Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


VI

LUMEA SUFLETELOR

Berlin, 10 noiembrie 1904

În cursul acestor conferinţe am folosit adeseori ocaziile care mi s-au oferit pentru a sublinia cum concepţia teosofică despre lume nu ne îndepărtează de la activitatea în lumea sensibilă, pe tărâmul nemijlocit rezervat omului, că ea nu ne înalţă în cine ştie ce regiuni fantastice, iluzorii, aşa cum atât de des susţin adversarii acestei concepţii despre lume. Am spus-o de atâtea şi atâtea ori. Dar azi, când vrem să păşim cu studierea noţiunilor fundamentale ale teosofiei în acea lume prin care trebuie să cutreiere fiinţa umană în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, e necesar să mai subliniem încă o dată, în mod cu totul special, acest lucru; pentru că adversarii concepţiei teosofice despre lume vor fi prea uşor înclinaţi să declare că tot ceea ce descriu eu despre această regiune este ceva imaginar, ceva absolut fantezist. Şi totuşi, tocmai în aceste lumi care sunt situate deasupra lumii sensibile, în aceste regiuni suprasensibile va recunoaşte acela care e în stare să privească mai adânc în natura lucrurilor esenţa propriu-zisă, adevăratul temei al tuturor realităţilor lumii. După cum nimeni nu poate construi o maşină cu aburi dacă nu cunoaşte esenţa aburilor, tot aşa, nimeni nu e în stare să înţeleagă şi să explice ceea ce se petrece de jur împrejurul, în faţa organelor noastre de simţ, dacă nu cunoaşte esenţa sufletului şi a spiritului. Cauzele lucrurilor şi fenomenelor din lumea fizică se află în suprasensibil, în suprafizic. Pe cât este de adevărat că noi ne înălţăm în regiunile superioare ale existenţei, tot pe atât de adevărat este că noi căutăm să înţelegem această esenţă suprasensibilă pentru a putea acţiona în lumea fizică. Este necesar să înţelegem esenţa suprasensibilului, pentru a-l introduce în lumea noastră sensibilă. Spuneam că acest lucru trebuie subliniat în mod deosebit acum, când păşim în nişte regiuni care sunt total inaccesibile ochiului fizic. Pentru observaţia sensibilă, fiinţa umană este moartă din momentul când sufletesc-spiritualul s-a detaşat de entitatea fizică. Nici un ochi şi nici o ureche nu ne poate da de ştire care e soarta omului în acea perioadă în care, după moarte, el se pregăteşte pentru o nouă încarnare.

De această soartă dintre moarte şi o nouă naştere vrem să ne ocupăm acum. În acest scop, ne vom adânci în cercetarea celor două regiuni ale existenţei noastre, care fac parte din viaţa noastră exact la fel ca Soarele şi Luna şi toate lucrurile ce există pe Pământul nostru. Numai că omul înzestrat doar cu simţurile fizice nu ştie nimic despre aceste regiuni superioare. El trăieşte în ele; dar a trăi într-o anumită lume şi a şti ceva despre ea sunt două lucruri total diferite. Foarte frumos a spus în repetate rânduri filosoful german Lotze [ Nota 22 ] şi, de asemenea, poetul-filosof Hamerling [ Nota 23 ], că dacă omul ar fi lipsit de ochi şi urechi, întreaga lume care se află în jurul nostru, care se înfăţişează sub formă de sunete şi culori, ar fi întunecată şi mută pentru el. Lumea străluceşte în diferite culori şi răsună în diferite tonuri numai datorită faptului că noi avem organe fizice corespunzătoare. În legătură cu această lume trebuie spus că noi cunoaştem din ea doar atâta cât ne este accesibil prin organele noastre de simţ.

De curând a apărut o carte interesantă, despre viaţa sufletească a unei femei – Helen Keller [ Nota 24 ] –, care la vârsta de un an şi jumătate a orbit şi a devenit surdo-mută, reuşind totuşi să dezvolte o viaţă sufletească deschisă unor orizonturi foarte largi şi care poate fi calificată chiar drept genială. Încercaţi să vă imaginaţi în mod limpede cum trebuie să-i apară unui astfel de om lumea, care pentru alţii străluceşte în culori şi e plină de sunete, şi încercaţi să vă imaginaţi apoi cu ce strălucire îl întâmpină pe un orb din naştere care a fost operat aceeaşi lume care înainte fusese lipsită de culoare şi lumină şi cât de îmbogăţită cu noi însuşiri îi va apărea ea; ne vom fi făcut astfel o imagine despre acel om care se trezeşte de la percepţia sensibilă la percepţia spirituală, pe care operaţia l-a scos din întuneric spre lumină. Deasupra lumii obişnuite se află o lume sufletească şi ea este o realitate pentru aceia al căror ochi spiritual s-a deschis. În literatura teosofică, această lume mai e numită şi lume astrală. S-au adus multe obiecţii împotriva expresiei de „lume astrală”, pentru că s-a crezut că e vorba de revirimentul unei prejudecăţi din Evul Mediu. Dar nu degeaba o numesc lume astrală aceia care au posibilitatea de a privi în sfera sufletescului. Fiindcă, exact aşa cum culorile şi sunetele se înfăţişează simţurilor fizice, în această lume apar ca realităţi adevărate în primul rând toate acele fenomene pe care noi le cuprindem în cuvintele: pofte, instincte, pasiuni, porniri, dorinţe şi sentimente. După cum digeră, vede şi aude, tot astfel omul doreşte, are pasiuni, are sentimente. El trăieşte în lumea pasiunilor, a pornirilor şi poftelor, a sentimentelor şi dorinţelor, aşa cum trăieşte, pe de altă parte, în lumea fizică. Şi întocmai cum ochiul fizic, dând de un alt om, vede însuşirile fizice ale acestuia, tot astfel ochiul spiritual deschis vede mulţimea însuşirilor sufleteşti existente în om. Exact la fel cum simţurile fizice pot deosebi electricitatea de lumină sau lumina de căldură, tot astfel ochiul sufletesc deschis poate face deosebire între o pornire, o poftă care există în sufletul altuia, şi sentimentul iubirii, al dăruirii, sentimentul evlaviei religioase. După cum căldura şi lumina sunt două lucruri diferite, tot astfel sunt diferite, în lumea sufletească, iubirea şi evlavia religioasă. Şi aceste însuşiri au fost numite astrale din cauză că pentru ochiul sufletesc deschis ele strălucesc în nuanţele astralului.

Aici e necesar să intercalez câteva reprezentări oculte. Prin reprezentări oculte înţelegem acele reprezentări care se referă la suprasensibil, pe care le pot avea numai cei ale căror organe de simţ spirituale şi sufleteşti sunt deschise. Nimic nu e cu totul ascuns. Dorinţele, poftele şi pasiunile sunt ascunse numai pentru cei ale căror organe sufleteşti nu sunt deschise. Cu ajutorul organelor noastre sufleteşti putem distinge însuşirile din lumea sufletească pe care omul le are în el. După cum el ne întâmpină având o anumită fizionomie, tot astfel orice om ne întâmpină având o anumită fizionomie sufletească. Şi aşa cum are un corp fizic, tot astfel el posedă şi un corp ce străluceşte în lumina astrală, un corp care e mai mare decât corpul său fizic şi în care e învăluit, ca într-un nor de lumină ce străluceşte şi licăreşte în cele mai diferite culori. Folosesc în mod intenţionat amândouă aceste cuvinte, fiindcă fiecare denumeşte altceva. Dintre însuşirile care se referă la gânduri şi idei, pe unele le vezi strălucind, pe altele numai licărind. Iar sentimentele, pasiunile, dorinţele şi instinctele ne apar la fel cum în cazul electricităţii vedem polul înconjurat de o lumină licăritoare; acest nor de lumină, invizibil pentru ochiul obişnuit, dar vizibil pentru acela al clarvăzătorului, e numit aură umană. Ea conţine tot ceea ce eu am desemnat drept însuşiri sufleteşti. Putem distinge cu exactitate între acele însuşiri pe care sufletul le are din cauză că înclină spre lumea sensibilă, din cauză că se cramponează de lucrurile lumii senzoriale, între poftele ce se nasc din cauză că omul doreşte lucruri ce aparţin lumii sensibile, şi ceea ce e legat de dăruirea altruistă, de sentimentele de iubire şi evlavie. Dacă aura e împânzită de sentimentele ce-şi au originea în instinctele inferioare, care sunt legate de viaţa materială, acest lucru face ca sufletul să fie traversat de curenţi de diferite forme, de fulgere sau alte figuri, în culori sângerii sau roşiatic-portocalii sau roşiatic-gălbui, pe când tot ceea ce e legat de sentimente nobile, de pasiuni nobile, cum sunt entuziasmul, evlavia, iubirea, apar în aura omului în minunate nuanţe verzui, verzui-albastre, albastru-violete sau violet-roşiatice. Aşa că sufletul omului arată, pe de-o parte, realităţile materiale, doreşte arzător realităţile materiale, se cramponează de ele, iar pe de altă parte acest suflet e înzestrat cu polul opus, prin care se înalţă spre ceea ce e nobil şi e străbătut în permanenţă de curenţi şi înflăcărat de focul a ceea ce e nobil. Între aceste două însuşiri se împarte viaţa sufletului. Cei care trăiesc în culorile verde, albastru, violet au trecut prin multe reîncarnări, pentru a dobândi aceste însuşiri mai nobile. Fiindcă iniţial sufletul e înzestrat cu însuşirile inferioare, cu porniri, pofte, pasiuni, instincte. El trebuie să le aibă, fiindcă dacă sufletul n-ar avea ceea ce în filosofia ocultă se numeşte dorinţa după cele fizice, el nu ar ajunge să acţioneze în lumea sensibilă. Dacă omul acţionează în lumea sensibilă, dacă-şi adună bunuri şi averi, dacă-şi formează din materialele lumii sensibile unelte pentru viaţa lui, aceasta se întâmplă din cauză că omul are pofte legate de viaţa senzorială. La început, pentru sufletul încă neevoluat, în vremurile când trece prin cele dintâi încarnări ale sale, aceste pofte sunt, de fapt, unicul principiu care-l face să acţioneze. Sufletul tânăr se simte îndemnat să acţioneze numai sub influenţa lor. Când apoi sufletul trece prin multe încarnări, el se avântă din ce în ce mai sus şi nu mai acţionează mânat de pofte, ci din cauză că ştie, că vrea să se dăruiască şi că iubeşte. În acest fel înaintează sufletul, de-a lungul pelerinajului său prin lume, de la dorinţa inferioară la iubire. Sufletul care are asemenea dorinţe este legat de corporalitatea senzorială. Acela însă care iubeşte, se lasă pătruns de spirit, se supune spiritului, împlineşte porunca spiritului. Aceasta este deosebirea dintre suflete, după vârsta lor. Sufletele tinere sunt acelea care au pofte, sufletele mature sunt acelea care iubesc, adică acelea care lasă ca spiritul să acţioneze în ele. În lumea sufletelor sau astrală vedem acest corp sufletesc al omului strălucind în diferitele lui însuşiri şi putem distinge astfel gradul de maturitate pe care l-a atins un suflet uman. Toate însuşirile pe care le putem observa la corpul sufletesc îşi au originea în faptul că se dăruieşte  realităţilor sensibile sau spiritualului.

Vom înţelege acum şi ce înseamnă, de fapt, „a muri”. Ne propunem să căutăm, să înţelegem noţiunea de moarte, cu ajutorul acestei idei la care tocmai am ajuns. Ce se întâmplă imediat după ce moare omul? Ceea ce până acum, în corpul său fizic, nu s-a supus doar legilor fizice, ci a ascultat şi de legile sufleteşti – mâna care s-a mişcat după cum i-au dictat sentimentele de care a fost sufletul străbătut, privirea care a privit afară înspre lume pentru că a avut drept suport însuşirile spirituale din suflet, fizionomia care s-a schimbat mereu potrivit cu mişcările sufletului –, tot ceea ce, în timpul vieţii, s-a supus astfel sufletului, după ce viaţa moare, îşi urmează propriile sale căi. Trupul omului, în măsura în care el este o asociere de forţe fizice şi chimice, nu se mai supune impulsurilor sufleteşti, ci forţelor fizice ale lumii, care de acum au pus stăpânire pe el. De acum înainte, el aparţine lumii fizice exterioare şi nimeni dintre cei care s-au ocupat numai de aceasta nu are vreun drept să afirme că sufletesc-spiritualul care a ţinut până acum în stăpânirea sa trupul, a dispărut, fiindcă acum sufletesc-spiritualul nu mai e accesibil decât ochiului deschis al clarvăzătorului. Din ultimele conferinţe care se vor ocupa de noţiunile fundamentale ale teosofiei, vom afla în ce fel poate omul să-şi deschidă încă din această viaţă ochiul care poate privi viaţa interioară şi să devină prin aceasta el însuşi conştient de cele ce v-am povestit aici. Dar de la bun început vă veţi da seama că soarta pe care o are spiritul după moarte nu poate fi înţeleasă decât dacă o studiem din punctul de vedere al suprasensibilului. Cineva care se ocupă numai de ştiinţele naturii nu e chemat să realizeze ceva în legătură cu spiritualul. Omul a fost înzestrat cu nişte forţe chimico-fiziologice. Pe acestea nu mai trebuie să le stăpânească după moarte, acum „corpul” lui nu mai este decât un corp sufletesc. Dorinţele, poftele, pasiunile, iubirea, entuziasmul şi evlavia care au trăit în el, toate acestea n-au fost, desigur, legate de legile chimico-fizice, ci mai degrabă le-au atras pe acestea în sfera lor de influenţă. După moarte, sufletul există, aşa cum a existat înainte, doar că acum nu mai e întreţesut cu corpul fizic. Dacă în timpul vieţii fizice omul e constituit, aşa cum am văzut, din spirit, suflet şi trup, după moarte el e constituit din spirit şi suflet. Şi la fel cum omul îşi duce viaţa în lumea fizică, după moarte el îşi duce viaţa în lumea superioară, în lumea sufletească sau spirituală. Acestea sunt locurile prin care trebuie să treacă omul, ţara sufletelor şi ţara spiritelor.

Pe acestea două ne propunem să le cercetăm mai îndeaproape. Ea, lumea astrală sau lumea mentală, poate fi observată la fel de bine ca şi lumea noastră fizică. După cum în lumea noastră fizică există cele mai diferite forţe ale naturii, cum ar fi căldura, electricitatea, magnetismul, şi acolo există forţele cele mai diferite. Acestea pot fi grupate în anumite categorii, pe care trebuie să le învăţăm, fiindcă numai în acest fel putem reuşi să aflăm câte ceva despre ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Avem astfel grupa celor mai de jos însuşiri sufleteşti, lumea propriu-zisă a poftelor, pe care ocultismul o numeşte lumea aşa-numitului jar al poftelor. E acea lume care e creată în propriul nostru suflet de înclinaţiile cele mai joase ale sufletului spre corpul fizic. În această lume a poftelor noastre îşi găsesc expresia toate acele sentimente ale noastre care-şi au izvorul în setea sufletului după lucrurile lumii fizice. Aceasta e forma cea mai de jos a vieţii noastre sufleteşti, e jarul poftelor, care de aceea a şi fost numit în mistică focul arzător al poftelor. Să aruncăm acuma o privire anticipativă asupra naturii expunerii noastre; aceasta vă va ajuta să înţelegeţi care e deosebirea dintre viaţa în trup şi viaţa fără trup, dacă studiaţi această însuşire a sufletului, care e legată de jarul poftelor. Ce e pofta pentru un suflet care trăieşte în trup? E înclinarea poftei sufleteşti spre un obiect fizic, spre o satisfacţie fizică. Dar culoarea jarului poftelor din suflet, care se revarsă din suflet aşa cum se scurge curentul printr-un vârf ascuţit al unui obiect încărcat cu electricitate, se schimbă numai atunci când pofta ajunge să fie satisfăcută. Atunci jarul poftelor încetează să mai ardă. Momentul în care o poftă este satisfăcută e un moment important, decisiv, pentru cercetătorul spiritual. Observaţiei sufleteşti acest moment i se înfăţişează ca stingerea cu apă a unui foc. Acest jar al poftelor poate fi stins cu ajutorul obiectului care-l satisface, deoarece omul are un trup. Pofta fizică nu poate fi satisfăcută decât pe cale fizică. Iată cerul gurii, care cere lucruri bune la gust. Dar în momentul când cerul gurii nu mai este, e imposibil să satisfaci acea poftă. Sufletul e ataşat de simţire, de lumea sensibilă. Dar el îşi poate găsi satisfacţia numai câtă vreme e legat de trup. Din clipa în care nu mai e legat de trup, e imposibil să i se mai satisfacă poftele şi el suferă nespus din cauza imposibilităţii de a-şi potoli poftele. Aceasta e una din stările prin care trebuie să treacă în kamaloka. Pentru a se elibera, el trebuie să cunoască acea stare în care pofta există, dar care îl pune în imposibilitatea de a-şi satisface pofta sufletului. Şi atunci sufletul învaţă treptat să şteargă aceste pofte. E una din reprezentările pe care trebuie să ni le însuşim, dacă vrem să ne facem o idee despre ceea ce se întâmplă între moarte şi o nouă naştere. Celelalte procese va trebui să le cunoaştem însă numai după ce vom fi aruncat o privire mai exactă în ceea ce numim lume a sufletelor şi ţară a spiritelor.

Înainte de a descrie ce se întâmplă între moarte şi o nouă naştere, voi prezenta în mod exact această grupă de însuşiri şi procese sufleteşti pe care le întâlnim în lumea suprasensibilă. Prima însuşire a fost pofta. A doua e excitabilitatea sufletească, ceva care nu e  chiar o poftă. E însă ceva legat de lumea sensibilă înconjurătoare, când ne referim la sensibilitatea fizică a omului. E acea sensibilitate care-şi găseşte expresia în culorile nobile, e bucuria pe care o simţim când ne dăruim în mod nemijlocit simţurilor; care face ca simţirea să se înalţe, să se înnobileze sub influenţa culorii din preajma noastră, a formei pe care o percepem, a mirosului pe care-l simţim apropiindu-se de noi. Această dăruire către lumea fizică, această urzire şi viaţă pe care o trăim prin intermediul organelor fizice în lumea înconjurătoare o numim forţă a excitabilităţii sufleteşti. O altă regiune a vieţii sufleteşti e aceea a dorinţelor. Dorinţele se referă la faptul că sufletul simte simpatie pentru ceea ce trăieşte în lumea din jurul său, orientându-şi de aceea sentimentele, tocmai sub formă de dorinţă, spre un obiect al lumii înconjurătoare. El nu mai trăieşte doar cu simţurile în lumea fizică, ci se umple cu sentimentul iubirii pentru această lume fizică. Numai că această iubire e încă total impregnată de egoism. Iubirea sufletească încă impregnată de egoism se numeşte în limbaj teosofic calitatea propriu-zisă a dorinţelor sufleteşti, a lumii dorinţei. Am cunoscut astfel cea de-a treia grupă a trăirilor sufleteşti, lumea dorinţelor. A patra grupă e aceea în care sufletul nu mai este înclinat spre ceva din lumea înconjurătoare, ci în care acest suflet e orientat spre ceea ce trăieşte în propriul corp; în care simţirea este orientată spre ceea ce se petrece în propriul nostru corp drept senzaţii de plăcere sau de durere corporală. Acest flux-reflux lăuntric al senzaţiilor şi sentimentelor în cadrul propriei existenţe, această plăcere provocată de ceea ce suntem noi înşine, această bucurie de a fi o desemnăm, în cazul oricărei fiinţe, drept a patra grupă a forţelor sufleteşti. Iar o a cincea grupă ne scoate din lumea dorinţelor şi ne duce în lumea sufletului ce se revarsă prin simpatie. Tot ceea ce am cunoscut până acum era legat de dorinţă, era legat de faptul că sufletul raporta lucrurile la el însuşi. Acum facem cunoştinţă cu lucrurile în alt fel, când sufletul îşi radiază entitatea în jur, când e plin de simpatie pentru alte fiinţe din lumea înconjurătoare. Există două feluri de asemenea simpatie. Avem de-a face în primul rând cu iubirea pentru natură, şi apoi cu iubirea pentru semenii noştri. Aceste forţe sufleteşti, drept a cincea grupă de realităţi sufleteşti, o desemnăm cu numele de lumină sufletească. Exact aşa cum Soarele îşi radiază lumina lui fizică, sufletul radiază în exterior lumina lui, atunci când se umple de simpatie pentru lume, când o învăluie, când o luminează cu strălucirea iubirii sale. Omului care nu are decât organe pentru perceperea fizicului, acestea îi par nişte simple iluzii. Pentru acela care are ochi şi urechi spirituale, ele sunt mult mai reale decât masa şi pereţii din jurul nostru, mult mai reale decât lumina flăcării fizice. Cea de-a şasea grupă de realităţi sufleteşti e ceea ce ocultistul numeşte putere sufletească propriu-zisă, ceea ce umple sufletul de entuziasm pentru misiunea lui în lume, dăruirea plină de iubire către datorie, care străluceşte în minunate nuanţe de violet şi albăstrui-violet. Aceasta e lumina spirituală, care scoate chiar din suflet imboldurile şi impulsurile activităţii umane. Ea e deosebit de dezvoltată la oamenii înclinaţi spre filantropie. Aceste sentimente însoţesc marile acte pline de dăruire pe care le săvârşeşte sufletul uman în această lume fizică. Sunt trăirile celei de-a şasea grupe. Iar trăirile celei de-a şaptea grupe şi celei mai înalte sunt forţele vieţii sufletesc-spirituale propriu-zise. E starea în care sufletul nu se mai raportează cu simţirea sa numai la realităţile fizic-sensibile, ci lasă ca în el să pătrundă lumina spiritului, când sufletul îşi pune în faţă misiuni superioare celor care-i pot reveni în simpla lume sensibilă, când iubirea se transformă în acea iubire spirituală pe care o descrie Spinoza la sfârşitul vestitei sale «Etici» [ Nota 25 ], unde spune că realitatea supremă se revarsă în suflet, reflectându-se din nou în afară, ca rază a Divinităţii.

Am studiat sufletescul din om şi l-am urmărit de la pofta egoistă până la iubirea spirituală atotcuprinzătoare. Cel al cărui ochi s-a deschis întâlneşte pretutindeni în lume aceste şapte trepte ale realităţilor spirituale. Lumea nu străluceşte numai în culori şi nu răsună numai în fenomene sonore, ci străluceşte şi în lumea dorinţelor, a poftelor şi pasiunilor, străluceşte şi ca lume a manifestărilor de iubire. Toate acestea sunt realităţi. Iar când sufletul se retrage de pe această scenă, el se află pe o altă scenă, care se deosebeşte de scena exterioară  a lumii simţurilor în măsura în care această scenă exterioară sensibilă nu oferă decât ceea ce pot percepe ochii şi urechile şi celelalte simţuri. Pentru organul suprasensibil, partea sensibilă acoperă tocmai partea sufletească a lucrurilor, pentru că sufletescul se exprimă prin intermediul sensibilului. Prin urmare, sufletescul ni se înfăţişează numai prin intermediul sensibilului. Sufletul aude prin intermediul sunetelor vorbirii, simte prin intermediul pipăitului etc. Ochiul spiritual vede dincolo de toate acestea, vede lucrurile în nuditatea lor, aşa cum sunt ele. Când sufletul pleacă de pe scena lumii simţurilor, el trăieşte în lumea sufletească. Acestea sunt trăirile prin care trece sufletul în lumea sufletească, imediat după moarte. Atunci el trăieşte într-o lume liberă de orice forţe fizice şi chimice, într-o lume alcătuită din dureri, pofte şi porniri. În primul rând, el trebuie să dezvolte tot ceea ce poate fi dezvoltat aici. Neacoperit, adică fără învelişurile fizice, el se dăruieşte tuturor impresiilor care se apropie în valuri de el sau de care este el însuşi străbătut. Prin aceste însuşiri care-l străbat, sufletul se purifică treptat, datorită faptului că acum cunoaşte poftele fără a avea posibilitatea de a le satisface. Acum sufletul învaţă să trăiască fără corpul fizic. El învaţă să fie o sine, dar fără a mai avea plăceri fizice sau dureri fizice, fără a mai avea senzaţiile de mulţumire fizică sau de neplăcere fizică. Şi la început el nu se mai simte drept o sine. Sufletul încarnat în trup simte că el este o sine, pentru că se află în trup. Sufletul aflat în trup îi zice trupului său „eu”. Dar dacă după moarte vrea să spună „eu”, el învaţă să cunoască senzaţia trupului, fără a mai avea posibilitatea de a trăi această senzaţie. Şi dacă se dezobişnuieşte de acest lucru, învaţă să se resimtă ca suflet. Omul învaţă să se simtă ca suflet în cea de-a patra regiune, şi cu cât a trecut de mai multe ori prin această regiune, cu atât este mai puternic dezvoltat la el sentimentul de sine al sufletului său, şi cu atât mai bine va şti, când se va încarna din nou, să spună „eu” nu numai trupului său, ci şi sufletului său, cu atât mai mult se va simţi el o fiinţă sufletească. Aceasta este deosebirea dintre un om care a trecut prin multe încarnări şi unul care a trecut prin puţine încarnări. Cel aflat pe o înaltă treaptă de evoluţie se simte o fiinţă sufletească. Şi, în acest caz, omul ajunge să cunoască şi această regiune superioară, pe care am numit-o lumină sufletească, putere sufletească şi suflet al spiritului. În aceasta se transpune şi cu ea se întreţese omul. În literatura teosofică obişnuim să desemnăm aceste cele mai înalte părţi din regiunea astrală cu numele de ţară a verii. E acea regiune în care sufletul trece treptat în sferele simpatiei, în sferele unde învaţă să trăiască numai şi numai în iubire pură pentru cele înconjurătoare şi în iubire pură pentru culori. Numai după ce sufletul omului, după moarte, a trecut prin aceste diferite regiuni, numai atunci spiritul său, cea de-a treia şi totodată cea mai înaltă parte constitutivă a fiinţei umane, e în stare să lase în urmă tot ceea ce e de natură astrală, de natură sufletească, tot ceea ce e plin de dorinţe, patimi şi pasiuni şi care se cramponează încă de realităţile fizice, şi atunci, după ce omul a şters înclinaţia, nevoia de lumea fizică, continuă să trăiască numai acea parte a sufletului care face parte din spirit, numai acea parte a sufletului care a dezvoltat spirit în elementul sufletesc.

Acum, sufletul intră în acea regiune în care nu mai are deloc de-a face cu forţele care-l trag în jos. Pentru că e în întregime pătruns de spirit, el păşeşte în regiunea Devachanului, în ţara propriu-zisă a spiritelor. Ţara spiritelor, în care îşi duce sufletul viaţa de acum înainte, e aceea în care el zăboveşte cea mai mare parte a vieţii sale de după moarte. Perioada de purificare în kamaloka e relativ scurtă. Apoi, în Devachan, ajung să se dezvolte liber, nestingherit, toate experienţele prin care a trecut în lumea fizică, pentru a putea acţiona din iubire în această lume fizic-sensibilă. Spiritul nu îşi poate găsi expresia sa desăvârşită în lumea fizic-sensibilă însăşi. Între naştere şi moarte, noi acumulăm necontenit noi şi noi experienţe. Dar ele sunt imobilizate aşa cum e imobilizată planta în crăpătura unei stânci. În ţara spiritelor, sufletul prinde putere şi se fortifică. De această şedere a sufletului în ţara spiritelor se va ocupa următoarea conferinţă. Ea va arăta care e soarta sufletului în perioada cea mai lungă din tot răstimpul de la moarte până la o nouă naştere. Lumea astrală se mai prezintă întru câtva drept regiune dezolantă, în care mai trebuie să ne eliberăm de multe. Ţara spiritelor este o regiune de care nu ne putem teme în nici un fel. Nimic nu mai leagă spiritul care străbate sufletul de ceea ce tinde spre simpla realitate concret-materială. Soarta de care are el parte aici şi care e menită să ne dezvăluie adevărata esenţă a omului, va trebui s-o găsim în trăirile în Devachan. Îngăduiţi-mi să mai amintesc un singur lucru. Uşor s-ar putea crede că diferitele regiuni ale lumii astrale sunt situate una deasupra celeilalte, asemeni unor straturi de pământ. Dar nu aşa stau lucrurile. Ele trebuie concepute mai degrabă drept diferite stări ale conştienţei. Ceea ce se schimbă nu este locul în care se află omul, ci starea sa de conştienţă. Ţara sufletelor, ţara spiritelor, se află pretutindeni în jurul nostru. Pretutindeni în jurul nostru există o ţară a sufletescului şi a spiritualului, care străluceşte ca lumina şi culorile în faţa acelui suflet care dobândeşte posibilitatea de a se folosi de ochii spirituali, de urechile spirituale. Aceasta e ceea ce face ca pentru suflet întreaga lume să se scufunde. Exact la fel cum dumneavoastră aţi avut prilejul de a vedea, să zicem, un văl, şi apoi, când vălul cade, aţi văzut ce este în dosul vălului, tot astfel, sufletul ajunge la percepţia vie a ceea ce se petrece în lumea dorinţelor şi a poftelor, când dă la o parte vălul pipăitului fizic, al văzului sau auzului fizic. Atunci, în jurul său se întinde o altă lume, o lume care a fost şi înainte în jurul său, dar pe care n-o percepea, pe care însă acuma o percepe. E vorba, de fapt, de o altă stare, de un alt mod de trăire, la care sufletul trece acum. Nu e vorba de locuri diferite, de regiuni diferite, ci de o metamorfoză a vieţii umane. În cursul pelerinajului vieţii sale, omul păşeşte din treaptă în treaptă. Şi aceasta ne învaţă că în suprasensibil trebuie căutate cauzele realităţilor sensibile. Noi vrem să dobândim această posibilitate de a privi în suprasensibil tocmai pentru ca, fortificaţi în acest fel, să reintrăm în lumea reală, cu conştienţa deplină a faptului că noi nu suntem numai fiinţe de natură sensibilă, ci fiinţe de natură sufletească şi spirituală. Şi dacă avem conştienţa deplină a acestui fapt, vom lucra în lume curajos, cu forţă, şi cu mai multă siguranţă decât dacă am fi doar fiinţe de natură sensibilă. Acesta e aportul nemijlocit pe care-l aduce concepţia teosofică despre lume. Rostul ei nu este acela de a-l face pe om mai incapabil în viaţă, ci mai capabil, mai curajos, mai puternic şi mai cutezător. Nu e teosofie adevărată aceea care-l sustrage pe om vieţii. Noi vrem să comunicăm adevăruri referitoare la suprasensibil din cauză că în suprasensibil trebuie căutate originea şi esenţa lumii sensibile. Acest lucru l-au afirmat toţi adevăraţii cunoscători şi veritabilii ocultişti din toate vremurile, şi acest lucru poate fi găsit, de asemenea, în toate scrierile inspirate ale popoarelor din toate timpurile. Această idee răsună spre noi la fel de puternic din operele propriilor noştri mistici, ca şi din minunatele scrieri, desăvârşite sub aspect artistic, ale Răsăritului. Găsim, de exemplu, un pasaj din Upanishade, cu care aş vrea să-mi închei expunerea de azi, şi care ne spune foarte limpede cum se raportează lucrurile sensibile pieritoare la ceea ce este de natură suprasensibilă şi dăinuie în veci. Acest pasaj arată că lucrurile sensibil-pieritoare se nasc din cele veşnice, la fel cum scânteia se naşte din flacără. Flacăra rămâne întreagă, ea rămâne drept ceva veşnic, chiar dacă scânteia sensibilă moare. Fenomenul sau lucrul individual sare ca o scânteie şi se desprinde din ceea ce e veşnic şi se reîntoarce apoi în ceea ce e veşnic. Upanishadele [ Nota 26 ] spun aşa: „După cum dintr-un foc bine aprins sar cu miile scântei care sunt de aceeaşi natură cu el, tot astfel din ceea ce e nepieritor se nasc cele mai diverse fiinţe şi lucruri, care se reîntorc apoi tot în acesta.”