Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


V

TEOSOFIA ŞI TOLSTOI

Berlin, 3 noiembrie 1904

Cele două idei care trebuie să ne conducă de-a lungul labirintului fenomenelor lumii sunt aceea de viaţă şi aceea de formă. Viaţa se metamorfozează neîncetat în mii şi mii de forme. Această viaţă se exprimă în întruchipările ei atât de variate. Ea nu s-ar revela nicidecum în afară, n-ar avea nici o posibilitate de a se manifesta în lume, dacă n-ar apărea mereu în noi şi noi forme. Forma e modalitatea de a se revela a vieţii. Dar totul ar pieri în încremenirea formei, orice viaţă ar trebui să dispară, dacă forma nu s-ar reînnoi neîncetat în viaţă, dacă nu ar redeveni iarăşi şi iarăşi germene, pentru a plăsmui din vechile forme altele noi. Aşa se întâmplă peste tot în natură, şi exact la fel e şi cu viaţa spirituală a omului. Şi în viaţa spirituală a omului şi a omenirii formele se schimbă mereu, iar viaţa se păstrează de-a lungul celor mai diverse forme. Dar viaţa ar încremeni, dacă formele nu s-ar reînnoi în permanenţă, dacă o nouă viaţă n-ar izvorî, ca germene, din vechile forme. Observând cum se schimbă epocile în decursul istoriei omenirii, vedem cum viaţa se schimbă sub formele cele mai variate şi în cadrul marii istorii. În conferinţa «Teosofia şi Darwin» am văzut în ce forme variate s-au exprimat civilizaţiile omenirii şi ceea ce numim istorie. Am văzut unele dintre aceste forme în vechea cultură vedică a Indiei. Am văzut în ce fel s-au schimbat aceste forme de-a lungul civilizaţiilor: veche persană, chaldeo-asiro-babiloniano-egipteană, urmate de civilizaţia greco-romană şi, în sfârşit, de-a lungul civilizaţiei creştine şi până azi, în epoca noastră. Dar ceea ce e atât de important în evoluţia spirituală a epocii noastre e tocmai faptul că aceeaşi viaţă se revarsă din ce în ce mai mult în exterior, în forme, şi chiar putem numi epoca noastră o epocă a formelor, o epocă în care omul e învăţat să se manifeste în toate direcţiile prin mijlocirea formei.

Oriîncotro ne-am uita, pretutindeni vedem domnia formei. Darwin ne oferă exemplul cel mai strălucit. Ce a cercetat Darwin şi ce a lăsat el moştenire omenirii, prin teoria sa? Naşterea şi metamorfozarea formelor animale şi a celor vegetale în cadrul luptei pentru existenţă. Aceasta e o dovadă a faptului că ştiinţa noastră e orientată spre studierea formei exterioare. Şi ce a declarat Darwin în modul cel mai deschis? V-am arătat deja: el a subliniat cu hotărâre că plantele şi animalele apar în formele cele mai variate, dar că, după cum e convins, au existat nişte forme cărora viaţa le-a fost insuflată de către un Creator plăsmuitor al lumii. Aceasta e afirmaţia proprie a lui Darwin. Privirea lui Darwin e îndreptată spre evoluţia formei, spre evoluţia înfăţişării ei exterioare, şi el însuşi simte că îi este imposibil să pătrundă în ceea ce dă viaţă acestor forme. Această viaţă el o ia ca pe un dat, el nu-şi propune s-o explice. El nici nu-şi îndreaptă atenţia asupra ei, ci, mai degrabă, singura problemă care-l preocupă este aceea a formelor sub care se manifestă viaţa.

Să privim cum se manifestă viaţa pe un alt tărâm, pe tărâmul artei. Vreau să mă refer numai la un fenomen caracteristic al vieţii noastre artistice. Şi aş vrea să pun în lumină această viaţă, sub forma ei cea mai radicală de manifestare, tocmai în acest context. Cât praf n-a stârnit, tocmai în anii ’70 şi ‘80, sloganul de naturalism – nu în accepţia rea a cuvântului! Şi acest slogan al naturalismului corespunde întru totul caracterului epocii noastre. Acest naturalism şi-a găsit expresia cea mai radicală la francezul Zola. Cât de impresionant zugrăveşte el viaţa omenească! Dar privirea lui nu e îndreptată direct spre viaţa omenească, ci spre formele în care se manifestă ea. Formele în care apare ea în mine, în fabrici, în suburbiile oraşelor, acolo unde omul se prăbuşeşte în imoralitate etc., toate aceste diferite feluri de a se manifesta ale vieţii le zugrăveşte Zola şi, în principiu, tot pe acestea le zugrăvesc toţi naturaliştii. Ei nu-şi îndreaptă privirile spre viaţă, ci spre formele în care se manifestă viaţa. – Şi gândiţi-vă apoi la sociologii noştri, care au sarcina de a furniza datele referitoare la felul cum s-a organizat viaţa şi la felul cum urmează să se organizeze ea în viitor. Sloganul concepţiei materialiste despre istorie şi al materialismului istoric a dat prilej la multă vorbă. Cum privesc însă sociologii această problemă? Ei nu-şi îndreaptă atenţia asupra sufletului uman, spre partea lăuntrică a spiritului uman. Ei studiază viaţa exterioară, aşa cum ni se înfăţişează ea în viaţa economică actuală, faptul că în cutare sau în cutare ţinut comerţul şi industria prosperă, şi caută să arate cum trebuie să trăiască omul, ca urmare a acestei forme exterioare pe care a luat-o viaţa. În acest fel studiază sociologii viaţa. Ei spun: Ce ne pasă nouă de etică şi de ideea de moralitate! Creaţi pentru oameni forme exterioare mai bune, condiţii exterioare mai bune, şi se va înnobila. – Da, sub forma marxismului, sociologia modernă a afişat afirmaţia că nu forţele etice sunt principalul în viaţa umană, ci formele exterioare ale vieţii economice.

Toate acestea vă arată că noi am intrat într-o fază a evoluţiei în care privirea omului e îndreptată în special spre forma existenţei exterioare. Dacă vă gândiţi la cel mai mare scriitor al epocii contemporane, veţi vedea că privirea lui e îndreptată spre această formă a existenţei şi că, deoarece el e plin, totodată, de cel mai cald sentiment de iubire pentru viaţa sufletului, pentru o viaţă liberă, a ajuns de-a dreptul la disperare, ca să zicem aşa, din cauza aspectului pe care l-au luat aceste forme. E vorba de Henrik Ibsen. El e acela care ne înfăţişează viaţa sub cele mai diferite forme, care ne arată că viaţa face ca în formă să se nască mereu noi contradicţii, că sufletele se prăbuşesc şi se chircesc din cauza formelor pe care le ia viaţa. Felul cum şi-a conceput finalul dramei sale «Când noi, morţii, vom învia», e de-a dreptul un simbol al faptul că sufletesc-spiritualul a fost dat uitării, e ca şi cum el ar fi vrut să spună: Noi, oamenii moderni ai culturii contemporane, suntem atât de încarceraţi în forma exterioară de viaţă, pe care atât de bine am stăpânit-o adeseori... şi când ne vom trezi, în ce fel se va înfăţişa privirilor noastre viaţa sufletească, în formele rigide ale organizării sociale şi ale concepţiilor apusene? – Aceasta e tendinţa fundamentală din dramele lui Ibsen, care-şi găseşte expresia şi în testamentul său de dramaturg.

Am proiectat astfel câteva fascicole de lumină asupra culturii bazată pe forme a Apusului. Când ne-am ocupat de darwinism, am văzut că această cultură a formelor este orientată spre viaţa mecanică exterioară a naturii, şi că sufletul nostru e închis în forme de viaţă şi sociale rigid delimitate. Am văzut că a cincea rasă, ariană, rasa noastră, pornind de la spiritul vechii culturi vedice, care-şi reprezenta viaţa prin percepţii nemijlocite ca pe ceva înzestrat cu suflet, această rasă a cincea s-a dezvoltat de-a lungul culturilor persană, chaldeo-asiro-babiloniano-egipteană, trecând mai apoi prin cultura greco-romană, cu concepţia ei, că întreaga natură e impregnată de suflet. La greci, chiar şi filosofii îşi imaginează că întreaga natură e impregnată cu suflet. A venit apoi secolul al XVI-lea – Giordano Bruno, care, în întreg Universul, în întreaga lume mare a stelelor, mai găseşte încă viaţa. Într-o epocă şi mai târzie, viaţa a coborât până la starea de împletire totală cu forma exterioară. Acesta e punctul cel mai de jos. Nu spun aceasta cu dispreţ, pentru că fiecare punct al evoluţiei este necesar. Ceea ce  face ca planta să fie frumoasă e forma exterioară, e ceea ce iese afară din germene. Viaţa noastră culturală a devenit exterioară în cele mai diverse chipuri, a dobândit înfăţişarea exteriorizată sub cele mai diferite forme. Şi aşa trebuie să fie. Cel mai puţin s-ar cuveni să critice teosofii acest lucru. Exact aşa cum odinioară a fost necesară cultura plină de spirit şi de viaţă, în epoca noastră e necesară cultura formei. În ştiinţă avem concepţia darwinistă, în artă, concepţia naturalistă, şi avem o cultură a formei şi în sociologie.

E necesar să ne oprim în mijlocul acestei expuneri şi să ne întrebăm: Ce trebuie să se întâmple, în sensul nostru spiritual-ştiinţific – în «Noţiuni fundamentale ale teosofiei» ne vom mai referi la problema cotiturii necesare pe care trebuie s-o facă spiritul uman – ce trebuie să se întâmple, deci, acum, când forma a ajuns să se exprime? Ea trebuie să se reînnoiască, forma trebuie să se umple iarăşi de o viaţă embrionară nouă!

Cine-l observă cu atenţie şi fără prejudecăţi pe contemporanul lui Zola, pe Tolstoi [ Nota 20 ] – în primă instanţă, pe artistul Tolstoi – de pe poziţiile punctului de vedere pe care tocmai l-am prezentat, va afla, fără îndoială, că la acest artist, la acest observator al diferitelor tipuri din sânul poporului rus, al tipului soldatului, să zicem, al tipului omului războinic, aşa cum l-a descris el în «Război şi pace», şi mai apoi în «Anna Karenina», domină un cu totul alt ton fundamental decât cel din naturalismul apusean. Pretutindeni, Tolstoi caută altceva. El poate să-l descrie foarte bine pe soldat, pe funcţionar, pe omul aparţinând unei clase sociale oarecare, îl poate descrie pe om în cadrul unui neam sau al unei rase..., pretutindeni el caută sufletul, sufletul viu, care-şi găseşte o formă de exprimare în fiecare din ei, deşi nu în acelaşi fel. El descrie liniile simple, drepte ale sufletului – dar pe cele mai diferite trepte şi în cele mai diferite forme ale vieţii. Ce este viaţa în diferitele ei forme, în diversitatea ei cu mii de înfăţişări, ce este acea viaţă unică, aceeaşi în toate? – Această întrebare fundamentală străbate toate operele lui Tolstoi. Pornind de aici, el găseşte apoi posibilitatea de a înţelege viaţa şi acolo unde aparent ea se autodesfiinţează, acolo unde această viaţă trece în moarte. Moartea este, fără îndoială, marea piatră de încercare a concepţiei materialiste despre lume. Cum ar putea el înţelege moartea acela care nu recunoaşte decât existenţa lumii materiale exterioare, cum ar putea el, în sfârşit, rezolva problema vieţii, de vreme ce moartea stă ca o poartă ce se închide la sfârşitul acestei vieţi, umplându-l de îngrijorare şi groază? Ca artist, Tolstoi a depăşit deja acest punct de vedere al materialismului. Încă din nuvela «Moartea lui Ivan Ilici» puteţi vedea că aspectele cele mai materiale sunt depăşite prin artă, vedem că în această figură a lui Ivan se stabileşte o armonie perfectă în viaţa sa cea mai adânc-lăuntrică. Avem în faţa noastră un om bolnav, nu bolnav cu trupul, ci un om bolnav cu sufletul. Din toate cuvintele pe care ni le spune Tolstoi auzim şi vedem că el nu e de părere că în trup locuieşte un suflet care nu are nimic comun cu trupul; ci din cuvintele sale ne dăm seama că în forma corporală el vede o formă de manifestare a sufletului, că sufletul e acela care face ca trupul să fie bolnav, atunci când el însuşi e bolnav, că sufletul e acela care se revarsă prin toate arterele trupului. Vedem din această formă de exprimare artistică în ce fel se găseşte viaţa pe sine însăşi. Şi ne întâmpină aici un fel deosebit de a concepe moartea, nu ca teorie, nu ca dogmă, ci ca sentiment. Această idee ne dă posibilitatea certă de a înţelege moartea nu ca pe un sfârşit, ci ca pe o revărsare a personalităţii în Univers, ca pe o pierdere în infinit şi regăsire în marele Spirit Originar al lumii. Aici problema morţii e rezolvată, pe cale artistică, în modul cel mai minunat. Moartea s-a transformat într-un moment de fericire al vieţii. Muribundul simte cum se metamorfozează, trecând de la o formă de viaţă la alta.

Iată, deci, cine a fost Lev Tolstoi, artist contemporan cu naturaliştii: un căutător al vieţii, un om care şi-a pus problema enigmei vieţii în diferitele ei forme. Şi nu se putea, în acest caz, ca această enigmă a vieţii să nu apară şi în punctul central al sufletului său, al gândirii şi simţirii sale, sub aspectul său ştiinţific şi religios. El a căutat să cerceteze această enigmă a vieţii, el a căutat, în afară de formă, şi viaţa, oriunde o întâlnea. De aceea, el a devenit profetul unei epoci noi, care trebuie să ia locul epocii noastre, o epocă în care, spre deosebire de forma pe care au luat-o acum ştiinţele naturii, omul va simţi şi cunoaşte din nou viaţa. În întreaga critică pe care Tolstoi o face culturii apusene noi nu vedem altceva decât o expresie a acelui spirit care reprezintă o viaţă tânără, proaspătă, de copil, şi care vrea să o reverse în omenirea în curs de dezvoltare, a acelui spirit care nu se poate declara mulţumit cu o cultură, ce-i drept, coaptă, matură, ba chiar răscoaptă, care a ajuns să se exprime prin intermediul formei exterioare. Aceasta e poziţia diametral opusă pe care o are Tolstoi faţă de cultura Apusului. De pe aceste poziţii critică el formele de organizare ale societăţii şi formele de viaţă ale Apusului – totul! Acesta e punctul de vedere din care face el critica sa.

Am văzut, în cazul darwinismului, că ştiinţa Apusului a ajuns să înţeleagă formele vieţii, dar că Darwin şi-a declarat neputinţa de a înţelege ceva despre viaţa însăşi, pe care o ia ca realitate dată. Întreaga cultură a Apusului se întemeiază pe cercetarea formelor. Studiind evoluţia pietrei, a plantei, a animalului, a omului, noi studiem, de fapt, forma exterioară a acestora. – Deschideţi orice carte de ştiinţă occidentală, pretutindeni veţi găsi în centrul atenţiei forma. Să ne amintim încă o dată un lucru la care am mai reflectat deja: şi anume, faptul că tocmai savanţii Occidentului recunosc că stau în faţa enigmei vieţii şi nu sunt în stare să o pătrundă. Cuvintele: „Ignorabimus, ignorabimus” ne întâmpină ori de câte ori e vorba ca ştiinţa să ne spună ceva despre viaţa ca atare. Despre felul cum se materializează viaţa sub diferite forme, da, despre aceasta ştiinţa ştie să spună câte ceva. Dar despre ce e şi cum acţionează această viaţă însăşi, despre aceasta ea nu ştie nimic. Ea ajunge la disperare în faţa sarcinii de a dezlega această enigmă şi nu spune decât: Ignorabimus. Şi iată că Tolstoi a găsit cuvântul just, principiul just al felului cum trebuie cercetată viaţa însăşi. Aş vrea să vă citez un pasaj de importanţă capitală, de unde veţi vedea că el susţine punctul de vedere al vieţii, în opoziţie cu tot ceea ce e ştiinţă a formelor:

„Falsa cunoaştere a epocii noastre (a Occidentului) presupune că noi ştim ceea ce nu putem şti şi că nu putem şti ceea ce ştim, de fapt. Omului care posedă o falsă cunoaştere i se pare că el cunoaşte tot ceea ce i se înfăţişează în timp şi în spaţiu şi că nu cunoaşte ceea ce-i este cunoscut prin intermediul conştienţei lui înzestrate cu raţiune.

Unui asemenea om i se pare că binele în general şi binele său personal constituie obiectul cel mai imposibil de cercetat. Aproape la fel de imposibil de cunoscut îi pare intelectului său conştienţa sa înzestrată cu raţiune; ceva mai uşor de cunoscut i se pare că este el însuşi, în măsura în care este animal; şi mai uşor de cunoscut îi par animalele şi plantele, şi cel mai uşor de cunoscut, materia moartă, infinită.

Ceva similar se întâmplă cu văzul omului. Omul îşi îndreaptă privirea mereu, în mod inconştient, spre obiectele cele mai îndepărtate şi care, din această cauză, îi par a fi, judecând după culoare şi contururi, cele mai simple: spre cer, spre orizont, spre pădurile şi câmpiile îndepărtate. Aceste obiecte îi par a fi cu atât mai precis determinate şi mai simple, cu cât sunt mai departe de el, şi, dimpotrivă, cu cât obiectul e mai aproape, cu atât contururile şi culorile lui par mai variate.” – „Oare nu acest lucru se întâmplă şi cu falsa cunoaştere a omului? Ceea ce, în mod neîndoielnic, îi este cunoscut – conştienţa lui gânditoare –, îi pare greu de cunoscut, pentru că nu e ceva simplu, dar ceea ce-i este inaccesibil – materia nelimitată, veşnică – îi pare lesne de cunoscut, pentru că-i apare în depărtare.

Şi totuşi, lucrurile stau exact invers.”

Omul de ştiinţă occidental consideră că factorul primar, stabil, e materia lipsită de viaţă. Apoi, el vede că din ea se formează plantele, animalele şi oamenii, prin acţiunea forţelor chimice şi fizice; vede că materia lipsită de viaţă începe să mişte, ia treptat forma unei sfere şi, în cele din urmă, dă naştere mişcării care are loc în creier. Dar el nu poate înţelege cum se naşte viaţa: fiindcă ceea ce cercetează el nu e decât forma vieţii. Tolstoi spune: Viaţa ne este cel mai aproape, căci în sânul ei ne aflăm, căci viaţa suntem chiar noi; fireşte, dacă vrem să înţelegem viaţa observând şi cercetând forma ei, n-o vom înţelege niciodată. Nu trebuie decât s-o privim în noi înşine, nu trebuie decât s-o trăim, şi atunci ştim ce e viaţa. Aceia care cred că n-o pot pricepe cu mintea, aceia nu înţeleg viaţa deloc. – Aici îşi începe Tolstoi cercetarea asupra vieţii şi caută să afle ce anume poate percepe omul drept viaţă a sa, chiar dacă gândirea rafinată, hipermatură, n-o poate cuprinde în marile linii ale gândirii simple: Dacă vrei să înţelegi cu adevărat forma, trebuie să priveşti în intimitatea celor lăuntrice. Dacă vrei să cercetezi numai legile formale ale naturii, cum vrei să-ţi dai seama în ce fel se deosebeşte o viaţă plină de sens de o viaţă lipsită de sens? Organismele sunt sănătoase şi se îmbolnăvesc conform aceloraşi legi superioare; omul se îmbolnăveşte exact conform aceloraşi legi datorită cărora el e şi sănătos. – Şi tot cu mult tâlc spune Tolstoi în tratatul său «Despre viaţă» [ Nota 21 ]:

„Oricât de iuţi şi de puternice ar fi mişcările unui om în stare de nebunie, de delir sau agonie, în stare de beţie sau chiar într-o stare de patimă dezlănţuită, noi nu spunem despre acel om că trăieşte, nu-l tratăm ca pe un om care trăieşte, ci admitem doar că în el există posibilitatea vieţii. Dar oricât de slab şi de imobil ar fi un om – dacă vedem că personalitatea lui animalică s-a supus raţiunii, recunoaştem în el un om viu şi-l tratăm ca atare.”

Tolstoi vrea să spună că forma exterioară dobândeşte sens pentru noi numai dacă n-o studiem din punct de vedere pur exterior, ci dacă sesizăm în mod nemijlocit ceea ce nu e formă, ceea ce e numai spirit, partea lăuntrică, esenţialul. Nu vom putea ajunge niciodată până la viaţa adevărată dacă încercăm să înţelegem numai forma; dar vom înţelege formele dacă, pornind de la viaţa însăşi, vom trece la studiul formei.

Dar Tolstoi nu îşi abordează problema numai în acest mod ştiinţific, ci şi din perspectiva moralei. Cum ajungem noi, în forma noastră umană, până la această viaţă propriu-zisă, până la ceea ce e legitate, până în interiorul formei exterioare? Tolstoi s-a lămurit asupra acestui lucru atunci când şi-a pus întrebarea: Cum îmi satisfac eu – cum îşi satisfac semenii mei propria lor nevoie de fericire? Cum ajung eu la satisfacţie faţă de propria mea viaţă personală? Pornind de la formele pe care le ia viaţa animală, omul nu-şi pune altă întrebarea decât: Cum satisfac nevoile formei exterioare de viaţă? – Aceasta e o poziţie foarte joasă de pe care pot fi privite lucrurile. Ceva mai sus se situează aceia care spun: Nu omul individual trebuie să găsească satisfacerea nevoilor sale, ci el trebuie să se încadreze în binele general al omenirii, trebuie să se încadreze într-o comunitate umană şi să nu se preocupe numai de ceea ce aduce satisfacţie propriei sale vieţi personale în forma ei, ci el trebuie să-şi găsească mulţumirea în toate fiinţele. Trebuie să ne încadrăm în comunitatea umană şi să ne subordonăm intereselor societăţii. Acesta e idealul pentru numeroase personalităţi, pentru numeroşi moralişti şi sociologi din istoria civilizaţiei occidentale: A subordona cerinţele individuale cerinţelor comunităţii. Dar – spune Tolstoi – acesta nu e nivelul cel mai înalt care trebuie atins, fiindcă ce altceva am în vedere, în acest caz, decât forma exterioară? Felul cum trăieşte omul în societate, felul cum se încadrează în ea, toate acestea nu se referă decât la forma exterioară. Iar aceste forme exterioare se schimbă necontenit. Şi dacă viaţa mea individuală, personală, nu trebuie să fie scop în sine, de ce oare să fie scop în sine viaţa celor mulţi? Dacă bunăstarea personală a formei unei vieţi umane individuale nu e un ideal, înseamnă că nici prin însumarea multor asemenea forme individuale nu poate lua naştere un ideal al binelui general. Nu bunăstarea individului, nu bunăstarea tuturor indivizilor poate fi idealul spre care să tindem: aceasta se referă numai la formele în care viaţa trăieşte, în primă instanţă. Unde cunoaştem viaţa? Cărui ţel să ne subordonăm, dacă nu nevoilor dictate de natura noastră interioară, dacă nu aceluia care ne recomandă să tindem spre o bunăstare generală sau spre umanitarism?

Acel ceva care, în omul individual, ca şi în omenirea luată în ansamblul ei, doreşte cu putere bunăstarea şi fericirea, acest ceva este, în formele cele mai variate, viaţa însăşi. Să nu ne concepem, deci, idealul nostru moral, idealul nostru cel mai lăuntric în funcţie de formele exterioare, ci în funcţie de ceea ce se impune sufletului însuşi, de ceea ce-i înfăţişează drept ideal sufletului, în lăuntrul său, Dumnezeul care trăieşte în el. Iată din ce cauză Tolstoi se întoarce la un fel de creştinism superior, în care el vede adevăratul creştinism: Nu căutaţi împărăţia lui Dumnezeu în gesturi exterioare – în forme –, ci îndreptaţi-vă căutările înspre interiorul vostru. Şi atunci vi se va arăta care vă e datoria, când veţi sesiza şi înţelege viaţa sufletului, când vă veţi lăsa inspiraţi de Dumnezeul din voi, când veţi asculta spre ceea ce vă vorbeşte propriul suflet. Nu vă uniţi cu formele, nu vă pierdeţi în forme, oricât de mari şi puternice ar fi ele! Întoarceţi-vă la viaţa originară, unică, la viaţa divină din voi înşivă. Când omul nu-şi mai ia din exterior idealurile morale, idealurile culturale, ci lasă să ţâşnească afară din sufletul său ceea ce răsare în inima sa, ceea ce Dumnezeu a semănat în sufletul său, atunci el a încetat să trăiască numai în formă, şi atunci el are, într-adevăr, un caracter moral. Aceasta se cheamă moralitate lăuntrică şi inspiraţie lăuntrică.

De pe această poziţie el caută o reînnoire fundamentală a întregii concepţii despre viaţă şi lume, sub forma a ceea ce el numeşte creştinismul său originar. După cum crede Tolstoi, creştinismul a devenit ceva exterior, el s-a adaptat diferitelor forme ale vieţii, care s-au născut din cultura diferitelor secole. Şi el aşteaptă să vină o epocă nouă, în care în formă să pulseze o nouă viaţă lăuntrică, în care viaţa să fie iarăşi percepută în mod nemijlocit. De aceea, el nu oboseşte să spună, în forme noi şi mereu altele, că e necesar să sesizăm ceea ce e simplu, sufletescul, nu viaţa cea complicată, care vrea să aibă mereu alte şi alte experienţe. Nu! Ci inocenţa sufletului trebuie să afle ce e bine şi ce e rău, trebuie ca, mai întâi, ceea ce e aducător de confuzie în ştiinţa exterioară, în reprezentarea artistică exterioară, ceea ce e luxuriant în viaţa modernă, să fie unit cu ceea ce e direct şi simplu şi care aşteaptă să ţâşnească din sufletul fiecărui om, indiferent cărei forme de viaţă sau societate îi aparţine el: acesta e idealul pe care-l propune Tolstoi. Şi aşa devine el un critic sever al ştiinţei occidentale. El declară că această ştiinţă a încremenit treptat sub formă de dogme, ca şi teologia, şi că savanţii Occidentului par asemănători cu dogmaticii veritabili, plini de un spirit fals. Şi el face un aspru rechizitoriu al acestor savanţi. În primul rând, idealului spre care se tinde prin aceste forme ştiinţifice, şi acelora care caută „ridicarea şi înălţarea”, spre care tind toate eforturile noastre, în bunăstarea concret materială. De-a lungul secolelor, omenirea s-a străduit mereu să aducă formele pe treapta lor cea mai înaltă de dezvoltare, şi a crezut că avuţia exterioară, bunăstarea exterioară, constituie fericirea supremă. Iar acuma ar fi venit vremea – ştim că nu trebuie să criticăm acest lucru, ci să-l cercetăm, ca pe un dat necesar – ca bunăstarea să nu mai fie apanajul câtorva clase şi pături sociale, ci ca de ea să aibă parte toţi oamenii. Fireşte, împotriva acestei afirmaţii nu se poate obiecta nimic, dar Tolstoi se ridică împotriva formei prin care sociologia occidentală şi socialismul occidental încearcă să realizeze acest lucru. Ce spune socialismul? El porneşte de la premisa că trebuie să schimbe formele exterioare ale vieţii. Forma îmbunătăţită a civilizaţiei materiale îl va face pe om să ajungă, pasă-mi-te, la un nivel superior de viaţă, la un mod superior de a trăi. Şi se mai crede că cei cărora le va merge bine, care vor prospera din punct de vedere exterior, vor avea şi o ţinută morală superioară. Toate străduinţele de natură morală ale socializării au drept scop înfăptuirea unei revoluţii în ceea ce priveşte formele exterioare.

Împotriva acestor tendinţe se ridică Tolstoi. Fiindcă aici e problema: tocmai progresul civilizaţiei a făcut să apară cele mai diverse deosebiri de clasă şi de stare socială. Credeţi că dacă veţi dezvolta la maximum această civilizaţie a formelor, veţi atinge cu adevărat un ideal mai înalt de civilizaţie? Voi trebuie să-l sesizaţi pe om şi să-l influenţaţi acolo unde îşi dă formă el însuşi. Trebuie să-i faceţi sufletul mai bun, să turnaţi în sufletul său puteri divin-morale, şi atunci el va modifica forma pornind de la factorul prim, viaţa. Acesta e socialismul lui Tolstoi, şi el consideră că nici o schimbare a civilizaţiei formelor occidentale nu va putea să ducă niciodată la înnoirea civilizaţiei morale, ci că această înnoire trebuie să pornească de la înnobilarea sufletului, a vieţii lăuntrice. Iată de ce el nu devine predicatorul unor dogme, ci un stimulator al unei transformări totale a sufletului uman. El nu poate spune: viaţa morală a omului se înnobilează dacă se îmbunătăţeşte condiţia exterioară a vieţii sale.., ci spune: tocmai pentru că aţi pornit de la transformarea formei exterioare, v-a năpădit această întreagă situaţie întristătoare în care trăiţi. Veţi putea depăşi iarăşi această formă de viaţă numai dacă veţi transforma omul dinlăuntru spre afară. Sociologia, ca şi gândirea ştiinţifică darwinistă, sunt ultimele vestigii ale vechii culturi bazate pe formă. La noi există însă primele semne că apar zorile unei civilizaţii noi, zorile unei civilizaţii a vieţii. După cum acolo avem linia descendentă, aici, la noi, o avem pe cea ascendentă. Pe cât de puţin e în stare moşneagul care şi-a împlinit rostul, care a dat o anumită formă vieţii sale, să se reînnoiască total, ci, mai degrabă, noua formă de viaţă se naşte din copilul care acum îşi deschide ochii în lume, prin vitalizare din interior, din ceea ce e încă nediferenţiat şi care lasă să ţâşnească din el varietatea, tot pe atât de puţin se poate naşte în sânul unui popor care are o veche civilizaţie, noua formă de viaţă. Iată de ce Tolstoi consideră că tocmai poporul rus e un popor încă neatins de formele civilizaţiei occidentale, şi crede că el e poporul în sânul căruia trebuie să înmugurească această viaţă a viitorului. Tocmai după ce a studiat acest popor slav, care azi încă mai priveşte cu nepricepută indiferenţă idealurile culturale europene – atât ştiinţa europeană, cât şi arta europeană –, Tolstoi afirmă că în acest popor trăieşte un spirit nediferenţiat, care trebuie să devină purtătorul viitorului ideal al civilizaţiei. El vede aici ceea ce va fi în viitor. Critica lui se întemeiază pe marea lege a evoluţiei, pe acea lege care ne învaţă despre schimbările formelor şi despre înmugurirea mereu nouă, din germeni, a vieţii.

În capitolul X al cărţii sale «Despre viaţă», el scrie:

„Iar legea pe care o cunoaştem în noi înşine ca lege a vieţii noastre, este aceeaşi lege potrivit căreia au loc şi toate fenomenele exterioare ale lumii, doar cu deosebirea că în noi înşine cunoaştem această lege ca o lege pe care trebuie s-o realizăm noi înşine – pe când în fenomenele exterioare ca ceva care, dimpotrivă, se petrece după aceste legi fără participarea noastră.”

În acest fel îşi găseşte Tolstoi locul în viaţa veşnic schimbătoare, supusă evoluţiei. Noi am fi nişte reprezentanţi foarte răi ai ştiinţei spirituale, dacă n-am putea înţelege în adevărata lumină un asemenea fenomen; am fi nişte răi cercetători spirituali, dacă am vrea să predicăm numai un adevăr străvechi. De ce ne însuşim noi conţinutul străvechii înţelepciuni? Deoarece străvechea înţelepciune ne învaţă să înţelegem viaţa în profunzimile ei, deoarece ea ne arată că Divinitatea unică se manifestă iar şi iar sub formele cele mai diferite. Un rău reprezentant al ştiinţei spirituale ar fi acela care ar deveni dogmatic, acela care ar vrea să predice numai conţinuturile înţelepciunii străvechi, fiind însă orb şi surd la tot ceea ce se petrece în imediata lui apropiere. Învăţătura înţelepciunii ne-a arătat străvechea înţelepciune nu ca s-o repetăm şi noi în cuvinte, ci ca s-o trăim şi să învăţăm să înţelegem ceea ce există în jurul nostru. Evoluţia propriei noastre rase, care, de la vechea cultură hindusă şi până la cea actuală, a luat diferite forme, această evoluţie e descrisă şi prefigurată în mod exact în acea străveche înţelepciune. În ea ni se vorbeşte şi despre o evoluţie viitoare, despre o evoluţie care duce în viitorul imediat. Ni se spune că ne aflăm la începutul unei noi ere cosmice. Raţiunea noastră, inteligenţa noastră, au dobândit forma lor actuală în urma trecerii lor prin diferite sfere ale existenţei. Forţele noastre fizice de înţelegere şi-au sărbătorit cele mai mari triumfuri tocmai în cadrul civilizaţiei bazate pe formă a epocii noastre. Raţiunea a pătruns legile naturii care determină formele şi a ajuns în stăpânirea legilor naturii care se referă la forme, ea a atins culmile cele mai înalte în marile şi grandioasele progrese ale tehnicii, în marile şi grandioasele progrese ale vieţii noastre. Acum, noi ne aflăm la începutul acelei epoci când în această raţiune trebuie să se reverse ceva, ceva care trebuie să cuprindă omul şi să-l modeleze din lăuntru în afară. Iată de ce mişcarea teosofică şi-a ales drept deviză şi şi-a propus drept scop să formeze miezul, germenul unei frăţietăţi generale a oamenilor. În ea nu trebuie să se facă deosebiri în funcţie de opinii, clasă socială, sex sau culoarea pielii, nici în funcţie de confesiunea religioasă – ci în toate aceste forme trebuie să fie căutată viaţa. Ceea ce ne apare drept ideal spiritual al nostru e un ideal al iubirii, pe care – dacă devine conştient de propria lui divinitate – omul îl va resimţi drept celălalt element divin, care există în el. Teosofia dă numele de manas civilizaţiei bazate pe intelect, civilizaţiei spiritului; ea foloseşte numele de buddhi pentru acea entitate interioară care e pătrunsă de iubire, care nu vrea să fie înţeleaptă fără a fi şi plină de iubire. Şi, după cum rasa noastră a dus, pe baza raţiunii, la dezvoltarea culturii manas-ului, următoarea treaptă va fi aceea pe care va trebui să realizăm individualitatea plină de iubire, când omul acţionează din natura lui superioară, lăuntrică, divină, fără a se pierde nici în haosul naturii exterioare, nici în ştiinţă, nici în viaţa socială. Dacă vom concepe idealul spiritual în acest fel, ne vom putea îngădui să spunem că înţelegem acest ideal în mod just, – şi atunci nu vom putea ignora o personalitate care trăieşte printre noi, care vrea să dea evoluţiei omenirii noi impulsuri de viaţă.

Ce frumos și în concordanță cu învățătura noastră este mult din ceea ce spune Tolstoi referitor la concepția despre om în caracterul său nemijlocit. N-aş vrea să mai citez decât un pasaj, care e caracteristic mai cu seamă pentru idealul său moral:

„Întreaga viaţă a acestor oameni e îndreptată spre mărirea închipuită a bunăstării lor personale. Ei văd bunăstarea personalităţii numai ca satisfacere a nevoilor lor. Ei numesc nevoi ale personalităţii toate acele condiţii de existenţă ale personalităţii spre care şi-au îndreptat raţiunea lor. Dar nevoile conştiente – acelea spre care e îndreptată raţiunea lor – cresc mereu, la infinit, din cauză că sunt conştienţi de ele. Satisfacerea acestor nevoi crescânde îi opreşte să vadă cerinţele adevăratei lor vieţi.”

Tolstoi spune, aşadar: Personalitatea nu include în ea conştienţa raţională. Personalitatea e o calitate a animalului şi a omului ca animal. Conştienţa raţională e o calitate care aparţine doar omului. Numai dacă omul trece peste simpla personalitate, dacă devine conştient de prevalenţa individualităţii asupra personalităţii, dacă înţelege să devină impersonal, să lase viaţa impersonală să conducă în el, atunci el iese din cultura implicată în forma exterioară şi intră într-o cultură plină de viaţă a viitorului.

Chiar dacă nu este ceea ce teosofia recunoaşte ca ideal al ei și nu este concluzia pe care o tragem din teosofie, cu toate acestea este un pas înspre ideal, întrucât omul învaţă să trăiască numai atunci când nu priveşte asupra personalităţii, ci asupra a ceea ce este etern şi nepieritor.

Acest veşnic, nepieritor, Buddhi, germenul înţelepciunii, care odihnește în suflet, trebuie să ia locul simplei culturii intelectuale. Pentru faptul că teosofia este corectă în această viziune a viitorului evoluției omenirii, există multe dovezi. Cea mai importantă însă este aceea că deja se impun singure în viaţa forţe similare, pe care acum e necesar să le cuprindem și să le înțelegem cu adevărat, pentru ca apoi noi înșine să ne umplem de idealurile lor.

Aceasta este măreţia lui Tolstoi, că el vrea să ridice omul din cercul strâmt al gândurilor sale și să îl adâncească spiritual, că vrea să-i arate că idealurile nu sunt afară, în lumea materială, ci numai din suflet pot izvorî.

Dacă suntem teosofi veritabili, atunci vom recunoaște evoluția, atunci nu vom rămâne orbi și surzi față de ceea ce luminează înspre noi, în sens teosofic, în prezentul nostru, ci vom recunoaște cu adevărat aceste forțe, despre care de obicei în scrierile teosofice se vorbește în mod poetic.

Aceasta trebuie sa fie chiar caracteristica unui teosof, că el a biruit întunericul și eroarea, că el a învățat să evalueze și să recunoască în modul corect viața și lumea.

Un teosof care s-ar retrage, care ar deveni rece şi străin faţă de viaţă, ar fi un teosof de calitate proastă chiar dacă ar şti foarte mult. Acei teosofi care ne conduc din lumea sensibilă într-una mai înaltă, care privesc ei înşişi în lumile suprasensibile, ei trebuie pe de altă parte să ne înveţe de asemenea cum putem observa suprasensibilul pe planul fizic şi să nu ne pierdem în sensibil.

Noi cercetăm cauzele care vin din spiritual, pentru a înțelege pe deplin sensibilul, care este efectul spiritualului. Nu înțelegem lumea sensibilă dacă ramanem înăuntrul sensibilului, întrucât cauzele pentru viața sensibilă vin din spiritual.

Teosofia vrea să ne facă clarvăzători în sensibil, de aceea ea vorbește despre înțelepciunea străveche. Ea vrea să transforme omul, astfel încât el să vadă prin clarvedere în tainele înalte suprasensibile ale existenței, dar aceasta nu va fi plătită cu lipsa de înțelegere pentru ceea ce se află nemijlocit împrejurul nostru.

Aceasta ar fi, cum am spus, un clarvăzător mai prost, cel care ar fi orb și surd față de ce se petrece în sensibil, față de ce contemporanii lui sunt în stare să realizeze în ambianța lui nemijlocită, și pe lângă aceasta ar fi un clarvăzător prost dacă nu ar fi în stare să recunoască într-o personalitate prin ce este condus omul în suprasensibil în timpul nostru. La ce ne-ar fi de folos dacă am fi clarvăzători și nu am fi în stare să ne dăm seama de ceea ce se află imediat în fața noastră ca sarcină următoare.

Un teosof nu trebuie să se retragă din viață, el trebuie să știe să aplice direct teosofia în viață. Dacă e ca teosofia să ne conducă în sus spre lumile mai înalte, atunci noi trebuie să aducem jos în lumea noastră fizică cunoștințele suprasensibile. Trebuie să recunoaștem cauzele care se află în spiritual. Teosoful trebuie să stea în viață, să înțeleagă lumea în care trăiesc contemporanii săi, și să-și dea seama de cauzele spirituale din diferitele epoci de dezvoltare.