Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


X

ORIGINEA ŞI ŢELUL OMULUI

Berlin, 9 februarie 1905

Înainte de Crăciun, în cadrul primului ciclu al acestor conferinţe pe tema «Noţiunile fundamentale ale teosofiei», am ajuns atât de departe cu expunerea acestor noţiuni, încât pot îndrăzni, fără îndoială, să abordez problema cea mai importantă pe care şi-o poate pune omul: aceea a propriei sale origini şi a destinaţiei sale. În ultimele două conferinţe [ Nota 34 ] am căutat să arăt că ceea ce noi numim concepţie teosofică despre lume constituie temelia creaţiei goetheene, iar în conferinţa ce urmează voi căuta să aprofundez din punctul de vedere al teosofiei această concepţie goetheană despre lume. Deoarece aceasta se leagă foarte bine de cele două conferinţe pe care le-am ţinut în ultimele paisprezece zile, astăzi am intercalat o conferinţă care va prezenta concepţia teosofică despre originea, despre descendenţa omului, în accepţiunea modernă a cuvântului.

Cel care vorbeşte astăzi despre originea omului trebuie să ia seama, fireşte, la ceea ce au elaborat în această privinţă ştiinţele naturii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mulţi vor fi crezând că datele ştiinţelor naturii sunt ceva absolut sigur, că nu pot fi deloc infirmate. Numai că în ultimii ani, tocmai această concepţie despre originea omului pe care o promovează ştiinţele naturii a suferit o schimbare atât de fundamentală, încât astăzi aproape nici unul dintre cercetătorii mai tineri, demni de a fi luaţi în serios, nu se mai află pe poziţiile pe care se afla cercetarea darwinistă. Acela care se ocupă cu această ştiinţă ştie cât de mari sunt aceste schimbări. Ştiţi că nu cu mult timp în urmă gândirea materialistă găsea mai mult sau mai puţin firească ideea că originea omului ca atare, a omului întreg, trebuie căutată în animalele inferioare, că odinioară Pământul a fost locuit de fiinţe mai puţin evoluate decât noi, şi că omul s-a înălţat prin dezvoltarea lentă, prin evoluţia treptată a acestor fiinţe, fără nici un alt aport de forţe din afară, până pe culmea actuală a condiţiei sale. Astăzi, ştiinţele naturii au zdruncinat acest mod pur materialist de a gândi. S-a crezut că în afară de această concepţie ştiinţifică nu mai există decât una singură, diametral opusă. Până la întemeierea mişcării teosofice se credea că nu sunt posibile decât aceste două cazuri: fie o teorie naturală, în sensul modului materialist de a explica lumea, fie o interpretare creaţionistă supranaturală, aşa cum e prezentată ea în Biblie, de exemplu. Căci Biblia şi cercetarea ştiinţifică a naturii mai sunt prezentate şi astăzi drept două lucruri diametral opuse. S-a crezut, de asemenea, că reprezentarea biblică despre crearea lumii în şase zile a dominat cu totul vremurile vechi şi că de-abia epoca modernă, care a făcut progrese atât de splendide, a reuşit să pună în locul acestui mit al creării lumii prin forţe supranaturale o concepţie care explică apariţia omului şi a lumii prin acţiunea forţelor naturale. Nu s-a ţinut însă seama de un lucru. Nu s-a ştiut că acele concepţii pe care şi le-au făcut în ultima vreme adversarii aşa-numitei creări prin forţe supranaturale a lumii, pe care o susţinem noi, şi de pe poziţiile cărora ei au combătut această idee a creării lumii în şapte zile, nici pentru aşa-zisa învăţătură creştină ortodoxă şi pentru adepţii ei nu e mai veche decât de cel mult trei, patru sau cinci secole. Înainte, nici unul dintre aceia care s-au ocupat de aceste lucruri cu pretenţia de a le cerceta în mod ştiinţific n-au luat nicidecum Biblia în sens într-adevăr literal, aşa cum ni se prezintă la prima vedere. În secolele trecute, nici unul dintre cercetătorii demni de a fi luaţi în serios – nici cei creştini – n-au împărtăşit niciodată ideea că Biblia ar trebui luată în sens literal, că ceea ce e scris acolo trebuie luat ad litteram. Ne putem întoarce cu gândirea  în vremurile apariţiei creştinismului. El s-a născut din sânul unor concepţii despre lume mai vechi. De această problemă însă nu ne putem ocupa azi mai pe larg. Aş vrea să reamintesc doar că în epoca finală a filosofiei clasice greceşti găsim o concepţie despre crearea lumii care se leagă de numele lui Platon şi că această concepţie a fost cel mai frumos dezvoltată de Aristotel; că avem apoi în gnosa creştină o concepţie despre crearea lumii pe care trebuie să v-o prezint, pentru a vă arăta cât de puţin se apropie de adevăr acele idei pe care şi le mai făceau cu puţin timp în urmă adversarii teoriei despre o creare a lumii prin forţe supranaturale.

Gnosticii considerau că omul a evoluat de-a lungul timpului, din trecutul originar străvechi şi până azi; că el n-a avut aceeaşi înfăţişare, că el n-a fost entitatea cunoscută de noi azi, ci a devenit ceea ce este acum numai în urma unei evoluţii treptate. S-a mai constatat, în sfârşit, că diferite forme animale inferioare prezintă semne care ne amintesc înfăţişările de mai înainte ale omului. E destul de greu să ne explicăm cum îşi reprezentau ei toate acestea, pentru că omul actual nu mai e obişnuit cu aşa ceva. Ceea ce ni se înfăţişează azi drept om fizic n-a fost întotdeauna aşa cum este în zilele noastre. Era o formă mult mai apropiată de cea animală, iar animalele cele mai înrudite cu omul ne arată destul de exact starea în care era pe atunci omul. Şi tot aşa mai departe, înapoi pe firul vremii, de la formele mai evoluate, spre unele din ce în ce mai puţin evoluate. Aceasta era concepţia gnosticilor. Ei nu presupuneau – aşa cum face concepţia materialistă – că omul s-a născut spontan din regnul animal inferior lui; ci lor le era limpede că omul nu s-ar fi putut dezvolta deloc dintr-o fiinţă încă foarte asemănătoare maimuţei, dacă această fiinţă n-ar fi fost luată în stăpânire de către o entitate superioară, care a făcut-o să evolueze spre o formă mai înaltă. Dacă cineva voia să vorbească despre acest subiect sprijinindu-se pe concepţiile mai vechi, el putea arăta cu toată claritatea cum s-au petrecut lucrurile. E totuşi suficient să arătăm că învăţătura gnosticilor conţinea o cu totul altă concepţie despre apariţia omului şi a lumii decât cea care li se atribuie de obicei.

Concepţia lor o găsiţi clar expusă de Sf. Augustin. Nici vorbă ca el să fi răspândit credinţa că Biblia trebuie să fie înţeleasă în sens literal, ci el îşi imaginează că fiinţele au evoluat în felul descris mai înainte. El îşi imaginează că a venit un impuls dintr-o lume spirituală, care a făcut ca entitatea să se dezvolte necontenit, în vreme ce procesul exterior e într-adevăr acesta: iniţial, noi am fost fiinţe imperfecte din punct de vedere fizic; apoi a venit un impuls spiritual şi noi am devenit fiinţe mai evoluate din punct de vedere fizic, a venit un nou impuls spiritual şi noi am mai urcat o treaptă, până când a venit cel mai înalt impuls spiritual şi omul s-a dezvoltat ca om propriu-zis. Cam aceasta e concepţia Sf. Augustin. Legenda despre crearea lumii în şase zile e pentru el un simbol frumos. El consideră că o concepţie ca aceea pe care am expus-o drept gnostică nu mai poate fi prezentată oamenilor în forma ei pur gnostică. El îşi imaginează că în noţiunile Bibliei trebuie date simboluri exterioare, pentru că mulţimea nu poate înţelege când i se vorbeşte în asemenea reprezentări abstracte superioare. Iată de ce istoria creării lumii trebuie dezvăluită sub formă de imagini, potrivit cu reprezentările pe care şi le face poporul de obicei. Aceeaşi părere o puteţi întâlni la Scotus Erigena, la marii părinţi ai Bisericii din Evul Mediu, la Toma d’Aquino şi până târziu, în secolul al XIV-lea. Şi dacă vă veţi edifica asupra acestui lucru, vă veţi putea explica adevăratul drum pe care îl străbat cultura şi ştiinţa din lumea occidentală.

Apoi, prin secolele XIV-XV, această veche învăţătură evoluţionistă dispare. Vedem cum în Biserică devine tot mai dătătoare de ton credinţa că Biblia trebuie citită ad litteram. Trebuie să reţinem acest lucru. În cursul secolelor care au urmat, omul a ajuns într-o derută totală. Toate interpretările de acest fel ale Bibliei au fost uitate, astfel că în secolul al XIX-lea oamenii credeau că prin teoria lor despre crearea prin forţe naturale a lumii şi a omului aduc ceva absolut nou. Oricum, văzută prin prisma gândirii materialiste din epoca modernă, această istorie a creării lumii a devenit una cu totul materialistă. Teoria darwinist-haeckeliană despre crearea omului şi a lumii nu are nimic comun cu adevăratele fapte ştiinţifice, cu ceea ce ar putea fi într-adevăr cercetat. O teorie care să explice prin forţe naturale crearea omului şi a lumii a existat şi înainte, numai că ea era explicată în sens spiritual, avându-se în vedere nu numai procesele materiale, ci şi impulsurile spirituale. În ultimii ani, faptele au vorbit în mod clar şi numeroşi cercetători s-au întors la o concepţie despre evoluţie mai idealistă. Iată că a apărut recent un nou savant, ale cărui căutări antidarwiniste de a înţelege lumea au devenit interesante pentru noi, datorită faptului că – fără a cunoaşte vechea învăţătură despre evoluţia omului – s-a întors la ideea despre „impulsurile” care sunt date în permanenţă. El numea aceste impulsuri „dominante” [ Nota 35 ]. E o încercare timidă de întoarcere la vechile concepţii. El presupune că evoluţia de la nişte fiinţe imperfecte până la fiinţe din ce în ce mai perfecte nu are loc de la sine, prin forţe materiale, că dintr-o fiinţă mai puţin evoluată nu se poate naşte o fiinţă mai evoluată decât prin intervenţia unei noi „dominante”, care o ajută să facă un pas mai departe. Aceluia care priveşte mai adânc acest fapt la care ne referim îi aduce aminte foarte clar o vorbă de-a lui Heine: „Sărăcia e cauzată de ‹pauvreté›”. E circumscrierea aceluiaşi lucru prin alt cuvânt. O teorie evoluţionistă care are faţă de documentele religioase aceeaşi atitudine pe care o aveau savanţii până în secolele XIII, XIV, ne este dată iarăşi, după atât vreme, de-abia prin concepţia teosofică despre lume.

Dacă vrem să cunoaştem omul în ceea ce priveşte originea lui, trebuie să ne fie mai întâi limpede care e esenţa lui. Cel care e convins că omul nu e decât o îmbinare de organe fizice: mâini, picioare, plămâni, inimă ş.a.m.d. nu va simţi nevoia de a explica apariţia omului altfel decât pe baza unor forţe materiale. Prin aceasta, pentru el problema e cu totul alta decât pentru acela care îl priveşte pe om în integralitatea lui. Acesta din urmă va considera că omul e alcătuit nu numai din părţi trupeşti, ci şi din suflet şi spirit. Am văzut deja în ce măsură omul se compune din cele trei părţi constitutive: trup, suflet şi spirit. Trup, suflet şi spirit – acestea sunt părţile constitutive ale omului. Ceea ce numim viaţă sufletească şi viaţă spirituală a fost reunit de psihologia modernă în una şi aceeaşi noţiune, aceea de suflet. Confuzia care domneşte în psihologia modernă constă tocmai în faptul că nu se face distincţie între suflet şi spirit. E un lucru asupra căruia teosofia are datoria să insiste neobosit. Ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere este suflet, ceea ce simte şi îşi face reprezentări şi gânduri în legătură cu lucrurile vieţii cotidiene, toate acestea sunt şi pentru noi, teosofii, suflet. Spiritul începe acolo unde devenim conştienţi de aşa-numita parte veşnică, nepieritoare, din fiinţa umană, aceea despre care Platon spunea că se hrăneşte cu hrană spirituală. De-abia gândul care e liber de conţinutul său sensibil, care se înalţă la caracterul de veşnicie, care e văzut de spirit atunci când spiritul nu mai priveşte în afară prin porţile simţurilor, ci priveşte în interiorul său; numai un astfel de gând constituie conţinutul spiritului. Omului de ştiinţă occidental acest gând îi e cunoscut pe un singur tărâm, pe acela al matematicii, adică al geometriei şi algebrei. Aici avem gânduri care nu se revarsă spre noi din lumea exterioară; sunt gânduri pe care omul le creează din lăuntru în afară. Nimeni n-ar putea deduce o teoremă matematică pe baza unei simple percepţii sensibile. Niciodată n-am putea afla pe această cale că suma unghiurilor unui triunghi este de 180°.

Există însă gânduri care nu se referă numai la spaţialitate, ci care sunt independente de lumea sensibilă şi care se referă la tot ce mai există în lume, minerale, la plante, la animale şi, în sfârşit, la om. În morfologia sa, Goethe a încercat să elaboreze o botanică în care să fie cuprinse asemenea gânduri libere de sensibil. Iar cel care se cufundă şi se adânceşte cu simţirea, cu sensibilitatea sa, în ceea ce ne oferă Goethe în teoria metamorfozei, trăieşte un fel de înălţare în înalturile eterice. Şi dacă vă lăsaţi duşi mai sus, tot mai sus, spre stările în care percepeţi aceste gânduri, care sunt construite după modelul elementelor matematice ale spaţiului, ajungeţi la marii mistici, care ne lămuresc în privinţa sufletului şi a spiritului. De aceea, misticul mai numeşte mistica „matematică” – mathesis – nu pentru că mistica ar fi matematică, ci pentru că ea e construită după modelul matematicii. Goethe a fost un astfel de mistic. El a vrut să ne pună în faţă o lume care să ne scoată din simpla sferă a sufletescului şi să ne înalțe în aceea a spiritualului. În acest caz, aveţi ceea ce face omul cu raţiunea sa în viaţa de toate zilele, aveţi înţelegerea raţională a realităţii nemijlocite, legată de temporalitate, trecătoare, ridicată într-o sferă superioară, în lumea ideilor pure, şi, dacă vă înălţaţi la gândul pur, dacă puteţi depăşi gândul plin de conţinutul sensibil, veţi putea înţelege acel ceva care aparţine veşniciei. Teosofia mai numeşte manas acest prim element al spiritului. În cartea mea Teosofie, am încercat să traduc acest termen prin „Sine spirituală”. Este sinea superioară care se eliberează de ceea ce e limitat numai la lumea pământească.

După cum gândul poate fi înălţat într-o sferă superioară, tot aşa se poate întâmpla şi cu simţirea. Ceea ce ne produce bucurie, ceea ce râvnim, constituie aparent o lume inferioară în raport cu lumea gândurilor, dar dacă e înălţat în regiunile superioare, constituie ceva mai înalt decât gândul. Elementul existent în simţire e superior gândului. Dacă vă înălţaţi sentimentul în sferele superioare, aşa cum faceţi cu gândul când vă ocupaţi de matematică, percepeţi o a doua entitate a spiritului. Psihologia predată în universităţi nu cunoaşte decât sentimentul inferior. Ea face ca şi cum nici n-ar exista alt fel de sentimente. Dar în lumea simţirii noastre trăieşte acest ceva veşnic, pe care teosofia îl numeşte buddhi. Eu l-am numit „Spirit al vieţii”, el fiind a doua parte spirituală a omului. Dacă vă înălţaţi gândurile atât de sus încât să percepeţi ceva veşnic, trăiţi în manas. Dacă vă înălţaţi sentimentele şi simţirea până la ceea ce e veşnic, trăiţi în buddhi. La omul actual, această viaţă în buddhi există doar ca germene. Uneori, oamenii pot deja gândi manasic. Există însă şi o gândire care vagabondează de colo-colo, adică ai un anumit gând şi imediat după aceea altul şi tot aşa mereu. Aceasta e gândirea obişnuită. Există însă o gândire mai înaltă, care e logică şi coerentă şi se hrăneşte din cele veşnice – după cum spune Platon – şi care se împărtăşeşte din ceea ce e veşnic. Dacă un sentiment se înalţă în această sferă a lumii, el trăieşte în buddhi. Aceasta nu e altceva decât un fel de legitate eternă a sentimentului. Cine duce viaţa obişnuită, acela poate greşi, el poate greşi şi cu sentimentele sale. Acela însă care poate simţi în lăuntrul său, ca realităţi vii, normele veşnice ale vieţii de simţire, are în el o siguranţă şi claritate a sentimentelor sale tot atât de mare cum are gânditorul în gândirea sa. Acesta e ceea ce teosofia descrie drept om spiritual, care percepe în mod viu spiritul în lăuntrul său. Acesta a fost totodată conţinutul cel mai profund al lui Christos. În acest sens, Christos e totuna cu buddhi. Când simpla senzaţie exterioară, percepţia, care constituie lucrul cel mai dezordonat din noi, se înalţă, acordându-se după suprema legitate cosmică, atunci vorbim – despre această cea mai înaltă dezvoltare pe care o va cunoaşte spiritul uman nu poţi vorbi decât cu greu, de-abia dacă o poţi face înţeleasă prin aluzii vagi –, atunci vorbim despre spiritul propriu-zis, sau, desemnându-l cu un cuvânt sanscrit, despre atma. Acestea sunt cele trei părţi constitutive ale spiritului: manas, buddhi, atma. Aceste trei părţi constitutive sunt dizolvate în suflet la fel cum o substanţă e dizolvată în apă. Acolo unde toate acestea se tălăzuiesc de-a valma, omul nu poate să distingă, de obicei, ce anume se tălăzuieşte astfel. Iată, deci, de ce psihologul modern descrie un adevărat talmeş-balmeş sufletesc.

Când ceea ce se manifestă în suflet drept spiritualitatea supremă se amestecă cu însuşirile inferioare ale sufletului, când apare sub forma unui sentiment inferior, când în loc de iubire se manifestă drept dorinţă senzuală, drept patimă, acest ceva e numit kama. Kama e totuna cu buddhi, numai că buddhi e forma altruistă a lui kama, iar kama e forma egoistă a lui buddhi. În noi există raţiunea obişnuită, care serveşte satisfacerii nevoilor noastre personale. Această raţiune, în măsura în care ea face să se manifeste în suflet manasul, o numim ahamkara, conştienţa Eului, sentimentul Eului. Aşa că, atunci când ne referim la ceea ce se numeşte de obicei suflet al omului, putem vorbi şi despre buddhi, care se manifestă sub formă de kama, iar când ne referim la manas, ori la spiritualul propriu-zis al gândirii, vorbim despre raţiunea care se manifestă ca ahamkara, drept conştienţă a Eului.

Într-o carte pe care am scris-o cu câţiva ani în urmă, intitulată Filosofia libertăţii, am încercat să descriu înălţarea treptată, prin autoeducaţie, a omului, purificarea omului şi trecerea lui de la sufletesc la spiritual. Ceea ce am descris acum e exprimat acolo în termenii filosofiei occidentale. Găsiţi acolo calea de evoluţie pe care o parcurge sufletul de la kama la viaţa în buddhi. Acolo, ahamkara apare sub denumirea de „Eu”, manas-ul sub denumirea de „gândire superioară”, gândire pură, iar buddhi, pentru a nu face încă aluzie la origine, sub acela de „fantezie morală”. Toate acestea nu sunt decât expresii care desemnează aceleaşi realităţi. Am făcut astfel cunoştinţă cu fiinţa sufletesc-spirituală a omului. Această fiinţă sufletesc-spirituală e încorporată, e întrupată în ceea ce este descris de către ştiinţele naturii. În jurul său ea are un fel de înveliş: corporalitatea fizică exterioară.

Teosofia spune că ceea ce am descris acum drept fiinţă sufletesc-spirituală a omului a existat deja înainte de a fi apărut forma lui actuală, corporalitatea fizică umană. Originea omului nu e în fizic, ci în spiritualul-sufletesc. Iar acest spiritual-sufletesc pe care tocmai l-am descris, stă la baza oricăror forme fizice. Să ne imaginăm acum că ne aflăm într-un punct foarte îndepărtat din trecutul străvechi. Găsim, pe de-o parte, entitatea spiritual-sufletească a omului. Cred că gândirea materialistă a epocii contemporane cu greu îşi poate reprezenta acest spiritual-sufletesc. Şi asta numai pentru că gândirea modernă s-a dezobişnuit de secole să-şi mai reprezinte realităţi spiritual-sufleteşti. Pe de altă parte, în trecutul foarte îndepărtat avem viaţa sensibilă. Cum trebuie să ne reprezentăm această viaţă sensibilă? Ştiinţele naturii ne învaţă că, dacă studiem fiinţele din resturile existente în straturile fosile, ajungem la un om de o formă neevoluată, imperfectă. Şi întorcându-ne şi mai mult în trecut, vom da de o epocă în care omul nu exista pe Pământ în forma sa actuală. Existau pe atunci numai maimuţe şi animale înrudite cu aceasta. Încă şi mai departe în trecut nu existau nici maimuţele, ci doar nişte mamifere inferioare. Iar înainte de aceasta existau reptile şi păsări, iar şi mai înainte pe Pământ locuiau nişte specii de animale de dimensiuni şi de o forţă neobişnuit de mari, dinozaurii. Aceştia trăiau cu totul altfel decât animalele de azi. Coborând şi mai mult în trecut, găsim animale şi mai neevoluate, până ce ajungem la o epocă în care nu mai putem dovedi existenţa unei vieţi animale. Viaţa fizică exista pe atunci, probabil, în forme care prezentau încă nişte caracteristici de tranziţie, animal-vegetale. Mai aflăm, totodată, că pe atunci Pământul era într-o stare de topire, de incandescenţă, şi că mai apoi de aici s-au format diferitele roci care constituie scheletul Pământului. Şi vedem astfel că Pământul se dezvoltă mereu şi că pe suprafaţa lui vietăţile iau forme din ce în ce mai perfecte.

Noi nu ne imaginăm deloc, în concepţia teosofică despre lume, că în vremurile originare, străvechi, fiinţele spiritual-sufleteşti nu conţineau nici un fel de materie. Ele erau însă formate dintr-o materie extrem de subtilă, infinit mai subtilă decât cea cunoscută de fizicianul actual, astfel că ne putem întoarce într-o epocă în care toate realităţile fizice de pe Pământ erau într-o stare de topire, de incandescenţă. Pentru a ne face o idee despre această stare, ne vom imagina că de jur împrejurul Pământului exista o atmosferă formată dintr-o materie fizică extrem de subtilă. Exista doar materie minerală neînsufleţită, viaţa exista însă sub forma unei materii mult mai subtile. Această materie mai subtilă o numim „akasha”. În această materie nespus de fină este încarnată entitatea spiritual-sufletească a omului. Ea n-a coborât până la starea de realitate fizică. Pământul e format, deci, din două feluri de realităţi, o realitate fizică, din care s-a putut naşte tot ceea ce ne e cunoscut în lumea minerală, şi o realitate umplută cu o materie ce conţine entităţi spiritual-sufleteşti. Deocamdată nu pot decât schiţa aceste lucruri, vom arăta mai târziu în ce fel a decurs întregul proces. Fiinţa spiritual-sufletească a avut o cu totul altă înfăţişare decât forma umană actuală. În această fiinţă care-şi plăsmuia forma din „substanţa” akasha existau încă împreună toate formele animale. În ea erau conţinute, ca spiritualitate nespus de subtilă, toate speciile de animale care populează până în zilele noastre Pământul.

Urmează apoi un alt stadiu din evoluţia Pământului. Acesta a devenit mai compact, mai solid. Omul a fost nevoit, deci, să se adapteze la această constituţie mai solidă a vieţii fizice de pe Pământ. Şi el a putut face acest lucru numai renunţând la o parte din fiinţa lui şi cedând-o materiei mai grosiere. Iar din această parte a omului, care a fost transmisă materiei mai grosiere, a luat naştere primul regn, foarte imperfect, al lumii animale. Am putea spune că e un fel de coajă pe care omul a lepădat-o la un moment dat. Acest regn s-a născut ieşind din sânul naturii umane. Natura propriu-zis umană a urcat astfel pe o treaptă mai înaltă. Omul s-a eliberat de impulsul care exista în el de la lumea animală inferioară. Aceste creaturi pe care omul le-a eliminat din sine pot fi văzute în primele straturi ale Pământului. Animalele pe care omul le-a eliminat din sine sunt crustacee; şi astfel, el a devenit o entitate ceva mai pură. A fost ca în cazul unei soluţii, în care partea mai grosieră se depune. Iar următorul pas înainte a constat în faptul că omul a predat iarăşi materiei o altă parte din entitatea lui. Au luat naştere astfel viermii şi peştii. Acesta e un nou înveliş pe care îl elimină omul din fiinţa sa.

În cea de-a doua fază a evoluţiei, omul îşi asimilase o materie asemănătoare cu aerul cunoscut de noi astăzi. Pe atunci, omul era încarnat ca fiinţă de aer. Poate gânditorului materialist această afirmaţie îi va părea bizară, însă cel ce aprofundează teosofia îşi va da seama că toate celelalte teorii despre crearea lumii sunt fantezii şi că această teorie despre crearea lumii poate fi înţeleasă deja şi cu ajutorul raţiunii obişnuite. Datorită faptului că omul s-a întrupat cu sufletul său într-o materie mai fină, în materia aeriană, el a putut elimina un nou înveliş, şi astfel din el s-au detaşat alte animale. În acea vreme, Pământul avea deja un schelet ceva mai solid, şi omul şi-a plăsmuit forma în ceea ce numim nebuloasa de foc. Se vorbeşte aici despre fiii nebuloasei de foc. Aceasta se întâmplă datorită faptului că omul eliminase cojile din care s-au dezvoltat mai târziu, pe de altă parte, păsările şi reptilele. În momentul în care ajunsese atât de departe încât îşi plăsmuise forma din această substanţă de foc, el a fost în stare să-şi asimileze un nou impuls din afară. Aşa cum la începutul procesului de formare a Pământului, cu materia fizică s-a unit ceea ce omul eliminase ca fiinţă mai grosieră din el, în perioada la care ne referim acum şi care merge paralel cu nişte procese intense de solidificare a Pământului, el s-a unit cu ceea ce numim spirit superior. Iniţial, aceasta s-a întâmplat datorită faptului că ceea ce am numit buddhi a coborât până pe treapta de kama. Şi astfel a luat naştere ceea ce-l deosebeşte pe om de vieţuitoarele inferioare, cu sânge rece, şi prin aceasta au luat naştere toate celelalte animale cu sânge cald de pe Pământ. Până la un anumit moment al evoluţiei Pământului, existau doar fiinţe cu sânge rece şi lipsite de pasionalitate; celelalte s-au născut pe la mijlocul perioadei lemuriene. Prin aceasta s-au format şi cele două sexe, din sexul unic care existase până atunci. Datorită faptului că omul a eliminat din sine animalele inferioare care mai trăiesc şi azi ca reptile, şi, mai târziu, când a devenit o fiinţă cu sânge cald, a îndepărtat din sine şi neamul păsărilor, el a ajuns la maturitatea necesară pentru a primi în sine spiritul, în prima lui formă. E prima specie de vieţuitoare înzestrată cu facultăţi spirituale. În epoca lemuriană, omul a ajuns la o materialitate densificată, el are acum un trup de carne. Acesta e omul lemurian. Şi el a trăit pe Pământul nostru într-o vreme în care mai exista mult din acea materie de foc. În era lemuriană, întreaga populaţie piere în masă, prin catastrofe provocate de focul unor intense activităţi vulcanice. Rămân doar câţiva, care trăiesc mai departe.

Perioada atlanteană de evoluţie se desfăşoară în acele ţinuturi ale Pământului care astăzi sunt acoperite de valurile Oceanului Atlantic. Aici, omul mai elimină din sine ceva: mamiferele superioare. La început, omul mai avea natura mamiferelor superioare. El mai avea în natura sa caracterele maimuţelor antropoide. Toate acestea sunt nişte fiinţe care mai înainte erau părţi inferioare ale naturii umane şi care au fost apoi eliminate. Omul a ajuns pe o treaptă de evoluţie mai înaltă numai prin faptul că a eliminat ceea ce era inferior în el. În om a ieşit în evidenţă ceea ce am numit mai înainte ahamkara, Eul. În prima epocă a erei atlanteene s-a dezvoltat cu precădere ahamkara şi, implicit, memoria şi vorbirea. Conştienţa Eului a devenit conştienţă a egoismului. Iată de ce prima epocă a perioadei atlanteene e, totodată, o epocă în care egoismul brutal se dezvoltă din ce în ce mai mult. Vom mai auzi şi citi la ce excese a dus ahamkara ajunsă să se dezvolte. Aşadar, omul a eliminat natura de mamifer superior, aşa că în maimuţă nu trebuie să vedem un strămoş al omului, ci trebuie să admitem mai degrabă că omul e întâiul născut al Pământului. Omul este încarnat în akasha şi tot ce există în afara lui a fost eliminat pe rând din el. Omul şi animalul s-au adaptat apoi condiţiilor existente, devenind ceea ce sunt astăzi. Paracelsus a ştiut acest lucru şi a spus că omul a scris el însuşi literele din care e constituită întreaga lui entitate. Prin urmare, în maimuţă nu trebuie să vedem un strămoş, ci un descendent al omului, aşa cum a fost acesta la început. E interesant că această concepţie teosofică prezintă o asemănare elementară cu o reflecţie a naturalistului şi botanistului Reinke. În cartea sa «Lumea ca faptă», el spune că maimuţa nu e un strămoş al omului, ci un om degenerat, un om care a fost eliminat din linia de evoluţie umană şi a degenerat. Această concepţie coincide în mod uimitor de exact cu ceea ce ne învaţă, în această privinţă, ştiinţele naturii. Acestea ne învaţă că creierul uman, şi anume creierul de copil, în cea dintâi fază de dezvoltare a sa, e foarte asemănător – până la un anumit punct – cu un creier de maimuţă, creierul unui om matur fiind, totuşi, deosebit de creierul unei maimuţe. Putem conchide astfel că creierul de maimuţă ia o cu totul altă cale în dezvoltarea sa. Pentru a putea evolua în mod mai liber, pentru a putea urca alte trepte, dezvoltând însuşiri mai nobile, omul a eliminat odinioară natura care actualmente îi este proprie maimuţei. Astfel, specia maimuţei a degenerat şi dezvoltarea ei a luat o altă direcţie. Nici vorbă, deci, să considerăm că maimuţa e strămoşul omului.

După ce dezvoltase principiile buddhi, kama şi ahamkara, omul ajunsese în stare să-şi însuşească primul element al spiritului: manas. Gândirea logică, gândirea combinatorie din sânul acestei naturi umane înnobilate, s-a dezvoltat începând cu prima epocă a erei atlanteene şi de-a lungul celei de a cincea epoci, a noastră. Astfel, după ce a dezvoltat principiul buddhi până la stadiul de kama, omul a făcut ca înţelepciunea să se manifeste sub formă de egoism, prin ahamkara el a dus, deci, o viaţă egoistă. Apoi, înţelepciunea s-a dezvoltat iarăşi sub o formă mai pură, aşa că azi omul e în stare să gândească logic. Odată şi odată, el se va înălţa la nivelul unui tip superior de spiritualitate, prin faptul că va lucra asupra naturii kama şi a simţirii lui obişnuite, transformându-le în buddhi, pentru a se înălţa apoi pe trepte şi mai înalte de spiritualitate. Despre aceasta vom vorbi mai târziu, când vom cunoaşte mai exact treptele de evoluţie. Nu am putut oferi aici decât o schiţă generală a concepţiei teosofice despre această problemă. Aceasta e teoria evoluţiei, teoria despre originea omului, aşa cum e ea explicată de teosofie. Aceasta e teoria despre evoluţia omului care e chemată să ia locul aceleia care în ultima vreme a fost, oricum, în mod esenţial zdruncinată de faptele relevate de ştiinţele naturii.

Pentru a arăta însă că cele spuse de mine nu sunt chiar atât de mult îndreptate împotriva ideilor ştiinţelor curente, aş vrea să vă mai citesc câteva cuvinte ale antropologului Reinke, pentru a arăta că azi e necesar să reflectăm la o istorie a Creaţiunii. El spune următoarele: „E de la bun început limpede [ Nota 36 ] ce contradicţie adâncă există între această concepţie pe care tocmai am expus-o şi concepţia şi metoda de cercetare curentă în ştiinţa noastră actuală. În general, noi nu căutăm teorii şi clădim întemeindu-ne pe fapte. De aceea, ştiinţele naturale ar trebui să-şi ia osteneala de a se limita strict la fapte. Până acum, în nici un caz nu avem faptele. Trebuie să protestez dacă lucrurile sunt prezentate ca şi cum zoologia, anatomia ar fi prezentat faptele. Dacă se va încerca să se schiţeze pe această bază un tablou, acesta va fi doar fantezie.” Acest savant nu-şi dă însă seama că e imposibil ca vreodată cineva să reuşească a forma un tablou despre originea omului dacă se întemeiază doar pe fapte exterioare. Niciodată nu se va putea face aşa ceva, fiindcă originea omului nu e în lumea sensibilă, ci în sufletesc-spiritual. Numai dacă ne înălţăm de la lumea sensibilă la cea sufletesc-spirituală, numai dacă ne înălţăm la o concepţie care nu e fantezistă, ci spirituală, vom putea ajunge din nou la o teorie cu adevărat satisfăcătoare despre originea omului. Şi tocmai teosofiei îi revine misiunea de a-l duce pe om spre o teorie evoluţionistă care să-l mulţumească cu adevărat. Teoria despre „crearea lumii pe o cale naturală” nu ne mai poate mulţumi astfel. Pentru că, pe de-o parte, se face simţită deja nevoia omului de a avea o cunoaştere spirituală a lucrurilor, iar, pe de altă parte, pentru că faptele au infirmat teoria evoluţionistă. Ştiinţele naturii nu vor fi în stare niciodată să spună ceva valabil despre originea omului. Dacă vrem să cunoaştem originea omului, aceasta n-o putem face decât sub semnul unei cunoaşteri spirituale. A conduce din nou contemporaneitatea spre o astfel de cunoaştere spirituală: aceasta e misiunea concepţiei teosofice despre lume.