Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


III

REÎNCARNARE ŞI KARMĂ

Berlin, 20 octombrie 1904

Acum opt zile am vorbit despre structura omului şi despre diferitele părţi constitutive ale entităţii sale. Dacă faceţi abstracţie de subîmpărţirea mai subtilă pe care am făcut-o atunci, putem spune că entitatea umană se împarte în cele trei părţi: trup, suflet şi spirit. Dar cercetarea acestor trei mari părţi din care e formată entitatea umană ne duce la marile legi ale vieţii omeneşti, la nişte legi ale sufletului şi ale spiritului, exact la fel cum cercetarea lumii exterioare ne duce la legile vieţii fizice. Ştiinţa noastră curentă nu cunoaşte, de fapt, decât legile vieţii fizice. Ea nu e în stare să spună nimic despre legile vieţii sufleteşti şi ale vieţii spirituale, care acţionează în sferele superioare. Dar în aceste sfere superioare există legi, exact ca şi aici, şi aceste legi ale vieţii sufleteşti şi spirituale sunt, fără îndoială, mai importante şi mai esenţiale pentru om decât ceea ce se petrece din punct de vedere exterior, în spaţiul fizic. Dar înalta menire a omului, destinul nostru, motivul pentru care ne aflăm în acest trup, sensul acestei vieţi – răspunsul la toate aceste întrebări nu poate fi găsit decât numai şi numai în regiunile superioare ale vieţii spirituale.

O examinare a vieţii sufleteşti ne revelează marea lege fundamentală a acesteia, legea evoluţiei, care acţionează pe tărâm sufletesc, legea reîncarnării. Iar o examinare a vieţii spirituale ne revelează legea cauzei şi efectului, care acţionează în lumea spirituală, acea lege pe care în lumea fizică o cunoaştem cu precizie, potrivit căreia orice lucru are o cauză. Orice act al vieţii spirituale îşi are cauza sa şi trebuie să aibă cauza sa, iar această lege a vieţii spirituale se numeşte legea karmei. Legea reîncarnării sau reîntrupării constă în faptul că omul nu trăieşte o singură dată, ci că viaţa omului se desfăşoară sub forma unui mare număr de repetări, care, în orice caz, au avut odată un început şi care se vor încheia cândva. Aşa cum vom mai vedea în alte conferinţe, omul a intrat sub stăpânirea acestei legi a reîncarnării pornind de la alte condiţii de viaţă şi mai târziu el va depăşi din nou această lege, pentru a trece la alte faze ale evoluţiei sale. Legea karmei spune că destinul nostru, ceea ce i se întâmplă în viaţă, nu este lipsit de o cauză, că faptele noastre, experienţele noastre, suferinţele şi bucuriile uneia dintre vieţile noastre depind de vieţile anterioare, că în cursul vieţilor trecute ne-am făurit noi înşine destinul de acum. Iar prin felul cum trăim acum, creăm cauzele destinului pe care-l vom avea atunci când ne vom fi reîncarnat iarăşi.

Să ne ocupăm acum ceva mai exact de aceste reprezentări, de aceea a evoluţiei sufleteşti şi de aceea a cauzalităţii spirituale. Legea reîncarnării sau reîntrupării face ca sufletul uman să nu apară şi să trăiască o singură dată pe acest Pământ, ci de multe ori. Această lege, în realitatea ei nemijlocită, poate fi pe deplin înţeleasă, desigur, numai de acela care se dezvoltă prin metodele mistice, teosofice, atât de mult încât ajunge în stare să facă observaţii în regiunile sufleteşti ale existenţei, exact la fel cum omul obişnuit e în stare să facă observaţii în regiunile exterioare ale existenţei sensibile şi ale faptelor sensibile. Legea reîncarnării va fi pentru el o realitate numai atunci când evenimentele superioare se vor arăta ochilor săi sufleteşti aşa cum se arată evenimentele lumii fizice în faţa simţurilor fizice ale omului concret-sensibil. Mai există multe alte lucruri pe care omul nu le înţelege încă în zilele noastre, în esenţa lor propriu-zisă, dar el poate vedea efectele lor şi, de aceea, crede că ele există. Reîncarnarea e un lucru pe care majoritatea oamenilor nu îl pot vedea ca fapt real, şi pe care ei nici nu s-au obişnuit să-l privească drept efect exterior, şi, de aceea, nu cred în existenţa ei. Fenomenele electricităţii sunt şi ele de aşa natură încât orice fizician va spune că esenţa propriu-zisă a electricităţii ne este necunoscută; dar oamenii nu se îndoiesc de faptul că există o asemenea entitate, electricitatea. Ei văd efectele electricităţii, lumina şi mişcarea. Dacă oamenii ar putea vedea acţionând în faţa ochilor lor fizici amintirea, ca efect exterior, ei nu s-ar mai putea îndoi că există reîncarnare. Amintirea încă mai poate fi cunoscută cumva. Dar omul trebuie să se familiarizeze cu ceea ce, din reîncarnare, se manifestă pe plan exterior, pentru a se obişnui treptat cu acest gând, pentru a ajunge să vadă în mod just ceea ce teosofia numeşte reîncarnare.

Aş vrea, de aceea, să examinez mai întâi din punct de vedere exterior nişte fapte care sunt accesibile oricui, dar pe care omul nu e obişnuit să le privească din punctele de vedere potrivite. Dar dacă s-ar deprinde să privească aceste fapte din punctele de vedere potrivite, el şi-ar spune: Încă nu cunosc reîncarnarea ca fapt real, dar, la fel ca şi în cazul electricităţii, pot presupune că aşa ceva există. Cel care vrea să vadă în adevărata lor lumină realităţile fizice exterioare trebuie să urmărească atent legea evoluţiei, pe care, de la cercetările ştiinţifice ale secolului al XIX-lea încoace, o percepem pretutindeni în lumea exterioară. El trebuie să se întrebe: Ce se petrece în faţa ochilor noştri în lumea vie? Remarc de la bun început că nu vreau să ating aceste lucruri decât în treacăt, în general, fiindcă în următoarele conferinţe voi vorbi despre darwinism şi teosofie. Toate întrebările care se pot naşte în jurul acestei părţi a conferinţei de azi pornesc de la îndoielile şi de la gândul că s-ar putea ca teosofia să fie infirmată de darwinismul modern. Răspunsul la aceste întrebări îl veţi primi în conferinţa pe care o voi ţine peste opt zile.

Spuneam, deci, că această evoluţie trebuie înţeleasă în mod just. În secolul al XIX-lea, marele naturalist Linné încă mai spunea că există şi azi tot atâtea specii de plante şi animale câte au fost create iniţial. Această idee n-o mai împărtăşeşte nici un naturalist. Vieţuitoarele mai perfecte – aşa se presupune acum – s-au dezvoltat din organisme mai puţin perfecte. În acest fel, ştiinţele naturii au transformat ceea ce înainte putea fi studiat numai sincronic, vieţuitoarele care trăiesc la un moment dat unele alături de altele, în ceva ce poate fi studiat diacronic, ca succedare în timp. Dacă ne întrebăm acum: Datorită cărui fapt e posibilă evoluţia, datorită cărui fapt e posibil ca de-a lungul succedării diferitelor specii şi genuri în lumea animală şi cea vegetală să existe un fir evolutiv care le leagă între ele? – vom ajunge la o lege care, ce-i drept, e cam obscură pentru ştiinţele naturii din zilele noastre, ea fiind legată, totuşi, de legea dezvoltării fizice. Şi acesta e acel fapt care se manifestă sub forma aşa-numitei eredităţi. După cum se ştie, urmaşul unui organism nu e deosebit de înaintaşul său. Ne întâmpină, deci, asemănarea dintre strămoş şi urmaş. Şi prin faptul că, pe măsura trecerii timpului, acestei asemănări i se adaugă deosebirile, apare varietatea, diversitatea. Ea este, ca să zicem aşa, rezultatul a doi factori: acele însuşiri prin care urmaşul seamănă cu părinţii săi şi acelea prin care el se dovedeşte a fi diferit de aceştia. În acest fel apare şi diversitatea formelor animale şi vegetale, de la cea mai imperfectă până la cea mai perfectă. N-am înţelege niciodată de ce există diversitate, dacă n-ar exista legea eredităţii. Şi n-ar fi de înţeles nici din ce cauză urmaşul e diferit, în aşa fel încât această diversitate apare alături de asemănare. Această asociere dintre asemănare şi diversitate ne dă noţiunea de dezvoltare fizică. O găsiţi în viaţa plantelor, animalelor, oamenilor. Dar dacă vă întrebaţi: Ce se dezvoltă în planul fizic, ce se dezvoltă în viaţa plantei, ce se dezvoltă în viaţa animalului şi ce se dezvoltă în viaţa omului? – vom găsi o deosebire profundă între viaţa omului şi viaţa animală. Trebuie să ne clarificăm noi înşine care este această deosebire, trebuie s-o pătrundem cu mintea până în ultimele ei consecinţe, şi atunci nu ne vom mai opri acolo unde se opreşte cercetătorul materialist. Ci ne vom simţi obligaţi să mergem mai departe, va trebuie să extindem în mod esenţial ideea de evoluţie. Numai faptul că rămân ataşaţi de vechile obişnuinţe de gândire îi opreşte pe oameni să ajungă pe treptele mai înalte ale evoluţiei.

Aş vrea să explic numai în cazul omului şi al animalului care este această deosebire. Ea devine evidentă într-un fapt care nu poate fi contestat, dar căruia nu i se acordă suficientă atenţie. Dacă am înţeles însă despre ce e vorba, acest fapt va aduce multă lumină şi ne va lămuri extraordinar de bine. Acest fapt poate fi cuprins în aforismul: Omul are o biografie, animalul nu are biografie. Orice om care posedă un câine, cai, maimuţe, va obiecta, desigur, spunând că un animal are înclinaţii specifice, individuale, şi că el are, dintr-un anumit punct de vedere, o existenţă individuală, şi că, de aceea, e posibil să se scrie biografia unui câine, a unui cal sau a unei maimuţe. Nu vreau să pun la îndoială acest lucru. Dar în acelaşi sens se poate scrie şi biografia unei pene de scris! Nimeni nu va nega însă faptul că nu e acelaşi lucru cu relatarea unei biografii umane. Pretutindeni sunt numai treceri, deosebiri de grad şi, de aceea, în sens figurat, ceea ce e valabil mai ales pentru om, e valabil şi pentru fiinţele inferioare lui, ba poate fi aplicat chiar şi lucrurilor. De ce n-am putea descrie şi însuşirile unei călimări de cerneală? Veţi constata, totuşi, că există o deosebire radicală între biografia unui om şi biografia unui animal. Dacă vrem să ne referim la ceea ce, în cazul unui animal, ne interesează la fel de mult cum ne interesează în cazul omului individual biografia lui, atunci trebuie să dăm descrierea speciei. Când descriem un câine, un leu, ceea ce descriem e valabil pentru toţi câinii, pentru toţi leii. Şi nu trebuie să ne gândim acum la biografia unor oameni de seamă. Putem scrie biografia unui oarecare domn Lehmann sau Schulze. Totuşi, ea se deosebeşte în mod esenţial de orice biografie de animal, şi ea prezintă în cazul omului acelaşi interes pe care-l prezintă, la animal, descrierea speciei.

Am spus prin aceasta oricărui om care gândeşte în mod precis: pentru om, biografia înseamnă ceea ce pentru animal înseamnă descrierea speciei. Iată de ce în lumea animală se vorbeşte despre evoluţie a genurilor sau a speciilor, pe când în cazul omului trebuie să pornim de la individ. Omul e o specie în sine, nu în sens fizic, în măsura în care omul se află pe treapta cea mai de sus a animalităţii, fiindcă în ceea ce priveşte caracterele speciei, la om lucrurile stau la fel ca şi la animal: Dacă descriem omul ca specie, îl descriem la fel cum am face cu specia leilor sau cu specia tigrilor, a felinelor. Dar esenţial diferită e descrierea individualului din om. Ceea ce e individual în om, e o specie în sine. Această propoziţie, dacă o pătrundem bine cu mintea, ne va duce la un mod superior de a descrie evoluţia din cadrul regnului uman. Dacă vreţi să vă informaţi în legătură cu caracterele speciei umane, cu forma exterioară – fiindcă aici avem caracterele comune ale speciei umane –, veţi recurge, exact ca şi în cazul evoluţiei animale, la noţiunea de ereditate, şi veţi şti din ce cauză Schiller a avut un nas de o anumită formă, o fizionomie aparte, atunci veţi deduce înfăţişarea lui Schiller, cu mai mult sau mai puţin succes, din aceea a strămoşilor săi. Dar biografia omului e mai presus de toate acestea. De-abia aici e vorba de ceea ce îl deosebeşte pe un om în mod radical de toţi ceilalţi. Dintre aceste două domenii, pentru noţiunea de reîncarnare caracterele speciei n-au nici o importanţă. Ceea ce ne interesează aici e celălalt domeniu, pe care-l distingem drept entitate sufletească propriu-zisă, drept viaţă interioară a omului, acel ceva care-l deosebeşte pe un om de toţi ceilalţi.

Ştiţi cu toţii că fiecare din noi avem o viaţă sufletească absolut deosebită de a celorlalţi şi că ea se exprimă în simpatiile şi antipatiile noastre propriu-zise, în caracterul nostru, în firea noastră proprie, în felul cum ne manifestăm din punct de vedere sufletesc. La fel cum însuşirea prin care leii realizează ceva poartă amprenta specifică a leilor, a speciei leilor, tot aşa activitatea specifică a unui oarecare domn Müller sau Leh­mann poartă amprenta specifică a acestor suflete individuale. Simpatia, antipatia, înclinaţiile, obiceiurile, într-un cuvânt, tot ceea ce numim temperament al unui om sau caracter al său – dorinţele, pornirile, pasiunile sale, intensitatea cu care doreşte –, toate acestea le putem considera individuale numai când le întâlnim la om. Căci deja în regnul animal întâlnim pretutindeni ceea ce am spus că e la omul viu specific al sufletului său. Şi acolo întâlnim simpatii şi antipatii, înclinaţii, porniri, ba chiar şi un caracter anume. În general, făcând iarăşi abstracţie de diferenţele mai fine, noi numim suma apucăturilor pe care le observăm la un animal manifestare a instinctelor animale. Ei bine, ştiinţa secolului al XIX-lea a încercat să explice şi acest instinct, această viaţă sufletească din animal, aşa cum explică forma exterioară, şi anume prin ereditate. S-a afirmat că animalele desfăşoară anumite activităţi, ele se întipăresc în natura lor, devenind astfel obişnuinţă, şi că apoi ele apar la urmaşi ca instincte moştenite, de exemplu, deprinderea anumitor câini de a alerga repede, pentru a fi folosiţi la vânătoare. Exercitându-se astfel deprinderea de a alerga repede, urmaşii acestor câini se vor naşte, fără îndoială, cu acest instinct de a alerga repede, drept câini buni pentru vânătoare prin însăşi natura lor. În acest fel caută Lamarck să explice instinctele animalelor; ele sunt, în concepţia lui, deprinderi dobândite prin exerciţiu şi transmise pe cale ereditară.

O reflecţie adevărată ne va arăta însă foarte curând că tocmai instinctele complicate nu pot fi în nici un caz moştenite şi nici nu pot avea legătură cu nişte deprinderi dobândite prin exerciţiu şi transmise pe cale ereditară. Tocmai acele instincte care sunt cele mai complicate îi arată observatorului, prin simpla lor natură, că în nici un caz nu se poate spune că ele au apărut pe cale ereditară. Gândiţi-vă la o muscă, care zboară de îndată ce ne apropiem de ea. Aceasta este o manifestare instinctivă. Cum va fi dobândit musca acest instinct? Potrivit teoriei de mai sus, strămoşii ei n-au avut acest instinct. Ei au aflat, pe cale conştientă sau inconştientă, că în anumite împrejurări e rău dacă rămân pe loc, şi astfel s-au deprins să zboare de acolo, pentru a scăpa de pericol. Cine-şi dă cu adevărat seama de toată această situaţie, nu va putea spune că un număr de insecte, aflând că vor fi omorâte, s-au deprins s-o ia din loc, pentru a scăpa de moarte. Ca să fi transmis urmaşilor din experienţa lor, ar fi trebuit să rămână în viaţă. Vedeţi, aşadar, că e imposibil să vorbeşti în acest fel de ereditate, fără a te încurca în cele mai mari contradicţii. Am putea aduce sute şi mii de exemple de lucruri pe care le fac o singură dată. Gândiţi-vă la formarea crisalidei de fluture: Acest lucru e făcut o singură dată în viaţă, şi de aici reiese în mod convingător că în acest caz nu se poate vorbi de ereditate, aşa cum facem în cazul vieţii corporale. Şi astfel, naturalistul renunţă cu totul la ideea că instinctele ar fi însuşiri dobândite prin exerciţiu şi transmise pe cale ereditară. Aici nu e vorba de transmiterea unor experienţe nemijlocite făcute în viaţa fizică, ci de o influenţă a lumii sufletelor animale. În conferinţele următoare vom vorbi în mod ceva mai precis despre această lume a sufletelor animale. Azi ne putem mulţumi cu constatarea că e imposibil să vorbim de o transmitere a însuşirilor sufleteşti de la părinţi asupra urmaşilor, aşa cum vorbim de ereditate în cazul corporalităţii fizice. Totuşi, dacă vrea să vadă că lumea are un sens şi o raţiune a ei, omul trebuie să introducă în lume o anumită legătură între lucruri; el trebuie să fie în stare să deducă orice efect din cauza lui. Ceea ce apare ca viaţă sufletească individuală, ceea ce se manifestă la diferiţii indivizi umani drept simpatii şi antipatii, drept manifestări ale temperamentului şi caracterului, trebuie să poată fi deduse, aşadar, din anumite cauze.

Ei bine, în ceea ce priveşte însuşirile lor, oamenii sunt diferiţi. De aceea, e necesar să explicăm diversitatea indivizilor umani. Şi n-o putem face altfel decât introducând şi în sfera vieţii sufleteşti aceeaşi noţiune de evoluţie pe care o avem în sfera vieţii fizice. Pe cât ar fi de absurd să credem că un leu desăvârşit, ca specie, a crescut dintr-o dată din pământ sau că un animal nedesăvârşit s-ar fi dezvoltat dintr-o dată, tot atât de imposibil e ca trăsăturile individuale ale unui om să se fi dezvoltat din nimic. Şi trăsăturile individuale ale unui om trebuie să fie deduse întocmai cum deducem o specie evoluată din una mai puţin evoluată. Cineva care gândeşte cu adevărat nu va voi să explice însuşirile sufleteşti ale unui om aşa cum explică însuşirile corporale, în mod pur şi cinstit, prin ereditate. Ceea ce ţine de corporalitate, ceea ce e legat de faptul că eu am mâini mai puţin puternice decât un altul, este ereditate fizică. Din cauză că am o constituţie corporală mai debilă, şi lipsa de forţă a mâinilor va fi mai mare decât la un altul, care are o constituţie corporală mai robustă. Tot ceea ce ţine de corpul fizic poate fi înţeles, în privinţa dezvoltării sale, cu ajutorul cuvântului ereditate, dar nu şi ceea ce ţine de viaţa lăuntric-sufletească. Cine ar putea deduce felul de a fi al lui Schiller, talentul, temperamentul său etc., sau talentul lui Newton, din însuşirile strămoşilor săi? Cine îşi închide ochii în faţa realităţii, poate să facă acest lucru. Dar îi este imposibil să întreprindă o asemenea cercetare aceluia care nu se închide în acest fel. Dacă omul, ca fiinţă înzestrată cu suflet, e propria lui specie, înseamnă că acele însuşiri sufleteşti complicate pe care le întâlnim la o fiinţă sau alta nu pot fi deduse din acelea ale strămoşilor săi fizici, ci trebuie deduse din alte cauze anterioare, care n-au existat în strămoşi, ci altundeva. Şi, deoarece cauzele respective îl ating numai pe acel individ uman, înseamnă că ele n-au legătură decât cu acel om. Şi, după cum în cazul animalelor nu putem căuta originea leului în specia urşilor, tot aşa, originea individualităţii nu poate fi căutată în vreun alt om, ci numai în omul respectiv, pentru că omul e individul propriei sale specii. De aceea, originea lui nu poate fi găsită decât în el însuşi. Pentru că omul aduce cu sine anumite însuşiri, care-l caracterizează exact la fel cum îl caracterizează pe leu specia lui, şi ele trebuie deduse din individul însuşi. Ajungem astfel la ideea lanţului de încarnări prin care omul individual trebuie să fi trecut deja, exact la fel cum s-a întâmplat cu specia leilor, cu specia luată în întregime. Acesta e modul exterior de a privi lucrurile. Dacă privim în jurul nostru, în lumea fizică, vom găsi că ea poate fi înţeleasă numai dacă suntem în stare să trecem de simpla ereditate şi să concepem o lege a reîncarnării, care e legea naturală pe treapta sufletească.

Pentru cel care are facultatea de a face observaţii în lumea sufletească, aceasta nu e o ipoteză, ci o deducţie. Ceea ce am spus nu e decât o deducţie. Aceluia care, prin aplicarea metodelor misticii şi teosofiei, a ajuns să se poată înălţa la observaţia directă, reîncarnarea i se înfăţişează ca un fapt real. Ultima dată am vrut să învăţăm să facem, aş zice, studii teosofice microscopice. Azi vrem să ajungem la constatarea că teosofii au reuşit să vadă în faţa ochiului lor sufletesc, ca fapte reale, ceea ce numim simpatii şi antipatii, pasiuni şi dorinţe, într-un cuvânt, tot ceea ce numim caracter, exact la fel cum în faţa ochilor celui care face observaţii în planul fizic apare înfăţişarea fizică exterioară. Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că cel înzestrat cu facultatea de a face observaţii în lumea sufletească se află în aceeaşi situaţie ca şi cercetătorul pe plan exterior, în acest caz observatorul sufletesc are în faţa lui aceleaşi realităţi, în acest caz el priveşte complicata structură, acea formă de lumină adăpostită în forma exterioară, tot ca realitate exterioară, exact la fel cum înfăţişarea fizică e o realitate pentru observatorul care priveşte cu ochii fizici. Această formă aurică este pentru el, într-un caz, semnul că are în faţa lui o fiinţă sufletească superioară, evoluată, cu o aură bine diferenţiată, organizată, înzestrată cu organe, ca în cazul leului, să zicem; sau, în alt caz, semnul că are în faţa lui o fiinţă mai primitivă, cum e melcul.

Şi dacă privim sufletul, aura unui sălbatic neevoluat, ea va fi relativ simplă, va apărea în culori simple, ea ni se va înfăţişa sub o asemenea formă, încât vom putea opune, în ceea ce priveşte gradul ei de perfecţiune, această aură simplă, această aură nediferenţiată şi săracă în culori a sălbaticului, aurei complicate a unui european cultivat, la fel cum am opus un melc neevoluat sau o amibă unui leu evoluat. Şi apoi urmărim evoluţia de pe tărâmul sufletesc, ca şi aura. Şi constatăm că, dacă ne întoarcem în trecut, aura era mai imperfectă. Şi acest lucru îi dă aceluia care face observaţii pe acest tărâm posibilitatea de a observa în mod nemijlocit viaţa sufletească însăşi.

Dacă ne înălţăm acum în sfera vieţii spirituale, legea fizică a cauzei şi efectului ne va întâmpina în viaţa spirituală drept lege a karmei. Această lege a karmei spune referitor la spirit exact ceea ce spune, referitor la fenomenele exterioare, fizice, legea cauzei şi a efectului, legea cauzalităţii. Dacă în lumea fizică exterioară vedeţi un fenomen oarecare, dacă vedeţi o piatră căzând la pământ, vă veţi întreba: de ce cade piatra? Şi nu vă veţi găsi liniştea până ce nu veţi fi stabilit care e cauza. Dacă vă ies în întâmpinare nişte fenomene spirituale, trebuie, exact la fel, să căutaţi cauzele spirituale. Şi cât de la îndemână ne stau faptele spirituale! Unul e un om pe care-l socotim fericit, un altul e condamnat pentru întreaga lui viaţă la nefericire. Ceea ce numim destin uman e cuprins în întrebarea: De ce se întâmplă un lucru sau altul? În faţa acestui „De ce?” întreaga ştiinţă exterioară stă cu totul dezarmată, fiindcă nu ştie să aplice la fenomenele spirituale legea binecunoscută a cauzei şi a efectului. Dacă aveţi o bilă de metal şi o aruncaţi în apă, se va întâmpla un lucru foarte precis. Se va întâmpla însă un cu totul alt lucru dacă dumneavoastră aţi adus mai întâi bila de metal în stare de incandescenţă. Dumneavoastră veţi căuta să vă explicaţi diferitele fenomene potrivit cu legea cauzei şi a efectului. Tot aşa trebuie să vă întrebaţi şi în cazul vieţii spirituale: De ce unui om îi reuşeşte un lucru, altuia nu? De ce mie îmi reuşeşte un lucru, altul nu? Toate acestea ne fac să ne dăm seama cum se face că un anumit fapt are în realitate o caracteristică anume, foarte precisă. Acea clocotire a apei apare din cauză că eu am înfierbântat bila de metal. Nu de apă depinde acest fenomen, ci modificarea suferită în prealabil de către bila de metal provoacă soarta pe care o are bila de metal când o aruncăm în apă. Aşadar soarta bilei de metal depinde de stările prin care a trecut ea înainte; de ele depinde ce fel de fenomen se apropie de această bilă în cazul următoarei „trăiri” a ei – ca să rămânem la acest exemplu.

Trebuie, deci, să spunem: Orice faptă pe care o săvârşesc influenţează omul spiritual din mine, transformă omul spiritual din mine, la fel cum bila de metal s-a transformat pentru că am încălzit-o. Aici e necesară o gândire încă şi mai subtilă decât pe tărâm sufletesc. Aici trebuie să ajungem, cu linişte şi răbdare, să înţelegem că omul spiritual e transformat de către o faptă a noastră. Dacă azi cineva comite un furt, aceasta e o faptă care lasă asupra omului spiritual amprenta unei însuşiri inferioare, în comparaţie cu situaţia în care am ajutat un om. Nu e totuna dacă eu săvârşesc o acţiune morală sau una fizică. Ceea ce este pentru apă bila de metal înfierbântată, este amprenta morală pentru om. Pe cât de puţin va rămâne fără efect în viitor un fapt fizic, tot pe atât de puţin va rămâne fără efect pentru viitor acea amprentă morală. Nici în spiritual nu există cauze fără efectele corespunzătoare. De aici rezultă marea lege conform căreia orice faptă trebuie să aibă în mod necesar un efect, să existe un efect asupra fiinţei spirituale respective. În fiinţa spirituală însăşi, în soarta fiinţei spirituale respective, trebuie să-şi găsească expresia amprenta morală a faptei sale.

Această lege, potrivit căreia amprenta morală a unei fapte trebuie să-şi facă neapărat efectul, e legea karmei. Am făcut astfel cunoştinţă cu noţiunile de reîncarnare şi karmă. Împotriva acestor noţiuni se ridică destule obiecţii; dar un om care gândeşte cu adevărat nu poate obiecta nimic împotriva caracterului lor general. Viaţa omenească ne arată în toate fenomenele ei – şi faptele exterioare o dovedesc, de asemenea – că există evoluţie în sfera vieţii spirituale, că şi în viaţa spirituală există cauză şi efect. Şi unii dintre aceia care nu se situează pe poziţiile teosofiei au încercat să caute cauze şi efecte pe tărâmul spiritualului, de exemplu, un filosof al epocii moderne, Paul Rée [ Nota 18 ], prietenul lui Friedrich Nietzsche. El a căutat să explice un fenomen spiritual pe cale exterioară, apelând la noţiunea de evoluţie. El pune întrebarea: Oare a existat întotdeauna în cursul evoluţiei conştiinţa? Şi el arată apoi că există oameni care nu au ceea ce, pe treapta noastră de evoluţie, se numeşte conştiinţă. Existau vremuri când în sufletul uman nu se dezvoltase încă ceea ce numim conştiinţă. Pe atunci, oamenii au trecut prin diverse experienţe. Ei au constatat că, dacă săvârşesc anumite fapte, aceste fapte atrag asupra lor o pedeapsă, că societatea se răzbună pe aceia care-i dăunează. Şi astfel, în sufletul uman s-a dezvoltat simţul a ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă. Cu timpul, acesta s-a transformat într-un fel de însuşire ereditară şi astăzi oamenii se nasc deja cu acel simţ care-şi găseşte expresia sub forma de glas al conştiinţei şi care le spune dacă e bine sau nu să facă un anumit lucru. În acest fel s-a dezvoltat, în general, în omenire, după cum crede Rée, conştiinţa. Rée a arătat aici foarte frumos că noţiunea de evoluţie poate fi aplicată însuşirilor sufleteşti, deci şi conştiinţei. Dacă ar fi făcut doar un pas mai departe, el ar fi ajuns pe tărâmul teosofiei.

Aş mai vrea să relatez un singur fenomen. Şi anume, că putem indica în mod precis, în istoria culturii europene, momentul în care se vorbeşte pentru prima dată despre conştiinţă. Dacă treceţi în revistă întreaga lume a antichităţii greceşti şi dacă urmăriţi descrierile şi relatările ei, nu veţi găsi nicăieri, nici măcar în vechea limbă greacă, un cuvânt care să desemneze ceea ce numim conştiinţă. Nu există nici un cuvânt pentru această noţiune. Deosebit de izbitor poate fi ceea ce-l auzim pe Platon povestind despre Socrate. Din toate dialogurile socratice lipseşte cuvântul care a apărut mai târziu – numai în ultimul secol de dinaintea naşterii lui Christos – în Grecia. Unii cred că celebrul daimon ar fi totuna cu conştiinţa. Dar această presupunere poate fi uşor infirmată şi nu poate fi luată în considerare în mod serios. Conştiinţa n-o întâlnim decât în lumea creştină. Există o trilogie dramatică, «Orestia», a lui Eschil. Acolo, Oreste se află sub impresia nemijlocită a matricidului. El îşi omoară mama, pentru că aceasta îl omorâse pe tatăl său. Şi ni se arată că Oreste este urmărit de Erinii, că el este judecat şi declarat nevinovat. Nu apare nimic altceva, în afară de noţiunea unor zei care pedepsesc în mod exterior ceea ce se petrece, e teama de nişte puteri din afară. Nimic din ceea ce cuprinde noţiunea de conştiinţă.

Urmează apoi Sofocle, şi după el Euripide. La ei, Oreste apare cu totul altfel. Motivul pentru care el se simte vinovat – aici ne întâmpină într-un cu totul alt fel. La aceşti poeţi, Oreste se simte vinovat fiindcă acum ştie că a făcut ceva rău. Şi de aici se dezvoltă în limba greacă, şi la fel şi în latină, cuvântul „conştiinţă”. A avea ştiinţă de propria-ţi faptă, a te putea observa pe tine însuţi, a fi cu adevărat de faţă când săvârşeşti o faptă – toate acestea trebuie, aşadar, să se fi dezvoltat de-abia cu timpul. Dacă Paul Rée ar avea dreptate, şi conştiinţa ar fi o urmare a evoluţiei omului în general, dacă ar fi adevărat că ea se dezvoltă prin constatările pe care omul le face atunci când e pedepsit pentru ceva ce dăunează semenilor, şi, deci, îşi dăunează şi lui însuşi, dacă face un lucru care nu e pe linia unei ordini înţelepte a lumii – dacă aceasta ar fi cauza, fără îndoială, această conştiinţă ar fi trebuit să apară la scara întregii omeniri. Deoarece cauza exterioară apare mereu în mod asemănător, conştiinţa ar fi trebuit să apară la mase mai mari de oameni, ar fi trebuit să apară în acelaşi timp la un trib întreg, ar fi trebuit să se dezvolte aşa cum se dezvoltă o însuşire a speciei. Aici ar fi necesar să se studieze istoria lumii antice greceşti, ca istorie a evoluţiei sufleteşti. Fiindcă pe atunci când în Grecia s-a dezvoltat în indivizi izolaţi acea noţiune pe care n-o întâlnim în Grecia unor vremuri mai vechi, a fost o epocă în care absenţa conştiinţei era de-a dreptul la ordinea zilei. Citiţi descrierile făcute perioadei războaielor dintre Atena şi Sparta! Iată, deci, că despre conştiinţă nu putem spune că e o însuşire caracteristică speciei, ca însuşirile animalului.

Unii ridică şi o altă obiecţie. Dacă omul trăieşte de multe ori pe Pământ, el şi-ar aminti, desigur, vieţile sale anterioare. Dar, de fapt, nu e chiar aşa uşor de înţeles, din capul locului, din ce cauză nu şi le aminteşte. Trebuie să ştim mai întâi ce e amintirea şi în ce fel ia naştere amintirea. Am arătat deja ultima dată că în actualul stadiu al evoluţiei omul trăieşte, ce-i drept, în lumile sufletesc-astrală şi spiritual-mentală, dar că el nu e conştient de existenţa acestor două lumi, ci e conştient numai de existenţa lumii fizice, că de-abia în viitor şi când va fi atins trepte mai înalte de dezvoltare va dobândi ceea ce au dobândit încă de pe-acum unii indivizi izolaţi. Omul aflat pe o treaptă medie de evoluţie va putea fi conştient în lumea sufletească şi în cea spirituală mult mai târziu. Omul aflat pe o treaptă medie de evoluţie e conştient în lumea fizică şi trăieşte în lumile sufletească şi spirituală. Aceasta pentru că forţa cu care el gândeşte propriu-zis, creierul, are nevoie de lumea fizică pentru a-şi desfăşura activitatea. A fi activ în lumea fizică înseamnă a fi conştient de tine în viaţa fizică. Când doarme, omul nu e conştient de sine. Cine se dezvoltă prin metodele mistice, îşi dezvoltă, de asemenea, şi conştienţa din timpul somnului şi al unor stări superioare. Această conştienţă îi dă posibilitatea de a-şi aminti ceea ce a trăit în timpul vieţii. Deoarece creierul său există în lumea fizică, el îşi aminteşte ceea ce i se întâmplă în fizic. Omul care nu lucrează numai cu creierul fizic, ci care se poate folosi şi de material sufletesc, pentru a fi în suflet la fel de conştient cum e omul obişnuit în corp, va ajunge cu amintirea lui ceva mai departe. La fel cum animalul neevoluat nu posedă facultăţile leului evoluat, dar va avea cândva aceste facultăţi, tot aşa şi omul care nu posedă facultatea de a-şi aminti vieţile lui trecute va avea mai târziu această facultate.

În sferele şi mai înalte e greu să ajungi în mod spiritual la înţelegerea legăturii dintre cauză şi efect. Acest lucru e posibil numai în lumea mentală, dacă omul e în stare să gândească nu numai în corpul fizic şi în corpul astral, ci şi în viaţa pur spirituală. Dar în acest caz el e în stare, de asemenea, să arate, în legătură cu orice întâmplare, din ce cauză a survenit ea. Această sferă e atât de înaltă, încât e nevoie de multă răbdare pentru a-ţi dezvolta acele însuşiri care-ţi dau posibilitatea să vezi cauza şi efectul în viaţa spirituală. Omul care e conştient în lumea fizică şi trăieşte doar în lumile sufletească şi spirituală, îşi va aminti numai ceea ce i s-a întâmplat între naştere şi moarte. Cel care e conştient în lumea sufletească are facultatea de a-şi aminti, până la un anumit punct, naşterea. Iar cine e conştient în lumea spirituală, vede legea cauzei şi a efectului în contextul ei real.

O altă obiecţie, ridicată uneori, e cuprinsă în întrebarea: Dar nu ajungem în acest fel la fatalism? Dacă totul e determinat cauzal, oare nu se află omul sub puterea fatumului, fiind obligat să-şi spună mereu: Aceasta e karma mea şi noi nu ne putem schimba destinul? Acest lucru poate fi afirmat la fel de puţin, pe cât de puţin se poate spune: Nu-mi pot ajuta aproapele, şi sunt atât de dezolat că nu-l pot ajuta; aş ajunge la disperare dacă aş vrea să-l ajut să fie mai bun, fiindcă totul zace în karma lui. Cel care compară cât de cât legea vieţii şi legile naturii şi ştie ce este aceea o lege, nu va putea ajunge niciodată la o înţelegere atât de greşită a legii karmei. Felul cum se combină sulful, oxigenul şi hidrogenul, pentru a da acidul sulfuric, e supus unei legi naturale imuabile. Dacă acţionez împotriva acestei legi, care zace în însuşirile celor trei substanţe, nu voi obţine niciodată acid sulfuric. E necesară, pentru a-l obţine, activitatea mea personală. Eu sunt liber să pun sau nu în aceeaşi retortă aceste substanţe. Deşi legea e absolută, ea poate intra în acţiune numai prin fapta mea, la care m-am decis în libertate. Aşa e şi cu legea karmei. O faptă pe care am săvârşit-o în vieţile anterioare va atrage după sine, în mod inevitabil, un efect în această viaţă. Dar eu sunt liber să acţionez în sens invers acelui efect, să săvârşesc o altă faptă, care va anula în mod legic eventualele urmări rele ale faptei din trecut. După cum, conform unei legi imuabile, o bilă încinsă pusă pe masă, va arde masa, dar eu pot să răcesc bila şi s-o pun numai după aceea pe masă. Ea nu va mai arde masa. Într-un caz, ca şi în celălalt, eu am acţionat potrivit legii. O faptă din trecut mă obligă la o altă faptă; efectul faptei din viaţa mea trecută nu poate fi înlăturat, dar eu pot întreprinde o altă acţiune şi pot schimba în mod tot atât de legic efectul dăunător într-un efect folositor, numai că toate acestea se petrec conform cu legile cauzalităţii spirituale. Legea karmei poate fi comparată cu ceea ce a fost înscris într-un registru de conturi. În partea stângă şi în partea dreaptă sunt scrise anumite cifre. Dacă facem adunarea coloanei din stânga şi a coloanei din dreapta şi scădem apoi o sumă din cealaltă, vom avea situaţia casei. Aceasta e o lege imuabilă. După cum mi-au mers afacerile până acum, situaţia casei va fi bună sau rea. Dar oricât de exact ar acţiona această lege – eu pot încheia noi afaceri, şi întreaga situaţie se va schimba, în mod tot atât de legic cum s-a schimbat şi înainte. Eu sunt determinat într-un anumit fel prin karma mea, dar în orice moment registrul de conturi al vieţii mele poate fi schimbat prin noi fapte înscrise în el. Dacă vreau să creez o situaţie nouă, trebuie mai întâi să fi făcut adunarea celor două coloane de cifre, pentru a vedea dacă am un surplus de casă, ori am datorii. Tot aşa şi cu evenimentele din registrul de conturi al vieţii. Ele se adaugă vieţii mele. Cel care poate pătrunde cauzalitatea vieţii sale, îşi poate spune şi el: contul meu se închide în mod activ sau pasiv, şi eu trebuie să adaug cutare sau cutare faptă, pentru a anula părţile bune şi părţile rele din viaţa mea, pentru a mă elibera treptat de tot ceea ce am adunat drept karmă a mea. Acesta e marele ţel spre care tindem în viaţa umană, de a ne elibera, odată şi odată, de karma apărută cândva. A găsi punctele finale în registrul de conturi ale vieţii sale stă în puterea fiecărui om.

Avem cele două legi mari, legea vieţii sufleteşti şi legea vieţii spirituale. Şi azi deja se iveşte întrebarea: ce ia naştere între cele două vieţi, cum lucrează spiritul între moarte şi următoarea naştere? Va trebui să examinăm soarta omului în răstimpul dintre două vieţi şi vom parcurge etapele pe care le străbate el între moarte şi o nouă viaţă. Vom vedea atunci câtă credinţă şi cunoaştere şi religiozitate pot pătrunde în cunoaşterea occidentală! Marile legi nu se adresează doar simţurilor, ci spiritualului şi sufletescului, încât omul să poată vorbi de cauză şi efect nu numai în lumea fizică, ci şi în viaţa spirituală; fiindcă ceea ce au spus marile spirite se va împlini, se va arăta că noi înţelegem lumea numai parţial, dacă luăm seama numai la ceea ce auzim, vedem şi pipăim. Pentru a înţelege lumea în întregime, trebuie să ne înălţăm mai sus şi să cercetăm legile care se referă la toate simţurile omului, pentru a afla de unde vine omul şi spre ce viitor se îndreaptă. Aceste legi trebuie găsite pe tărâmul spiritual şi atunci vom înţelege următoarele versuri ale lui Goethe, care a fost un reprezentant al teosofiei, şi ne vom da seama ce vrea să spună prin ele:

„Misterioasă-n plină zi [ Nota 19 ],
Natura nu te lasă să-i scoţi vălul
Şi ce nu vrea s-arate spiritului tău
Tot n-ai să-i smulgi cu pârghii şi şuruburi...”

Numai dacă omul trece dincolo de orizontul strict personal, dacă e conştient de supraponderea pe care o are individualitatea, adică personalitatea superioară din el, faţă de personalitatea lui, dacă el înţelege să devină impersonal, să trăiască impersonal, să lase ca în el să pulseze impersonalul, atunci iese din sfera culturii care e încâlcită în iţele formelor exterioare şi se transpune într-o cultură plină de viaţă, aceea a viitorului. Chiar dacă nu acesta e idealul suprem spre care tinde teosofia, chiar dacă aceasta nu este ultima consecinţă pe care o tragem din teosofie, totuşi, e un pas mai departe spre acel ideal în lumina căruia omul învaţă să trăiască numai dacă nu mai are în vedere ceea ce e de interes personal, ci ceea ce e veşnic şi nepieritor. Acest ceva veşnic şi nepieritor, buddhi, germenul înţelepciunii, care zace latent în suflet, va trebui să ia locul culturii bazate pe intelect. Şi există multe dovezi care arată că teosofia are dreptate cu această concepţie a ei despre viitorul evoluţiei omenirii. Cea mai importantă însă e aceea că în viaţa însăşi se fac simţite deja nişte forţe care cer să le cercetăm şi să le înţelegem cu adevărat, pentru a ne umple apoi noi înşine cu idealul lor. Măreţia lui Tolstoi constă tocmai în faptul că el vrea să-l scoată pe om din cercul îngust al gândurilor lui şi să-i dea profunzime spirituală, că el nu vrea să-i arate idealurile noastre materiale, idealurile oarecare ale vieţii noastre sociale, ci idealurile care nu pot ţâşni decât din suflet. Dacă suntem teosofi adevăraţi, atunci vom recunoaşte forţele care acţionează în evoluţia lumii şi nu vom rămâne orbi şi surzi la sensul care străluceşte spre noi în epoca prezentă din direcţia teosofiei, ci vom recunoaşte aceste forţe despre care de obicei teosofia vorbeşte în mod profetic. Tocmai aceasta trebuie să-l caracterizeze pe un teosof, faptul că el învinge întunericul şi eroarea, că învaţă să aprecieze şi să cunoască în mod just viaţa şi lumea. Un teosof care s-ar retrage din lume, care ar avea faţă de viaţă o atitudine rece şi străină, ar fi un rău teosof, oricâte dogme teosofice ar şti să predice.

Teosofii care ne ajută să ne înălţăm din lumea fizică în lumile superioare, care privesc ei înşişi în lumile suprasensibile, trebuie să ne înveţe, pe de altă parte, cum să observăm suprasensibilul în planul nostru fizic şi să nu ne pierdem în lumea sensibilă. Noi cercetăm cauzele ce vin din spiritual, pentru a înţelege pe deplin lumea sensibilă, care e o creaţie a lumii spirituale. Lumea sensibilă n-o înţelegem dacă rămânem între limitele realităţilor senzoriale, deoarece cauzele vieţii concret-sensibile vin din spiritual. Teosofia vrea să facă din noi nişte clarvăzători în ceea ce priveşte realităţile lumii sensibile. De aceea vorbeşte ea de „străvechea înţelepciune”. Ea vrea să ne deschidă pentru spiritual. Ea vrea să-l transforme pe om, pentru ca el să poată privi în mod clarvăzător tainele superioare, suprasensibile ale existenţei. Dar acest lucru nu trebuie plătit prin pierderea capacităţii de a înţelege ceea ce există în imediata noastră apropiere. Ar fi un rău clarvăzător acela care ar rămâne surd şi orb la ceea ce se petrece în lumea sensibilă, la ceea ce sunt în stare să realizeze contemporanii săi, în imediata lui apropiere. Şi, în afară de aceasta, el ar fi un rău clarvăzător dacă n-ar fi în stare să recunoască la o personalitate calităţile prin care, în epoca noastră, oamenii sunt conduşi spre suprasensibil. La ce ne-ar folosi să devenim clarvăzători, dar să nu recunoaştem sarcina care ne revine în momentul de faţă şi stă chiar sub ochii noştri?