Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


VIII

FRIEDRICH NIETZSCHE ÎN LUMINA ŞTIINŢEI SPIRITUALE [ Nota 27 ]

Berlin, 1 decembrie 1904

Celui care-şi propune să arate cum se raportează viaţa spirituală modernă la concepţia teosofică despre viaţă, nu-i e îngăduit să treacă cu vederea un fenomen, şi anume fenomenul Friedrich Nietzsche. Friedrich Nietzsche stă ca o mare enigmă pe firmamentul evoluţiei culturale a epocii contemporane. El a făcut, fără îndoială, o profundă impresie asupra tuturor gânditorilor contemporani cu noi. Pentru unii, el a fost un fel de idol, pentru alţii, o personalitate care trebuie combătută cu cea mai mare energie. Dar de zguduit, i-a zguduit pe mulţi, şi el a lăsat în urmă multe rezultate ale activităţii sale care exercită şi astăzi influenţe foarte puternice. În legătură cu Nietzsche a fost scrisă o vastă literatură, şi în zilele noastre aproape că nu poţi deschide un ziar – fără să dai undeva de numele Nietzsche, ori fără să găseşti o referire la gândirea lui, prin citate, prin idei luate direct din opera sa, sau prin alte ecouri ale operei sale. Friedrich Nietzsche şi-a înfipt adânc rădăcinile în întreaga structură a epocii noastre. Chiar şi pentru cineva care studiază numai viaţa sa, el se prezintă ca un fenomen.

El provine din familia unui pastor protestant. Născut în anul 1844, el manifestă încă din gimnaziu, în modul cel mai liber şi lipsit de prejudecăţi, un mare interes pentru toate problemele religioase. Unele însemnări ce datează din vremea când frecventa gimnaziul trădează nu numai un tânăr mult mai matur decât alţii de aceeaşi vârstă, ci şi un om care, prin străfulgerări geniale ale spiritului său, aduce oarecare lumină în mai multe dintre problemele religioase. Iar când ajunge la Universitate, el manifestă interes nu numai pentru studiul său de specialitate, şi asta într-un asemenea grad, încât se numără printre studenţii cei mai distinşi, ci şi pentru problemele generale ale evoluţiei omenirii. Încă din tinereţe, el realizează foarte mult în domeniul filologiei, mai mult decât pot realiza alţii într-o viaţă întreagă. Înainte de a-şi fi luat examenul de doctorat, a fost chemat să ocupe o catedră la Universitatea din Basel. Profesorul său, Ritschl, a fost întrebat dacă-l poate recomanda pe Friedrich Nietzsche pentru ocuparea unei catedre la Basel, la care vestitul filolog a răspuns că nu poate decât să-l recomande pe Nietzsche, fiindcă Nietzsche ştie tot ceea ce ştie el însuşi. După ce ajunsese deja profesor şi-şi pregătea examenul de doctorat, i s-a spus: „De fapt, noi nu vă putem examina!” Lui Nietzsche, profesorul extraordinar, i s-a conferit titlul de doctor; aşa stă scris pe diploma sa! Asta ne arată, drept unul dintre multe alte semne de acest fel, cât de profund era respectat spiritul său. Apoi a făcut o cunoştinţă care a fost hotărâtoare pentru întreaga sa viaţă. A ajuns să cunoască filosofia lui Schopenhauer, cu care se identifică în asemenea măsură, încât a făcut o călăuză şi un conducător nu atât din filosofia, cât mai degrabă din personalitatea lui Schopenhauer: el îl consideră pe Schopenhauer „educatorul” său.

O a doua cunoştinţă importantă a fost aceea cu Richard Wagner. Din aceste două întâlniri se dezvoltă prima epocă din viaţa spirituală a lui Friedrich Nietzsche. Acest lucru s-a întâmplat într-un mod cu totul personal. Pe când Nietzsche era tânăr profesor la Basel, el călătorea, cât de des îşi putea permite – uneori în fiecare duminică – la Triebschen, lângă Lucerna. Acolo erau discutate cu tânărul Nietzsche, în spiritul filosofiei schopenhaueriene, cele mai multe dintre lucrările lui Richard Wagner şi cele mai adânci probleme ale vieţii spirituale. Wagner a spus în repetate rânduri că nu şi-ar fi putut găsi un exeget mai bun decât pe Friedrich Nietzsche. Dacă studiem scrierea «Naşterea tragediei din spiritul muzicii» vom constata că în ea arta lui Richard Wagner e pusă sub o asemenea lumină, încât ne apare în mod nemijlocit drept un act ce ţine de istoria culturii, un act care-şi răsfrânge lumina asupra secolelor, ba chiar a câtorva milenii. Rareori a existat o legătură atât de intimă ca aceea dintre tânărul şi maestrul lui mai în vârstă, care ajungea astfel să-şi cunoască din nou, aş zice, în modul cel mai inteligent, propriile idei, care ţâşneau ca dintr-un bogat izvor aflat în lăuntrul lui, în timp ce ele îi veneau în întâmpinare, cu întreaga lor viaţă, ca din exterior, din persoana unui prieten, în aşa fel încât el reuşea să le vadă în adevărata lor lumină. Era un fenomen nemaiîntâlnit până atunci. Cât de fericit era Wagner, care putea spune că a găsit pe cineva care să-l înţeleagă ca puţini alţii în lume; şi nu mai puţin fericit era Nietzsche, care-şi îndrepta privirile în trecut, spre străvechea epocă a antichităţii greceşti, despre care credea că pe atunci oamenii mai desfăşurau o activitate creatoare divină, alta decât aceea din epoca pe care el o numeşte decadentă. În Richard Wagner el a văzut o încarnare dintre cele mai rar întâlnite a unui spirit, un om care purta în el un conţinut atât de pur spiritual, cum rareori întâlnim în viaţa umană.  

De-abia începând cu anul 1889 s-a scris mult despre Nietzsche. Cei care-i repetă cuvintele s-au ocupat de opera lui numai după această dată. Aceia însă care s-au ocupat de Nietzsche încă de prin anul 1889, ştiau că pe atunci, în epoca wagneriană, adică pe la 1876, el apăruse asemeni unei comete, începuse să strălucească alături de Richard Wagner, dar că apoi fusese aproape dat uitării. Nu se mai vorbea despre el decât în cercurile cele mai restrânse. El a scris apoi lucrarea «Aşa grăit-a Zarathtustra» (1883), care l-a făcut iarăşi cunoscut. Apoi (în 1888) a mai apărut o lucrare a sa, prin care părea că desfiinţează tot ceea ce înainte considerase că-i este propriu. E vorba de «Cazul Wagner». Prin aceasta, el a devenit iarăşi mai cunoscut. Cei care se ocupau de Nietzsche s-au despărţit în două tabere. Brandes a ţinut prelegeri despre Nietzsche. Prin urmare, nu numai că la o vârstă tânără Nietzsche a fost numit profesor universitar, post la care, din motive de sănătate, a trebuit, de altfel, să renunţe curând, ci el a avut şi cinstea de a constitui obiectul unor prelegeri universitare. A venit apoi însă ştirea că Nietzsche s-a îmbolnăvit şi că nu mai există nici o speranţă de vindecare. Cam acesta a fost scheletul vieţii sale exterioare.

După cum am mai amintit, prima operă a fost «Naşterea tragediei din spiritul muzicii». Ea s-a născut ca rod al unei adânciri deosebit de intense în filosofia lui Schopenhauer şi al aprofundării artei aşa cum i se înfăţişa ea în opera lui Richard Wagner. Cine vrea să înţeleagă ce reprezintă această scriere, în calitatea ei de auroră a activităţii lui Nietzsche, şi vrea să înţeleagă, totodată, felul cum a decurs viaţa sa, trebuie să ajungă la înţelegerea acestor lucruri pe baza unei triple cercetări. În primul rând, el trebuie să le explice pornind de la epoca lui, cu care Nietzsche a trăit într-o intimă comuniune; eu însumi am făcut o încercare de a-l prezenta în mod obiectiv pe Nietzsche în acest fel. Îl poţi prezenta, în al doilea rând, ca pe o fiinţă pe care o lăsăm să apară şi să se dezvolte din personalitatea sa. Văzut din această perspectivă, el constituie una dintre cele mai interesante probleme de psihologie, ba chiar şi de psihiatrie. Şi acest aspect am încercat să-l prezint într-un articol despre Friedrich Nietzsche, publicat într-o revistă medicală. În al treilea rând, el poate fi prezentat din perspectiva concepţiei despre lume a spiritului. Din această a treia perspectivă ni se dezvăluie raportul său faţă de teosofie. Acest aspect ne-am propus să-l înţelegem astăzi.  

Deja prima lui scriere, «Naşterea tragediei din spiritul muzicii», ne oferă importante repere din punct de vedere teosofic, din punctul de vedere al unei studieri spirituale a lumii. Epoca noastră este epoca celei de-a cincea rase a omenirii, care a fost precedată de alte două, care au dezvoltat cu totul alte forţe decât cele pe care trebuie să le dezvolte rasa noastră. Rasa noastră, a cincea, a dezvoltat în special raţiunea şi viaţa de gândire umană. Rasa precedentă e cea atlanteană, care a trăit pe continentul aflat astăzi pe fundul Oceanului Atlantic. Aceşti oameni nu posedau încă raţiunea, nu aveau încă o viaţă intelectuală, la ei era dezvoltată în special memoria. Iar una dintre rasele anterioare acesteia a fost cea lemuriană. Ea mai era încă situată pe poziţiile vieţii imaginative. Misiunea noastră este să dezvolte viaţa intelectuală. De fapt, de mai multe secole, omenirea Europei lucrează la dezvoltarea forţei intelectuale, la dezvoltarea acestei forţe a raţiunii. Marii noştri filosofi, până la Kant şi Schopenhauer, sunt cei în care a avut loc în modul cel mai intens acest proces de evoluţie a rasei noastre. Pentru ei, marea problemă a devenit întrebarea: Ce reprezintă gândirea umană, cum e posibil ca omul să cunoască ceva? Aceste întrebări au fost pentru ei marile întrebări-enigmă ale existenţei. Dar în cazul rasei noastre s-a petrecut ceva ciudat. Gândirea, pe care filosofii o aduseseră la cea mai mare înflorire, a fost separată în epoca noastră, ca să zicem aşa, de tot restul. În ştiinţă, în ceea ce priveşte viaţa tehnică exterioară, epoca noastră a dezvoltat gândirea în forma cea mai pură şi mai splendidă. Dar aceste gânduri sau, propriu-zis, aceste reprezentări, au fost despărţite de natură. Gândul uman nu e decât o imagine a unei realităţi mult superioare, la care ne-am referit în conferinţele anterioare, el e doar o umbră, o imagine a lumii spirituale. Gândul este o entitate spirituală. Epoca modernă a dat vieţii de gândire o dezvoltare măreaţă şi puternică; dar ea a uitat că gândul nu e altceva decât o imagine-umbră a vieţii spirituale. Viaţa îşi trimite, ca să zicem aşa, forţele spirituale în noi, şi atunci în noi apare reprezentarea. Iată de ce originea gândului, a reprezentării, era o enigmă, mai ales pentru filosofia secolului al XIX-lea. Pentru aceasta, gândul, reprezentarea însăşi, ajunseseră să fie o aparenţă. Se uitase faptul că gândul îşi are originea în spirit, cum spune Jakob Böhme. Când, în epoca modernă, raţiunea umană a încercat să caute, totuşi, izvoarele primordiale ale existenţei, să ajungă până la acel izvor primordial pe care-l pierduserăm şi despre care nu se mai ştia că îşi are originea în spirit, ea nu l-a mai putut găsi, aşa cum consideră filosofia schopenhaueriană, decât în voinţa oarbă, iraţională; gândul, pe de altă parte, nu e decât o plăsmuire iluzorie, pe care ne-o oferă lumea noastră de reprezentare. Astfel, ei considerau că lumea este reprezentare, pe de-o parte, voinţă, pe de altă parte. Dar nici una dintre ele nu-şi are originea în spirit, ci numai în simpla aparenţă. Cum se putea altfel, decât ca această filosofie, care umblă pe făgaşe materialiste, să caute cel puţin pe unul din purtătorii spiritului, într-un element pe care orice căutător lipsit de prejudecată îl poate găsi în mod nemijlocit în lume, în care spiritul ca atare să nu fie prezent numai sub forma unei voinţe oarbe, a unei creaţii spontane a naturii? Şi aceasta e tocmai personalitatea. Se uitase, ce-i drept, că în personalitate există ceva de esenţă spirituală; dar personalitatea ca atare nu putea fi negată. În filosofia schopenhaueriană, cel puţin, era recunoscut ca supremă realitate un lucru, personalitatea umană; personalitatea care se distinge prin genialitatea, evlavia sau sfinţenia ei, constituie un fel de nouă treaptă de evoluţie în sânul restului omenirii. Astfel, Schopenhauer a devenit dur şi a spus că omul mediocru e o marfă de serie a naturii; dar că din impulsul întunecat al naturii se cristalizează mari personalităţi izolate. Această concepţie a acţionat asupra lui Nietzsche.

Dar asupra lui a mai acţionat şi altceva. Cu ajutorul gândurilor şi reprezentărilor, noi nu putem niciodată afla nimic despre ceea ce pulsează în voinţa iraţională. Schopenhauer găseşte în muzică adevărata esenţă şi lucrare a haosului impulsurilor primordiale. Schopenhauer a ajuns astfel la concluzia că nu e posibil să pătrundem cu această lume iluzorie a reprezentării în esenţa care se exprimă în voinţă, aşa că muzica a devenit pentru el dezlegarea enigmei lumii. Oricare dintre cei familiarizaţi cu problemele misticii ştie cum poţi ajunge la concepţia că muzica ne oferă dezlegarea enigmei lumii. Căci muzică nu există numai pe acel plan pe care-l numim plan fizic sau lume sensibilă, ci şi în lumile spirituale superioare auzim ceva din acordurile unei muzici superioare. Nu e muzica pe care o percepem în planul fizic; fiindcă acest lucru nu trebuie înţeles ca alegorie, ci ca realitate: Mişcarea stelelor în spaţiul cosmic, creşterea fiecărei plante, simţirea oamenilor şi animalelor ne apar sub formă de cuvânt ce răsună! De aceea, ocultistul spune: Omul află tainele lumii numai atunci când îi vorbeşte cuvântul mistic, care există în lucruri. Ceea ce a găsit Schopenhauer este expresia unei realităţi mai înalte, ceva cu o semnificaţie mult superioară celei pe care i-a atribuit-o el; fiindcă la el e vorba tot numai de ceva care răsună pentru auzul fizic. Noi dăm principiului care dăinuie peste timp şi atinge veşnicul numele de manas. Acest manas îşi găseşte expresia fizică în sunetele muzicii, care se apropie de noi din lumea exterioară. Schopenhauer a afirmat un lucru perfect adevărat, şi această idee a adoptat-o Nietzsche. El a simţit cu întreaga bogăţie a spiritului său că acela care vrea să vorbească despre tainele lumii prin intermediul limbajului obişnuit nu poate face asta la fel de bine cum poate spune muzicianul ce gândeşte şi simte el în legătură cu aceste taine. Şi astfel, întocmai ca Schopenhauer, Friedrich Nietzsche consideră că expresia muzicală e o formă de exprimare a tainelor lumii. Şi aşa se face că ei s-au simţit îndemnaţi să ia calea vremurilor străvechi ale antichităţii greceşti, când arta, religia şi ştiinţa mai erau încă un tot unitar, când preoţii misteriilor, care erau totodată oameni de ştiinţă şi artişti, prezentau în faţa sufletului, în imagini grandioase, destinul omului şi al întregii lumi. Dacă privim în interiorul templului, găsim reprezentată soarta zeului Dionysos. Aceasta era dezlegarea tainei lumilor. Dionysos coborâse însă în materie şi fusese îmbucătăţit, iar spiritul uman e chemat să-l elibereze pe cel îngropat în materie şi să-l înalţe în noua glorie. Atunci când omul caută în interiorul lui natura sa divină, el trezeşte zeul din sine însuşi, şi această trezire este trezirea zeului care şi-a aflat în natura inferioară un fel de mormânt. Acest mare destin cosmic era prezentat sub o formă grandioasă nu numai în mod concret-sensibil, ci şi în mod spiritual. E drama originară a vechii Grecii. Ajungem astfel la nişte epoci foarte vechi, şi din acest sâmbure se va naşte drama greacă târzie. Drama lui Eschyl, a lui Sofocle, erau numai artă; ele se născuseră însă din arta templelor. Din arta templelor s-au ramificat, devenind independente, arta, ştiinţa şi religia. Cine priveşte înapoi, spre aceste vremuri străvechi, vede în adâncuri ceva mai profund, din care s-a născut concepţia umană despre viaţă şi forma umană de viaţă. Zeul viu, Dionysos, a fost marele personaj al misteriilor greceşti. Nietzsche n-a aflat în mod limpede acest lucru în cercul wagnerienilor, dar l-a presimţit.

A fost o mare presimţire nelămurită, şi din ea s-a născut concepţia sa despre esenţa spiritului grec presocratic. Pe atunci, omul nu era unilateral, ci omul dionisiac îşi trăgea seva din realitatea plenară. Şi din cauză că totul e nedesăvârşit, grecul şi-a creat religia şi înţelepciunea eliberatoare, şi mai târziu şi arta eliberatoare. Aşa crede Nietzsche că s-a născut ceea ce mai târziu şi-a făcut apariţia sub forma artei, doar ca o copie a artei străvechi, pe care el o numeşte artă dionisiacă. Aceasta îl mai lua încă în stăpânire pe omul întreg, nu numai, în mod unilateral, fantezia, ci toate puterile spirituale. Mai târziu, arta n-a mai fost decât o copie.

Aşa că în scrierile sale întâlnim aceste două noţiuni, dionisiac şi apolinic. Prin ele, Nietzsche presimte care e originea oricărei forme de viaţă artistică şi a limbajului prin intermediul căruia se exprimau vechii greci. Era un limbaj care era în acelaşi timp muzică. La mijloc era reprezentată drama, de jur împrejur se afla corul, care prezenta, în acorduri grandioase, viaţa şi moartea.

În mod şi mai profund au prezentat acest destin alţii, intimi ai cercului wagnerian. Îl găsiţi descris, în special, pornind de la spiritul misteriilor eleusine, în cartea «Sanctuarele Orientului» de Schuré. Ceea ce Nietzsche doar a presimţit, nu pe baza fanteziei, ci pe cale spirituală, a fost descris de Edouard Schuré. E ceea ce a vrut să facă şi Nietzsche, dar n-a reuşit. Pe această bază, întreaga gândire materialistă a epocii noastre a devenit pentru el o mare enigmă: Cum a ajuns omul, de la acea vreme în care el se rostea pe sine însuşi ca enigmă a lumii, la arida epocă materialistă? Poate că pentru alţii aceasta e o problemă intelectuală rece; pentru Nietzsche însă ea a devenit o problemă a inimii sale. Nietzsche era unit cu epoca sa la fel de intim cum sunt părinţii cu copiii lor. El nu era însă în stare să se bucure, ci numai să sufere. De aceasta era în stare Nietzsche: să sufere, nu însă şi să se bucure. Aici avem dezlegarea problemei Nietzsche.

În Wagner, el a văzut pe înnoitorul vechii arte greceşti, artă care rosteşte prin sunete cele mai înalte taine. Omul voia să se înalţe pe treapta de supraom, de om divin. Pentru aceasta era nevoie de acel om care depăşise nivelul mediu atins de omenire. Şi în acest punct, Schopenhauer venea exact cu ideea de care era nevoie. După Schopenhauer, aşa cum am spus, omul mediu nu era decât o marfă de serie. Pentru a se ajunge la omul spiritual-sufletesc, la omul care nu se află pe Pământ, ci pluteşte pe deasupra Pământului, şi ca mijloc de a depăşi condiţia de om, a fost folosită muzica dramatică. Nimeni nu a scris rânduri atât de pline de veneraţie faţă de Richard Wagner ca Friedrich Nietzsche, în anul 1876 [ Nota 28 ]. Viaţa cotidiană devenise însă pentru el ceva detestabil în cel mai înalt grad. De aceea, el a combătut şi ceea ce a afirmat David Friedrich Strau în lucrarea sa: «Vechea şi noua credinţă» [ Nota 29 ].

Mai există o scriere [ Nota 30 ], datând de pe la începutul anilor ’70, o scriere fără cunoaşterea căreia nu-l poţi înţelege nicidecum pe Nietzsche. Din ea reiese că Nietzsche a presimţit acea problemă a epocii noastre pe care noi am numit-o pe scurt problema tolstoiană, aşa cum a presimţit şi marea problemă a antichităţii greceşti. El bănuieşte că epocii noastre îi lipseşte ceva. După cum bine ştim, formele exterioare sunt acelea în care domnesc în permanenţă naşterea şi moartea. Am văzut că fiecare plantă trăieşte între naştere şi moarte în forma ei, că întregi popoare se află între naştere şi moarte, că cele mai minunate opere sunt supuse naşterii şi morţii. Am mai văzut însă şi că există ceva care rămâne, ceva care depăşeşte naşterea şi moartea, care plăsmuieşte noi şi noi forme, care face ca vechiul să reînvie în noi şi noi încarnări. Acel ceva pe care germenul unei plante îl ia cu el şi-l transmite unei noi plante şi care reapare în aceasta, această viaţă a descris-o Lev Tolstoi.

Noi ne îndreptăm cu paşi repezi spre o epocă în care va fi cunoscută viaţa însăşi. Nietzsche îşi dăduse seama că epoca noastră e bolnavă din cauză că studiază formele, că studiază formele nu numai în domeniul ştiinţelor naturii, ci şi în acela al istoriei. Intuind acest fapt, el a scris importanta sa lucrare despre foloasele şi pagubele istoriei, despre boala istoriei. Oamenii îşi întorc privirile spre epocile originare cele mai îndepărtate şi vor să studieze începuturile culturii de la popor la popor, de la naţiune la naţiune, de la stat la stat. Dar în toate acestea pulsează naşterea şi moartea. Când ne îmbibăm până la refuz cu cunoştinţe de istorie, ucidem viaţa pe care o avem în noi. Ucidem ceea ce trăieşte în noi ca prezenţă veşnică. Cu cât ne umplem mai mult cu materialul istoric de memorizat, cu atâta ucidem mai mult în noi voinţa de a trăi. Dacă privim în trecut şi măsurăm în gând ce înseamnă acest lucru, ne dăm seama că noi putem găsi ceva numai cercetând în mod nemijlocit viaţa umană, numai căutând să ne cunoaştem pe noi înşine. Prin aceasta, ne apropiem ceva mai mult de un nou viitor.

Nietzsche atrage atenţia asupra acestei noi epoci de cultură a viitorului, pe care trebuie s-o privim drept epoca formei şi a înfăţişării exterioare. Iată, deci, ce urzeşte şi trăieşte în Nietzsche. El crede în arta lui Richard Wagner, crede că vede în ea o înnoire a vieţii, o nouă Renaştere. Wagner era mult mai realist decât Nietzsche. El era cu totul prezent în epoca sa; el îşi spunea că artistul nu poate face al treilea pas înainte de a-l fi făcut pe cel dintâi. Şi când Nietzsche a venit, în anul 1876, la Bayreuth, el a văzut ceva ciudat. A văzut că idealul pe care şi-l făcuse despre Wagner fusese prea măreţ faţă de ceea ce putuse realiza Wagner. După cum el avea o intuiţie nelămurită că tragedia greacă se născuse din epoca misteriilor şi întreaga noastră epocă, din epoca originară, el mai presimţea şi că din puterile spirituale care azi mai dormitează încă în om trebuie să se nască o cultură viitoare, care să nu se întemeieze numai pe raţiune. Acesta era lucrul pe care el îl presimţea şi pe care-l confunda cu ceea ce era deja prezent. El credea că marea enigmă a viitorului poate fi dezlegată deja în epoca actuală lui. Ceea ce avea el să-i reproşeze lui Socrate e faptul că sub influenţa acestuia cultura noastră a devenit unilaterală, că s-a divizat într-o cultură a intelectului, pe de-o parte, şi o cultură a sentimentului, pe de altă parte. Din această cauză, el îl batjocoreşte pe Socrate şi combate cultura socratică, cultura bazată pe raţiune.  

Când, la Bayreuth, se află în faţa operelor artistice ale lui Wagner, el îl trădează pe acesta – de fapt, nu-l trădează, pentru că el nu-l văzuse niciodată pe Wagner aşa cum era, ci transpusese în Wagner şi văzuse în acesta propriul său ideal de viitor; dar Nietzsche îşi spune: Eu am văzut ceva în mod greşit. Nietzsche – omul matur, l-a trădat pe tânărul Nietzsche, şi asprele lui cuvinte nu sunt îndreptate atâta asupra lui Wagner, cât mai degrabă împotriva a ceea ce fusese el însuşi în tinereţe, când îl venerase pe Wagner. Propriu-zis, omul nici nu poate fi un adversar al altcuiva, ci numai propriul său adversar. „Simt că toate idealurile mele din tinereţe sunt compromise”, aşa simţea el. Se afla pe ruinele unei concepţii despre lume. Trebuia să se uite în jur, pentru a găsi ceva. Şi aşa a apărut apoi „noua iluminare”. Acum el voia să însufleţească şi să reînvie ceea ce respinsese odinioară. Acum a trecut el însuşi în rândurile celor ce studiau forma, înfăţişarea exterioară, care trece mereu pe lângă noi, prin naşteri şi morţi repetate.

Şi acum încercaţi să sesizaţi profundul adevăr teosofic, că în lume trăiesc trei feluri de realităţi: înfăţişarea exterioară, care e supusă naşterii şi morţii, care se naşte şi piere, reapare iarăşi, trece în viaţă de la o formă la alta. Apoi viaţa, care e expresia sufletului. Sufletul sfărâmă forma, pentru a se naşte într-o nouă formă. Şi încercaţi să înţelegeţi un al treilea lucru: conştienţa, cu diferitele ei grade. Orice piatră, orice plantă  şi, pe treptele mai înalte, orice om, are conştienţă. Iată, deci, că în lume avem trei feluri de realităţi: formă, viaţă şi conştienţă. Această întreită realitate este expresia unei lumi a corporalului, a sufletescului şi a spiritualului.

Acesta este tezaurul de înţelepciune care va fi din nou deschis lumii, treptat. Aceasta, de asemenea, este străvechea înţelepciune a misteriilor, pe care Nietzsche o purta ca presimţire nelămurită în inimă, dar pentru care n-a reuşit să găsească o expresie clară, din cauza căreia a suferit şi pe care a năzuit s-o readucă în actualitate ca viaţă nouă, care trebuie să se nască din sânul culturii noastre. Dar era el însuşi încurcat între iţele ştiinţei materialiste. El nu era în stare să vadă că, de fapt, conştienţa e aceea care trăieşte în adâncul vieţii şi care evoluează, luând forme din ce în ce mai înalte. Acesta e drumul parcurs de lume în evoluţia ei. Conştienţa preia din formă ceea ce merită să fie extras din ea, pentru a-l plăsmui într-o formă mai înaltă. Avem, datorită acestui fapt, o evoluţie a lucrurilor de la o formă la alta, de la o treaptă de viaţă la alta, viaţa rămânând mereu aceeaşi, pe când formele şi înfăţişările prezintă o alcătuire mereu mai evoluată. El nu mai înţelege conştienţa care evoluează şi intră în forme din ce în ce mai înalte.

Aşadar, Nietzsche şi-a dat seama că lucrurile şi fiinţele se reîntorc mereu, fără să înţeleagă că ele se reîntrupează în forme din ce în ce mai evoluate şi mai evoluate. De aceea, el a răspândit teoria „veşnicei reîntoarceri”. El nu ştia că o conştienţă se reîntoarce pe trepte din ce în ce mai înalte. Iată ideea la care ajunge, sub influenţa ştiinţei materialiste: Aşa cum suntem acum, aşa cum ne prezentăm acum şi aici, aşa am mai existat deja de nenumărate ori şi vom exista iarăşi în aceeaşi formă. Aceasta e ideea la care ajunge în mod necesar gânditorul care nu ştie că o conştienţă nu se întoarce sub aceeaşi înfăţişare, în aceeaşi formă, ci sub o înfăţişare mai evoluată, într-o formă mai înaltă. Aceasta a fost a doua treaptă a evoluţiei lui Nietzsche.

A treia treaptă e aceea pe care trebuie s-o caracterizăm spunând că în sufletul lui Nietzsche exista totuşi viaţa spirituală, pe care însă el n-o putea scoate la suprafaţă într-o concepţie despre lume a simplelor forme. El nu ştia, ce-i drept, că i se închiseseră regiunile mai înalte ale existenţei, totuşi, el trăia o năzuinţă năvalnică spre aceste regiuni. Omul s-a dezvoltat mereu mai sus în ceea ce priveşte forma, de la animal până pe treapta de om. Dar nu se poate ca această dezvoltare să fie încheiată. După cum viermele a evoluat spre treapta de om, tot astfel omul trebuie să evolueze mai departe. Aşa s-a născut în el ideea de supraom. Acest supraom e ceea ce va fi omul în viitor. Comparaţi această idee cu ideea corespunzătoare a misticii şi veţi constata că ele sunt foarte apropiate. Năzuinţa evidentă în natura umană, care se manifestă în noi, e năzuinţa spre spiritualizare, aşa că încă de pe acum putem găsi pe fundul sufletului omul divin, care coboară în noi venind din lumea viitoare şi care-i apare lui Nietzsche drept marele ideal spiritual spre care năzuieşte el.

Dacă nu avem în vedere doar forma şi înfăţişarea, ci şi viaţa şi conştienţa, sufletul şi spiritul, acest supraom ne va apărea în adevărata lui înfăţişare, atunci el ne apare drept omul întreg, care-şi va îndrepta paşii spre sferele superioare ale existenţei. Pentru Nietzsche, această idee exista în germene, dar el nu putea recurge, pentru a se exprima, decât la cuvintele savantului materialist. După cum omul s-a dezvoltat din mii şi mii de forme, tot astfel el trebuie să se dezvolte în forme şi mai înalte, atingând treapta de supraom. E drept că el a ajuns în faţa porţii misteriilor greceşti, n-a putut însă deschide poarta prin care se intră acolo. În aceasta constă tragismul vieţii lui. Dacă stai aşa, ca om individual, ca Eu, suferind împreună cu epoca ta, simţind împreună cu epoca ta, faţă în faţă cu spiritual-sufletescul, cu acest Eu se întâmplă ceva cu totul deosebit. Oricine e familiarizat cu fenomenele lumii astrale ştie de ce are parte în mod inevitabil acest Eu al omului, dacă el, fiind plin de viaţă spirituală, stă astfel în faţa a nenumărate enigme şi porţi care nu vor să i se deschidă. În lumea sufletesc-spirituală în faţa fiecărei întrebări se află ceva ca un fel de umbră a acestei întrebări, care se prezintă ca un fel de prigonitor al sufletului, care-l urmăreşte necontenit. Celui obişnuit să gândească în mod materialist această afirmaţie îi va apărea la început cam bizară. Acela care a stat faţă în faţă cu creştinismul şi nu a ştiut cum va evolua acesta în continuare, acela care a stat faţă în faţă cu filosofia noastră, cu materialismul epocii noastre, nutrind dorul adânc după un nou Dionysos şi care nu l-a putut naşte din el însuşi, acela se afla ca în faţa unor umbre ale trecutului. Aşa că, în orice caz, în sânul a ceea ce noi numim lume astrală, pentru Nietzsche, alături de figura lui Christos se afla Anticrist, alături de figura moralistului, imoralistul. Lângă ceea ce el cunoştea drept filosofie a epocii noastre, stătea negaţia. Aceasta era ceea ce-l chinuia, ca un prigonitor al Eului său.

Citiţi ultimele scrieri ale lui Nietzsche, «Voinţa de putere», unde, prin Anticristul său, înfăţişează stafia, imaginea critică a creştinismului, iar, în nihilismul său, imaginea critică a filosofiei. El nu reuşeşte să iasă din plasa acestor lucruri, e împiedicat s-o facă de morala epocii noastre, care nu poate ieşi dintre limitele ideii de Bine şi Rău, care nu vrea să admită existenţa karmei, deşi tinde spre ea. În sfârşit, faptul că forma e în veşnică schimbare l-a făcut să creadă că e vorba de reîntoarcerea în mereu aceleaşi forme. Cea de-a patra lucrare n-a mai fost terminată. El voia s-o intituleze «Dionysos sau filosofia veşnicei reîntoarceri». Aşa că n-a rămas decât dorul intens al Eului singur după supraom.

Nietzsche ar fi trebuit să privească în sinea umană şi să-l recunoască pe omul dumnezeiesc, şi atunci spre el ar fi strălucit ceea ce dorea cu atâta ardoare. Dar aşa, acesta i s-a părut de neatins. N-a fost decât dorinţa imperioasă a fiinţei sale interioare de a intra în posesia acestui conţinut. E ceea ce el a numit voinţa sa de putere, năzuinţa sa de a găsi supraomul. Cu întreaga intensitate a fiinţei sale el a găsit o expresie lirică pentru aceasta, care poate înălţa sufletul, poate să-l învioreze, dar şi să-l mistuie, care uneori e paradoxală, în «Aşa grăit-a Zarathustra». E strigătul de dor al omenirii actuale după omul dumnezeiesc, după înţelepciune, care nu ajunge însă decât până la voinţa de înţelepciune, până la voinţa de putere. Din acest dor se pot naşte creaţii lirice extraordinare. Dar din el nu se poate naşte ceva care să-l ia în stăpânirea pe om în sâmburele cel mai adânc al fiinţei sale şi să-l conducă spre aceste înalturi. Aşa că figura lui Nietzsche e ultimul mare exemplu de transpunere a cuiva cu întreaga sa simţire în materialism, omul care a suferit tragic, care s-a distrus în mod tragic din cauza materialismului din secolul al XIX-lea şi care arată cu tot dorul inimii sale spre noua epocă mistică. Meister Eckhart spune că Dumnezeu a murit pentru ca şi eu să mor lumii şi tuturor lucrurilor create. Nietzsche spune într-o maximă în proză: „Dacă ar exista un Dumnezeu, cine ar răbda să nu fie un Dumnezeu?” Aşadar, spune Nietzsche, nu există nici un Dumnezeu! El n-a înţeles sensul maximei goetheene:

„De n-ar fi ochiul meu solar,
El n-ar putea lumina s-o zărească,
De n-ar fi-n noi divina forţă-jar,
Cum ar putea Divinul atât să ne vrăjească?”

Ceea ce în epoca noastră s-a limpezit atât de mult şi pe care el l-a resimţit dureros, trebuia să se mistuie. Nu vreau să spun că boala lui ar avea ceva comun cu viaţa spirituală. Ceea ce a năzuit el să vadă înfăptuindu-se, fără a putea să înfăptuiască, e concepţia teosofică despre lume. El a simţit dorul după ceva ce n-a putut găsi. Acest lucru l-a simţit el în unele manifestări chinuitoare ale vieţii sale. De aceea, ultimele lui scrieri conţin şi un dor după viaţa pe care vrea s-o scoată ca prin vrajă din forma în care e ferecată, şi pe urmă iarăşi un nou strigăt liric de dor după omul divin, în «Aşa grăit-a Zarathustra». Pe urmă, sfărâmarea a tot ceea ce prezentul nu-i poate oferi, sfărâmare pe care încearcă s-o facă în «Voinţa de putere» sau în «Veşnica reîntoarcere», care au rămas sub formă de fragmente şi au fost editate postum. Toate acestea au trăit în ultima vreme în această personalitate tragică a lui Nietzsche, şi ne arată cum poate suferi un om în epoca noastră, dacă nu se înalţă la nivelul unei concepţii spirituale. A spus-o el însuşi într-o poezie: «Ecce Homo», în care pune în faţa noastră enigma vieţii sale:

„Da, eu ştiu de unde vin!
Nesătul ca flacăra
Mă mistui, ard în mine,
Tot ce-ating lumină devine,
Tot ce las – cenuşă moartă:
Flacără sunt, cu siguranţă!”