Am ajuns la un punct important din evoluția dintre moarte și o nouă naștere a omului spiritual, punctul în care omul trece din așa-numita țară a sufletelor în aceea a Spiritului sau a spiritelor. Așa după cum am auzit deja data trecută, ajuns în acest punct, omul s-a eliberat de tot ceea ce îl leagă, de tot ceea ce-l ține atașat de existența fizic-materială. De omul spiritual s-au dezlipit toate dorințele, poftele și pasiunile care înclină spre existența fizică, spre existența materială. Acestea nu-l mai duc la rătăciri în decursul evoluției lui ulterioare și acest om spiritual trece prin acea lungă perioadă pe care am putea-o desemna, cu o expresie germană, drept țară a spiritelor și care în literatura teosofică e numită de obicei Devachan. Deva înseamnă ființă divină, o ființă care are realitate numai în această regiune a existenței, care nu posedă un corp fizic, ci un corp alcătuit numai din „substanțe” ale acestei țări a spiritelor.
Nu trebuie să ne imaginăm – e un lucru pe care aș vrea să-l subliniez mereu – că acest Devachan ar trebui căutat altundeva în spațiu. Această țară a spiritelor se află de jur împrejurul nostru, lumea noastră e plină de această țară, așa cum lumea fizică e plină pretutindeni de aer. Numai că ea nu poate fi percepută de oamenii care sunt în stare să se folosească numai de simțurile lor fizice. Dacă simțirea fizică s-a închis, și s-a deschis ochiului spiritual, lumea din jurul nostru începe să strălucească într-o lumină nouă. Ea prezintă însușiri noi. Și atunci omul vede lucruri pe care nu le vedea înainte. După cum ceea ce v-am descris în urmă cu opt zile drept lume astrală, sufletească, nu există decât pentru organele sufletești corespunzătoare, tot astfel, țara spiritelor există doar pentru ochiul spiritual.
E greu să schițăm o imagine a acestui tărâm al realității. Vă puteți da seama, desigur, că e greu, fiindcă limba noastră nu e făcută pentru aceste regiuni superioare ale existenței. Cuvintele noastre sunt doar pe măsura a ceea ce există în viața de toate zilele. Ia încercați să vedeți, orice cuvânt a fost repartizat unui lucru din lumea sensibilă. Dar de aceste cuvinte suntem nevoiți să ne servim dacă vrem să descriem lumile, cu totul altfel constituite, în care ne înălțăm. Iată de ce, pentru a vi le descrie, trebuie să recurg la o modalitate de exprimare bazată pe comparații, la un limbaj mai mult alegoric. Această țară a spiritelor este întotdeauna prezentă în jurul nostru și ochiului deschis al văzătorului ea i se oferă ca o carte deschisă. Ea strălucește de jur împrejurul nostru, așa cum îi strălucește omului, atunci când de pe el s-a topit nu numai corpul fizic, ci și toate acele însușiri astrale, ca patimile, instinctele, pasiunile – care îl țin legat de existența fizică –, așa cum se topește zăpada de pe un bloc de stâncă, atunci când razele Soarelui cad pe acest bloc și-l încălzesc.
Singurul lucru din această țară a spiritelor pe care omul îl cunoaște în timpul existenței lui fizice este gândul său. Gândul este însă numai o copie slabă, o imagine-umbră a acestei țări a spiritelor. Și oamenii care sunt atașați de lumea fizică spun de obicei că gândul nu e ceva real. Mai auzim spunându-se uneori că ceva nu e „decât un gând”. Dar pentru acela care știe să se transpună și să trăiască în lumea gândurilor, pentru acela care cunoaște importanța vieții de gândire, care știe să trăiască în gândire așa cum omul obișnuit trăiește în lumea fizică, pentru acela viața de gândire dobândește o cu totul altă însemnătate. Țara spiritelor nu i se poate revela omului pe nici o altă cale, în afară de aceea a gândului. Țara spiritelor e aceea prin care omul face ca lucrurile din jurul său să fie conștientizate. Și pe omul fizic numai viața de gândire îl poate duce în această țară. Viața de gândire corespunde acestei realități spirituale superioare. Și acela care dobândește posibilitatea de a privi în intimitatea acestei realități spirituale, învață treptat să distingă lucrurile de acolo. Pentru el, tărâmurile acestei realități superioare încep să se contureze la fel cum pentru ochiul fizic se conturează, aici pe Pământ, diferitele regiuni ale acestuia. Ceea ce spun eu aici e exprimat în formă simbolică, însă corespunde situației reale. După cum pe Pământul nostru avem scoarța solidă a Pământului, care constă din stânci, roci și ceea ce numim uscat, și în țara spiritelor avem o regiune precis conturată. Iar oceanelor, apelor Pământului le corespunde o altă regiune anume; iar atmosferei Pământului îi corespunde în Devachan un fel de atmosferă. Dar aceste trei regiuni ale Devachanului se află într-o relație absolut precisă cu trăirile de pe Pământul nostru. Tot ceea ce dumneavoastră puteți trăi în fizic, tot ceea ce puteți vedea cu ochii și puteți percepe cu simțurile, constituie, ca să zicem așa, scoarța solidă, uscatul din Devachan. Acolo vedeți, pe cale spirituală, ca arhetip, tot ceea ce percepeți cu ochii fizici.
Dar această țară a arhetipurilor e cu totul deosebită de a noastră. Dacă priviți un om fizic, o anumită parte a spațiului e umplută de organismul său fizic. În jur nu mai vedeți nimic din acel om. Pentru văzător prinde contur așa-numita aură, așa cum am descris-o data trecută. În țara spiritelor sau Devachan, lucrurile stau cu totul altfel în această privință. Ceea ce vedem acolo se raportează la imaginea fizică a omului așa cum se raportează imaginea de pe placa fotografică la aspectul din realitate pe care îl fotografiem. Am putea spune că în țara spiritelor tot ceea ce e umplut cu materie fizică apare ca un spațiu gol, nefolosit, ca să zicem așa. Și când omul coboară din nou în lumea fizică, spațiul gol se umple iarăși cu materie fizică. Iar acolo unde în lumea fizică nu este nimic, e existență strălucitoare, organizație strălucitoare. De aceea, pe alocuri răzbate ceea ce primii inițiați creștini numeau lumină eonică superioară. Ea e aceea care îl structurează pe om și îl pune în legătură cu lumea spirituală. Așa se face că în țara spiritelor omul nu e prezent acolo unde e prezent în lumea fizică, ci el e prezent tocmai în afara lui, în afara spațiului fizic pe care îl ocupă.
Când văzătorul intră în lumea spirituală, el vede umplut cu realitate superioară tot ceea ce ochiului fizic i se înfățișează drept gol din jurul lucrurilor. Atunci, acesta e umplut cu o lumină strălucitoare și radiantă. Această lumină e o altă lumină decât aceea din care e compusă aura sufletească. Fiindcă omul nu e, desigur, numai aură sufletească. Aura sufletească e învăluită, la rândul ei, de o altă aură, superioară. În timp ce aura sufletească strălucește într-o lumină licăritoare, într-o lumină mată, aura spirituală superioară, care mai rămâne și ea vizibilă după ce omul a părăsit corpul fizic, strălucește într-o lumină ce nu licărește doar; așadar, ea nu e doar o lumină licăritoare, ci una asemănătoare cu o flacără. Ea are și o însușire cu totul specială, prin care se deosebește de aura astrală. Anume, aura spirituală e transparentă, pe când aura sufletească e netransparentă. Dar orice regiune spirituală e absolut transparentă pentru ceea ce este în țara spiritelor.
Ceea ce am descris acum este partea cea mai de jos a țării spiritelor. Dacă văzătorul se ridică în regiuni și mai înalte, el reușește să perceapă în mod viu ceea ce se cheamă viața atotcuprinzătoare și totuși unică. Această viață atotcuprinzătoare și unică străbate toate câte sunt. Ea este elementul lichid al țării spiritelor. După cum, dacă privim un râu sau un ocean, râul sau oceanul ni se arată în culorile lor specifice, tot astfel viața unică și atotcuprinzătoare ni se arată ca ocean sau râu al spiritelor. Ea strălucește în culori ce nu se pot asemăna decât cu nuanțele florilor proaspete de piersic. În această viață unică și atotcuprinzătoare nu găsiți, cum s-ar putea crede, formațiuni neregulate de felul râurilor și oceanelor, ca aici, pe Pământ, ci niște formațiuni cu structuri foarte regulate, așa că mai potrivit ar fi să le comparăm cu inima și vasele ei de sânge.
Al treilea lucru pe care l-am putea percepe e ceea ce aș numi atmosfera acestei țări. Această atmosferă e compusă din ceea ce aici, pe Pământ, poate fi cuprins sub numele de senzații și sentimente. Ceea ce percepem aici este lumea senzațiilor, care se prezintă sub formă atmosferică de care este impregnat în întregime spațiul lumii spiritelor – cu alte cuvinte, atmosfera ei; aceasta se prezintă sub forma posibilității de a percepe simțirea – una și atotcuprinzătoare – a întregului Pământ. Dar această senzație se apropie de noi din exterior, așa cum fac în atmosfera fizică vântul sau furtuna, fulgerul sau tunetul. Aici nu mai există o sensibilitate sau simțire a noastră proprie. Aici, omul a lepădat aceste sentimente individuale. Aici se apropie de el ceea ce simt toți ceilalți. El se simte una cu ceea ce simt alții. Suferința și durerea străbat asemenea tunetului și fulgerului această lume spirituală. Vă puteți da seama, desigur, că dacă ajungeți să priviți în această lume, veți înțelege cu totul altfel realitatea. Cel care a privit măcar o dată în această mare fluctuantă de suferințe ale oamenilor și animalelor, de bucurii ale oamenilor și animalelor, cel care a văzut ce înseamnă, de fapt, a suferi și a te bucura, ce înseamnă că patimile vuiesc și se dezlănțuie furios, are o cu totul altă idee despre lupta și pacea din lume, o cu totul altă idee despre „lupta pentru existență”. Între moarte și o nouă naștere, omul percepe și ceva din toate acestea.
Vine apoi o regiune și mai înaltă. Nu trebuie să ne imaginăm trecerea prin aceste regiuni ca pe o mutare dintr-un loc în altul. Ele sunt amestecate unele într-altele, se întrepătrund complet. Cea de-a patra regiune nu mai are decât o legătură foarte îndepărtată cu Pământul nostru. În timp ce în cele trei regiuni amintite putem percepe calități care se referă la Pământul nostru, calitățile celei de-a patra regiuni au doar o legătură îndepărtată cu ceea ce percepem pe Pământ. Aici intrăm deja în legătură cu niște entități de natură mai înaltă, cu niște entități care poate că nu se întrupează, nu se materializează niciodată pe Pământul nostru. Aici ne întâmpină acele forțe care depășesc realitatea fizică. Ceea ce omul înfăptuiește inspirat de idealuri pure, pe baza gândirii pure, îndemnat numai de dorința de a face bine, ceea ce înfăptuiește el din iubire, ceea ce înfăptuiește în afara tărâmului lumii fizice, își are originea în forțele care devin vizibile în această regiune. Aceste regiuni ale Devachanului există în permanență împrejurul omului, acționează necontenit asupra omului. Acela care are intuiție, care are darul inventivității, creează lucruri care nu sunt cópii ale lucrurilor de pe Pământul nostru, el creează, așadar, ceva care e introdus dintr-o sferă superioară în sfera Pământului nostru. Și ceea ce creează el își are originea în această a patra regiune. Nu trebuie să credem că lucrurile de existența cărora nu suntem conștienți nu există în această sferă. Nu avem voie să credem că dacă un individ nu percepe unele lucruri, ele nici nu există. Cine vine pe lume înzestrat cu un geniu deosebit, îl aduce cu sine dintr-o ședere în această regiune a Devachanului.
Am ajuns astfel la acea graniță care, ce-i drept, nu mai are o legătură decât pe jumătate cu viața noastră pământească, așa cum am arătat, care conține însă tocmai ceea ce oferă Pământului nostru o strălucire superioară și care urmează să fie coborât de sus și introdus în mod nemijlocit în existența sensibilă. Omul nu poate să creeze nici o operă de artă, nu poate construi nici o mașină, dacă nu se orientează potrivit cu realitatea fizică. În cazul în care creează o operă de artă, trebuie să studieze materialul.
Celelalte trei regiuni ale Devachanului, situate și mai sus, sunt niște regiuni care au o legătură și mai îndepărtată cu Pământul, regiuni care își trimit strălucirea spre noi, aș spune, dintr-o cu totul altă lume. Și dacă omul, fie ca văzător, fie în răstimpul dintre moarte și o nouă naștere, se înalță în această regiune, el ia de aici tot ceea ce am putea numi scânteia cerească pe care omul o introduce în lumea pământească. E ceea ce i se înfățișează drept esență divină, drept spiritual superior, drept idealism propriu-zis, care pătrunde aici din lumea superioară și care numai prin el poate intra în lumea noastră drept morală superioară, religiozitate superioară sau știință superioară. Toată înțelepciunea, toată strălucirea superioară a existenței pe care omul, ca trimis al lui Dumnezeu, le introduce în lumea fizică, sunt luate de el din aceste trei regiuni superioare ale Devachanului.
Îngăduiți-mi să mai subliniez o dată că ceea ce am descris aici sunt niște stări ale conștienței, așa că, în cursul contemplației sale, omul poate rămâne în unul și același loc, în timp ce în jurul lui încep să strălucească diversele regiuni ale Devachanului și i se înfățișează o realitate mult mai bogată decât e acea realitate pe care o poate vedea ochiul fizic, pe care o poate auzi urechea fizică sau pipăi mâna fizică. Aș vrea să amintesc, mereu, comparația cu omul care nu poate deveni conștient de ochii săi fizici și de urechile sale fizice. Data trecută am atras deja atenția asupra interesantei cărți în care e descrisă viața acelei americance oarbe și surdo-mute, Helen Keller. În acest caz, noi privim în intimitatea unei vieți spirituale care e de o cu totul altă natură. Ia gândiți-vă, cum v-ar apărea lumea dacă n-ați avea deloc urechi și ochi. Așa erau facultățile Helenei Keller. Dar ea a absolvit acum Universitatea și are o cultură generală ca a oricărui om care a făcut studii universitare. Vedem în acest caz că Helen Keller și-a creat o comoară deja în cadrul lumii fizice, o comoară care are, în principiu, o cu totul altă nuanță, care e de o cu totul altă natură decât ceea ce posedă de obicei omul fizic. Ea însăși spune: „Oamenii care cred că toate impresiile ajung la noi prin ochi și ureche s-au minunat că eu pot face deosebirea între străzile unui oraș și șosele. Ei uită însă că la mine întregul corp reacționează la lumea înconjurătoare. Vuietul orașului îmi biciuiește toți nervii. Sunetele distonante, turbulente, cu senzațiile lor stridente, simplul uruit al mașinilor, sunt cu atât mai chinuitoare pentru nervi, cu cât atenția mea nu e abătută de la toate acestea de imagini multicolore mereu noi, așa cum se întâmplă la alți oameni.” – Deja pentru această natură atât de ciudat organizată, lumea din jur e cu totul altfel. Și e cu totul altfel și acum, când, în momentul morții – văzătorul poate descrie acest lucru, pentru că în cufundările sale mistice el e în stare să treacă, într-un anumit sens, prin poarta morții –, ochiul fizic nu mai e mijlocitorul, când impresiile din exterior nu se mai apropie de noi prin intermediul urechii fizice.
Imaginați-vă că ați fi prevăzuți cu un geam colorat în roșu, care face ca totul să vă apară colorat în nuanțe roșietice. Prin aceasta, lumea dobândește o însușire pe care ea n-o mai are de îndată ce îndepărtați acel geam roșu. Exact la fel cum îndepărtați geamul roșu, în momentul morții dumneavoastră îndepărtați tot ceea ce fac din lumea înconjurătoare ochii și urechile dumneavoastră. Și lucrurile din lumea spirituală înconjurătoare care-i apar omului, ca să zicem așa, acoperite, voalate sau de o nuanță cromatică pe care le-o conferă ochii și urechile lui, se revelează acum, îi strălucesc, dacă-mi îngăduiți să mă folosesc de o expresie a lui Goethe, dintr-o lume bogată, variată, plină de diversitate. Am descris data trecută ce flacără se aprinde în lumea astrală. Acum, când omul s-a eliberat de toate dorințele, poftele și pasiunile care l-au determinat să petreacă un timp în lumea astrală, el ajunge la stări noi. Acum cade vălul de pe ochii săi astrali, acum el intră în lumea care, așa cum lumea noastră fizică e luminată de razele Soarelui, e luminată de ceea ce misticii creștini au numit lumina eonică, acea lumină care-i poate străluci omului dinlăuntru în afară, dacă și-a deschis ochiul spiritual. De această lumină e impregnată întreaga lume spirituală. Omul parcurge, în perioade de timp mai lungi sau mai scurte, stările dintre moarte și o nouă naștere pe care vi le-am descris. Omul învață să cunoască în mod real regiunile țării spiritelor, învață ce înseamnă să exiști după ce materia fizică dispare. Acolo unde e materie fizică, sunt acum spații goale. Acolo nu mai există nimic. Își fac apariția acum cu totul alte tărâmuri ale existenței.
În cadrul filosofiei indiene Vedanta, e exersată în mod deosebit o maximă, pe care misticii și-o repetau mereu, iarăși și iarăși. Această maximă este exersată pretutindeni, în limbile respective; ea sună astfel: „Tu ești aceasta”. Când misticul își spune, iarăși și iarăși, acest lucru, el înțelege prin aceasta că omul este cu adevărat nu numai ceea ce e închis în limitele pielii sale. Omul n-ar putea subzista în Univers ca ființă individuală, el e legat de forțe și trepte de existență care se află în afara corpului său fizic, așa că oriîncotro s-ar uita, dă de o realitate din care face parte el însuși. Și după cum s-a desprins el însuși din această realitate, orice om s-a desprins tot din aceasta. Și atunci omul își dă seama, ca trăire vie, că el nu e, de fapt, altceva decât o frunză a unui mare pom. Iar acest pom e omenirea. După cum o frunză singură se usucă și piere, atunci când cade din pom, tot astfel omul singur ar pieri, dacă ar vrea să se izoleze de pomul omenirii. Dar el nu poate face așa ceva. Numai că omul fizic n-o știe; pe acest tărâm însă aceasta devine o realitate. Dacă omul vine pe lume cu un mod de a simți și gândi care nu e unul pur materialist, care nu e legat numai de existența sa sensibil-fizică, el va intra în contact cu lumea spirituală. Și cu cât se va înălța mai mult la nivelul unei gândiri și simțiri idealiste, cu cât e mai mult în stare să presimtă o realitate superioară, cu atât mai mult și mai activ va putea el trăi în această lume a spiritului. În lumea de aici, omul e închis între limitele unor corelații fizice variate: aici, omul e închis între limitele unei familii, ale unui grup etnic, ale unei rase; apoi, el are prieteni fizici. Toate acestea sunt relații din lumea fizică. Aceste relații el le mai trăiește încă o dată în țara spiritelor. De-abia acolo devin limpezi, într-un grad mai înalt, sentimentul apartenenței la o comunitate, sentimentul atașamentului față de patria sa. Aici se manifestă cu adevărat ceea ce înseamnă în lumea fizică acea legătură. El trăiește acum în lumea arhetipurilor. Cu cât și-a îndreptat mai mult gândul spre una dintre aceste relații, cu atât mai multe va avea el de dezvoltat în regiunea țării spiritelor, în timp ce aici, în corpul fizic, el este închis în realitatea fizică. Cu spiritul uman e ca și cu planta, care, sădită în crăpătura unei stânci, nu se poate dezvolta în toate direcțiile.
Aici, în învelișul fizic, însușirile sunt strâmtorate. Nu iese afară decât o mică parte din iubirea pentru prieteni, din iubirea pentru familie, din iubirea pentru patrie etc., care trăiesc în el. Dar atunci când omul, asemenea plantei, are câmp liber de dezvoltare, când nu mai e închis în învelișul fizic, entitatea sa poate să se dezvolte în mod liber și să revină apoi pe Pământ cu forțe superioare celor pe care le-a avut în viața respectivă. Cel care a trăit într-un sens superior sentimentul atașamentului față de familie, îl trăiește acum cu intensitate și va reintra în viață înzestrat cu un simț deosebit al familiei.
În acea regiune, omul percepe în mod viu ceea ce am descris drept „viață unică și atotcuprinzătoare”. El trăiește elementul lichid din țara spiritelor. Dacă, în calitate de clarvăzător, putem arunca o privire, vedem cum se luminează cu încetul acela care și-a dezvoltat deja pe Pământ un simț pentru „viața unică și atotcuprinzătoare” care urzește și pulsează în toate ființele. Aceasta înseamnă a dezvolta evlavie religioasă. Omul evlavios își înalță cugetul spre „viața unică și atotcuprinzătoare”, ai cărei curenți străbat toate creaturile. El își manifestă în mod liber sentimentul evlaviei în această a doua regiune a Devachanului. O dată cu o nouă naștere, acest sentiment își găsește o expresie mai puternică și mai vie. Aici îl vedem pe om înălțându-se deasupra limitelor între care e pus în această întrupare în viața fizică. Vedem că hindusul, creștinul, trăiesc în Devachan, fiecare în felul său specific, „viața unică și atotcuprinzătoare”, atunci când barierele au căzut și când se stabilește o mai mare unitate pe acest tărâm.
A treia regiune e aceea în care ne dăm seama care sunt arhetipurile suferinței și plăcerii, ale bucuriei și durerii, e regiunea în care acest element ne învăluie la fel cum atmosfera învăluie Pământul. Când omul se deprinde să trăiască în această regiune, el învață să-și dezvolte simțul dăruirii dezinteresate față de tot ceea ce suferă în lume, față de tot ceea ce se poate bucura în lume. El nu mai e apăsat de plăcerea sensibilă și de durerea sensibilă. El nu mai face deosebire între durerea sa și durerea altora, ci știe ce sunt plăcerea și durerea ca atare. Omul învață astfel să cunoască în realitatea sa ceea ce se apropie de el ca durere și suferință. Aici facem cunoștință cu marii filantropi; toți cei care pot să apară în lume ca genii ale filantropiei, ca genii ale binefacerii, marii creatori ai legăturilor filantropice, ale compasiunii și bunăvoinței, ale solidarității umane, sunt cuprinși în această a treia regiune și aici își dobândesc facultățile.
Într-o a patra regiune, omul își însușește ceea ce realizează prin folosirea forțelor și facultăților pământești, prin folosirea însușirilor lucrurilor pământești, prin intuiția sa, prin invențiile și descoperirile sale. Aici se află aceia care, în calitate de artiști, de mari inventatori sau în alt fel, prin străfulgerări geniale ale spiritului lor, printr-o înțelegere cuprinzătoare a lumii, printr-o înțelepciune vastă, vor fi de folos, în noua viață, semenilor lor. Activitatea conștienței în Devachan este, desigur, de durată mai lungă sau mai scurtă, după cum omul și-a dezvoltat sau nu deja în această viață o însușire sau alta. E o stare de cea mai înaltă beatitudine. Ceea ce pe Pământ l-a limitat și i-a fost piedică, a căzut de pe el. Acum, el își desfășoară în mod liber facultățile. Toate piedicile au dispărut. Omul simte posibilitatea de a-și deschide aripile în toate direcțiile, pentru a lăsa apoi ca toate facultățile sale intensificate să se reverse din nou în încarnarea fizică și pentru a putea astfel să acționeze pe Pământ cu atât mai destoinic și mai energic, și aceasta îi apare drept stare de supremă beatitudine. Această beatitudine au descris-o religiile tuturor timpurilor drept beatitudine cerească. Iată de ce și la diferitele religii Devachanul apare sub numele așa-zisei împărății a cerurilor. Perioada pe care oamenii o petrec în Devachan nu e la fel de lungă pentru toți. Sălbaticul necultivat, care a aflat prea puține despre această lume, care și-a folosit foarte puțin spiritul și cugetul, va avea parte de o ședere foarte scurtă în Devachan. Căci, în esență, Devachanul există pentru ca omul să poată elabora, să poată dezvolta în mod liber ceea ce a învățat în lumea fizică și pentru a-l face apt în vederea noului. Omul care se află pe o treaptă mai înaltă a existenței, care și-a adunat o experiență bogată, va avea multe de prelucrat și, deci, va avea de stat mai mult timp în Devachan. De-abia mai târziu, când poate vedea limpede în intimitatea acestor stări, șederile vor fi iarăși de mai scurtă durată, până în punctul în care ființa poate păși imediat după moarte într-o nouă încarnare, pentru că a trăit deja ceea ce are de trăit în Devachan.
Există trepte și mai înalte, situate deasupra Devachanului, și pe care omul va păși atunci când va fi atins deja o dezvoltare superioară a naturii sale. Trebuie să ne imaginăm – vorbesc acum și în sens simbolic – că între moarte și o nouă naștere fiecare om pășește în acea regiune a țării spiritelor care e situată deasupra tuturor realităților pământești și că Devachanul se unește, în partea lui superioară, cu niște tărâmuri mult mai înalte ale existenței, de unde omul aduce forțele divine pe care le introduce în această lume în calitatea sa de trimis al zeilor. Din această regiune provin trimișii zeilor. Și omul necultivat, oricât de repede ar trece prin această regiune, fiindcă nu prea are multe de căutat aici, fiindcă are puține lucruri de dezvoltat aici, între moarte și o nouă naștere trebuie să petreacă măcar un scurt timp în această țară a Devachanului, cea mai liberă de toate limitările pământești. Aici, orice greutate pământească a căzut de pe el. Aici, el este părtaș la curentul de aer ce adie spre el din lumea divină, care-l pătrunde între moarte și o nouă naștere. Aceia care au reușit să ajungă pe o culme mai înaltă a existenței, rămân aici un timp mai îndelungat. Aici, ei dobândesc posibilitatea de a coborî din nou pe Pământ înzestrați cu o înțelepciune deosebită, cu forțe spirituale deosebite, pentru a-i ajuta pe semenii lor, în calitate de individualități superioare.
Conducătorii omenirii zăbovesc mai multă vreme în această regiune. Pot fi întâlniți aici și aceia care deja s-au eliberat de lume, entitățile pe care literatura teosofică le numește maeștri. Acele entități care, prin evoluția lor, sunt mult deasupra a ceea ce-l caracterizează încă pe omul actual. Cu cât omul se poate bucura mai mult timp, în perioada dintre moarte și o nouă naștere, de relațiile cu aceste entități, cu atât mai pur, mai nobil și mai moral va fi el atunci când va păși din nou pe scena pământească. Și invers, cu cât pe acest Pământ el s-a străduit mai mult să devină pur, nobil, idealist, cu atât mai mult timp se poate împărtăși din aerul ce adie în aceste părți ale Devachanului.
Am descris drumul pe care-l are de străbătut entitatea umană, în pelerinajul ei dintre moarte și o nouă naștere. E vorba, așadar, de stări de conștiență diferite, nu de locuri mereu noi. Când cutreieră aceste regiuni, omul nu merge dintr-un loc într-altul. S-ar putea spune, mai degrabă, că ele dispar, dar numai așa cum dispare lumea exterioară fizică atunci când, de exemplu, vă închideți ochii, când vă astupați urechile. Dar dacă, în acest caz, în jurul dumneavoastră se face întuneric și nu se mai aude nimic, în cazul de care vorbeam, în jurul dumneavoastră totul se luminează și devine clar și limpede și o nouă lume vi se deschide. Despre durata perioadei pe care omul trebuie să o petreacă în Devachan poate spune ceva, firește, numai acela care are o anumită experiență. În legătură cu aceasta nu poate spune ceva decât acela care posedă o experiență oarecare în acest domeniu, acela care e capabil să-și amintească de propriile sale încarnări trecute sau care, în mod conștient, ca văzător, poate arunca o privire în lumea radiantă a spiritului. Durata perioadei pe care o petrece omul în Devachan e foarte diferită, depinzând de treapta de evoluție pe care se află. Putem afla, totuși, cu aproximație, durata perioadei pe care omul o petrece în lumea cerească. O aflăm dacă înmulțim durata vieții pământești a omului, adică a perioadei dintre naștere și moarte, cu un anumit număr situat între 20 și 40. Durata acestei perioade depinde de nivelul de evoluție pe care l-a atins omul respectiv, dar și de lungimea vieții fizice. Dacă un copil moare la scurt timp după naștere, nu aveți decât să înmulțiți durata vieții cu un număr cuprins între 20 și 40 și veți obține durata șederii în Devachan. Cine are o viață lungă, are de trecut în Devachan prin stări importante și care durează multă vreme și el are de simțit, totodată, mult din ceea ce în mistică sunt numite sentimente de beatitudine Devachanică. Această viață în Devachan se deosebește în mod esențial de tot ceea ce își pot reprezenta vreodată ochii fizici sau simțurile fizice în general.
Dar oricât de aproximative vor fi fost noțiunile, cuvintele cu ajutorul cărora v-am descris această regiune, eu m-am străduit să v-o descriu cât s-a putut mai fidel și mai exact. Aceste regiuni înseși nu aparțin, în substanța lor, în esența lor propriu-zisă, celei mai profunde naturi a omului. Această cea mai profundă natură a omului, cea pe care Giordano Bruno o numește monadă, suprema esență spirituală vie din om, își are originea în lumi și mai înalte. Despre aceste lumi și mai înalte vom spune câte ceva în ora următoare în care ne vom ocupa de noțiunile fundamentale ale teosofiei. Vom vorbi atunci și de felul cum trebuie să se dezvolte facultățile oamenilor pentru a putea să arunce o privire în aceste lumi superioare. Misticul nu descrie doar ce se vede în acestea, ci el își poate îngădui să arate și în ce fel poate omul reuși să dezvolte germenii existenți în el, pentru a arunca o privire în intimitatea acestor lumi. Azi aș vrea să mai fac doar câteva observații, în încheiere.
Se întâmplă foarte des ca aceia care văd pentru întâia oară ceva din regiunea descrisă a Devachanului să spună că aceasta e o amăgire, ceva iluzoriu; ei spun că, deoarece ne aduce aminte de imaginea-umbră a ei, de gândul din viața fizică, trebuie că și ea are o existență mai puțin reală decât lumea noastră fizică. Dar nu așa stau lucrurile. Pentru cel care a reușit să privească în această lume superioară, a devenit absolut limpede faptul că în ea există realități mult mai puternice, mult mai înalte decât în realitatea noastră fizică. Înveți să cunoști existența fizică în adevăratul ei sens numai atunci când ești în stare s-o vezi în lumina acelor lumi superioare. După cum e posibil ca în fața dumneavoastră să se afle o bucată de oțel, iar dumneavoastră să nu bănuiți că ea ascunde forțe electrice sau magnetice, tot așa e posibil ca în fața dumneavoastră să se întindă un obiect al lumii fizice, fără ca dumneavoastră să bănuiți că el conține o entitate mult mai înaltă. Și tocmai de aceea, cei care au știut ceva despre lumea de culori și sunete, o descriu în limbajul cel mai minunat, o descriu în culorile cele mai strălucitoare și descriu, de asemenea, sunetele ce răzbat prin urechea lor spirituală. Vechii pitagoreici vorbeau despre muzica sferelor. Nimeni altul decât acela care a aruncat o privire în această lume a Devachanului nu știe ce e muzica sferelor. Mulți cred că e vorba de o figură de stil, de o exprimare simbolică. Nu, e ceva care are o realitate în cel mai deplin înțeles al cuvântului. Din lumea spirituală ne întâmpină melodiile ritmice care sunt forțele cosmice ale Universului. Forțele cosmice sunt plăsmuite ritmic, și acel ritm îl auzim noi atunci când suntem în stare să ne folosim de „urechea Devachanică”, și atunci suntem cuprinși de acea inexprimabilă beatitudine pe care misticul e în stare s-o perceapă. Când devine liber de tot ceea ce ține de această lume, când din cercul atenției sale iese tot ceea ce răsună prin intermediul simțurilor, atunci misticul descrie impresiile sale din Devachan.
Acestea sunt trăirile prin care trebuie să treacă omul în timpul dintre moarte și o nouă naștere. În această perioadă, el este un germene pentru noua naștere. El este bobul de muștar care, de-a lungul perioadei Devachanice merge în întâmpinarea unei noi încarnări. Misticul german Angelus Silesius, care în „Heruvimul călător” a rostit atâtea maxime frumoase și lapidare, a descris, printre altele, în această minunată carte mistică, sub forma unei maxime, concis și limpede și plin de sens, sentimentul și întreaga stare a spiritului care trece prin moarte spre o nouă naștere, asemenea unui mic germene dintr-un grăunte care se pregătește pentru o nouă existență, pentru a dezvolta apoi niște puteri noi, mai înalte. Ceea ce orice mistic știe, că inima care emană lumină spirituală poate străluci, este exprimat de Angelus Silesius prin cuvintele:
„Bob de muștar mi-e spiritul, dar Soarele în el dacă răsare,
El crește-atunci, egal lui Dumnezeu, în bucuroasă încântare”.
