastră simţiţi, aveţi dorinţe. Aceasta este tot o parte din dumneavoastră! Dar în condiţii obişnuite, omul nu percepe aşa ceva în mod obiectiv. Aflat în faţa unuia dintre semenii lui, omul nu vede în exterior sentimentul, pasiunea, dorinţa, pornirile acestuia. Dacă ar fi orb, omul n-ar vedea o serie întreagă de activităţi fizice. Numai prin faptul că poate desfăşura cu organele sale de simţ o activitate fizică, lumea fizic-subiectivă este perceptibilă pentru el şi în mod obiectiv. Iar din cauză că, în primă instanţă, el nu desfăşoară o activitate sufletesc-sensibilă, viaţa sufletesc-subiectivă, adică sentimentele, pornirile, pasiunile, dorinţele, există, ce-i drept, în fiecare om, în mod subiectiv, dar atunci când se află în faţa semenilor săi, el nu poate percepe la ei toate acestea. Dar, după cum el şi-a format pe cale fizică ochii, pentru a percepe activitatea corporală, el poate să-şi dezvolte ochiul sufletesc şi să perceapă lumea pornirilor, dorinţelor, pasiunilor, într-un cuvânt, el poate reuşi să aibă în faţă în mod obiectiv lumea sufletească, sub formă de percepţie. Această lume – în care trăieşte omul obişnuit din epoca noastră, ce-i drept, fără a o percepe, pe care o poate însă percepe dacă îşi dezvoltă, prin metodele adecvate, puterile corespunzătoare – e numită, cu o expresie teosofică, lume astrală, sau, cu un cuvânt al nostru, lume sufletească. Ceea ce psihologia noastră curentă descrie drept suflet nu e ceea ce înţelege teosofia prin viaţă sufletească, ci doar expresia exterioară a acesteia.

O lume şi mai înaltă decât cea sufletească e lumea spirituală. Acela care este în stare să perceapă sufletescul, datorită faptului că organele sale de percepere a sufletescului s-au deschis, nu poate încă percepe, cu toate acestea, şi spiritul ce există în lumea din jurul său. El poate percepe sufletescul, dar nu şi gândul însuşi. Cel care a dobândit facultatea de clarvedere sufletească vede dorinţe şi pasiuni, dar nu şi gândirea, ideea obiectivă. Din această cauză, cei care nu pot vedea ideea obiectivă, neagă cu totul existenţa ideii obiective. Hegel n-a fost înţeles atunci când a vorbit despre existenţa obiectivă a lumii ideilor. Iar aceia care nu o pot percepe, au dreptul să o nege, bineînţeles, din punctul lor de vedere. Ei însă nu pot spune altceva decât că nu o văd, exact la fel cum orbul din naştere spune că nu vede culorile.

Trup, suflet, spirit – acestea sunt – privite în linii mari – cele trei părţi constitutive fundamentale ale entităţii umane. Fiecare parte constitutivă are, la rândul ei, alte trei părţi constitutive sau trepte. Ceea ce e desemnat în mod obişnuit drept trup nu e atât de simplu cum îşi imaginează cercetătorul materialist. El e un lucru complex, constând din trei elemente sau trei părţi constitutive. Elementul cel mai de jos, cel mai grosier, e, de regulă, ceea ce omul observă cu simţurile lui fizice, aşa-numitul trup fizic. În acest trup fizic există aceleaşi forţe şi legi care există în mediul fizic din jurul nostru, în întreaga lume fizică. Ştiinţele actuale nu studiază din om nimic altceva decât acest trup fizic, căci şi complicatul nostru creier nu e altceva decât o parte a acestui trup fizic. Tot ceea ce ocupă loc în spaţiu în mod nemijlocit, tot ceea ce putem observa cu simţurile obişnuite sau cu simţurile ajutate de anumite aparate, cu ochiul obişnuit sau cu microscopul, într-un cuvânt, tot ceea ce, pentru naturalist, mai e compus din atomi, mai e numit încă de către teosof, corporalitate fizică. Aceasta e partea componentă cea mai grosieră a entităţii fizice. Dar mulţi savanţi neagă deja următoarea parte constitutivă a entităţii fizice, corpul eteric. Propriu-zis, expresia de corp eteric nu e prea fericit aleasă. Dar nu numele contează aici. Negarea corpului eteric e numai o consecinţă recentă a gândirii materialist-ştiinţifice moderne. De negarea acestui corp eteric se leagă o dispută ştiinţifică ce durează de mai multă vreme. Pentru moment, eu nu vreau decât să arăt pe scurt ce trebuie să înţelegem prin acest corp eteric.

Dacă observaţi un mineral, un corp mort, fără viaţă, şi îl comparaţi cu o plantă, vă veţi spune – şi acest lucru şi-l spuneau toţi oamenii, până la răscrucea dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, fiindcă atunci a început disputa în privinţa corpului eteric: piatra e neînsufleţită, dar planta e plină de viaţă. Ceea ce trebuie să se adauge pentru ca planta să nu fie piatră e numit în teosofie corp eteric. Ar fi preferabil, desigur, ca acest corp eteric să fie numit, cu timpul, pur şi simplu, putere de viaţă, pentru că forţa eterică sau de viaţă e ceva de care ştiinţa a vorbit mereu, până în secolul al XIX-lea. Ştiinţele moderne ale naturii neagă existenţa puterii de viaţă. Goethe i-a luat în râs pe aceia care nu vor să admită că, pentru a fi explicată, viaţa are ceva superior elementului neînsufleţit. Cunoaşteţi cu toţii acest pasaj din «Faust»: „Cine vrea viaţa s-o descrie şi-nţeleagă  / caută spiritul s-alunge mai ‘nainte / şi-atunci în mână doar cu părţile rămâne / lipseşte vai! doar spiritul ce leagă”. Eu am discutat această problemă în cartea mea Concepţia despre lume a lui Goethe [ Nota 12 ]. Astăzi, există din nou un număr de savanţi care cred că n-o pot scoate la capăt dacă studiază numai materia neînsufleţită, care presupun, aşadar, măcar ca presimţire, existenţa a ceea ce teosofii numesc corp eteric. Ei îşi spun neovitalişti [ Nota 13 ]. N-am decât să atrag atenţia asupra lui Hans Driesch [ Nota 14 ] şi a altora, pentru a arăta că naturalistul ajunge să considere, chiar dacă se foloseşte de alte denumiri, că acest corp eteric este o realitate. Şi cu cât ştiinţele naturii vor progresa mai mult, cu atât vor admite mai mult că planta posedă un asemenea corp eteric, fiindcă altfel ea n-ar putea trăi. Animalul şi omul au şi ele un asemenea dublu eteric al corpului lor. Omul care-şi dezvoltă corpurile superioare poate observa, într-adevăr, acest corp eteric şi cu organele cele mai simple, cele mai primitive ale percepţiei sufleteşti. Pentru aceasta nu e necesar decât un artificiu foarte simplu – foarte simplu, în orice caz, numai pentru teosoful care a trecut printr-o dezvoltare esoterică. Cunoaşteţi cu toţii cuvântul sugestie. Sugestia constă în faptul că omul poate percepe lucruri care în mod evident nu sunt de faţă. Pe noi nu ne interesează, pentru moment, acea sugestie prin care omului îi e impus din afară să perceapă ceva. Ci, pentru a ajunge la perceperea corpului eteric, pentru noi e mai important un alt gen de sugestie. Cine s-a ocupat de teoria sugestiei, ştie că hipnotizatorul este în stare să-i sugereze unui om să facă abstracţie de unele lucruri, în aşa fel încât acesta să nu vadă lucruri care sunt de faţă. Să presupunem că hipnotizatorul îi sugerează unui om să facă abstracţie de un ceas care se află în faţa lui. Şi să presupunem că omul respectiv nu vede nimic în acel loc din spaţiu. Nu e vorba de altceva decât de o sustragere a atenţiei de la acel lucru. Orice om poate observa acest proces la el însuşi. Omul e în stare să-şi abată el însuşi atenţia de la ceea ce se află în faţa lui. Cel care are o educaţie teosofică trebuie să poată face următorul lucru, şi atunci va reuşi să perceapă corpul eteric. Trebuie să-şi abată atenţia, prin autosugestie, de la corpul fizic al unui om sau al unui animal. Dacă ochiul său spiritual e deja deschis, nu se va întâmpla ca în locul unde a fost corpul fizic să nu vadă nimic, ci el va vedea acel spaţiu umplut cu anumite imagini colorate, foarte precis determinate. Bineînţeles, o asemenea experienţă trebuie făcută numai cu cea mai mare prudenţă, fiindcă în acest domeniu pot să apară tot felul de iluzii. Dar acela care ştie cu câtă prudenţă, cu câtă exactitate care depăşeşte orice precizie ştiinţifică, e practicată tocmai cercetarea teosofică, acela ştie despre ce este vorba. Spaţiul e plin de imagini luminoase. Acesta e corpul eteric sau dublul. Această imagine luminoasă apare într-o culoare ce nu există în spectrul nostru obişnuit, cuprins între infraroşu şi ultraviolet. Ea seamănă întru câtva culorii pe care o are floarea de piersic. Aceasta e culoarea în care ni se înfăţişează dublul corporal eteric. Un asemenea dublu corporal eteric întâlniţi la orice plantă, la orice animal, într-un cuvânt, la orice fiinţă vie. El este expresia sensibilă exterioară pentru ceea ce naturalistul presimte astăzi din nou, pentru ceea ce numim forţă de viaţă. Am arătat prin aceasta care este a doua parte constitutivă a trupului fizic uman.

Trupul fizic mai are însă şi o a treia parte constitutivă. Eu am numit-o trup sufletesc. Vă puteţi face o imagine despre ea dacă vă gândiţi că nu orice corp care trăieşte, poate şi simţi. Nu mă pot lansa în disputa din jurul întrebării dacă şi planta poate simţi, aceasta este o altă problemă. Dumneavoastră trebuie să reflectaţi la ceea ce se numeşte, în sensul grosier al cuvântului, a avea simţire. Noi vrem să vedem ce anume deosebeşte, în acest fel, planta de animal. Întocmai cum planta se deosebeşte de piatră prin dublul corporal eteric, tot aşa trupul animalului, în calitatea lui de trup înzestrat cu simţire, se deosebeşte, la rândul lui, de simplul corp vegetal. Iar ceea ce, în corpul animalului, depăşeşte simpla creştere şi reproducere, ceea ce face posibilă apariţia senzaţiei, e numit de noi corp sufletesc. Trupul fizic, trupul eteric şi trupul sufletesc, purtător al vieţii de simţire, constituie numai latura exterioară a omului şi animalului. Prin aceasta, am observat ceea ce trăieşte în spaţiu. Vine acuma însă ceea ce trăieşte în interior, ceea ce noi numim sine capabilă de simţire. Ochiul are o senzaţie şi o trimite acolo unde sufletul poate percepe acea senzaţie.

Vom găsi trecerea de la trupesc la sufletesc dacă ne înălţăm de la trupul sufletesc la suflet, la partea constitutivă cea mai de jos a sufletului, numită suflet al senzaţiei. Un suflet al senzaţiei are şi animalul, fiindcă şi el transformă în viaţă interioară, în viaţă sufletească, în senzaţii, ceea ce-i pregăteşte corpul pentru simţire, ceea ce-i pregăteşte sufletul. Numai că atunci când percepem prin clarvederea sufletească nu putem percepe separat corpul sufletesc şi sufletul senzaţiei. Ele sunt, ca să spunem aşa, unul într-altul, şi formează un tot unitar. Ceea ce constituie aici un tot poate fi comparat, în mod grosier – corpul sufletesc ca înveliş exterior şi sufletul senzaţiei ascuns în el – cu sabia vârâtă în teacă. Percepţiei sufleteşti acestea două i se înfăţişează ca un întreg şi acesta e numit în teosofie kama-rupa sau trup astral. Partea constitutivă cea mai de sus a corpului fizic şi partea componentă cea mai de jos a sufletului formează un întreg şi e numit în literatura teosofică trup astral. Cea de-a doua parte constitutivă a sufletului e aceea care cuprinde memoria şi raţiunea inferioară. Partea constitutivă cea mai de sus e aceea care conţine, în înţelesul propriu al cuvântului, conştienţa. Deci, sufletul are trei părţi constitutive, la fel ca şi trupul. După cum trupul e format din corpul fizic, dublul eteric şi corpul sufletesc sau astral, sufletul e format din sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Poate să-şi formeze o idee justă despre toate acestea numai acela care, îşi dezvoltă, prin metodele spiritual-ştiinţifice, facultăţile ce duc la o clarvedere reală. Ceea ce simţim sub influenţa lucrurilor din exterior ţine de sufletul senzaţiei. Iar ceea ce numim sentiment, sentiment de iubire, de ură, dorinţă şi, de asemenea, sentiment de simpatie şi antipatie, toate acestea ţin de cea de-a doua parte constitutivă a sufletului, de sufletul raţiunii, kama-manas. A treia parte constitutivă, sufletul conştienţei, e ceea ce omul poate observa numai într-un singur punct. De obicei, copilul are numai conştienţa despre primele două părţi constitutive ale sufletului. El trăieşte numai în cele două părţi constitutive sufleteşti pe care le-am numit sufletul senzaţiei şi sufletul raţiunii, dar nu trăieşte încă şi în sufletul conştienţei. Omul începe să trăiască în sufletul conştienţei de-abia spre sfârşitul copilăriei sale şi apoi acest suflet al conştienţei devine suflet al conştienţei de sine.

Oamenii care ştiu să-şi observe în mod subtil propria viaţă privesc acest moment din viaţa lor ca pe ceva deosebit de important. Îl găsiţi descris în autobiografia lui Jean Paul [ Nota 15 ], când el devine conştient de sinea lui interioară. „Nu voi uita niciodată acel fenomen pe care încă nu l-am povestit nimănui, când am asistat la naşterea propriei mele conştienţe de sine, şi despre care ştiu să spun precis când şi unde s-a petrecut. Într-o dimineaţă, pe când eram încă un băieţel foarte mic, stăteam în pragul casei şi priveam în stânga spre magazia de lemne, când deodată viziunea lăuntrică: eu sunt un Eu, a trecut ca un fulger din cer pe dinaintea mea şi a rămas, de atunci, strălucind mereu. În acel moment, Eul meu se văzuse pe sine pentru prima dată şi pentru totdeauna. E greu de presupus că ar fi vorba aici de nişte amăgiri ale memoriei, fiindcă nici o relatare străină nu s-a putut amesteca într-o întâmplare petrecută numai în sanctuarul cel mai sfânt şi mai ascuns al omului, care numai prin ineditul ei a putut face să se păstreze în amintire nişte împrejurări atât de banale ca acelea amintite.” Prin aceasta, am prezentat formaţiunea cea mai de sus a sufletului, aşa cum trăieşte ea în om. Pentru cel al cărui ochi spiritual s-a deschis, cele trei părţi constitutive ale sufletului se înfăţişează cu adevărat şi sub formă de percepţie exterioară. La fel ca dublul corporal eteric, şi cele trei trepte, cele trei părţi constitutive ale sufletului, se oferă în mod real percepţiei sufleteşti exterioare. Am spus deja că, în cadrul percepţiei, trupul astral nu poate fi niciodată despărţit de trupul sufletesc. Dar această parte mai înaltă a fiinţei umane, sufletul, se exprimă sub forma a ceea ce literatura teosofică desemnează drept aşa-zisa aură. Cine vrea să ia cunoştinţă de ea prin percepţie directă, trebuie să înveţe s-o vadă. Aura e formată din trei părţi. Părţile ei se află una într-alta, ca trei formaţiuni ovale de ceaţă, care înconjoară şi învăluie forma umană. Ea străluceşte în cele mai diferite culori, care nu-şi pot găsi un termen de comparaţie exterioară decât în ceea ce numim spectru. În aceste culori, care în octava superioară trec, la rândul lor, în roşu şi violet, străluceşte în cele mai diferite feluri ceea ce numim aură. În aură, omul e cuibărit ca într-un nor, şi în acest nor îşi găseşte expresia ceea ce trăieşte în sufletul uman drept dorinţă, pasiune, instincte. Întregul organism de simţire al omului îşi găseşte expresia în minunatul joc de culori al aurei. Această aură tripartită e sufletul omului. E sufletul omului, când îl percepem în mod obiectiv. În mod subiectiv îl poate percepe oricine: Fiecare om simte şi doreşte şi are pasiuni. El le trăieşte la fel cum trăieşte digestia şi respiraţia. Dar, de regulă, şcoala de psihologie exterioară obişnuită descrie numai ceea ce eu am numit trup sufletesc, sau ea mai descrie, cel mult, şi forma de manifestare exterioară a vieţii sufleteşti, nu însă şi ceea ce teosofia înţelege prin suflet. Ceea ce teosofia înţelege prin suflet este o realitate obiectivă. Dar, de regulă, ne putem referi la el numai aşa cum a făcut Fichte, când a atras atenţia asupra faptului că în această lume există trăiri superioare, faţă de care omul care nu poate să perceapă decât pe cale fizică seamănă cu un orb din naştere.

Am descris astfel cele trei părţi constitutive ale corpului fizic uman şi cele trei părţi constitutive ale sufletului uman. Dar, dat fiind faptul că prin cea de-a treia parte a sa, corpul fizic constituie o unitate împreună cu partea constitutivă (cea mai de jos) a sufletului uman, avem, în primă instanţă, două părţi constitutive, plus una plus alte două, aşadar, cinci: trup fizic, trup eteric, trup sufletesc, suflet al raţiunii, suflet al conştienţei, în care se aprinde lumina Eului. În aură, acest eu este un punct foarte interesant. Într-un anumit loc, Eul devine perceptibil. Găsiţi în interiorul ovalului exterior un loc demn de toată luarea aminte, pâlpâind în albastru sau licărind în albastru, tot de formă ovală. De fapt, e ca şi cum aţi vedea flacăra unei lumânări, dar cu diferenţa dintre culorile astrale şi cele fizice e ca şi cum în flacăra lumânării aţi vedea la mijloc albastrul. Este Eul, pe care-l percepeţi în cadrul aurei. Şi acesta e un lucru foarte interesant. Oricât de mult ar fi evoluat un om, oricât de mult şi-ar fi dezvoltat facultăţile de clarvedere, în acest loc el vede, în primă instanţă, acest corp albastru al Eului, acest corp-nimic albastru. Acesta e un sanctuar acoperit cu un văl, şi pentru clarvăzător. Nimeni nu poate privi în intimitatea Eului propriu-zis al altcuiva. Chiar şi pentru acela care şi-a dezvoltat simţurile sufleteşti, aceasta rămâne, în primă instanţă, o taină. Numai în interiorul acestui loc irizând în albastru prind să strălucească lucrurile nou cucerite. E o nouă formaţiune asemănătoare unei flăcări, care străluceşte în centrul flăcării albastre. Aceasta e cea de-a treia parte constitutivă a entităţii umane: spiritul. Dar acest spirit e format şi el din trei părţi constitutive, la fel ca şi celelalte părţi constitutive ale omului. Filosofia orientală le numeşte: manas, buddhi şi atma. Aceste trei părţi constitutive sunt dezvoltate la omul actual în aşa fel încât, de fapt, numai partea cea mai de jos, sinea spirituală – aceasta este traducerea corectă a cuvântului manas – e dezvoltată, ca germene, la omul actual care gândeşte. Acest manas este legat de cea mai de sus parte constitutivă a sufletului, exact la fel de strâns ca şi sufletul senzaţiei de corpul sufletesc, astfel încât, din nou, partea constitutivă cea mai înaltă a sufletului şi partea constitutivă cea mai de jos a spiritului formează o unitate, pentru că nu le poţi distinge unul de celălalt. În aură vezi, pur şi simplu, cea mai înaltă parte constitutivă a sufletului în centrul acelui loc ce irizează în albastru, acolo unde îşi are sediul Eul, şi vezi strălucind, în interiorul Eului, spiritul. Astăzi, spiritul e dezvoltat în oameni până pe treapta de manas. Celelalte părţi mai înalte, buddhi şi atma – spiritul vieţii şi omul spirit – sunt dezvoltate numai ca germeni, şi vom vedea cum se vor dezvolta în viitor în conferinţele următoare, când vom vorbi despre reîncarnare şi karmă.

Acestea sunt părţile legate între ele, formaţiunea cea mai înaltă a sufletului şi formaţiunea cea mai de jos a spiritului. Ceea ce nu poate fi observat separat e denumit în literatura teosofică, pur şi simplu, manas. Cele două formaţiuni supreme, buddhi şi atma, sunt fiinţa cea mai profundă a omului, sunt spiritul uman nemuritor. Avem, aşadar, de trei ori câte trei părţi constitutive ale entităţii umane, dintre care a treia e legată de a patra, formând o unitate, şi tot aşa a şasea cu a şaptea. În acest fel apare în structura umană vestitul sau, poate, rău famatul număr şapte, despre care aveţi prilejul să citiţi atât de des. În realitate, omul e format din trup, suflet şi spirit, iar fiecare parte constitutivă, la rândul său, din alte trei părţi constitutive; dintre acestea, de două ori câte două părţi constitutive sunt legate, formând o unitate, în felul acesta numărul nouă reducându-se la şapte. Omul trăieşte, în primă instanţă, a doua serie de câte trei părţi constitutive. El nu le poate percepe cu simţurile exterioare. Am arătat deja în conferinţa introductivă că literatura teosofică nu oferă doar o descriere a diferitelor regiuni ale vieţii, ci indică şi mijloacele şi căile prin care omul se poate înălţa până la metodele care-i dau posibilitatea de a percepe el însuşi toate acestea. Numai că, la fel cum omul de ştiinţă trebuie să înveţe cum se foloseşte microscopul, dacă vrea să privească în intimitatea naturii fizice, tot aşa, pentru a ajunge la o percepere veritabilă a celor descrise aici, e necesară o anumită dezvoltare spirituală. Oricine poate cunoaşte toate acestea; ele nu sunt un bun al câtorva privilegiaţi, ci un bun comun al tuturor. Aceia care s-au străduit intens să pună în aplicare îndrumările primite din partea Societăţii Teosofice, şi care au ajuns ei înşişi la percepţii în aceste regiuni, vă pot povesti experienţele lor. Ei nu le privesc altfel decât priveşte un explorator al Africii impresiile pe care le-a avut acolo. Autenticitatea acestora nu poate fi verificată dacă nu mergi tu însuţi acolo. Numai că, în general, metodele indicate nu sunt luate destul de mult în serios. Dacă cineva ar aplica în mod real şi cu seriozitate ceea ce am spus în ultimul capitol al cărţii mele Teosofie [ Nota 16 ], el ar putea ajunge deja foarte departe în observarea regiunilor superioare ale spiritului uman.

Cel care-şi poate face o imagine teosofică despre lume va înţelege multe dintre lucrurile pe care în cursul obişnuit al vieţii nu le-a putut înţelege. Deja întregi domenii din activitatea lui Goethe nu le puteţi înţelege dacă nu aveţi cunoştinţe de teosofie. Reflecţiile lui Goethe despre lumea vegetală le înţelege numai acela care ştie cât de cât ce numeşte Goethe procese de viaţă sau metamorfoza plantelor. Faptul că Goethe a fost teosof reiese dintr-o scriere „ascunsă” care e prezentă, ce-i drept, în orice ediţie a operelor sale, dar care e cel mai puţin citită: «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare de Crin». Acesta conţine întreaga teosofie, dar sub forma în care au fost comunicate dintotdeauna adevărurile teosofice. Numai de la întemeierea Societăţii Teosofice încoace ele au ajuns să fie prezentate în mod exterior; înainte, ele nu puteau fi prezentate decât în mod simbolic. «Basmul» [ Nota 17 ] e o astfel de expunere simbolică a învăţăturii teosofice. În Leipzig a dobândit Goethe facultatea de a privi în acea lume la care ne referim aici, şi anume, într-un mod destul de profund. Unele lucruri din «Faust» ne arată că Goethe făcea parte dintre teosofii iniţiaţi. Unele pasaje din Goethe sunt un fel de profesiune de credinţă a unui teosof. Aş vrea să închei conferinţa de astăzi prin nişte cuvinte ale lui Goethe care ar putea sta ca un motto deasupra acestei conferinţe, pentru că ele spun, în linii mari şi într-un stil lapidar, că lumea nu e numai natură fizică, ci şi entitate sufletească şi spirituală. Şi Goethe afirmă că lumea e o entitate spirituală acolo unde-l pune pe Spiritul Pământului să rostească acele cuvinte care ne permit să recunoaştem că în întreaga lume urzeşte viaţă spirituală:

„În valuri de viaţă, în furtună de fapte,
Mă înalţ şi cobor,
Ţes aici, ţes dincolo!
Naştere şi mormânt,
O veşnică mare,
O schimbătoare ţesere,
O viaţă arzândă,
Aşa lucrez la zumzăitorul război de ţesut al timpului
Şi Divinităţii-i ţes viu veşmânt.”