Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XI

FORMAREA PĂMÂNTULUI

Berlin, 9 martie 1905

Conferinţa pe care o vom ţine astăzi e un fel de continuare a celor spuse referitor la originea omului. Coborâm astăzi într-un trecut străvechi şi ajungem la nişte noţiuni care sunt foarte străine gândirii materialiste contemporane. Îngăduiţi-mi de aceea să spun câteva cuvinte introductive despre raportul în care se află tema conferinţei mele de azi cu concepţiile epocii noastre. Oricui a pătruns cu mintea şi înţelege rezultatele cercetărilor ştiinţelor actuale trebuie să-i fie absolut limpede că ceea ce spune teosofia despre originea Pământului poate fi luat drept ceva abstract-speculativ, ba chiar drept ceva foarte fantezist. Vă rog să nu credeţi însă că dacă studiezi mai în profunzime aceste lucruri găseşti o contradicţie reală între ideile ştiinţelor actuale şi acelea ale teosofiei, ale ştiinţei spirituale. Trebuie să ne fie absolut limpede faptul că omul de ştiinţă materialist e în stare să cerceteze şi să descrie numai lucruri care au loc în lumea sensibilă şi care pot fi înţelese cu ajutorul raţiunii, aşa cum e folosită ea pe tărâmul ştiinţelor naturii. Eu am convingerea fermă că despre probleme atât de dificile cum e şi cea de astăzi n-ar trebui să vorbească nici cel situat pe poziţiile teosofiei decât dacă, în acelaşi timp, el cunoaşte bine întreaga cultură ştiinţifică a epocii noastre, pentru a-şi putea da seama în ce măsură păcătuieşte împotriva concepţiilor curente. Şi totuşi, adresându-mă tuturor acelora care cred că se pot ridica, vorbind de pe poziţiile materialismului sau ale unei gândiri de nuanţă materialistă, împotriva concepţiilor cu orizont mult mai larg pe care le voi expune azi, aş vrea să pun în fruntea conferinţei mele un exemplu de înţelegere reciprocă între nişte oameni care caută o concepţie despre lume.

Pe la sfârşitul anilor ‘60, după cum ştiţi, a apărut pentru ultima oară o filosofie care, deşi pesimistă, era de nuanţă pronunţat idealistă şi ea făcut o adâncă impresie asupra unui public larg. E vorba de «Filosofia inconştientului» de Eduard von Hartmann [ Nota 37 ]. Vreau să arăt numai concluziile istorice care au rezultat de aici. Hartmann atacă vehement concepţiile despre lume care apăruseră sub influenţa darwinismului. Iar când oamenii de seamă ai acelei epoci au văzut ce impresie profundă făcea asupra contemporanilor «Filosofia inconştientului», au apărut multe scrieri care încercau să o combată. Printre acestea se afla şi o lucrare anonimă, publicată sub titlul «Subconştientul – din punctul de vedere al fiziologiei şi al teoriei evoluţioniste darwiniste». Cei mai renumiţi filosofi au spus că e cea mai bună lucrare dintre acelea scrise împotriva lui Eduard von Hartmann şi a filosofiei sale. Această lucrare a făcut mare senzaţie. Naturaliştii vedeau limpede că filosofia lui Eduard von Hartmann fusese nimicită. Iată însă că nu mult după aceea a apărut o a doua ediţie a acestei lucrări anonime, de astă dată era indicat şi numele autorului. Iar autorul nu era altul decât Eduard von Hartmann. Iată cum cei mai de seamă naturalişti fuseseră duşi de nas. Să nu credeţi că eu sunt adeptul lui Hartmann sau că am adoptat filosofia inconştientului. Această filosofie este însă superioară tuturor concepţiilor pesimiste şi e mai plină de conţinut decât ar putea fi acestea, în general. Hartmann a dovedit că nu trebuie decât să schimbi punctul de vedere din care priveşti un lucru, ca să-l pătrunzi mult mai profund decât adversarii. Şi ştiinţa spirituală sau teosofia ar putea vorbi cum vorbesc aceia care se cred cei mai buni oameni de ştiinţă. Am spus toate acestea pentru a arăta că şi teosofia ar putea fi infirmată în acelaşi fel. Dar probabil că teosofia ar putea face ea însăşi cel mai bine acest lucru.

Nu trebuie să uităm că astăzi vom discuta nişte probleme foarte dificile şi că se cere extraordinar de multă osteneală pentru a pătrunde în aceste regiuni. Şi mai greu e încă să găseşti în vorbirea noastră, făcută numai pentru lumea exterior-sensibilă, mijloacele de expresie adecvate. Trebuie să recurgi la tot felul de mijloace, pentru a îmbrăca într-un limbaj sugestiv noţiunile şi concepţiile fine, subtile, pe care le iei din lumile pur spirituale. Aş vrea să încerc, totuşi, să exprim într-un limbaj cât se poate de plastic şi sugestiv ceea ce-mi este cunoscut prin trăire directă din realităţile regiunii superioare. Puteţi găsi în literatura teosofică descrierea perioadelor respective din marea evoluţie cosmică. Acolo însă ele sunt prezentate în mod mult mai schematic decât o voi face eu astăzi. N-aş vrea să resping cumva acest gen de prezentare schematică, care are şi ea avantajele ei şi dă minţii noţiuni clare despre evoluţie. Toate acestea ne sunt oferite de cărţile teosofice. Eu însă aş vrea să fac o prezentare mult mai plastică.

Am văzut că în vremurile străvechi, omul ni se înfăţişează ca o fiinţă total diferită de ceea ce este el astăzi, am văzut că el a îmbrăcat numai treptat învelişul său fizic şi că originea sa nu e în fizic, ci în sufletesc. Am văzut că sufletescul precede fizicului, că sufletescul dezvoltă în sine forţele cu ajutorul cărora se poate înveşmânta în această haină fizică. Toate acestea le-am arătat deja. Totodată, am atras atenţia asupra faptului că nu-l putem găsi pe om, sub forma în care îl vedem astăzi, decât de-a lungul unui număr limitat de epoci din evoluţia sa. Azi, noi trăim în cea de-a cincea eră a evoluţiei noastre fizice pământeşti. Ea a fost precedată de o altă eră, a cărei civilizaţie s-a dezvoltat pe un continent care azi formează fundul Oceanului Atlantic. La rândul ei, această eră a fost precedată de o alta, pe care o numim lemuriană. Şi aflăm că de-abia pe la mijlocul acestei evoluţii a rasei lemuriene s-a unit propriu-zis cu omul, în forma la care ajunsese acesta până atunci, ceea ce desemnăm azi drept spiritul nostru nemuritor. Acest element superior, această entitate superioară a fiinţei umane, care dăinuieşte mai mult decât orice corporalitate fizică, mai mult şi decât evoluţia sufletească – cu alte cuvinte, veşnicul din om – s-a fixat în acea vreme – ca să ne exprimăm în mod plastic, sugestiv – ca o scânteie în natura umană, pentru că până în acel moment omul era format numai din suflet şi trup. Până pe la mijlocul epocii de dezvoltare a acestei populaţii lemuriene care locuia pe Pământ în vremurile acelea de mult apuse, strămoşii noştri erau nişte fiinţe corporal-sufleteşti.

Dacă vrem să ne facem o idee clară despre felul cum erau alcătuiţi aceşti strămoşi ai noştri, trebuie să ne aducem aminte că ceea ce numim spirit e indisolubil legat de tot ceea ce este gândire cu adevărat superioară. Dacă n-ar avea spirit, omul n-ar putea număra, n-ar putea vorbi, dacă n-ar avea spirit, el n-ar putea dezvolta o activitate superioară de gândire, ca să nu mai vorbim de alte activităţi superioare. Aşa că, până în acel moment, putem vorbi de un om care aştepta să fie înzestrat cu facultăţi spirituale, un om care nu poseda încă partea nemuritoare a fiinţei sale, având însă o viaţă sufletească de o cu totul altă natură decât viaţa noastră sufletească actuală. Viaţa noastră sufletească actuală e impregnată de spirit. Dacă vrem să-l numim om pe acela care nu era încă înzestrat cu spirit – şi aşa vom face, pentru a fi mai concişi – trebuie să nu uităm că viaţa lui sufletească era confuză, că el avea o viaţă sufletească asemănătoare cu starea de vis, imaginativă. Putem înţelege cum era viaţa sufletească a omului din acea vreme numai dacă o urmărim într-o epocă şi mai îndepărtată din trecut. În epoca la care m-am referit acum, omul e în stare să aibă senzaţii corporale exterioare, să perceapă mediul ambiant. Această facultate a percepţiei sensibile s-a dezvoltat de-abia încet şi treptat. Urmărindu-i şi mai departe în trecut pe lemurieni, aflăm că strămoşii omului au deja, la drept vorbind, facultatea percepţiei, că sub influenţa obiectelor exterioare, în ei se nasc senzaţii, fără ca ei să poată lega însă nici un fel de reprezentări de aceste senzaţii. Era ceva asemănător vieţii sufleteşti pe care o avem noi în timp ce visăm. Nu e însă exact acest lucru. Fiindcă reprezentările simbolice care urcau şi coborau pe atunci în suflet erau mult mai clare, mai pline de prospeţime şi mai elementare, mult mai pline de conţinut decât imaginile încâlcite din visele unui om obişnuit al zilelor noastre. Şi, mai ales, aceste  imagini din sufletul omului depindeau, totuşi, într-un anumit fel, de ceea ce se petrecea în jurul omului. Pe atunci, omul nu era încă în stare să vadă lucrurile colorate. Nu putea să vadă că un obiect e verde sau roşu; reprezentarea culorii încă nu se lega de obiect. Şi totuşi, în sufletul uman se tălăzuiau culori. Aceste culori erau întru câtva asemănătoare cu ceea ce cunoaşte clarvăzătorul când şi-a dezvoltat anumite facultăţi. Clarvăzătorul nu vede numai corporalitatea exterioară, ci şi sentimentele şi instinctele, care-i apar sub forma unei aure. Omul fizic nu e decât o parte din om. Omul fizic locuieşte în sânul unui fel de nor, în care se mişcă tot felul de formaţiuni. Pe acestea le poate vedea numai acela care şi-a dezvoltat clarvederea în sensul pe care-l dăm noi, teosofii, acestui cuvânt – nu în cel spiritist. Data viitoare, când voi vorbi despre marii iniţiaţi, voi face câteva observaţii şi în legătură cu calea pe care pot fi dobândite asemenea facultăţi. Orice iniţiere adevărată trebuie să fie asociată cu clarvederea. Facultăţile marilor iniţiaţi s-au dezvoltat din darul clarvederii.

În epoca actuală, înainte de a deveni clarvăzător, trebuie să fii un om cu o judecată sănătoasă. Trebuie să fii capabil de o gândire logică şi clară. Celui care ar dobândi darul clarvederii fără să-şi fi dezvoltat facultatea gândirii raţionale, limpezi, i s-ar face o favoare funestă. În loc de a fi condus într-o lume superioară, spirituală, el ar fi târât într-o lume a fanteziilor, asupra cărora nu poate avea nici un control, într-o lume care ar sta în faţa lui ca lumea haotică a viselor unui om adormit. Numai după ce te-ai deprins cu o gândire logică, limpede, raţională, aşa încât să umbli printre realităţile spirituale la fel cum umblă omul normal printre mese şi scaune, fără a mai vedea ceva neobişnuit în aceasta, poţi considera că facultatea clarvederii e un mijloc care, în varianta ei modernă, ne introduce cu adevărat în tainele mai adânci ale lumii. Cu alte cuvinte, toate şcolile oculte cer, ca premisă neapărat necesară, ca discipolul să fie un om absolut raţional, poate chiar puţin arid în gândire, adică tocmai contrariul a ceea ce este un fantast. Iată din ce cauză spunem că facultatea clarvederii, cunoaşterea lumii aurice, a lumii sufleteşti, e condiţionată de dezvoltarea facultăţilor noastre spirituale.

În era prelemuriană, facultatea de percepţie a omului era asemănătoare cu cea pe care am descris-o aici. Numai că nu era pătrunsă de lumina conştienţei. În om trăia o conştienţă ai cărei zori abia începeau să mijească. De fapt, pe treapta de care ne ocupăm, el putea simţi deja căldura şi frigul, avea un simţ tactil şi putea percepe diferenţa dintre diversele consistenţe ale corpurilor. Avea şi facultatea auzului. Auzul e unul dintre primele simţuri pe care şi le-a dezvoltat omul. Dar el nu avea încă simţul văzului. Acesta era încă, am putea spune, un simţ inferior. Reprezentările cromatice trăiau în omul însuşi, sub formă sufletească. Când intra, de exemplu, într-o zonă mai rece decât aceea de unde venise, în sufletul său se ridica o imagine de nuanţe cromatice mai întunecate. Invers, dacă trecea de la un strat de aer mai rece la unul mai cald, apărea o imagine colorată în gălbui sau gălbui-roşiatic. În oameni se năşteau astfel imagini colorate, care nu se uneau însă cu suprafaţa corpurilor, ci trăiau în suflet ca vagi imagini colorate. Acestea s-au unit mai târziu cu tot ceea ce exista de jur împrejurul omului.

Omul mai poseda încă pe atunci şi o altă facultate. El avea o receptivitate subtilă faţă de procesele sufleteşti din jurul lui. Stând ca acum într-o sală, noi nu existăm aici doar drept corpuri fizice, ci şi drept suflete. În fiecare dintre dumneavoastră trăiesc sentimente şi senzaţii. Iar acestea sunt ceva la fel de real ca şi corpurile fizice. Ceea ce posedă sufletul uman actual, drept receptivitate la impresiile exterioare, nu mai poate percepe aceste forţe ale simţirii şi afectivităţii, pentru că tocmai evoluţia progresivă a omenirii a făcut ca această conştienţă a omului să devină din ce în ce mai limpede, pentru că el îşi dezvoltă raţiunea, percepţiile obişnuite. În schimb, omul a pierdut pentru o vreme facultatea de a percepe procesele sufleteşti. El va redobândi această facultate, păstrându-şi însă gândirea actuală şi conştienţa limpede diurnă. Odată şi odată, întreaga omenire va atinge o stare cunoscută actualmente numai de misticul practicant, de clarvăzător. Tocmai pentru ca omul să atingă această stare a fost necesară etapa simplei percepţii corporale, a simplei cunoaşteri bazate pe senzaţii trupeşti. Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune că ea coboară la un nivel inferior. Pe atunci, omul pornea de la o facultate de percepţie mai nebuloasă, neclară. Aceasta era, totodată, o percepţie clarvăzător-sufletească. Dacă în preajma omului exista vreun sentiment de simpatie, vreo realitate sufletească şi aceasta – îngăduiţi-mi să mă exprim astfel – radia simpatie, în om apăreau acele imagini colorate în nuanţe deschise. Sentimentele duşmănoase făceau ca în el să se înalţe, printr-un proces sufletesc, imagini colorate ce înclinau spre albastru, brun, roşiatic. Aceasta era în acea vreme legătura dintre viaţa lăuntric-sufletească şi realitatea exterioară. Fapt este că pe atunci realitatea exterioară sufletească putea fi percepută. Simţurile, aşa cum sunt ele astăzi, s-au dezvoltat numai cu timpul. Şi, o dată cu aceasta, s-a născut raţiunea, facultatea de a percepe lucrurile în mod obiectiv; în schimb, vechiul dar al clarvederii crepusculare înnăscute a început să se stingă. Ajungem, totodată, într-o epocă în care, mână în mână cu această evoluţie se desfăşoară şi o altă evoluţie, aşa-numita despărţire a sexelor. Omul nu a procreat întotdeauna aşa cum o face în zilele noastre. Forţa mai mare pe care sufletul putea s-o exercite asupra fizicului făcea ca, dat fiind faptul că în om existau ambele sexe, să poată crea din sine o fiinţă asemănătoare lui, fără a mai trebui să colaboreze cu o a doua fiinţă umană fizică. De aceea, în acea epocă vorbim de o dublă transformare: trecerea la facultatea perceperii reciproce şi trecerea de la bisexualitate la unisexualitate [ Nota 38 ]. În acea vreme, creierul uman nu era dezvoltat aşa cum e astăzi. Omul nu era încă o fiinţă înzestrată cu un creier, ca în zilele noastre, şi nu avea nici facultatea de percepţie actuală. Aceasta a fost epoca despre care am vorbit şi care e, totodată, epoca în care a fost creat şi creierul uman.

Data trecută am arătat că noi nu acceptăm întru totul darwinismul [ Nota 39 ]. Îl acceptăm în măsura în care el arată înrudirea dintre fiinţa umană fizică şi toate celelalte vieţuitoare fizice de pe Pământ. Dar eu am subliniat că în animalele neevoluate care trăiesc alături de noi pe Pământ nu trebuie să vedem nişte strămoşi ai oamenilor actuali, nici ai oamenilor fizici-sufleteşti, ca să nu mai vorbim de omul spiritual, şi că în aceste animale trebuie să vedem nişte descendenţi, care s-au despărţit de strămoşul comun, care nu semăna nici cu omul actual, nici cu vietăţile neevoluate din jurul nostru, adică animalele. În epoca la care m-am referit acum, pe Pământ nu existau încă mamiferele superioare. Mamiferele superioare au şi ele, la fel ca omul, un creier şi o facultate de percepţie asemănătoare cu cele umane, numai că la ele acestea sunt mai imperfecte. În epoca despre care vorbim, încă nu existau fiinţele care au dezvoltat mai târziu o asemenea percepţie. Pe Pământ existau numai fiinţe care aveau reprezentări simbolice, care aveau o structură sufletească de tip imaginativ şi, în fond, tot ceea ce e azi omul, pe de-o parte, şi categoria animalelor superioare, pe de altă parte, era conţinut, ca într-un punct nodal, într-o singură specie. În măsura în care este o fiinţă sufletesc-fizică, omul se afla, într-un anumit sens, pe treapta animalităţii. Dar nici un animal din zilele noastre şi nici omul actual nu seamănă cu omul de atunci. Fiinţa umană s-a dezvoltat în aşa fel încât, pe de-o parte, o ramură a speciei respective s-a dezvoltat mai departe, ajungând să fie omul pe care îl cunoaştem noi astăzi. Datorită anumitor împrejurări, pe care le voi prezenta în mod special altă dată, alte părţi din acele fiinţe de odinioară au rămas în urmă. Au rămas în urma evoluţiei, au degenerat. Aceste fiinţe degenerate sunt cele pe care le cunoaştem drept animale superioare.  

Aş vrea să lămuresc o problemă şi să aduc în discuţie următorul lucru: ştiţi că există ţinuturi în care catolicismul a decăzut până la nivelul unui cult idolatru, unde el se prezintă ca un fel de adorare a unor obiecte sau icoane lipsite de viaţă. Nimeni nu va putea afirma că acest punct de vedere se află pe aceeaşi treaptă cu acela, mai evoluat, la care a ajuns omenirea. Acest creştinism idolatru e un creştinism degenerat. La fel se prezintă lucrurile, de pe poziţiile teosofiei, şi când e vorba de diferitele triburi „sălbatice”. Istoria materialistă a culturii vede în aceşti oameni nişte strămoşi ai oamenilor civilizaţi care n-au apucat să evolueze. Noi vedem în ei urmaşii degeneraţi, în decadenţă, ai unor populaţii care au atins odinioară un nivel mai înalt de civilizaţie. Şi tot aşa e, dacă ne întoarcem în trecut, mai departe, şi cu animalele superioare. Odinioară, ele au fost mai perfecte, apoi au degenerat. Ajungem la o înfăţişare a regnului uman cu totul diferită, când omul era unit cu toate celelalte specii animale superioare, în orice caz, într-un moment istoric de care ne despart milioane de ani...

Cum se face însă că omul s-a oprit atunci în evoluţia lui? În ceea ce priveşte evoluţia lui sufletească, omul e întru totul un produs a ceea ce se petrece în jurul său. Imaginaţi-vă că sala în care ne aflăm ar avea o temperatură cu 100° C mai ridicată şi încercaţi să vă gândiţi ce schimbări mari ar avea loc! Dacă extindeţi acest gând asupra tuturor celorlalte împrejurări din natură, vă veţi da seama că, într-adevăr, omul depinde întru totul de constelaţia şi configuraţia forţelor în al căror câmp de acţiune trăieşte. El devine o altă fiinţă, dacă e pus în alte condiţii de mediu. În epoca modernă, au fost făcute diferite experimente ştiinţifice, fluturii au fost puşi să iasă din crisalidă în condiţii de temperatură în care ei nu trăiesc de obicei. Şi s-a constatat că ei îşi schimbă culoarea, nuanţele de culoare. Iar în cazul unor temperaturi şi mai ridicate, au loc schimbări şi mai mari. Ştiinţele naturii sunt încă de pe acum un fel de teosofie elementară. Teosofia ştie că între ştiinţele naturii şi ea însăşi nu există nici o contradicţie!

Tot aşa, treptele de evoluţie a omenirii de odinioară depindeau de treptele cu totul diferite de cele actuale din evoluţia Pământului. Şi fizicianul vă va spune, sub formă de ipoteză însă, că pe măsură ce ne întoarcem în trecut în evoluţia Pământului, dăm de temperaturi  din ce în ce mai înalte. Teosoful sau misticul practicant se întoarce însă realmente în aceste vremuri originare, şi el vede aceste stări, în cronica akasha, ca realităţi, la fel cum omul obişnuit vede mese sau scaune ca realităţi aflate în faţa lui. Ajungem astfel la un stadiu în care toate substanţele de pe Pământ se aflau în cu totul alte raporturi unele faţă de altele, decât în zilele noastre.

Ştiţi că, dacă le încălzim, substanţele îşi schimbă starea de agregare. Cele solide devin lichide, cele lichide devin gazoase etc... Ne apropiem acum de nişte temperaturi mult mai înalte decât acelea pe care le întâlnim astăzi pe Pământ. Odinioară, întreaga lume materială a Pământului era alta. Numai cine e prizonierul concepţiei materialiste despre lume, numai cine se încrede doar în ceea ce poate percepe în mod direct pe Pământ poate refuza să creadă acest lucru. Cine se eliberează de ceea ce e actualmente realitate pentru noi îşi va da seama că şi pe Pământ a fost posibil să existe viaţă, în condiţiile acelor temperaturi foarte înalte. Omul trăia, într-adevăr, în condiţiile acelor temperaturi înalte, dar, desigur, într-un cu totul alt fel. El trăia în starea de „nebuloasă de foc”. Corpurile erau un fel de masă inconsistentă, asemănătoare aburilor, o masă care nu poate fi comparată, de fapt, cu nimic din ceea ce cunoaştem noi astăzi. Ne întoarcem, aşadar, la nişte condiţii cu totul diferite de cele actuale. Dar dacă vrem să aflăm cum s-a format Pământul, trebuie să urmărim mai departe aceste condiţii, căci acest proces e întru totul legat de evoluţia omului. Dacă ne întoarcem în trecut, îl găsim pe om în tovărăşia unor animale mult mai neevoluate, a unor animale care fac parte din clasele inferioare ale regnului animal actual, dar care, pe atunci, aveau alte înfăţişări, altă constituţie decât urmaşii lor de astăzi. Ele au luat alte forme şi organizări, din cauză că Pământul a devenit din ce în ce mai solid, din ce în ce mai consistent. Dacă observăm doar cu ochiul raţiunii obişnuite ceea ce se petrece în noi, nu ne putem face o idee despre felul cum arătau toate acestea pe atunci. Oricum, în jurul omului trăia o lume animală. Şi omul îşi lua hrana din lumea fizică cam în acelaşi fel în care şi-o ia şi astăzi.

Trebuie să ne fie limpede că celor care nu sunt deprinşi să gândească în reprezentări de acest fel ceea ce spun eu acum poate să le pară cu totul fantezist, ba chiar să le repugne. A venit însă momentul în care e necesar ca ele să fie dezvăluite. Ne aflăm într-un moment al evoluţiei în care o concepţie idealistă despre lume va lua locul celei materialiste. Întorcându-ne în aceste vremuri vechi, constatăm că întreaga materialitate a Pământului era alta. Căci pe atunci – v-aş ruga să nu fiţi prea frapaţi de ceea ce voi spune – masa Pământului era într-o altă legătură cu celelalte corpuri cereşti, decât cea actuală. Şi acela care, fără a fi înzestrat cu darul clarvederii, duce până la ultimele lor consecinţe ideile materialismului actual, îşi va da seama că ceea ce voi spune acum nu este un lucru cu totul lipsit de sens. Nu aveţi decât să vă întoarceţi, aşa cum face teoria Kant-Laplace, până la momentul în care diferitele planete încă nu se roteau în jurul Soarelui, pe când ele nu se formaseră încă din nebuloasa originară, şi veţi avea o ipoteză îndrăzneaţă, dar justă. Şi, situându-ne pe poziţiile fizicianului de azi, ne putem întoarce într-o epocă în care substanţa Pământului încă mai era în contact cu substanţa întregului sistem planetar solar. Pe atunci, omul era mult mai înrudit cu toţi şi cu toate. În cronica akasha [ Nota 40 ] vedem că, în această perioadă, omul era într-o legătură materială mult mai strânsă cu un alt corp ceresc, care astăzi se roteşte în jurul Pământului, şi anume Luna. Între Pământ şi Lună exista o legătură de natură materială.

Dacă e să mă exprim la modul general, voi spune că ceea ce avem astăzi drept masă a Pământului s-a format atunci când materia grosieră a Lunii s-a detaşat de acesta. Au apărut, deci, două corpuri. Vă puteţi imagina ce zguduiri puternice trebuie să se fi produs în întreaga materie! Această zguduire cosmică nu este, în mare, decât polul opus, corespunzător celuilalt proces pe care vi l-am prezentat, divizarea acelei mari fiinţe şi a trecerii omului de la starea de fiinţă care conţine în sine ambele sexe la separarea în cele două sexe. Această divizare nu s-a produs dintr-o dată. Din păcate, cărţile teosofice dau adesea prilejul să se creadă că s-ar fi produs aşa, de la un moment la altul, ca şi cum un corp ceresc ar fi sărit frumuşel afară din celălalt. Dar în realitate n-a fost o evoluţie bruscă. Totul s-a petrecut încetul cu încetul, treptat, timp de milioane şi milioane de ani. E greu să dăm nişte cifre, fiindcă trebuie cunoscută metoda pe care o aplică ştiinţa ocultă. Dacă ne întoarcem şi mai departe în trecut, mai găsim şi o altă stare de unire a două corpuri cereşti. Pe aceasta numai cu greu ne-o mai putem imagina. Legătura materială dintre Lună şi Pământ ne-o putem reprezenta cât de cât cu ajutorul raţiunii fizice. Dar legătura la care mă refer acum e una mai intimă: cea dintre Soare şi Pământ. Aceasta a existat într-o epocă mai veche. Vom încerca să apelăm la o reprezentare care ne va ajuta să ne facem o imagine sugestivă despre această legătură. Când priviţi Soarele, când, pe baza reprezentării dumneavoastră concret-sensibile, vă imaginaţi că Soarele e delimitat în spaţiu... oare e într-adevăr limitat astfel? O reflecţie cât se poate de obişnuită ne poate arăta că, de fapt, nu putem vorbi despre o asemenea delimitare a Soarelui. Oare entitatea, viaţa Soarelui, încetează acolo unde ni se pare că-i vedem marginile? Nicidecum, influenţele sale se propagă prin întregul sistem planetar. Soarele acţionează asupra Pământului. Oare influenţele pe care Soarele le exercită asupra Pământului, oare forţele eterice care se propagă până la noi şi fac posibilă viaţa pe Pământ, nu fac şi ele parte din corpul Soarelui? Oare aceste forţe eterice sunt ele altceva decât aceleaşi forţe eterice care se propagă până la noi? Sau forţa lor de atracţie?! Nu aparţine şi ea tot Soarelui? Vedem, aşadar, că dacă privim viaţa dintr-o perspectivă mai largă, ne putem da seama că nu se poate vorbi, în cazul unui corp ceresc cum e Soarele, de o asemenea delimitare arbitrară. Influenţele exercitate pe atunci de Soare asupra Pământului erau de o cu totul altă natură decât mai târziu şi decât în zilele noastre. Pa atunci, dacă cineva s-ar fi putut aşeza pe un scaun şi ar fi putut privi întregul edificiu al lumii – căci, de fapt, fizicianul cam aşa îşi imaginează lucrurile, când caută să le prezinte în mod sugestiv copiilor –, el n-ar fi văzut Soarele şi Pământul sub forma a două corpuri izolate, ci totul ar fi fost umplut pentru el cu un conţinut care poate fi perceput; ar fi văzut că, într-o epocă ulterioară, Pământul s-a cristalizat, detaşându-se din întregul glob solar. Dacă ne întoarcem, deci, într-un trecut străvechi al Pământului, ajungem la un moment în care ceea ce astăzi e sedimentat în materia lunară mai era unit cu materia pământească, când forţele care azi au ieşit din aceasta mai erau încă active în ea. Acestea acţionau şi ele asupra corpului nostru fizic. Ele ne plăsmuiau în aşa fel corpul fizic, încât el reacţiona cu totul altfel la forţele şi influenţele exercitate asupra corporalităţii, se manifestau într-un mod cu totul diferit. Iar într-o epocă şi mai îndepărtată, Soarele exercita o cu totul altă influenţă asupra Pământului decât în zilele noastre şi în ceea ce priveşte creşterea şi dezvoltarea vieţuitoarelor. Pe când Luna şi Pământul mai formau un singur corp, toate fiinţele pământeşti se aflau într-o stare pe care o mai întâlnim doar la animalele care au temperatura mediului lor ambiant. Sângele cald se formează în aceeaşi măsură în care materia lunară se detaşează de Pământ.

Dacă ne întoarcem şi mai departe în trecut, în vremurile când corpul Soarelui mai conţinea Pământul, întâlnim la strămoşii de atunci ai omului nişte procese care azi s-au păstrat doar în nişte forme cu totul degenerate, la animalele situate cel mai jos pe scara animală. Omul îşi perpetua specia printr-un fel de proces asemănător diviziunii. Omul era conţinut într-un fel de materia foarte fină, într-o corporalitate foarte fină, mai fină decât nebuloasa de foc. Procrearea avea lor printr-un soi de separare a fiinţei-urmaş de fiinţa-părinte. Fiinţa-fiică avea cam aceeaşi mărime ca şi fiinţa-mamă. Forţele solare erau pe atunci forţe de viaţă. Ele erau mult mai puternice decât materia şi întipăreau materiei o formă sau alta. Dacă ne îndreptăm, deci, atenţia spre perioada formării Pământului, dăm de o perioadă în care omul era înconjurat de stări din ce în ce mai subtile ale materiei. Şi ajungem în cele din urmă la o stare pe care numai clarvăzătorul şi-o mai poate aduce în conştienţă, când corporalitatea eterică cea mai fină se transformă în ceea ce numim entitate astrală; omul a fost pus pe scena evoluţiei pământeşti ca fiinţă pur sufletească. Pe scena evoluţiei pământeşti au fost puşi oameni care arătau cam aşa cum arată aura fizică umană. În suflet au acţionat apoi nişte forţe care au întipărit materiei anumite forme, prin faptul că aspirau în ele materia şi o modelau în aşa fel încât să devină o copie exterioară, un fel de umbră a ceea ce erau sufletele în ţara sufletelor. Am ajuns astfel în acel stadiu din istoria Pământului când omul nu avea încă un corp material fizic, când el a coborât pentru întâia oară, ca fiinţă astrală de o natură extrem de subtilă, cum era el pe atunci, în această lume fizică. Ne-am putea întoarce la nişte stări şi mai vechi, când omul nu ducea încă o existenţă astrală. Ne-am putea întoarce la nişte stări pur spirituale ale lui. Dar acest lucru nu ne va mai preocupa astăzi. Fiindcă acum noi nu vrem să urmărim omul, ci procesul de formare a Pământului.

Doar vreo câteva cuvinte încă, continuându-ne acest mers în sens invers, spre trecutul îndepărtat. Îl găsim pe om, ca să zicem aşa, într-o vreme când Pământul fizic încă nu exista. Omul încă nu era întrupat într-o corporalitate fizică. Şi ar trebui să ne întoarcem cu mult timp în trecut, dacă am vrea să dăm de om aşa cum a fost el în primele stadii din evoluţia lui. Omul care a fost transpus ca fiinţă sufletească pe acest Pământ are facultatea de a atrage într-un anumit mod materia spre sine. Dacă l-am putea examina pe omul eteric de care am vorbit, am constata că sufletul său era deja organizat. El putea deja să plăsmuiască forme. În acest scop, el a trebuit să se dezvolte în decursul  unor perioade lungi de timp. Ştim doar că el parcursese deja câteva lungi stadii  evolutive. Bineînţeles, acestea s-au desfăşurat şi încheiat pe alte corpuri cereşti. Dar cum trebuie să ne reprezentăm o asemenea evoluţie, care a avut loc pe alte corpuri cereşti? Toate facultăţile pe care le-a dobândit sufletul erau făcute să poată acţiona în lumea fizică. Sufletul fusese adus aici după ce parcursese alte stadii de evoluţie. A fost necesar ca sufletul să treacă de mai multe ori prin diferite stări fizice, căci anumite facultăţi nu pot fi dezvoltate decât în sânul lumii fizice. Omul n-ar avea azi facultăţile vorbirii şi gândirii, dacă n-ar fi ajuns în contact cu lumea fizică. Ceea ce dezvoltăm azi în noi, mâine va fi o facultate a noastră. Am atras deja atenţia de mai multe ori asupra acestui lucru, printr-o comparaţie: copilul care învaţă să scrie şi să citească. Când copilul a crescut mare, el ştie să scrie şi să citească. Munca sa, contactele pe care le-a avut cu lumea exterioară, ele au dispărut; rodul însă, rezultatul, s-a păstrat. Iar acest rod e facultatea de a scrie, facultatea de a citi. Ceea ce avem drept facultăţi în sufletul nostru s-a născut prin contactele pe care le-am avut în lumea fizică.

Acest lucru e numit de concepţia teosofică involuţie. Iar când omul elaborează iarăşi, din lăuntru în afară, ceea ce şi-a însuşit astfel, zicem că e vorba de evoluţie. Întreaga viaţă se desfăşoară în etape de involuţie şi etape de evoluţie [ Nota 41 ]. Ceea ce sufletul a făcut în cadrul evoluţiei are la bază faptul că facultăţile au ieşit afară din suflet. Aceste facultăţi au fost dobândite cândva, prin involuţie. Iar această involuţie a avut loc şi ea într-un alt corp fizic. Avem aici, aşadar, un moment important din evoluţia Pământului, momentul când, prin îndepărtarea materiei lunare, omul a ajuns în stare să se transforme dintr-o fiinţă cu temperatură schimbătoare într-o fiinţă care are căldură proprie. Acesta e importantul punct din evoluţia Pământului, la care se referă în mod deosebit toate şcolile mistice. Omul preia în sine căldura şi o prelucrează în interiorul său, o transformă. Mitologia, care descrie întotdeauna sub formă simbolică marile adevăruri, a reţinut acest moment în legenda despre Prometeu. Prometeu a furat focul din cer. Cu alte cuvinte, ceea ce a furat, aducând aici jos, e căldura umană, nu focul exterior. În acelaşi fel au fost coborâte de către om din cer pe Pământ şi toate celelalte facultăţi.

Aş vrea să vă mai conduc până într-un punct care e şi el de mare importanţă pentru evoluţia pământească. Momentul când fiinţei umane i se integrează ceea ce am numit mai înainte interiorul sufletului. Am văzut că în om se ridicau imagini pe care mai apoi el le lega de obiecte. Omului din prima perioadă de dezvoltare îi era proprie această facultate de a dezvolta în el lumină. Pe aceasta şi-o însuşise mai dinainte, aşa cum mai târziu şi-a însuşit-o pe aceea de a dezvolta căldură. Facultatea de a simţi, pur şi simplu, lumină în jurul său, sau mai degrabă de a percepe obiectele din jurul său existând în lumină, omul a dobândit-o pe o planetă numită în teosofie „Luna”. Nu e vorba de Luna noastră fizică. În momentul în care sufletul îşi însuşise facultatea de a dezvolta lumina interioară, acea legătură exista deja, iar cel care ştie cum era lumea în acele vremuri, mai ştie că aceasta a făcut posibilă apariţia facultăţii sufleteşti de a vedea culori, a străluminării interioare. Trebuie să înţelegem în ce fel depind una de alta aceste facultăţi. De facultatea de a dezvolta căldură e legat tot ceea ce e viaţă pe Pământ, de facultatea de a dezvolta căldură e legat modul actual de a procrea, felul cum omul poate face ca ceva să intre în existenţa reală. Tot restul e combinarea unor elemente care există deja; numai procrearea e o adevărată activitate creatoare, iar ea are legătură cu căldura. O treaptă de evoluţie similară e şi aceea când a apărut facultatea interioară de a lumina. Omul a dobândit pe o altă planetă facultatea  de a dezvolta această lumină. Era vorba de a crea lumină dinlăuntru în afară. Era vorba de o facultate de a dezvolta lumină. Şi am ajuns astfel la caracteristica cea mai importantă a omului din starea lui prefizică, prin care a trecut pe când trăia pe o altă planetă. Tot ceea ce ieşea afară din om era emanaţie de lumină, aşa cum aura lui emană azi lumină. Omul era o fiinţă care radia lumină, iar percepţiile omului constau din perceperea propriei sale emanaţii luminoase. Pe atunci, lumina involuase deja până pe treapta ei fizică. Avem, deci, la om o emanaţie fizică de lumină.

Datorită cărui fapt se nasc în noi cele mai bune reprezentări despre lumea înconjurătoare? Tocmai datorită percepţiilor vizuale. Aţi pierde cam nouă zecimi din cunoştinţele pe care le aveţi, dacă ar trebui să faceţi abstracţie de ceea ce v-aţi însuşit pe cale vizuală. Înţelepciunea poate revărsa câte ceva în noi tocmai datorită faptului că putem avea reprezentări vizuale. Nu tot aşa stăteau lucrurile cu strămoşii noştri pe Lună. Lumina emana din interiorul lor. Din ei emana exact ceea ce azi se revarsă în noi o dată cu efectele de lumină. Mitologia numeşte Pământul nostru, fiindcă e legat de forţele iubirii, Cosmosul iubirii. Înaintea acestui Cosmos al iubirii a existat Cosmosul înţelepciunii, unde lumina a jucat acelaşi rol pe care-l joacă acum căldura. În calitatea sa de Cosmos al iubirii, Pământul s-a dezvoltat după Cosmosul înţelepciunii. Ceea ce e lumină interioară are legătură cu voinţa omului. Omul în care trăiesc anumite porniri, pasiuni, senzaţii, sentimente, îşi înzestrează aura cu anumite formaţiuni cromatice. Acestea sunt supuse acelei forţe care o numim în sensul cel mai larg al cuvântului, voinţă. În perioada lunară, omul era în întregime o expresie a voinţei. Voinţa se revărsa în afară şi apărea drept ceea ce emana lumină. Iată de ce strămoşii noştri, dacă e ca pe aceşti locuitori ai Cosmosului înţelepciunii să-i numim oameni, sunt fiii voinţei. Prin urmare, copiii iubirii descind din fiii voinţei. Aşadar, lumina juca pe atunci un rol similar celui jucat azi pe Pământ de căldură.

Aceste fiinţe umane [ Nota 42 ] care emană lumină în lumea strălucitoare din jur sunt numite şi fii ai luminii amurgului. Erau fiinţe umane deosebit de radiante, în sânul strălucirii din mediul înconjurător, era o împreunare a două lumini, un schimb de lumină, aşa cum azi facem schimb de căldură... Când de jur împrejur se făcea mai întuneric decât în interiorul omului însuşi, el avea o senzaţie asemănătoare celei de frig pe care o avem noi când afară e frig. La baza acestui fel de trăiri se află voinţa, pentru că ea era, de fapt, aceea care se exprima în toate calităţile din jur. După cum astăzi omul desfăşoară prin iubire o activitate de creaţie, tot astfel el mai crea pe atunci prin voinţă. Voinţa avea o putere nemijlocită de a acţiona asupra întregii lumi înconjurătoare. Pe cât de neputincios e azi omul, în ceea ce priveşte activitatea sa, când e vorba să influenţeze lucrurile fizice din lumea exterioară, pentru că el a atins în conştienţa lui un anumit grad de claritate, şi astfel celelalte forţe sufleteşti au devenit imperfecte, pe atât de puternică era pe atunci voinţa. Voinţa omului avea pe atunci puterea de a influenţa întregul mediu înconjurător fizic. Şi pentru că omul e o fiinţă ce năzuieşte, iar evoluţia e orientată în sus, această voinţă tinde şi ea spre cele mai înalte realităţi. Şi astfel a fost declanşat acel proces care a despărţit în două centrul corpului ceresc de odinioară, aşa că a avut loc deja pe atunci un fel de răsfrângere spre interior*. În mod mai mult sufletesc, din acel centru unic s-au format două centre. Iar această despărţire a centrelor o vedem realizată apoi, în cursul evoluţiei de mai târziu, în separarea Pământului de Lună...

* Einstülpung = răsfrângere spre interior, la fel ca întoarcerea pe dos a unei mănuşi, n.t.

Ceea ce v-am putut prezenta aici nu sunt decât nişte descrieri sumare. Un lucru veţi observa, fără îndoială, şi anume că lucrurile expuse se potrivesc toate între ele. Cine se străduieşte să gândească în mod consecvent şi riguros logic, va putea recunoaşte acest lucru din capul locului. Dacă ar fi vorba de o infirmare a celor spuse, v-aş putea da eu însumi una, aşa cum am arătat când m-am referit la Eduard von Hartmann. Obişnuinţele de gândire sunt ceva trecător. Cine studiază istoria – dar nu numai pe cale exterioară, pentru că imaginea pe care aceasta ne-o dă despre Evul Mediu, să zicem, e falsă – va găsi confirmarea lucrurilor relatate de mine aici. Goethe mai spune că doar din propriul spirit al domnilor se oglindesc vremurile. Misiunea teosofiei este să arate în ce fel a decurs evoluţia în trecut, pentru a da o imagine despre marele viitor al omenirii. L-am citat aici pe Goethe, pentru că el a privit adânc în substratul acestor corelaţii mistice, pline de mister, ale evoluţiei lumii. El a creat o figură remarcabilă, „bătrânul cu lampa” din basmul despre «Şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin». Lampa nu poate lumina decât acolo unde este deja o altă lumină. V-am vorbit despre aceasta, prezentând-o ca întruchipare a înţelepciunii străvechi. Azi ne apropiem de un sens mai adânc al acestei alegorii. Devine acum limpede pentru noi ce voia Goethe să spună despre lumina care-şi răspândeşte strălucirea numai acolo unde este lumină. Această lampă magică îşi dovedeşte întreaga putere magică la acela care dezvoltă iarăşi în sine darul clarvederii. Ne apropiem astfel de o vreme în care omul devine o flacără, ca să ne întoarcem privirile spre această epocă în care omul era o fiinţă emiţătoare de lumină, când el dezvolta facultatea de a introduce lumina în existenţă. Goethe ştia că această lumină interioară a existat cândva în om şi că facultatea actuală de a vedea lumina e o fază ulterioară din evoluţia sa.

Înainte de a putea să vadă Soarele, omul a trebuit să devină o fiinţă lăuntric luminoasă. El a trebuit să dezvolte în interiorul lui lumină, pentru  a aduce în întâmpinarea luminii, lumină. Goethe a fost un mistic, numai că acest lucru nu se ştie. El o spune la începutul prefeţei la «Tratatul asupra culorilor», folosind cuvintele unui vechi mistic:

„De n-ar fi ochiul meu solar [ Nota 43 ],
Cum ar putea lumina s-o zărească?
De n-ar fi-n noi divina forţă
Cum ar putea divinul atât să ne încânte?”