Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


IV

TEOSOFIA ŞI DARWIN

Berlin, 27 octombrie 1904

Mulţi dintre acei contemporani ai noştri care s-au ocupat de problemele legate de numele lui Darwin sunt de părere că în ceea ce poartă numele de darwinism a fost găsit un fel de adevăr definitiv; că în raport cu el e depăşit tot ceea ce au gândit oamenii mai înainte şi că, totodată, aceste adevăruri, în sfârşit descoperite, vor rămâne valabile pentru viitorul cel mai îndepărtat. Mulţi oameni nu sunt în stare să înţeleagă că părerile oamenilor sunt supuse schimbării. Ei nu-şi pot imagina că noţiunea cea mai importantă pe care o întâlnim tocmai la noţiunea de evoluţie poate fi aplicată la fel de bine vieţii spirituale, ca şi celei naturale şi că mai ales părerile oamenilor şi adevărurile la care ajung oamenii sunt ele înseşi supuse evoluţiei. Numai dacă veţi vrea să priviţi o perioadă mai mare din evoluţia spiritului uman vă va deveni limpede că adevărurile, cunoştinţele şi concepţiile unei anumite epoci s-au dezvoltat din vechile puncte de vedere, că ele s-au transformat în unele noi şi că în viitor se vor transforma iarăşi în altele.

Teosofia şi-ar împlini misiunea într-o măsură foarte mică dacă n-ar aplica tocmai această noţiune de evoluţie marilor fenomene ale vieţii, ale vieţii spirituale în primul rând. Să încercăm, deci, astăzi, să examinăm nu din perspectiva îngustă a unui om contemporan, ci dintr-un punct de vedere mai înalt, ceea ce se leagă de numele lui Darwin. Oricum, pentru aceasta va fi necesar să ne întoarcem destul de departe în trecut, fiindcă nimeni nu poate înţelege acele fenomene dacă le priveşte în mod izolat, şi nu în contextul unor alte fenomene similare. Teosofia ne dă posibilitatea de a încadra aceste fenomene în marile corelaţii respective. Evoluţia spiritului uman, dezvoltarea acestui spirit în cadrul diferitelor forme ale existenţei, aşa cum le-am cunoscut în cursul ultimelor conferinţe, constituie obiectul de studiu al teosofiei. Acest spirit uman, acest om, aşa cum este el astăzi şi cum este de milenii, nu e ceva finit, încheiat. Peste milenii şi în vremuri şi mai îndepărtate el nu va mai fi ceea ce este astăzi. Pentru a înţelege cum se situează el în lume, în epoca actuală, şi cum îşi priveşte el, în primă instanţă, misiunea pe care o are în lume, trebuie să scoatem în evidenţă însuşirile caracteristice pe care le întâlnim la acest om actual. Dar ca să putem face aceasta, trebuie să ne lărgim mai întâi orizontul prin faptul că nu supraapreciem anumite noţiuni, anumite reprezentări pe care le avem.

Şi anume, e vorba de o noţiune pe care omul o supraapreciază azi prea tare: noţiunea de activitate umană conştientă, în sensul în care concepem astăzi conştienţa noastră. Ori de câte ori studiază ceva cum e arta, tehnica sau alte lucruri similare, care sunt roade ale activităţii lui, omul de azi are în minte, în fundal, noţiunea de creaţie conştientă, de gândire conştientă. El nici nu observă că de jur împrejurul lui se desfăşoară în lume activităţi artistice şi tehnice care sunt cel puţin la fel de importante ca şi cele umane, dar care se deosebesc de cele umane prin faptul că ceea ce face omul, face în mod conştient, fiindcă omul e activ în lume prin gând. Tot ceea ce întreprinde omul e, în ultimă instanţă, un gând uman transpus în realitate. Casa trăieşte mai întâi ca gând în spiritul constructorului, şi când e gata, ea este un gând care s-a materializat. Dar asemenea gânduri materializate întâlnim în lume şi când nu e vorba de om. Încercaţi să reflectaţi odată în mod obiectiv – nu privind prin ochelarii concepţiei actuale despre lume – mişcarea stelelor în ritmicitatea lor, şi veţi constata că la baza construirii edificiului lumii se află un gând universal, după cum şi la baza construirii unei case se află un gând. Cum ar putea omul, ca astronom, să constrângă acest edificiu al lumii să intre în nişte legi matematice sau de alt fel, cum ar putea găsi el legile după care e clădită lumea, dacă aceste legi, pe care el le cuprinde în gânduri, n-ar exista mai întâi în acest edificiu însuşi? Sau, ca să dăm un alt exemplu, luaţi construcţiile unui animal cunoscut, castorul. Ele sunt atât de măiestrit făcute, după o asemenea legitate matematică, încât inginerul care le-ar studia ar fi obligat să-şi spună: Dacă mi s-ar cere să execut în condiţiile din acel loc construcţia cea mai funcţională, n-aş putea face, având în vedere cursul apei râului şi necesitatea modului de viaţă al castorului, ceva mai funcţional, mai desăvârşit. Puteţi observa astfel întreaga natură – cu condiţia s-o urmăriţi fără prejudecată – şi pretutindeni veţi vedea că ceea ce omul săvârşeşte în mod conştient în gânduri şi transpune apoi în realitate există de jur împrejurul nostru şi ceea ce există de jur împrejurul nostru sunt gânduri care au fost transpuse în realitate. Noi ne-am obişnuit să spunem că activitatea pe care o îndeplineşte castorul e instinctivă. Vom spune, deci, că acea măiestrită construcţie a unui castor, construcţiile furnicilor, ale albinelor, sunt roade ale unor activităţi instinctive. Doar în acest fel vom ajunge să înţelegem că activitatea omului se deosebeşte de activitatea ce se desfăşoară de jur împrejurul nostru, numai prin faptul că omul ştie care sunt legile activităţilor sale, că le cunoaşte. Şi numim activitate instinctivă acea activitate pe care o desfăşoară o fiinţă care nu e conştientă de legile conform cărora lucrează. Dacă veţi reflecta în acest sens la două fiinţe aflate pe trepte de evoluţie foarte îndepărtate una de alta, cum ar fi omul cu activitatea lui conştientă şi, de exemplu, castorul sau furnicile, veţi remarca marea deosebire care există între activitatea intelectuală conştientă a omului şi activitatea inconştientă, instinctivă, a unui animal relativ neevoluat. Între aceste două tipuri de activitate există nenumărate trepte intermediare. Dintre acestea, noi putem descrie şi unele pe care omul le-a parcurs într-o epocă trecută, lungă, ce-i drept, dar totuşi scurtă în raport cu marele timp cosmic. În cursul acestor conferinţe vom ajunge să descriem o perioadă de activitate timpurie, foarte timpurie, a civilizaţiei umane – azi nu pot decât să mă refer în treacăt la ea – vom ajunge să ne ocupăm de strămoşii oamenilor dintr-o epocă de mult apusă, de aşa-numiţii atlanteeni, a căror civilizaţie a dispărut de mult şi ai cărei urmaşi au creat civilizaţia rasei noastre umane din epoca prezentă. Dacă urmărim activitatea spirituală, întregul fel de a acţiona în lumea exterioară al acestor atlanteeni, care au fost, în urmă cu multe milenii, strămoşii noştri, şi dacă vedem prin ce mijloace cunoaşte metoda teosofică de cercetare a lumii activitatea spirituală a strămoşilor noştri, vom afla că, ce-i drept, ea nu e chiar atât de departe de activitatea raţională din vremurile noastre cum e activitatea animalelor, dar că strămoşii noştri atlanteeni erau cu totul altfel decât contemporanii noştri. În nici un caz aceşti strămoşi atlanteeni nu erau incapabili să facă mari construcţii, în nici un caz nu erau incapabili să pună natura în slujba lor, numai că activitatea lor era mai instinctivă decât activitatea deplin conştientă a oamenilor din epoca actuală. Ea nu era atât de instinctivă ca aceea a animalelor, dar era mai instinctivă decât aceea a oamenilor înzestraţi cu raţiune din zilele noastre.

Istoria vechiului Babilon şi a Asiriei ne povesteşte despre nişte construcţii executate cu măiestrie şi unii arhitecţi din zilele noastre, care studiază aceste lucruri, ne încredinţează că felul în care au fost create operele de odinioară ale oamenilor era atât de extraordinar, încât activitatea conştientă a arhitectului actual n-a ajuns la un grad de dezvoltare care să-i permită să facă ceea ce era capabil să facă odinioară omul, aflându-se pe nişte trepte relativ inconştiente. Nu trebuie să vă împiedicaţi de cuvântul „instinctiv”. Nu e, de fapt, decât o deosebire infimă între spiritul uman din zilele noastre şi cel din vremurile de odinioară. Dacă am urmări activităţile care – ca să mă exprim într-un stil mai popular – trăiesc mai mult în deprinderile omului, în simţirea şi intuiţia sa, pe care el le face mai mult mecanic şi nu propunându-şi-le în mod conştient –, dacă am urmări aceste activităţi în trecut, pe firul istoriei, am ajunge la strămoşii noştri atlanteeni, care acţionau în mod instinctiv într-un grad mult mai înalt decât în epocile pe care le putem urmări din punct de vedere istoric. Putem spune astfel că activitatea raţională a omului poate fi urmărită, din punct de vedere istoric, până într-o epocă în care activitatea raţională încă nu era dezvoltată în gradul în care e dezvoltată astăzi, ba chiar, la începutul erei atlanteene nu exista deloc şi că, pe de altă parte, trebuie să admitem că în viitor omul se va dezvolta dobândind iarăşi nişte facultăţi spirituale total diferite de raţiunea sa actuală. Iată, deci, că raţiunea noastră de astăzi, care e însuşirea cea mai caracteristică, mai definitorie a omului epocii prezente, nu e ceva veşnic sau, cel puţin, imuabil, ci ceva supus evoluţiei. Ea s-a născut odată şi se va dezvolta, luând alte forme, mai înalte.

În ce constă însă activitatea acestei raţiuni? Şi la acest lucru ne-am referit deja. Constă în faptul că omul depăşeşte tot mai mult caracterul pur instinctiv al activităţii sale şi ştie în mod limpede care sunt legile pe care le aplică în viaţa exterioară, cunoaşte în mod clar şi legile care s-au materializat în natură. Dar dacă această raţiune este ea însăşi supusă evoluţiei, atunci e clar că ea a străbătut multe stadii de evoluţie; ea s-a înălţat de pe nişte trepte relativ imperfecte până pe o treaptă superioară, cea pe care se află în prezent, şi în viitor se va înălţa pe trepte şi mai înalte.

Dacă ne întoarcem privirile spre strămoşii noştri atlanteeni, vedem cum se naşte raţiunea, mai întâi ca în lumina difuză a aurorei, vedem zorii ei, pe urmă cum se dezvoltă până la un punct culminant, pentru a fi înlocuită în viitor de o activitate spirituală mai înaltă. Această raţiune nu se poate dezvolta dintr-o dată. Ea trebuie să-şi îndeplinească misiunea, ca să zicem aşa, pas cu pas. Ea trebuie să treacă din etapă în etapă, dacă vrea să afle ceva despre legile care se află în natura noastră şi pe care le transpune ea însăşi în realitate. Acest lucru nu poate avea loc decât în stadii succesive. Care e menirea acestei raţiuni? Menirea ei e să înţeleagă lucrurile din jur, să le cunoască. Menirea ei e să replăsmuiască în interiorul ei şi să replăsmuiască sub formă de noţiuni ceea ce există afară, în realitate. Ea trebuie să-şi însuşească această cunoaştere treptat, pas cu pas. Dar această cunoaştere trebuie să corespundă lucrurilor din lumea exterioară. Lucrurile exterioare sunt însă foarte variate. Lucrurile pe care le putem urmări, observând lumea, sunt spiritul, sufletul şi realitatea fizică exterioară.

Raţiunea nu s-a dezvoltat în suflet dintr-o dată, pentru a înţelege această natură exterioară în diversitatea ei. Omul a trebuit să cucerească treptat diferitele forme ale realităţii, spiritualul, sufletescul şi fizicul. Şi e foarte interesant de urmărit în ce fel le cucereşte el. Omul nu e în stare să înţeleagă lucrurile de afară, din lume, înainte de a şi le însuşi în singurătatea reflecţiei individuale. Omul n-ar fi în veci în stare să înţeleagă o elipsă, ca orbită a unei stele, dacă nu şi-ar însuşi mai întâi, în singurătate, legile elipsei, formele acesteia. După ce a găsit noţiunea în interiorul lui, el o vede realizată şi în lumea exterioară. Numai după ce a creat mai întâi în interiorul lui cunoaşterea unui lucru, omul îl poate găsi apoi materializat în lumea exterioară. Trebuie acuma să ne fie limpede că acest lucru s-a întâmplat pe cele mai diverse trepte din evoluţia raţiunii, în decursul evoluţiei raselor noastre umane. Pentru ca să înţeleagă ceea ce vedea în lumea exterioară, raţiunea umană trebuia să-şi facă mai întâi pentru sine o noţiune despre imaginea pe care o poate vedea în lumea exterioară. De regulă, omul cunoaşte mai întâi ceea ce trăieşte în el însuşi. Adică spiritul, sufletul. Şi numai treptat ajunge să-şi formeze noţiuni despre ceea ce există în jurul său. Puteţi observa aceasta la orice copil. La început, el nu are noţiunea de natură lipsită de viaţă, ci numai pe aceea de suflet. El bate masa de care s-a lovit, crezând că şi ea este o fiinţă ca el. La fel stau lucrurile şi în evoluţia civilizaţiei umane. Studiind evoluţia acestei civilizaţii, vom observa că a existat o epocă pe care cercetătorii au numit-o animism. Oamenii vedeau în întreaga natură entităţi vii, în fiecare piatră, în fiecare stâncă, în fiecare izvor, ei vedeau ceva viu pentru că erau ei înşişi vii şi pentru că din interiorul lor îşi puteau forma noţiunea de fiinţă vie. Tot astfel, nişte rase umane mai vechi şi-au format mai întâi noţiunea de spirit, apoi pe aceea de suflet-viaţă, şi cel mai târziu şi-au însuşit noţiunea de mecanism exterior, de entitate lipsită de viaţă.

Dacă ne întoarcem cu gândul la acea epocă pe care o mai putem urmări din punct de vedere istoric, în epoca vechii Indii, cu Vedele ei şi cu filosofia Vedanta, şi dacă studiem aceste străvechi concepţii despre lume, vom constata că oamenii aveau cea mai cuprinzătoare noţiune despre spiritual. Noţiunea de spiritual e vie în aceste documente vechi, minunate. Dar vechile popoare erau incapabile să înţeleagă noţiunea de spirit individual, de spirit separat. Ele aveau o grandioasă reprezentare despre Spiritul Cosmic atotcuprinzător şi despre diferitele metamorfoze prin care trece el în lume, dar a privi în sufletul uman individual, pentru a percepe spiritul din sufletul uman, iată un lucru care încă nu era posibil în această primă epocă. Aceşti oameni nu aveau nici un fel de noţiune despre ce ar putea fi o psihologie în sensul nostru actual, despre ceea ce numim azi ştiinţă reală despre spirit. Ei gândeau spiritul, dar nu înţelegeau spiritul individual. Dacă urmărim începuturile evoluţiei spirituale până la începuturile antichităţii greceşti, constatăm că până şi aceia care-şi spuneau filosofi aplicau noţiunea de suflet asupra întregii lumi. Pentru ei totul e reînsufleţit. Dar când e vorba de a înţelege sufletul individual, capacitatea lor de a înţelege se poticneşte.

Prin urmare, la început omul şi-a format noţiunea generală de spirit şi noţiunea generală de suflet. Dar numai într-o epocă ulterioară se apropie cu spiritul său de aceste noţiuni, pentru a le înţelege aşa cum trăiesc ele în fiinţele individuale. Putem vedea că de-a lungul întregului Ev Mediu, omul nu ajunge încă la spiritul individual. Aş vrea să-l amintesc aici numai pe Giordano Bruno. Cine studiază filosofia acestui spirit de prim rang îşi dă seama că el are noţiunea de Viaţă Cosmică atotcuprinzătoare, noţiunea de viaţă în cel mai înalt sens al cuvântului. Întreaga lume e pentru el viaţă, în orice piatră, în orice stea, el vede viaţa. Fiecare bucăţică a Universului e pentru el o parte, un organ al Universului. El îşi înalţă privirea spre stele ca spre nişte fiinţe însufleţite. Şi, în mod consecvent, el îl priveşte şi pe omul individual în acelaşi fel. În omul viu el nu vede decât o treaptă din scara vieţii sufleteşti umane generale. El spune că omul care stă fizic în faţa noastră e un spirit dilatat în spaţiu, viaţă dilatată în spaţiu. Iar moartea el o concepe nici mai mult nici mai puţin decât ca pe o contractare a vieţii într-un singur punct. Extindere şi contractare – aşa i se înfăţişează lui Giordano Bruno fenomenul vieţii şi acela al morţii. Viaţa e veşnică. Viaţa care ni se înfăţişează în lumea fizică e o viaţă dilatată în spaţiu; viaţa care nu apare în realităţile fizice e o viaţă concentrată într-un singur punct. În acest fel, viaţa e în continuă schimbare, prin dilatări şi contractări alternative. În afară de aceste două însuşiri, prin care Giordano Bruno ne arată ce vastă e noţiunea de viaţă, aş mai putea aminti, eventual, şi noţiunea sa despre cer, o noţiune la care ştiinţa n-a ajuns nici pe departe, dar care ar trebui studiată, în care ar trebui să ne adâncim, pentru a ne întoarce iarăşi la o noţiune vastă despre cer. Dar ceea ce nici Giordano Bruno n-a putut înţelege încă e fiinţa vie individuală, fiinţa izolată. Posibilitatea de a înţelege aceste fiinţe individuale, separate, vii, se dezvoltă însă tocmai în acea vreme. Pe atunci se fac primele încercări de a se explica, într-un mod accesibil raţiunii, procesele din corpul uman, pe atunci omul începe să înţeleagă cum curge sângele în cap, în ce fel se desfăşoară activităţile trupului. Ceea ce noi numim azi fiziologie, abia dacă începea să ia pe atunci nişte contururi palpabile. Dacă vă gândiţi la naturaliştii acelor vremuri, la Paracelsus, să zicem, vă veţi da seama că la ei e absentă o noţiune; etapa de atunci a evoluţiei civilizaţiei umane nu crease încă acea noţiune care domină azi întreaga noastră concepţie despre lume: noţiunea de mecanism. Noţiunea de mecanism a fost înţeleasă cel mai târziu. Ceea ce omul a înţeles cel mai târziu este maşina. De-abia după Giordano Bruno şi Paracelsus gândirea ştiinţifică începe să dezvolte noţiunea de maşină, noţiunea de mecanism.

Am văzut, aşadar, că în decursul diferitelor epoci, raţiunea umană a înţeles treptat, pe măsură ce se dezvolta, noţiunile: spirit, suflet, viaţă, mecanism. Şi acum, în cursul evoluţiei pe care o parcurge rasa noastră, urmează procesul invers. După ce omul, în dezvoltarea lui, a intrat în posesia noţiunilor, el a început să le aplice lucrurilor exterioare, şi prima epocă în acest sens e aceea în care noţiunea de maşină a fost aplicată la realitatea lumii înconjurătoare. Omul nu numai că vrea să înţeleagă ce e maşina, dar el şi aplică noţiunea de maşină asupra fiinţelor individuale. Aplicarea noţiunii de activitate mecanică e semnul caracteristic al acelei epoci din care nu s-au scurs decât câteva secole. Secolul al XVII-lea aparţine acestei epoci. Dacă ne întoarcem în trecut până la acest secol, dăm de filosoful Descartes. El aplică noţiunea de mecanism lumii animale. El nu face nici o deosebire între animal şi lucrurile lipsite de viaţă, ci priveşte întreaga lume animală şi vegetală ca pe nişte fiinţe asemănătoare unor automate, fiinţe a căror viaţă se reduce la o activitate pur mecanică. Şi aceasta se întâmplă numai din cauză că omenirea ajunsese deja în situaţia de a înţelege noţiunea de mecanism, fără a şti încă să aplice fiinţei individuale noţiunile de suflet şi spirit, ştiind doar să aplice naturii noţiunea de mecanism. Aşa că omul privea, ca să zicem aşa, prin plantă, animal şi prin sufletul uman, fără a le vedea cu adevărat. El nu putea înţelege nimic din acest domeniu; nu era în stare să vadă în plantă, în animal şi om ceva superior. În ceea ce priveşte forma exterioară, orice fiinţă e, fireşte, un mecanism. Pe plan fizic, o fiinţă este un mecanism. Şi, la început, raţiunea înţelege doar această treaptă inferioară. Ea înţelege corpul fizic al diferitelor lucruri din lume şi îl concepe, aşa cum e în mod natural, drept activitate pur fizică, mecanică. Aceasta a fost epoca înţelegerii mecaniciste a lumii, şi în acelaşi timp, a cunoaşterii a tot ce e mai înalt în lume. Această epocă se întinde până în zilele noastre. Vedem că acum omul se străduieşte să aplice asupra lumii exterioare noţiunea de mecanism, vedem că Descartes înţelege planta, animalul şi omul în mod mecanic, fiindcă şi corpul fizic al omului e un mecanism. De aici şi afirmaţia că omul nu ar fi altceva decât o maşină.

Vine apoi epoca marilor descoperitori şi marea activitate tehnică a lumii mecanice, industria. Vedem cum raţiunea şi noţiunea de mecanism îşi sărbătoresc cele mai mari triumfuri. Ea răzbate până sus, în intimitatea fiinţelor fizico-tehnice, şi le înţelege în legătura lor particulară. Ceea ce în secolul al XVIII-lea încă nu fusese posibil, adică înţelegere mecanică a convieţuirii dintre animale şi plante, este realizat în secolul al XIX-lea. Nu evoluţia este esenţialul, ci faptul că între vieţuitoare există o înrudire. Nu evoluţia e elementul caracteristic, nou, adus de darwinism; căci teoria evoluţionistă a existat dintotdeauna. Vă puteţi întoarce la Aristotel, ba chiar la filosofia Vedantei – şi, de asemenea, la Goethe, veţi constata că în toate epocile a existat o teorie evoluţionistă. Şi în sensul ştiinţelor moderne ale naturii există încă la începutul secolului al XIX-lea o teorie evoluţionistă, lamarckismul. Teoria lui Lamarck priveşte lumea animală ca pe ceva care se înalţă treptat de la imperfecţiune la perfecţiune, până sus, pe treapta de om fizic. Dar în acea vreme nu era încă posibil ca lamarckismul să devină popular. Lamarck n-a fost înţeles. Numai pe la mijlocul secolului al XIX-lea omul a ajuns atât de matur încât să înţeleagă teoria evoluţionistă în sens mecanicist. Acum, experienţa pe tărâmul vieţii fizice exterioare făcuse progrese destul de mari ca să poată fi construit din mii de bucăţi acest minunat sistem pe care l-a alcătuit Darwin şi prin care el n-a făcut altceva decât să sistematizeze pe cale mecanicistă ceea ce există în jurul nostru; el a cuprins în gânduri mecaniciste ceea ce există în jurul nostru.

Următorul pas a fost acela că omul a conceput, cel puţin ca ipoteză, ideea înrudirii fizice dintre omul material şi celelalte organisme materiale. Acesta a fost finalul, piatra de boltă a edificiului. Şi vom afla care este semnificaţia acestei pietre de boltă atunci când vom vorbi despre filosofia lui Ernst Haeckel.

Dacă aplicăm ideea de evoluţie la omul însuşi, vom constata că e de înţeles faptul ca o treaptă din evoluţia omului spiritual să fie cucerirea gândirii spirituale. Darwinismul şi-a cucerit acest tărâm al lumii prin mijlocirea unor cauze pur exterioare, prin mijlocirea legii luptei pentru existenţă. El reprezintă, de aceea, o fază necesară în evoluţia culturii umane, şi din necesitatea apariţiei ei, vom înţelege şi de ce ea va trebui să fie depăşită. Vom ajunge la o perspectivă mai largă asupra lucrurilor dacă vom concepe darwinismul drept una dintre fazele necesare din evoluţia ştiinţei. Numai un om plin de prejudecăţi poate spune că darwinismul priveşte lumea, faptele, aşa cum sunt ele în realitate. Noi cunoaştem faptele, ele au fost mereu sub ochii noştri, numai felul de a gândi e altul. Dacă citiţi articolele adunate în volumul «Istorie a studiilor mele botanice» de Goethe, veţi găsi aproape textual ceea ce Darwin descrie în felul lui. Şi în «Metamorfoza plantelor» de Goethe găsiţi multe. Pe baza aceloraşi fapte, Goethe construieşte o teorie a vieţii incomparabil mai vastă, mai înaltă, o teorie din care ştiinţa actuală va desprinde o învăţătură mult superioară celei care e darwinismul. Şi anume, teoria goetheană despre legătura dintre organisme. Dar, aşa cum e necesar să fie parcursă fiecare fază a evoluţiei, a trebuit să fie parcursă şi aceea a studierii darwinismului. Întreaga situaţie de viaţă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea era de aşa natură încât numai sub influenţa ei omenirea s-a maturizat pentru a ajunge în stare să introducă idei mecaniciste în lumile animală şi vegetală. Această idee puternică şi-a găsit apoi expresia într-o formă absolut precisă pe care o luase viaţa umană însăşi.

Alături de observaţiile sale, Darwin a legat de teoria lui Malthus tot ceea ce-i dăduse impulsul cel mai însemnat pentru a-şi construi teoria. Teoria referitoare la creşterea populaţiei şi a mijloacelor de trai e aceea care l-a îndemnat să prezinte lupta exterioară pentru existenţă drept principiu al desăvârşirii. Malthus susţinea că există o lege conform căreia ritmul de creştere a populaţiei e mai rapid decât acela al posibilităţilor de procurare a mijloacelor de trai. Mijloacele de trai cresc încet, în progresie aritmetică, aşadar, ca 1-2-3-4-etc., populaţia creşte în progresie geometrică, aşadar, ca 1-2-4-8-16-etc. Şi dacă aşa stau lucrurile, e normal ca, în condiţiile creşterii inegale a mijloacelor de trai în raport cu creşterea populaţiei, să apară o luptă pentru existenţă. Aceasta e dezolanta pretinsă lege a lui Malthus. Pe când, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Malthus a vrut să tragă din această lege numai concluzii logice, care să ducă la găsirea unei modalităţi de convieţuire, a unei posibilităţi de a stimula dezvoltarea civilizaţiei, a unei posibilităţi de a oferi oamenilor o viaţă mai bună, Darwin şi-a spus: Dacă această lege domneşte în viaţa omenirii, atunci cu atât mai sigur că lupta pentru existenţă se dă pretutindeni. În cazul darwinismului, puteţi observa în modul cel mai limpede că omul porneşte de la sine însuşi; şi ceea ce observă la sine însuşi, el atribuie apoi naturii exterioare. În teoria darwinistă ne întâmpină din nou legea pur mecanică a luptei tuturor împotriva tuturor, care devenise principiul de organizare a vieţii în secolul al XIX-lea. Nu mai vreau să intru în detalii şi să spun că cercetările ştiinţifice au exclus de multă vreme posibilitatea de a se rămâne la principiul luptei pentru existenţă, ci vreau numai să subliniez că aplicarea acestui principiu nu e deloc necesară.

Mai trebuie însă să înţelegem şi următorul lucru: Dacă omul a ajuns să înţeleagă întreaga lume în mod mecanic, în aceasta nu avem nimic cuprinzător, nimic definitiv. În fiinţele vii există şi altceva decât simplul mecanism. Noi am văzut că mecanismul, forma fizică exterioară, nu e decât o parte, unul dintre elementele din care e alcătuită lumea. Înţelegând fenomenele exterioare, noi nu înţelegem decât partea cea mai de jos a fiinţelor care există în jurul nostru. Fiecare fază din evoluţia civilizaţiei umane îşi are şi partea ei întunecată; fiecare fază îşi arată aspectul său radical. Cine ar fi putut vedea limpede, în epoca de înflorire a darwinismului, şi-ar fi spus: Bineînţeles, e necesar să aibă loc dezvoltarea ideii mecaniciste, dar această idee încă nu e în măsură să înţeleagă viaţa, sufletul, spiritul din fiinţa individuală. Trebuie să aplicăm mai întâi ideile despre viaţa cosmică atotcuprinzătoare ale lui Bruno asupra fiinţei individuale, separate, care se află în faţa noastră. Şi atunci vom învăţa treptat să înţelegem lumea din jurul nostru, care va deveni transparentă pentru noi, să înţelegem tot ce există, până sus, la spirit. Azi, noi n-am ajuns decât în faza când suntem în stare să aplicăm noţiunea de mecanism asupra fiinţei individuale. În viitor va trebui să găsim tot în fiinţele individuale noţiunile de viaţă, suflet şi spirit. Trebuie să ajungem din nou în situaţia de a nu privi planta numai cu ochii fiziologului care o gândeşte în mod mecanicist, ci cu noţiunile savantului ce se înalţă la stadiile superioare ale vieţii. Trebuie să ne înălţăm până la noţiunile de suflet şi de spirit. Aceste noţiuni au fost concepute deja în epocile anterioare, dar omenirea actuală trebuie să înveţe să le aplice ea însăşi. Iată care ar fi fost ideea cuiva care priveşte lucrurile dintr-o perspectivă generală.

Şi mai era o idee, o cauză care împiedica progresul în această direcţie. Şi anume, tendinţa omului de a se declara cu uşurinţă mulţumit de înţelegerea mecanicistă a lumii şi de a crede că prin aceasta, adică prin cucerirea punctului de vedere mecanicist, ajunsese la ţintă, că mecanismul explică totul. Şi astfel de spirite au şi existat. Au existat în vremea în care s-a declarat că lumea pur materială este, ea însăşi, şi numai ea, Universul, în epoca lui Büchner, Vogt şi, de asemenea, – în ceea ce priveşte felul de a gândi, nu cercetările – a lui Haeckel. Aceasta e cealaltă extremă. La mijloc se situau spiritele prudente, care, ce-i drept, nu se puteau înălţa la o înţelegere superioară a realităţilor lumii, dar care aveau un sentiment vag al faptului că nu înţeleseseră decât o parte, că nu posedă decât o parte. Sunt cercetătorii prudenţi, care au înţeles lucrurile în mod just: cei care şi-au spus că se află pe o treaptă de pe care încă nu pot cerceta totul şi care venerau cu smerenie ceea ce nu puteau cunoaşte, drept ceva misterios şi necunoscut. La aceşti cercetători, care au avut sentimentul just, ar fi trebuit să se alăture şi un alt sentiment, şi anume, sentimentul că dincolo de ceea ce ei aflaseră deja se găseşte ceva necunoscut, spre care nu sunt chemaţi să se îndrepte cu gândirea lor mecanicistă.

Întrebându-ne care cercetători au gândit astfel, întâlnim unul, cetăţean al acestei epoci, care scrie: „Am convingerea că toate entităţile organice care au trăit vreodată pe acest Pământ îşi au obârşia într-o formă originară, căreia Creatorul i-a insuflat viaţă.” E un om de ştiinţă prudent, un cercetător care înţelege lumea exterioară în mod mecanicist, care nu poate să ajungă până la înţelegerea vieţii şi a spiritului; el se opreşte la ideea că există un Creator, şi îl venerează cu smerenie. Acelaşi om de ştiinţă poate fi citat şi în opoziţie cu radicalii care au apărut ca urmaşi ai lui Darwin. Ei au încercat să explice până şi limbajul în mod mecanicist. În cartea «Minunile vieţii», Haeckel cere cu hotărâre să se ia seama la faptul că orice limbaj se naşte tot din principiul mecanicist. Celălalt om de ştiinţă, mai sus amintit, spune, spre deosebire de acesta: Limbajul e o maşină minunată, care redă gânduri prin mijlocirea unui soi de semne şi dezvăluie gândurile care nu s-ar fi născut niciodată din senzaţii fizice şi, dacă nu s-ar fi născut, n-ar fi putut să fie dezvoltate mai departe. – Acest cercetător spune în continuare: Ceea ce s-a născut pe cale mecanică, nu ajunge până sus, la limbaj; înţelegerea lui trebuie lăsată în seama vremurilor viitoare. – Din nou avem aici un sentiment de veneraţie faţă de ceea ce nu poate fi cunoscut. Şi acelaşi om de ştiinţă spune clar: Un Creator atotştiutor orânduieşte fiecare lucru şi prevede fiecare întâmplare. – Aveţi aici un om de ştiinţă al epocii care a cucerit lumea pe calea ideilor mecaniciste şi care găseşte punctul de vedere just faţă de lucrurile şi fenomenele lumii; care urmăreşte cu toată modestia ceea ce e în stare să urmărească, şi care face semn spre viitoarea epocă de evoluţie, face semn înspre ea, spunând: pentru mine există aici o limită.

Ceea ce a spus acest om de ştiinţă, pe baza simţirii sale, e punctul de vedere pe care trebuie să se situeze teosoful când e vorba de epoca darwinistă din evoluţia spiritului uman. El ne permite să privim dintr-o perspectivă largă evoluţia rasei noastre, el ne arată că darwinismul e numai o fază care ne va conduce spre noţiunea de viaţă, şi spre aplicarea noţiunilor de suflet şi spirit. După cum azi avem o ştiinţă mecanicistă, tot aşa, în viitor vom avea o ştiinţă a vieţii, a sufletului şi a spiritului. Acesta e punctul de vedere pe care-l inaugurează teosofia, şi ea nu vrea altceva decât să ofere încă de pe acum ceea ce viitorul va trebui să-i dea omenirii. Ea vrea să arate încotro mergem, şi trebuie să subliniem în mod deosebit că această concepţie teosofică e în perfect acord tocmai cu acei oameni de ştiinţă prudenţi, care au găsit ei singuri punctul de vedere just. Fiindcă aceste cuvinte n-au fost rostite de un darwinist obscur, care nu s-a putut elibera de nişte prejudecăţi tradiţionale – care ar fi vrut să introducă în darwinismul nostru unele prejudecăţi religioase –, nu un astfel de om de ştiinţă a rostit aceste cuvinte, ci unul a cărui competenţă n-o veţi pune la îndoială: Charles Darwin însuşi!