Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


VII

ŢARA SPIRITELOR

Berlin, 17 noiembrie 1904

Am ajuns la un punct important din evoluţia dintre moarte şi o nouă naştere a omului spiritual, punctul în care omul trece din aşa-numita ţară a sufletelor în aceea a Spiritului sau a spiritelor. Aşa după cum am auzit deja data trecută, ajuns în acest punct, omul s-a eliberat de tot ceea ce îl leagă, de tot ceea ce-l ţine ataşat de existenţa fizic-materială. De omul spiritual s-au dezlipit toate dorinţele, poftele şi pasiunile care înclină spre existenţa fizică, spre existenţa materială. Acestea nu-l mai duc la rătăciri în decursul evoluţiei lui ulterioare şi acest om spiritual trece prin acea lungă perioadă pe care am putea-o desemna, cu o expresie germană, drept ţară a spiritelor şi care în literatura teosofică e numită de obicei Devachan. Deva înseamnă fiinţă divină, o fiinţă care are realitate numai în această regiune a existenţei, care nu posedă un corp fizic, ci un corp alcătuit numai din „substanţe” ale acestei ţări a spiritelor.

Nu trebuie să ne imaginăm – e un lucru pe care aş vrea să-l subliniez mereu – că acest Devachan ar trebui căutat altundeva în spaţiu. Această ţară a spiritelor se află de jur împrejurul nostru, lumea noastră e plină de această ţară, aşa cum lumea fizică e plină pretutindeni de aer. Numai că ea nu poate fi percepută de oamenii care sunt în stare să se folosească numai de simţurile lor fizice. Dacă simţirea fizică s-a închis, şi s-a deschis ochiului spiritual, lumea din jurul nostru începe să strălucească într-o lumină nouă. Ea prezintă însuşiri noi. Şi atunci omul vede lucruri pe care nu le vedea înainte. După cum ceea ce v-am descris în urmă cu opt zile drept lume astrală, sufletească, nu există decât pentru organele sufleteşti corespunzătoare, tot astfel, ţara spiritelor există doar pentru ochiul spiritual.

E greu să schiţăm o imagine a acestui tărâm al realităţii. Vă puteţi da seama, desigur, că e greu, fiindcă limba noastră nu e făcută pentru aceste regiuni superioare ale existenţei. Cuvintele noastre sunt doar pe măsura a ceea ce există în viaţa de toate zilele. Ia încercaţi să vedeţi, orice cuvânt a fost repartizat unui lucru din lumea sensibilă. Dar de aceste cuvinte suntem nevoiţi să ne servim dacă vrem să descriem lumile, cu totul altfel constituite, în care ne înălţăm. Iată de ce, pentru a vi le descrie, trebuie să recurg la o modalitate de exprimare bazată pe comparaţii, la un limbaj mai mult alegoric. Această ţară a spiritelor este întotdeauna prezentă în jurul nostru şi ochiului deschis al văzătorului ea i se oferă ca o carte deschisă. Ea străluceşte de jur împrejurul nostru, aşa cum îi străluceşte omului, atunci când de pe el s-a topit nu numai corpul fizic, ci şi toate acele însuşiri astrale, ca patimile, instinctele, pasiunile – care îl ţin legat de existenţa fizică –, aşa cum se topeşte zăpada de pe un bloc de stâncă, atunci când razele Soarelui cad pe acest bloc şi-l încălzesc.

Singurul lucru din această ţară a spiritelor pe care omul îl cunoaşte în timpul existenţei lui fizice este gândul său. Gândul este însă numai o copie slabă, o imagine-umbră a acestei ţări a spiritelor. Şi oamenii care sunt ataşaţi de lumea fizică spun de obicei că gândul nu e ceva real. Mai auzim spunându-se uneori că ceva nu e „decât un gând”. Dar pentru acela care ştie să se transpună şi să trăiască în lumea gândurilor, pentru acela care cunoaşte importanţa vieţii de gândire, care ştie să trăiască în gândire aşa cum omul obişnuit trăieşte în lumea fizică, pentru acela viaţa de gândire dobândeşte o cu totul altă însemnătate. Ţara spiritelor nu i se poate revela omului pe nici o altă cale, în afară de aceea a gândului. Ţara spiritelor e aceea prin care omul face ca lucrurile din jurul său să fie conştientizate. Şi pe omul fizic numai viaţa de gândire îl poate duce în această ţară. Viaţa de gândire corespunde acestei realităţi spirituale superioare. Şi acela care dobândeşte posibilitatea de a privi în intimitatea acestei realităţi spirituale, învaţă treptat să distingă lucrurile de acolo. Pentru el, tărâmurile acestei realităţi superioare încep să se contureze la fel cum pentru ochiul fizic se conturează, aici pe Pământ, diferitele regiuni ale acestuia. Ceea ce spun eu aici e exprimat în formă simbolică, însă corespunde situaţiei reale. După cum pe Pământul nostru avem scoarţa solidă a Pământului, care constă din stânci, roci şi ceea ce numim uscat, şi în ţara spiritelor avem o regiune precis conturată. Iar oceanelor, apelor Pământului le corespunde o altă regiune anume; iar atmosferei Pământului îi corespunde în Devachan un fel de atmosferă. Dar aceste trei regiuni ale Devachanului se află într-o relaţie absolut precisă cu trăirile de pe Pământul nostru. Tot ceea ce dumneavoastră puteţi trăi în fizic, tot ceea ce puteţi vedea cu ochii şi puteţi percepe cu simţurile, constituie, ca să zicem aşa, scoarţa solidă, uscatul din Devachan. Acolo vedeţi, pe cale spirituală, ca arhetip, tot ceea ce percepeţi cu ochii fizici.

Dar această ţară a arhetipurilor e cu totul deosebită de a noastră. Dacă priviţi un om fizic, o anumită parte a spaţiului e umplută de organismul său fizic. În jur nu mai vedeţi nimic din acel om. Pentru văzător prinde contur aşa-numita aură, aşa cum am descris-o data trecută. În ţara spiritelor sau Devachan, lucrurile stau cu totul altfel în această privinţă. Ceea ce vedem acolo se raportează la imaginea fizică a omului aşa cum se raportează imaginea de pe placa fotografică la aspectul din realitate pe care îl fotografiem. Am putea spune că în ţara spiritelor tot ceea ce e umplut cu materie fizică apare ca un spaţiu gol, nefolosit, ca să zicem aşa. Şi când omul coboară din nou în lumea fizică, spaţiul gol se umple iarăşi cu materie fizică. Iar acolo unde în lumea fizică nu este nimic, e existenţă strălucitoare, organizaţie strălucitoare. De aceea, pe alocuri răzbate ceea ce primii iniţiaţi creştini numeau lumină eonică superioară. Ea e aceea care îl structurează pe om şi îl pune în legătură cu lumea spirituală. Aşa se face că în ţara spiritelor omul nu e prezent acolo unde e prezent în lumea fizică, ci el e prezent tocmai în afara lui, în afara spaţiului fizic pe care îl ocupă.

Când văzătorul intră în lumea spirituală, el vede umplut cu realitate superioară tot ceea ce ochiului fizic i se înfăţişează drept gol din jurul lucrurilor. Atunci, acesta e umplut cu o lumină strălucitoare şi radiantă. Această lumină e o altă lumină decât aceea din care e compusă aura sufletească. Fiindcă omul nu e, desigur, numai aură sufletească. Aura sufletească e învăluită, la rândul ei, de o altă aură, superioară. În timp ce aura sufletească străluceşte într-o lumină licăritoare, într-o lumină mată, aura spirituală superioară, care mai rămâne şi ea vizibilă după ce omul a părăsit corpul fizic, străluceşte într-o lumină ce nu licăreşte doar; aşadar, ea nu e doar o lumină licăritoare, ci una asemănătoare cu o flacără. Ea are şi o însuşire cu totul specială, prin care se deosebeşte de aura astrală. Anume, aura spirituală e transparentă, pe când aura sufletească e netransparentă. Dar orice regiune spirituală e absolut transparentă pentru ceea ce este în ţara spiritelor.

Ceea ce am descris acum este partea cea mai de jos a ţării spiritelor. Dacă văzătorul se ridică în regiuni şi mai înalte, el reuşeşte să perceapă în mod viu ceea ce se cheamă viaţa atotcuprinzătoare şi totuşi unică. Această viaţă atotcuprinzătoare şi unică străbate toate câte sunt. Ea este elementul lichid al ţării spiritelor. După cum, dacă privim un râu sau un ocean, râul sau oceanul ni se arată în culorile lor specifice, tot astfel viaţa unică şi atotcuprinzătoare ni se arată ca ocean sau râu al spiritelor. Ea străluceşte în culori ce nu se pot asemăna decât cu nuanţele florilor proaspete de piersic. În această viaţă unică şi atotcuprinzătoare nu găsiţi, cum s-ar putea crede, formaţiuni neregulate de felul râurilor şi oceanelor, ca aici, pe Pământ, ci nişte formaţiuni cu structuri foarte regulate, aşa că mai potrivit ar fi să le comparăm cu inima şi vasele ei de sânge.

Al treilea lucru pe care l-am putea percepe e ceea ce aş numi atmosfera acestei ţări. Această atmosferă e compusă din ceea ce aici, pe Pământ, poate fi cuprins sub numele de senzaţii şi sentimente. Ceea ce percepem aici este lumea senzaţiilor, care se prezintă sub formă atmosferică de care este impregnat în întregime spaţiul lumii spiritelor – cu alte cuvinte, atmosfera ei; aceasta se prezintă sub forma posibilităţii de a percepe simţirea – una şi atotcuprinzătoare – a întregului Pământ. Dar această senzaţie se apropie de noi din exterior, aşa cum fac în atmosfera fizică vântul sau furtuna, fulgerul sau tunetul. Aici nu mai există o sensibilitate sau simţire a noastră proprie. Aici, omul a lepădat aceste sentimente individuale. Aici se apropie de el ceea ce simt toţi ceilalţi. El se simte una cu ceea ce simt alţii. Suferinţa şi durerea străbat asemenea tunetului şi fulgerului această lume spirituală. Vă puteţi da seama, desigur, că dacă ajungeţi să priviţi în această lume, veţi înţelege cu totul altfel realitatea. Cel care a privit măcar o dată în această mare fluctuantă de suferinţe ale oamenilor şi animalelor, de bucurii ale oamenilor şi animalelor, cel care a văzut ce înseamnă, de fapt, a suferi şi a te bucura, ce înseamnă că patimile vuiesc şi se dezlănţuie furios, are o cu totul altă idee despre lupta şi pacea din lume, o cu totul altă idee despre „lupta pentru existenţă”. Între moarte şi o nouă naştere, omul percepe şi ceva din toate acestea.

Vine apoi o regiune şi mai înaltă. Nu trebuie să ne imaginăm trecerea prin aceste regiuni ca pe o mutare dintr-un loc în altul. Ele sunt amestecate unele într-altele, se întrepătrund complet. Cea de-a patra regiune nu mai are decât o legătură foarte îndepărtată cu Pământul nostru. În timp ce în cele trei regiuni amintite putem percepe calităţi care se referă la Pământul nostru, calităţile celei de-a patra regiuni au doar o legătură îndepărtată cu ceea ce percepem pe Pământ. Aici intrăm deja în legătură cu nişte entităţi de natură mai înaltă, cu nişte entităţi care poate că nu se întrupează, nu se materializează niciodată pe Pământul nostru. Aici ne întâmpină acele forţe care depăşesc realitatea fizică. Ceea ce omul înfăptuieşte inspirat de idealuri pure, pe baza gândirii pure, îndemnat numai de dorinţa de a face bine, ceea ce înfăptuieşte el din iubire, ceea ce înfăptuieşte în afara tărâmului lumii fizice, îşi are originea în forţele care devin vizibile în această regiune. Aceste regiuni ale Devachanului există în permanenţă împrejurul omului, acţionează necontenit asupra omului. Acela care are intuiţie, care are darul inventivităţii, creează lucruri care nu sunt cópii ale lucrurilor de pe Pământul nostru, el creează, aşadar, ceva care e introdus dintr-o sferă superioară în sfera Pământului nostru. Şi ceea ce creează el îşi are originea în această a patra regiune. Nu trebuie să credem că lucrurile de existenţa cărora nu suntem conştienţi nu există în această sferă. Nu avem voie să credem că dacă un individ nu percepe unele lucruri, ele nici nu există. Cine vine pe lume înzestrat cu un geniu deosebit, îl aduce cu sine dintr-o şedere în această regiune a Devachanului.

Am ajuns astfel la acea graniţă care, ce-i drept, nu mai are o legătură decât pe jumătate cu viaţa noastră pământească, aşa cum am arătat, care conţine însă tocmai ceea ce oferă Pământului nostru o strălucire superioară şi care urmează să fie coborât de sus şi introdus în mod nemijlocit în existenţa sensibilă. Omul nu poate să creeze nici o operă de artă, nu poate construi nici o maşină, dacă nu se orientează potrivit cu realitatea fizică. În cazul în care creează o operă de artă, trebuie să studieze materialul.

Celelalte trei regiuni ale Devachanului, situate şi mai sus, sunt nişte regiuni care au o legătură şi mai îndepărtată cu Pământul, regiuni care îşi trimit strălucirea spre noi, aş spune, dintr-o cu totul altă lume. Şi dacă omul, fie ca văzător, fie în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere, se înalţă în această regiune, el ia de aici tot ceea ce am putea numi scânteia cerească pe care omul o introduce în lumea pământească. E ceea ce i se înfăţişează drept esenţă divină, drept spiritual superior, drept idealism propriu-zis, care pătrunde aici din lumea superioară şi care numai prin el poate intra în lumea noastră drept morală superioară, religiozitate superioară sau ştiinţă superioară. Toată înţelepciunea, toată strălucirea superioară a existenţei pe care omul, ca trimis al lui Dumnezeu, le introduce în lumea fizică, sunt luate de el din aceste trei regiuni superioare ale Devachanului.

Îngăduiţi-mi să mai subliniez o dată că ceea ce am descris aici sunt nişte stări ale conştienţei, aşa că, în cursul contemplaţiei sale, omul poate rămâne în unul şi acelaşi loc, în timp ce în jurul lui încep să strălucească diversele regiuni ale Devachanului şi i se înfăţişează o realitate mult mai bogată decât e acea realitate pe care o poate vedea ochiul fizic, pe care o poate auzi urechea fizică sau pipăi mâna fizică. Aş vrea să amintesc, mereu, comparaţia cu omul care nu poate deveni conştient de ochii săi fizici şi de urechile sale fizice. Data trecută am atras deja atenţia asupra interesantei cărţi în care e descrisă viaţa acelei americance oarbe şi surdo-mute, Helen Keller. În acest caz, noi privim în intimitatea unei vieţi spirituale care e de o cu totul altă natură. Ia gândiţi-vă, cum v-ar apărea lumea dacă n-aţi avea deloc urechi şi ochi. Aşa erau facultăţile Helenei Keller. Dar ea a absolvit acum Universitatea şi are o cultură generală ca a oricărui om care a făcut studii universitare. Vedem în acest caz că Helen Keller şi-a creat o comoară deja în cadrul lumii fizice, o comoară care are, în principiu, o cu totul altă nuanţă, care e de o cu totul altă natură decât ceea ce posedă de obicei omul fizic. Ea însăşi spune: „Oamenii care cred că toate impresiile ajung la noi prin ochi şi ureche s-au minunat că eu pot face deosebirea între străzile unui oraş şi şosele. Ei uită însă că la mine întregul corp reacţionează la lumea înconjurătoare. Vuietul oraşului îmi biciuieşte toţi nervii. Sunetele distonante, turbulente, cu senzaţiile lor stridente, simplul uruit al maşinilor, sunt cu atât mai chinuitoare pentru nervi, cu cât atenţia mea nu e abătută de la toate acestea de imagini multicolore mereu noi, aşa cum se întâmplă la alţi oameni.” – Deja pentru această natură atât de ciudat organizată, lumea din jur e cu totul altfel. Şi e cu totul altfel şi acum, când, în momentul morţii – văzătorul poate descrie acest lucru, pentru că în cufundările sale mistice el e în stare să treacă, într-un anumit sens, prin poarta morţii –, ochiul fizic nu mai e mijlocitorul, când impresiile din exterior nu se mai apropie de noi prin intermediul urechii fizice.

Imaginaţi-vă că aţi fi prevăzuţi cu un geam colorat în roşu, care face ca totul să vă apară colorat în nuanţe roşietice. Prin aceasta, lumea dobândeşte o însuşire pe care ea n-o mai are de îndată ce îndepărtaţi acel geam roşu. Exact la fel cum îndepărtaţi geamul roşu, în momentul morţii dumneavoastră îndepărtaţi tot ceea ce fac din lumea înconjurătoare ochii şi urechile dumneavoastră. Şi lucrurile din lumea spirituală înconjurătoare care-i apar omului, ca să zicem aşa, acoperite, voalate sau de o nuanţă cromatică pe care le-o conferă ochii şi urechile lui, se revelează acum, îi strălucesc, dacă-mi îngăduiţi să mă folosesc de o expresie a lui Goethe, dintr-o lume bogată, variată, plină de diversitate. Am descris data trecută ce flacără se aprinde în lumea astrală. Acum, când omul s-a eliberat de toate dorinţele, poftele şi pasiunile care l-au determinat să petreacă un timp în lumea astrală, el ajunge la stări noi. Acum cade vălul de pe ochii săi astrali, acum el intră în lumea care, aşa cum lumea noastră fizică e luminată de razele Soarelui, e luminată de ceea ce misticii creştini au numit lumina eonică, acea lumină care-i poate străluci omului dinlăuntru în afară, dacă şi-a deschis ochiul spiritual. De această lumină e impregnată întreaga lume spirituală. Omul parcurge, în perioade de timp mai lungi sau mai scurte, stările dintre moarte şi o nouă naştere pe care vi le-am descris. Omul învaţă să cunoască în mod real regiunile ţării spiritelor, învaţă ce înseamnă să exişti după ce materia fizică dispare. Acolo unde e materie fizică, sunt acum spaţii goale. Acolo nu mai există nimic. Îşi fac apariţia acum cu totul alte tărâmuri ale existenţei.

În cadrul filosofiei indiene Vedanta, e exersată în mod deosebit o maximă, pe care misticii şi-o repetau mereu, iarăşi şi iarăşi. Această maximă este exersată pretutindeni, în limbile respective; ea sună astfel: „Tu eşti aceasta”. Când misticul îşi spune, iarăşi şi iarăşi, acest lucru, el înţelege prin aceasta că omul este cu adevărat nu numai ceea ce e închis în limitele pielii sale. Omul n-ar putea subzista în Univers ca fiinţă individuală, el e legat de forţe şi trepte de existenţă care se află în afara corpului său fizic, aşa că oriîncotro s-ar uita, dă de o realitate din care face parte el însuşi. Şi după cum s-a desprins el însuşi din această realitate, orice om s-a desprins tot din aceasta. Şi atunci omul îşi dă seama, ca trăire vie, că el nu e, de fapt, altceva decât o frunză a unui mare pom. Iar acest pom e omenirea. După cum o frunză singură se usucă şi piere, atunci când cade din pom, tot astfel omul singur ar pieri, dacă ar vrea să se izoleze de pomul omenirii. Dar el nu poate face aşa ceva. Numai că omul fizic n-o ştie; pe acest tărâm însă aceasta devine o realitate. Dacă omul vine pe lume cu un mod de a simţi şi gândi care nu e unul pur materialist, care nu e legat numai de existenţa sa sensibil-fizică, el va intra în contact cu lumea spirituală. Şi cu cât se va înălţa mai mult la nivelul unei gândiri şi simţiri idealiste, cu cât e mai mult în stare să presimtă o realitate superioară, cu atât mai mult şi mai activ va putea el trăi în această lume a spiritului. În lumea de aici, omul e închis între limitele unor corelaţii fizice variate: aici, omul e închis între limitele unei familii, ale unui grup etnic, ale unei rase; apoi, el are prieteni fizici. Toate acestea sunt relaţii din lumea fizică. Aceste relaţii el le mai trăieşte încă o dată în ţara spiritelor. De-abia acolo devin limpezi, într-un grad mai înalt, sentimentul apartenenţei la o comunitate, sentimentul ataşamentului faţă de patria sa. Aici se manifestă cu adevărat ceea ce înseamnă în lumea fizică acea legătură. El trăieşte acum în lumea arhetipurilor. Cu cât şi-a îndreptat mai mult gândul spre una dintre aceste relaţii, cu atât mai multe va avea el de dezvoltat în regiunea ţării spiritelor, în timp ce aici, în corpul fizic, el este închis în realitatea fizică. Cu spiritul uman e ca şi cu planta, care, sădită în crăpătura unei stânci, nu se poate dezvolta în toate direcţiile.

Aici, în învelişul fizic, însuşirile sunt strâmtorate. Nu iese afară decât o mică parte din iubirea pentru prieteni, din iubirea pentru familie, din iubirea pentru patrie etc., care trăiesc în el. Dar atunci când omul, asemenea plantei, are câmp liber de dezvoltare, când nu mai e închis în învelişul fizic, entitatea sa poate să se dezvolte în mod liber şi să revină apoi pe Pământ cu forţe superioare celor pe care le-a avut în viaţa respectivă. Cel care a trăit într-un sens superior sentimentul ataşamentului faţă de familie, îl trăieşte acum cu intensitate şi va reintra în viaţă înzestrat cu un simţ deosebit al familiei.

În acea regiune, omul percepe în mod viu ceea ce am descris drept „viaţă unică şi atotcuprinzătoare”. El trăieşte elementul lichid din ţara spiritelor. Dacă, în calitate de clarvăzător, putem arunca o privire, vedem cum se luminează cu încetul acela care şi-a dezvoltat deja pe Pământ un simţ pentru „viaţa unică şi atotcuprinzătoare” care urzeşte şi pulsează în toate fiinţele.  Aceasta înseamnă a dezvolta evlavie religioasă. Omul evlavios îşi înalţă cugetul spre „viaţa unică şi atotcuprinzătoare”, ai cărei curenţi străbat toate creaturile. El îşi manifestă în mod liber sentimentul evlaviei în această a doua regiune a Devachanului. O dată cu o nouă naştere, acest sentiment îşi găseşte o expresie mai puternică şi mai vie. Aici îl vedem pe om înălţându-se deasupra limitelor între care e pus în această întrupare în viaţa fizică. Vedem că hindusul, creştinul, trăiesc în Devachan, fiecare în felul său specific, „viaţa unică şi atotcuprinzătoare”, atunci când barierele au căzut şi când se stabileşte o mai mare unitate pe acest tărâm.

A treia regiune e aceea în care ne dăm seama care sunt arhetipurile suferinţei şi plăcerii, ale bucuriei şi durerii, e regiunea în care acest element ne învăluie la fel cum atmosfera învăluie Pământul. Când omul se deprinde să trăiască în această regiune, el învaţă să-şi dezvolte simţul dăruirii dezinteresate faţă de tot ceea ce suferă în lume, faţă de tot ceea ce se poate bucura în lume. El nu mai e apăsat de plăcerea sensibilă şi de durerea sensibilă. El nu mai face deosebire între durerea sa şi durerea altora, ci ştie ce sunt plăcerea şi durerea ca atare. Omul învaţă astfel să cunoască în realitatea sa ceea ce se apropie de el ca durere şi suferinţă. Aici facem cunoştinţă cu marii filantropi; toţi cei care pot să apară în lume ca genii ale filantropiei, ca genii ale binefacerii, marii creatori ai legăturilor filantropice, ale compasiunii şi bunăvoinţei, ale solidarităţii umane, sunt cuprinşi în această a treia regiune şi aici îşi dobândesc facultăţile.

Într-o a patra regiune, omul îşi însuşeşte ceea ce realizează prin folosirea forţelor şi facultăţilor pământeşti, prin folosirea însuşirilor lucrurilor pământeşti, prin intuiţia sa, prin invenţiile şi descoperirile sale. Aici se află aceia care, în calitate de artişti, de mari inventatori sau în alt fel, prin străfulgerări geniale ale spiritului lor, printr-o înţelegere cuprinzătoare a lumii, printr-o înţelepciune vastă, vor fi de folos, în noua viaţă, semenilor lor. Activitatea conştienţei în Devachan este, desigur, de durată mai lungă sau mai scurtă, după cum omul şi-a dezvoltat sau nu deja în această viaţă o însuşire sau alta. E o stare de cea mai înaltă beatitudine. Ceea ce pe Pământ l-a limitat şi i-a fost piedică, a căzut de pe el. Acum, el îşi desfăşoară în mod liber facultăţile. Toate piedicile au dispărut. Omul simte posibilitatea de a-şi deschide aripile în toate direcţiile, pentru a lăsa apoi ca toate facultăţile sale intensificate să se reverse din nou în încarnarea fizică şi pentru a putea astfel să acţioneze pe Pământ cu atât mai destoinic şi mai energic, şi aceasta îi apare drept stare de supremă beatitudine. Această beatitudine au descris-o religiile tuturor timpurilor drept beatitudine cerească. Iată de ce şi la diferitele religii Devachanul apare sub numele aşa-zisei împărăţii a cerurilor. Perioada pe care oamenii o petrec în Devachan nu e la fel de lungă pentru toţi. Sălbaticul necultivat, care a aflat prea puţine despre această lume, care şi-a folosit foarte puţin spiritul şi cugetul, va avea parte de o şedere foarte scurtă în Devachan. Căci, în esenţă, Devachanul există pentru ca omul să poată elabora, să poată dezvolta în mod liber ceea ce a învăţat în lumea fizică şi pentru a-l face apt în vederea noului. Omul care se află pe o treaptă mai înaltă a existenţei, care şi-a adunat o experienţă bogată, va avea multe de prelucrat şi, deci, va avea de stat mai mult timp în Devachan. De-abia mai târziu, când poate vedea limpede în intimitatea acestor stări, şederile vor fi iarăşi de mai scurtă durată, până în punctul în care fiinţa poate păşi imediat după moarte într-o nouă încarnare, pentru că a trăit deja ceea ce are de trăit în Devachan.

Există trepte şi mai înalte, situate deasupra Devachanului, şi pe care omul va păşi atunci când va fi atins deja o dezvoltare superioară a naturii sale. Trebuie să ne imaginăm – vorbesc acum şi în sens simbolic – că între moarte şi o nouă naştere fiecare om păşeşte în acea regiune a ţării spiritelor care e situată deasupra tuturor realităţilor pământeşti şi că Devachanul se uneşte, în partea lui superioară, cu nişte tărâmuri mult mai înalte ale existenţei, de unde omul aduce forţele divine pe care le introduce în această lume în calitatea sa de trimis al zeilor. Din această regiune provin trimişii zeilor. Şi omul necultivat, oricât de repede ar trece prin această regiune, fiindcă nu prea are multe de căutat aici, fiindcă are puţine lucruri de dezvoltat aici, între moarte şi o nouă naştere trebuie să petreacă măcar un scurt timp în această ţară a Devachanului, cea mai liberă de toate limitările pământeşti. Aici, orice greutate pământească a căzut de pe el. Aici, el este părtaş la curentul de aer ce adie spre el din lumea divină, care-l pătrunde între moarte şi o nouă naştere. Aceia care au reuşit să ajungă pe o culme mai înaltă a existenţei, rămân aici un timp mai îndelungat. Aici, ei dobândesc posibilitatea de a coborî din nou pe Pământ înzestraţi cu o înţelepciune deosebită, cu forţe spirituale deosebite, pentru a-i ajuta pe semenii lor, în calitate de individualităţi superioare.   

Conducătorii omenirii zăbovesc mai multă vreme în această regiune. Pot fi întâlniţi aici şi aceia care deja s-au eliberat de lume, entităţile pe care literatura teosofică le numeşte maeştri. Acele entităţi care, prin evoluţia lor, sunt mult deasupra a ceea ce-l caracterizează încă pe omul actual. Cu cât omul se poate bucura mai mult  timp, în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, de relaţiile cu aceste entităţi, cu atât mai pur, mai nobil şi mai moral va fi el atunci când va păşi din nou pe scena pământească. Şi invers, cu cât pe acest Pământ el s-a străduit mai mult să devină pur, nobil, idealist, cu atât mai mult timp se poate împărtăşi din aerul ce adie în aceste părţi ale Devachanului.

Am descris drumul pe care-l are de străbătut entitatea umană, în pelerinajul ei dintre moarte şi o nouă naştere. E vorba, aşadar, de stări de conştienţă diferite, nu de locuri mereu noi. Când cutreieră aceste regiuni, omul nu merge dintr-un loc într-altul. S-ar putea spune, mai degrabă, că ele dispar, dar numai aşa cum dispare lumea exterioară fizică atunci când, de exemplu, vă închideţi ochii, când vă astupaţi urechile. Dar dacă, în acest caz, în jurul dumneavoastră se face întuneric şi nu se mai aude nimic, în cazul de care vorbeam, în jurul dumneavoastră totul se luminează şi devine clar şi limpede şi o nouă lume vi se deschide. Despre durata perioadei pe care omul trebuie să o petreacă în Devachan poate spune ceva, fireşte, numai acela care are o anumită experienţă. În legătură cu aceasta nu poate spune ceva decât acela care posedă o experienţă oarecare în acest domeniu, acela care e capabil să-şi amintească de propriile sale încarnări trecute sau care, în mod conştient, ca văzător, poate arunca o privire în lumea radiantă a spiritului. Durata perioadei pe care o petrece omul în Devachan e foarte diferită, depinzând de treapta de evoluţie pe care se află. Putem afla, totuşi, cu aproximaţie, durata perioadei pe care omul o petrece în lumea cerească. O aflăm dacă înmulţim durata vieţii pământeşti a omului, adică a perioadei dintre naştere şi moarte, cu un anumit număr situat între 20 şi 40. Durata acestei perioade depinde de nivelul de evoluţie pe care l-a atins omul respectiv, dar şi de lungimea vieţii fizice. Dacă un copil moare la scurt timp după naştere, nu aveţi decât să înmulţiţi durata vieţii cu un număr cuprins între 20 şi 40 şi veţi obţine durata şederii în Devachan. Cine are o viaţă lungă, are de trecut în Devachan prin stări importante şi care durează multă vreme şi el are de simţit, totodată, mult din ceea ce în mistică sunt numite sentimente de beatitudine Devachanică. Această viaţă în Devachan se deosebeşte în mod esenţial de tot ceea ce îşi pot reprezenta vreodată ochii fizici sau simţurile fizice în general.

Dar oricât de aproximative vor fi fost noţiunile, cuvintele cu ajutorul cărora v-am descris această regiune, eu m-am străduit să v-o descriu cât s-a putut mai fidel şi mai exact. Aceste regiuni înseşi nu aparţin, în substanţa lor, în esenţa lor propriu-zisă, celei mai profunde naturi a omului. Această cea mai profundă natură a omului, cea pe care Giordano Bruno o numeşte monadă, suprema esenţă spirituală vie din om, îşi are originea în lumi şi mai înalte. Despre aceste lumi şi mai înalte vom spune câte ceva în ora următoare în care ne vom ocupa de noţiunile fundamentale ale teosofiei. Vom vorbi atunci şi de felul cum trebuie să se dezvolte facultăţile oamenilor pentru a putea să arunce o privire în aceste lumi superioare. Misticul nu descrie doar ce se vede în acestea, ci el îşi poate îngădui să arate şi în ce fel poate omul reuşi să dezvolte germenii existenţi în el, pentru a arunca o privire în intimitatea acestor lumi. Azi aş vrea să mai fac doar câteva observaţii, în încheiere.

Se întâmplă foarte des ca aceia care văd pentru întâia oară ceva din regiunea descrisă a Devachanului să spună că aceasta e o amăgire, ceva iluzoriu; ei spun că, deoarece ne aduce aminte de imaginea-umbră a ei, de gândul din viaţa fizică, trebuie că şi ea are o existenţă mai puţin reală decât lumea noastră fizică. Dar nu aşa stau lucrurile. Pentru cel care a reuşit să privească în această lume superioară, a devenit absolut limpede faptul că în ea există realităţi mult mai puternice, mult mai înalte decât în realitatea noastră fizică. Înveţi să cunoşti existenţa fizică în adevăratul ei sens numai atunci când eşti în stare s-o vezi în lumina acelor lumi superioare. După cum e posibil ca în faţa dumneavoastră să se afle o bucată de oţel, iar dumneavoastră să nu bănuiţi că ea ascunde forţe electrice sau magnetice, tot aşa e posibil ca în faţa dumneavoastră să se întindă un obiect al lumii fizice, fără ca dumneavoastră să bănuiţi că el conţine o entitate mult mai înaltă. Şi tocmai de aceea, cei care au ştiut ceva despre lumea de culori şi sunete, o descriu în limbajul cel mai minunat, o descriu în culorile cele mai strălucitoare şi descriu, de asemenea, sunetele ce răzbat prin urechea lor spirituală. Vechii pitagoreici vorbeau despre muzica sferelor. Nimeni altul decât acela care a aruncat o privire în această lume a Devachanului nu ştie ce e muzica sferelor. Mulţi cred că e vorba de o figură de stil, de o exprimare simbolică. Nu, e ceva care are o realitate în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Din lumea spirituală ne întâmpină melodiile ritmice care sunt forţele cosmice ale Universului. Forţele cosmice sunt plăsmuite ritmic, şi acel ritm îl auzim noi atunci când suntem în stare să ne folosim de „urechea Devachanică”, şi atunci suntem cuprinşi de acea inexprimabilă beatitudine pe care misticul e în stare s-o perceapă. Când devine liber de tot ceea ce ţine de această lume, când din cercul atenţiei sale iese tot ceea ce răsună prin intermediul simţurilor, atunci misticul descrie impresiile sale din Devachan.

Acestea sunt trăirile prin care trebuie să treacă omul în timpul dintre moarte şi o nouă naştere. În această perioadă, el este un germene pentru noua naştere. El este bobul de muştar care, de-a lungul perioadei Devachanice merge în întâmpinarea unei noi încarnări. Misticul german Angelus Silesius, care în „Heruvimul călător” a rostit atâtea maxime frumoase şi lapidare, a descris, printre altele, în această minunată carte mistică, sub forma unei maxime, concis şi limpede şi plin de sens, sentimentul şi întreaga stare a spiritului care trece prin moarte spre o nouă naştere, asemenea unui mic germene dintr-un grăunte care se pregăteşte pentru o nouă existenţă, pentru a dezvolta apoi nişte puteri noi, mai înalte. Ceea ce orice mistic ştie, că inima care emană lumină spirituală poate străluci, este exprimat de Angelus Silesius prin cuvintele:

„Bob de muştar mi-e spiritul, dar Soarele în el dacă răsare,
El creşte-atunci, egal lui Dumnezeu, în bucuroasă încântare”.