Conferința pe care o vom ține astăzi e un fel de continuare a celor spuse referitor la originea omului. Coborâm astăzi într-un trecut străvechi și ajungem la niște noțiuni care sunt foarte străine gândirii materialiste contemporane. Îngăduiți-mi de aceea să spun câteva cuvinte introductive despre raportul în care se află tema conferinței mele de azi cu concepțiile epocii noastre. Oricui a pătruns cu mintea și înțelege rezultatele cercetărilor științelor actuale trebuie să-i fie absolut limpede că ceea ce spune teosofia despre originea Pământului poate fi luat drept ceva abstract-speculativ, ba chiar drept ceva foarte fantezist. Vă rog să nu credeți însă că dacă studiezi mai în profunzime aceste lucruri găsești o contradicție reală între ideile științelor actuale și acelea ale teosofiei, ale științei spirituale. Trebuie să ne fie absolut limpede faptul că omul de știință materialist e în stare să cerceteze și să descrie numai lucruri care au loc în lumea sensibilă și care pot fi înțelese cu ajutorul rațiunii, așa cum e folosită ea pe tărâmul științelor naturii. Eu am convingerea fermă că despre probleme atât de dificile cum e și cea de astăzi n-ar trebui să vorbească nici cel situat pe pozițiile teosofiei decât dacă, în același timp, el cunoaște bine întreaga cultură științifică a epocii noastre, pentru a-și putea da seama în ce măsură păcătuiește împotriva concepțiilor curente. Și totuși, adresându-mă tuturor acelora care cred că se pot ridica, vorbind de pe pozițiile materialismului sau ale unei gândiri de nuanță materialistă, împotriva concepțiilor cu orizont mult mai larg pe care le voi expune azi, aș vrea să pun în fruntea conferinței mele un exemplu de înțelegere reciprocă între niște oameni care caută o concepție despre lume.
Pe la sfârșitul anilor ‘60, după cum știți, a apărut pentru ultima oară o filosofie care, deși pesimistă, era de nuanță pronunțat idealistă și ea făcut o adâncă impresie asupra unui public larg. E vorba de «Filosofia inconștientului» de Eduard von Hartmann [Nota 37]. Vreau să arăt numai concluziile istorice care au rezultat de aici. Hartmann atacă vehement concepțiile despre lume care apăruseră sub influența darwinismului. Iar când oamenii de seamă ai acelei epoci au văzut ce impresie profundă făcea asupra contemporanilor «Filosofia inconștientului», au apărut multe scrieri care încercau să o combată. Printre acestea se afla și o lucrare anonimă, publicată sub titlul «Subconștientul – din punctul de vedere al fiziologiei și al teoriei evoluționiste darwiniste». Cei mai renumiți filosofi au spus că e cea mai bună lucrare dintre acelea scrise împotriva lui Eduard von Hartmann și a filosofiei sale. Această lucrare a făcut mare senzație. Naturaliștii vedeau limpede că filosofia lui Eduard von Hartmann fusese nimicită. Iată însă că nu mult după aceea a apărut o a doua ediție a acestei lucrări anonime, de astă dată era indicat și numele autorului. Iar autorul nu era altul decât Eduard von Hartmann. Iată cum cei mai de seamă naturaliști fuseseră duși de nas. Să nu credeți că eu sunt adeptul lui Hartmann sau că am adoptat filosofia inconștientului. Această filosofie este însă superioară tuturor concepțiilor pesimiste și e mai plină de conținut decât ar putea fi acestea, în general. Hartmann a dovedit că nu trebuie decât să schimbi punctul de vedere din care privești un lucru, ca să-l pătrunzi mult mai profund decât adversarii. Și știința spirituală sau teosofia ar putea vorbi cum vorbesc aceia care se cred cei mai buni oameni de știință. Am spus toate acestea pentru a arăta că și teosofia ar putea fi infirmată în același fel. Dar probabil că teosofia ar putea face ea însăși cel mai bine acest lucru.
Nu trebuie să uităm că astăzi vom discuta niște probleme foarte dificile și că se cere extraordinar de multă osteneală pentru a pătrunde în aceste regiuni. Și mai greu e încă să găsești în vorbirea noastră, făcută numai pentru lumea exterior-sensibilă, mijloacele de expresie adecvate. Trebuie să recurgi la tot felul de mijloace, pentru a îmbrăca într-un limbaj sugestiv noțiunile și concepțiile fine, subtile, pe care le iei din lumile pur spirituale. Aș vrea să încerc, totuși, să exprim într-un limbaj cât se poate de plastic și sugestiv ceea ce-mi este cunoscut prin trăire directă din realitățile regiunii superioare. Puteți găsi în literatura teosofică descrierea perioadelor respective din marea evoluție cosmică. Acolo însă ele sunt prezentate în mod mult mai schematic decât o voi face eu astăzi. N-aș vrea să resping cumva acest gen de prezentare schematică, care are și ea avantajele ei și dă minții noțiuni clare despre evoluție. Toate acestea ne sunt oferite de cărțile teosofice. Eu însă aș vrea să fac o prezentare mult mai plastică.
Am văzut că în vremurile străvechi, omul ni se înfățișează ca o ființă total diferită de ceea ce este el astăzi, am văzut că el a îmbrăcat numai treptat învelișul său fizic și că originea sa nu e în fizic, ci în sufletesc. Am văzut că sufletescul precede fizicului, că sufletescul dezvoltă în sine forțele cu ajutorul cărora se poate înveșmânta în această haină fizică. Toate acestea le-am arătat deja. Totodată, am atras atenția asupra faptului că nu-l putem găsi pe om, sub forma în care îl vedem astăzi, decât de-a lungul unui număr limitat de epoci din evoluția sa. Azi, noi trăim în cea de-a cincea eră a evoluției noastre fizice pământești. Ea a fost precedată de o altă eră, a cărei civilizație s-a dezvoltat pe un continent care azi formează fundul Oceanului Atlantic. La rândul ei, această eră a fost precedată de o alta, pe care o numim lemuriană. Și aflăm că de-abia pe la mijlocul acestei evoluții a rasei lemuriene s-a unit propriu-zis cu omul, în forma la care ajunsese acesta până atunci, ceea ce desemnăm azi drept spiritul nostru nemuritor. Acest element superior, această entitate superioară a ființei umane, care dăinuiește mai mult decât orice corporalitate fizică, mai mult și decât evoluția sufletească – cu alte cuvinte, veșnicul din om – s-a fixat în acea vreme – ca să ne exprimăm în mod plastic, sugestiv – ca o scânteie în natura umană, pentru că până în acel moment omul era format numai din suflet și trup. Până pe la mijlocul epocii de dezvoltare a acestei populații lemuriene care locuia pe Pământ în vremurile acelea de mult apuse, strămoșii noștri erau niște ființe corporal-sufletești.
Dacă vrem să ne facem o idee clară despre felul cum erau alcătuiți acești strămoși ai noștri, trebuie să ne aducem aminte că ceea ce numim spirit e indisolubil legat de tot ceea ce este gândire cu adevărat superioară. Dacă n-ar avea spirit, omul n-ar putea număra, n-ar putea vorbi, dacă n-ar avea spirit, el n-ar putea dezvolta o activitate superioară de gândire, ca să nu mai vorbim de alte activități superioare. Așa că, până în acel moment, putem vorbi de un om care aștepta să fie înzestrat cu facultăți spirituale, un om care nu poseda încă partea nemuritoare a ființei sale, având însă o viață sufletească de o cu totul altă natură decât viața noastră sufletească actuală. Viața noastră sufletească actuală e impregnată de spirit. Dacă vrem să-l numim om pe acela care nu era încă înzestrat cu spirit – și așa vom face, pentru a fi mai conciși – trebuie să nu uităm că viața lui sufletească era confuză, că el avea o viață sufletească asemănătoare cu starea de vis, imaginativă. Putem înțelege cum era viața sufletească a omului din acea vreme numai dacă o urmărim într-o epocă și mai îndepărtată din trecut. În epoca la care m-am referit acum, omul e în stare să aibă senzații corporale exterioare, să perceapă mediul ambiant. Această facultate a percepției sensibile s-a dezvoltat de-abia încet și treptat. Urmărindu-i și mai departe în trecut pe lemurieni, aflăm că strămoșii omului au deja, la drept vorbind, facultatea percepției, că sub influența obiectelor exterioare, în ei se nasc senzații, fără ca ei să poată lega însă nici un fel de reprezentări de aceste senzații. Era ceva asemănător vieții sufletești pe care o avem noi în timp ce visăm. Nu e însă exact acest lucru. Fiindcă reprezentările simbolice care urcau și coborau pe atunci în suflet erau mult mai clare, mai pline de prospețime și mai elementare, mult mai pline de conținut decât imaginile încâlcite din visele unui om obișnuit al zilelor noastre. Și, mai ales, aceste imagini din sufletul omului depindeau, totuși, într-un anumit fel, de ceea ce se petrecea în jurul omului. Pe atunci, omul nu era încă în stare să vadă lucrurile colorate. Nu putea să vadă că un obiect e verde sau roșu; reprezentarea culorii încă nu se lega de obiect. Și totuși, în sufletul uman se tălăzuiau culori. Aceste culori erau întru câtva asemănătoare cu ceea ce cunoaște clarvăzătorul când și-a dezvoltat anumite facultăți. Clarvăzătorul nu vede numai corporalitatea exterioară, ci și sentimentele și instinctele, care-i apar sub forma unei aure. Omul fizic nu e decât o parte din om. Omul fizic locuiește în sânul unui fel de nor, în care se mișcă tot felul de formațiuni. Pe acestea le poate vedea numai acela care și-a dezvoltat clarvederea în sensul pe care-l dăm noi, teosofii, acestui cuvânt – nu în cel spiritist. Data viitoare, când voi vorbi despre marii inițiați, voi face câteva observații și în legătură cu calea pe care pot fi dobândite asemenea facultăți. Orice inițiere adevărată trebuie să fie asociată cu clarvederea. Facultățile marilor inițiați s-au dezvoltat din darul clarvederii.
În epoca actuală, înainte de a deveni clarvăzător, trebuie să fii un om cu o judecată sănătoasă. Trebuie să fii capabil de o gândire logică și clară. Celui care ar dobândi darul clarvederii fără să-și fi dezvoltat facultatea gândirii raționale, limpezi, i s-ar face o favoare funestă. În loc de a fi condus într-o lume superioară, spirituală, el ar fi târât într-o lume a fanteziilor, asupra cărora nu poate avea nici un control, într-o lume care ar sta în fața lui ca lumea haotică a viselor unui om adormit. Numai după ce te-ai deprins cu o gândire logică, limpede, rațională, așa încât să umbli printre realitățile spirituale la fel cum umblă omul normal printre mese și scaune, fără a mai vedea ceva neobișnuit în aceasta, poți considera că facultatea clarvederii e un mijloc care, în varianta ei modernă, ne introduce cu adevărat în tainele mai adânci ale lumii. Cu alte cuvinte, toate școlile oculte cer, ca premisă neapărat necesară, ca discipolul să fie un om absolut rațional, poate chiar puțin arid în gândire, adică tocmai contrariul a ceea ce este un fantast. Iată din ce cauză spunem că facultatea clarvederii, cunoașterea lumii aurice, a lumii sufletești, e condiționată de dezvoltarea facultăților noastre spirituale.
În era prelemuriană, facultatea de percepție a omului era asemănătoare cu cea pe care am descris-o aici. Numai că nu era pătrunsă de lumina conștienței. În om trăia o conștiență ai cărei zori abia începeau să mijească. De fapt, pe treapta de care ne ocupăm, el putea simți deja căldura și frigul, avea un simț tactil și putea percepe diferența dintre diversele consistențe ale corpurilor. Avea și facultatea auzului. Auzul e unul dintre primele simțuri pe care și le-a dezvoltat omul. Dar el nu avea încă simțul văzului. Acesta era încă, am putea spune, un simț inferior. Reprezentările cromatice trăiau în omul însuși, sub formă sufletească. Când intra, de exemplu, într-o zonă mai rece decât aceea de unde venise, în sufletul său se ridica o imagine de nuanțe cromatice mai întunecate. Invers, dacă trecea de la un strat de aer mai rece la unul mai cald, apărea o imagine colorată în gălbui sau gălbui-roșiatic. În oameni se nășteau astfel imagini colorate, care nu se uneau însă cu suprafața corpurilor, ci trăiau în suflet ca vagi imagini colorate. Acestea s-au unit mai târziu cu tot ceea ce exista de jur împrejurul omului.
Omul mai poseda încă pe atunci și o altă facultate. El avea o receptivitate subtilă față de procesele sufletești din jurul lui. Stând ca acum într-o sală, noi nu existăm aici doar drept corpuri fizice, ci și drept suflete. În fiecare dintre dumneavoastră trăiesc sentimente și senzații. Iar acestea sunt ceva la fel de real ca și corpurile fizice. Ceea ce posedă sufletul uman actual, drept receptivitate la impresiile exterioare, nu mai poate percepe aceste forțe ale simțirii și afectivității, pentru că tocmai evoluția progresivă a omenirii a făcut ca această conștiență a omului să devină din ce în ce mai limpede, pentru că el își dezvoltă rațiunea, percepțiile obișnuite. În schimb, omul a pierdut pentru o vreme facultatea de a percepe procesele sufletești. El va redobândi această facultate, păstrându-și însă gândirea actuală și conștiența limpede diurnă. Odată și odată, întreaga omenire va atinge o stare cunoscută actualmente numai de misticul practicant, de clarvăzător. Tocmai pentru ca omul să atingă această stare a fost necesară etapa simplei percepții corporale, a simplei cunoașteri bazate pe senzații trupești. Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune că ea coboară la un nivel inferior. Pe atunci, omul pornea de la o facultate de percepție mai nebuloasă, neclară. Aceasta era, totodată, o percepție clarvăzător-sufletească. Dacă în preajma omului exista vreun sentiment de simpatie, vreo realitate sufletească și aceasta – îngăduiți-mi să mă exprim astfel – radia simpatie, în om apăreau acele imagini colorate în nuanțe deschise. Sentimentele dușmănoase făceau ca în el să se înalțe, printr-un proces sufletesc, imagini colorate ce înclinau spre albastru, brun, roșiatic. Aceasta era în acea vreme legătura dintre viața lăuntric-sufletească și realitatea exterioară. Fapt este că pe atunci realitatea exterioară sufletească putea fi percepută. Simțurile, așa cum sunt ele astăzi, s-au dezvoltat numai cu timpul. Și, o dată cu aceasta, s-a născut rațiunea, facultatea de a percepe lucrurile în mod obiectiv; în schimb, vechiul dar al clarvederii crepusculare înnăscute a început să se stingă. Ajungem, totodată, într-o epocă în care, mână în mână cu această evoluție se desfășoară și o altă evoluție, așa-numita despărțire a sexelor. Omul nu a procreat întotdeauna așa cum o face în zilele noastre. Forța mai mare pe care sufletul putea s-o exercite asupra fizicului făcea ca, dat fiind faptul că în om existau ambele sexe, să poată crea din sine o ființă asemănătoare lui, fără a mai trebui să colaboreze cu o a doua ființă umană fizică. De aceea, în acea epocă vorbim de o dublă transformare: trecerea la facultatea perceperii reciproce și trecerea de la bisexualitate la unisexualitate [Nota 38]. În acea vreme, creierul uman nu era dezvoltat așa cum e astăzi. Omul nu era încă o ființă înzestrată cu un creier, ca în zilele noastre, și nu avea nici facultatea de percepție actuală. Aceasta a fost epoca despre care am vorbit și care e, totodată, epoca în care a fost creat și creierul uman.
Data trecută am arătat că noi nu acceptăm întru totul darwinismul [Nota 39]. Îl acceptăm în măsura în care el arată înrudirea dintre ființa umană fizică și toate celelalte viețuitoare fizice de pe Pământ. Dar eu am subliniat că în animalele neevoluate care trăiesc alături de noi pe Pământ nu trebuie să vedem niște strămoși ai oamenilor actuali, nici ai oamenilor fizici-sufletești, ca să nu mai vorbim de omul spiritual, și că în aceste animale trebuie să vedem niște descendenți, care s-au despărțit de strămoșul comun, care nu semăna nici cu omul actual, nici cu vietățile neevoluate din jurul nostru, adică animalele. În epoca la care m-am referit acum, pe Pământ nu existau încă mamiferele superioare. Mamiferele superioare au și ele, la fel ca omul, un creier și o facultate de percepție asemănătoare cu cele umane, numai că la ele acestea sunt mai imperfecte. În epoca despre care vorbim, încă nu existau ființele care au dezvoltat mai târziu o asemenea percepție. Pe Pământ existau numai ființe care aveau reprezentări simbolice, care aveau o structură sufletească de tip imaginativ și, în fond, tot ceea ce e azi omul, pe de-o parte, și categoria animalelor superioare, pe de altă parte, era conținut, ca într-un punct nodal, într-o singură specie. În măsura în care este o ființă sufletesc-fizică, omul se afla, într-un anumit sens, pe treapta animalității. Dar nici un animal din zilele noastre și nici omul actual nu seamănă cu omul de atunci. Ființa umană s-a dezvoltat în așa fel încât, pe de-o parte, o ramură a speciei respective s-a dezvoltat mai departe, ajungând să fie omul pe care îl cunoaștem noi astăzi. Datorită anumitor împrejurări, pe care le voi prezenta în mod special altă dată, alte părți din acele ființe de odinioară au rămas în urmă. Au rămas în urma evoluției, au degenerat. Aceste ființe degenerate sunt cele pe care le cunoaștem drept animale superioare.
Aș vrea să lămuresc o problemă și să aduc în discuție următorul lucru: știți că există ținuturi în care catolicismul a decăzut până la nivelul unui cult idolatru, unde el se prezintă ca un fel de adorare a unor obiecte sau icoane lipsite de viață. Nimeni nu va putea afirma că acest punct de vedere se află pe aceeași treaptă cu acela, mai evoluat, la care a ajuns omenirea. Acest creștinism idolatru e un creștinism degenerat. La fel se prezintă lucrurile, de pe pozițiile teosofiei, și când e vorba de diferitele triburi „sălbatice”. Istoria materialistă a culturii vede în acești oameni niște strămoși ai oamenilor civilizați care n-au apucat să evolueze. Noi vedem în ei urmașii degenerați, în decadență, ai unor populații care au atins odinioară un nivel mai înalt de civilizație. Și tot așa e, dacă ne întoarcem în trecut, mai departe, și cu animalele superioare. Odinioară, ele au fost mai perfecte, apoi au degenerat. Ajungem la o înfățișare a regnului uman cu totul diferită, când omul era unit cu toate celelalte specii animale superioare, în orice caz, într-un moment istoric de care ne despart milioane de ani...
Cum se face însă că omul s-a oprit atunci în evoluția lui? În ceea ce privește evoluția lui sufletească, omul e întru totul un produs a ceea ce se petrece în jurul său. Imaginați-vă că sala în care ne aflăm ar avea o temperatură cu 100° C mai ridicată și încercați să vă gândiți ce schimbări mari ar avea loc! Dacă extindeți acest gând asupra tuturor celorlalte împrejurări din natură, vă veți da seama că, într-adevăr, omul depinde întru totul de constelația și configurația forțelor în al căror câmp de acțiune trăiește. El devine o altă ființă, dacă e pus în alte condiții de mediu. În epoca modernă, au fost făcute diferite experimente științifice, fluturii au fost puși să iasă din crisalidă în condiții de temperatură în care ei nu trăiesc de obicei. Și s-a constatat că ei își schimbă culoarea, nuanțele de culoare. Iar în cazul unor temperaturi și mai ridicate, au loc schimbări și mai mari. Științele naturii sunt încă de pe acum un fel de teosofie elementară. Teosofia știe că între științele naturii și ea însăși nu există nici o contradicție!
Tot așa, treptele de evoluție a omenirii de odinioară depindeau de treptele cu totul diferite de cele actuale din evoluția Pământului. Și fizicianul vă va spune, sub formă de ipoteză însă, că pe măsură ce ne întoarcem în trecut în evoluția Pământului, dăm de temperaturi din ce în ce mai înalte. Teosoful sau misticul practicant se întoarce însă realmente în aceste vremuri originare, și el vede aceste stări, în cronica akasha, ca realități, la fel cum omul obișnuit vede mese sau scaune ca realități aflate în fața lui. Ajungem astfel la un stadiu în care toate substanțele de pe Pământ se aflau în cu totul alte raporturi unele față de altele, decât în zilele noastre.
Știți că, dacă le încălzim, substanțele își schimbă starea de agregare. Cele solide devin lichide, cele lichide devin gazoase etc... Ne apropiem acum de niște temperaturi mult mai înalte decât acelea pe care le întâlnim astăzi pe Pământ. Odinioară, întreaga lume materială a Pământului era alta. Numai cine e prizonierul concepției materialiste despre lume, numai cine se încrede doar în ceea ce poate percepe în mod direct pe Pământ poate refuza să creadă acest lucru. Cine se eliberează de ceea ce e actualmente realitate pentru noi își va da seama că și pe Pământ a fost posibil să existe viață, în condițiile acelor temperaturi foarte înalte. Omul trăia, într-adevăr, în condițiile acelor temperaturi înalte, dar, desigur, într-un cu totul alt fel. El trăia în starea de „nebuloasă de foc”. Corpurile erau un fel de masă inconsistentă, asemănătoare aburilor, o masă care nu poate fi comparată, de fapt, cu nimic din ceea ce cunoaștem noi astăzi. Ne întoarcem, așadar, la niște condiții cu totul diferite de cele actuale. Dar dacă vrem să aflăm cum s-a format Pământul, trebuie să urmărim mai departe aceste condiții, căci acest proces e întru totul legat de evoluția omului. Dacă ne întoarcem în trecut, îl găsim pe om în tovărășia unor animale mult mai neevoluate, a unor animale care fac parte din clasele inferioare ale regnului animal actual, dar care, pe atunci, aveau alte înfățișări, altă constituție decât urmașii lor de astăzi. Ele au luat alte forme și organizări, din cauză că Pământul a devenit din ce în ce mai solid, din ce în ce mai consistent. Dacă observăm doar cu ochiul rațiunii obișnuite ceea ce se petrece în noi, nu ne putem face o idee despre felul cum arătau toate acestea pe atunci. Oricum, în jurul omului trăia o lume animală. Și omul își lua hrana din lumea fizică cam în același fel în care și-o ia și astăzi.
Trebuie să ne fie limpede că celor care nu sunt deprinși să gândească în reprezentări de acest fel ceea ce spun eu acum poate să le pară cu totul fantezist, ba chiar să le repugne. A venit însă momentul în care e necesar ca ele să fie dezvăluite. Ne aflăm într-un moment al evoluției în care o concepție idealistă despre lume va lua locul celei materialiste. Întorcându-ne în aceste vremuri vechi, constatăm că întreaga materialitate a Pământului era alta. Căci pe atunci – v-aș ruga să nu fiți prea frapați de ceea ce voi spune – masa Pământului era într-o altă legătură cu celelalte corpuri cerești, decât cea actuală. Și acela care, fără a fi înzestrat cu darul clarvederii, duce până la ultimele lor consecințe ideile materialismului actual, își va da seama că ceea ce voi spune acum nu este un lucru cu totul lipsit de sens. Nu aveți decât să vă întoarceți, așa cum face teoria Kant-Laplace, până la momentul în care diferitele planete încă nu se roteau în jurul Soarelui, pe când ele nu se formaseră încă din nebuloasa originară, și veți avea o ipoteză îndrăzneață, dar justă. Și, situându-ne pe pozițiile fizicianului de azi, ne putem întoarce într-o epocă în care substanța Pământului încă mai era în contact cu substanța întregului sistem planetar solar. Pe atunci, omul era mult mai înrudit cu toți și cu toate. În cronica akasha [Nota 40] vedem că, în această perioadă, omul era într-o legătură materială mult mai strânsă cu un alt corp ceresc, care astăzi se rotește în jurul Pământului, și anume Luna. Între Pământ și Lună exista o legătură de natură materială.
Dacă e să mă exprim la modul general, voi spune că ceea ce avem astăzi drept masă a Pământului s-a format atunci când materia grosieră a Lunii s-a detașat de acesta. Au apărut, deci, două corpuri. Vă puteți imagina ce zguduiri puternice trebuie să se fi produs în întreaga materie! Această zguduire cosmică nu este, în mare, decât polul opus, corespunzător celuilalt proces pe care vi l-am prezentat, divizarea acelei mari ființe și a trecerii omului de la starea de ființă care conține în sine ambele sexe la separarea în cele două sexe. Această divizare nu s-a produs dintr-o dată. Din păcate, cărțile teosofice dau adesea prilejul să se creadă că s-ar fi produs așa, de la un moment la altul, ca și cum un corp ceresc ar fi sărit frumușel afară din celălalt. Dar în realitate n-a fost o evoluție bruscă. Totul s-a petrecut încetul cu încetul, treptat, timp de milioane și milioane de ani. E greu să dăm niște cifre, fiindcă trebuie cunoscută metoda pe care o aplică știința ocultă. Dacă ne întoarcem și mai departe în trecut, mai găsim și o altă stare de unire a două corpuri cerești. Pe aceasta numai cu greu ne-o mai putem imagina. Legătura materială dintre Lună și Pământ ne-o putem reprezenta cât de cât cu ajutorul rațiunii fizice. Dar legătura la care mă refer acum e una mai intimă: cea dintre Soare și Pământ. Aceasta a existat într-o epocă mai veche. Vom încerca să apelăm la o reprezentare care ne va ajuta să ne facem o imagine sugestivă despre această legătură. Când priviți Soarele, când, pe baza reprezentării dumneavoastră concret-sensibile, vă imaginați că Soarele e delimitat în spațiu... oare e într-adevăr limitat astfel? O reflecție cât se poate de obișnuită ne poate arăta că, de fapt, nu putem vorbi despre o asemenea delimitare a Soarelui. Oare entitatea, viața Soarelui, încetează acolo unde ni se pare că-i vedem marginile? Nicidecum, influențele sale se propagă prin întregul sistem planetar. Soarele acționează asupra Pământului. Oare influențele pe care Soarele le exercită asupra Pământului, oare forțele eterice care se propagă până la noi și fac posibilă viața pe Pământ, nu fac și ele parte din corpul Soarelui? Oare aceste forțe eterice sunt ele altceva decât aceleași forțe eterice care se propagă până la noi? Sau forța lor de atracție?! Nu aparține și ea tot Soarelui? Vedem, așadar, că dacă privim viața dintr-o perspectivă mai largă, ne putem da seama că nu se poate vorbi, în cazul unui corp ceresc cum e Soarele, de o asemenea delimitare arbitrară. Influențele exercitate pe atunci de Soare asupra Pământului erau de o cu totul altă natură decât mai târziu și decât în zilele noastre. Pa atunci, dacă cineva s-ar fi putut așeza pe un scaun și ar fi putut privi întregul edificiu al lumii – căci, de fapt, fizicianul cam așa își imaginează lucrurile, când caută să le prezinte în mod sugestiv copiilor –, el n-ar fi văzut Soarele și Pământul sub forma a două corpuri izolate, ci totul ar fi fost umplut pentru el cu un conținut care poate fi perceput; ar fi văzut că, într-o epocă ulterioară, Pământul s-a cristalizat, detașându-se din întregul glob solar. Dacă ne întoarcem, deci, într-un trecut străvechi al Pământului, ajungem la un moment în care ceea ce astăzi e sedimentat în materia lunară mai era unit cu materia pământească, când forțele care azi au ieșit din aceasta mai erau încă active în ea. Acestea acționau și ele asupra corpului nostru fizic. Ele ne plăsmuiau în așa fel corpul fizic, încât el reacționa cu totul altfel la forțele și influențele exercitate asupra corporalității, se manifestau într-un mod cu totul diferit. Iar într-o epocă și mai îndepărtată, Soarele exercita o cu totul altă influență asupra Pământului decât în zilele noastre și în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea viețuitoarelor. Pe când Luna și Pământul mai formau un singur corp, toate ființele pământești se aflau într-o stare pe care o mai întâlnim doar la animalele care au temperatura mediului lor ambiant. Sângele cald se formează în aceeași măsură în care materia lunară se detașează de Pământ.
Dacă ne întoarcem și mai departe în trecut, în vremurile când corpul Soarelui mai conținea Pământul, întâlnim la strămoșii de atunci ai omului niște procese care azi s-au păstrat doar în niște forme cu totul degenerate, la animalele situate cel mai jos pe scara animală. Omul își perpetua specia printr-un fel de proces asemănător diviziunii. Omul era conținut într-un fel de materia foarte fină, într-o corporalitate foarte fină, mai fină decât nebuloasa de foc. Procrearea avea lor printr-un soi de separare a ființei-urmaș de ființa-părinte. Ființa-fiică avea cam aceeași mărime ca și ființa-mamă. Forțele solare erau pe atunci forțe de viață. Ele erau mult mai puternice decât materia și întipăreau materiei o formă sau alta. Dacă ne îndreptăm, deci, atenția spre perioada formării Pământului, dăm de o perioadă în care omul era înconjurat de stări din ce în ce mai subtile ale materiei. Și ajungem în cele din urmă la o stare pe care numai clarvăzătorul și-o mai poate aduce în conștiență, când corporalitatea eterică cea mai fină se transformă în ceea ce numim entitate astrală; omul a fost pus pe scena evoluției pământești ca ființă pur sufletească. Pe scena evoluției pământești au fost puși oameni care arătau cam așa cum arată aura fizică umană. În suflet au acționat apoi niște forțe care au întipărit materiei anumite forme, prin faptul că aspirau în ele materia și o modelau în așa fel încât să devină o copie exterioară, un fel de umbră a ceea ce erau sufletele în țara sufletelor. Am ajuns astfel în acel stadiu din istoria Pământului când omul nu avea încă un corp material fizic, când el a coborât pentru întâia oară, ca ființă astrală de o natură extrem de subtilă, cum era el pe atunci, în această lume fizică. Ne-am putea întoarce la niște stări și mai vechi, când omul nu ducea încă o existență astrală. Ne-am putea întoarce la niște stări pur spirituale ale lui. Dar acest lucru nu ne va mai preocupa astăzi. Fiindcă acum noi nu vrem să urmărim omul, ci procesul de formare a Pământului.
Doar vreo câteva cuvinte încă, continuându-ne acest mers în sens invers, spre trecutul îndepărtat. Îl găsim pe om, ca să zicem așa, într-o vreme când Pământul fizic încă nu exista. Omul încă nu era întrupat într-o corporalitate fizică. Și ar trebui să ne întoarcem cu mult timp în trecut, dacă am vrea să dăm de om așa cum a fost el în primele stadii din evoluția lui. Omul care a fost transpus ca ființă sufletească pe acest Pământ are facultatea de a atrage într-un anumit mod materia spre sine. Dacă l-am putea examina pe omul eteric de care am vorbit, am constata că sufletul său era deja organizat. El putea deja să plăsmuiască forme. În acest scop, el a trebuit să se dezvolte în decursul unor perioade lungi de timp. Știm doar că el parcursese deja câteva lungi stadii evolutive. Bineînțeles, acestea s-au desfășurat și încheiat pe alte corpuri cerești. Dar cum trebuie să ne reprezentăm o asemenea evoluție, care a avut loc pe alte corpuri cerești? Toate facultățile pe care le-a dobândit sufletul erau făcute să poată acționa în lumea fizică. Sufletul fusese adus aici după ce parcursese alte stadii de evoluție. A fost necesar ca sufletul să treacă de mai multe ori prin diferite stări fizice, căci anumite facultăți nu pot fi dezvoltate decât în sânul lumii fizice. Omul n-ar avea azi facultățile vorbirii și gândirii, dacă n-ar fi ajuns în contact cu lumea fizică. Ceea ce dezvoltăm azi în noi, mâine va fi o facultate a noastră. Am atras deja atenția de mai multe ori asupra acestui lucru, printr-o comparație: copilul care învață să scrie și să citească. Când copilul a crescut mare, el știe să scrie și să citească. Munca sa, contactele pe care le-a avut cu lumea exterioară, ele au dispărut; rodul însă, rezultatul, s-a păstrat. Iar acest rod e facultatea de a scrie, facultatea de a citi. Ceea ce avem drept facultăți în sufletul nostru s-a născut prin contactele pe care le-am avut în lumea fizică.
Acest lucru e numit de concepția teosofică involuție. Iar când omul elaborează iarăși, din lăuntru în afară, ceea ce și-a însușit astfel, zicem că e vorba de evoluție. Întreaga viață se desfășoară în etape de involuție și etape de evoluție [Nota 41]. Ceea ce sufletul a făcut în cadrul evoluției are la bază faptul că facultățile au ieșit afară din suflet. Aceste facultăți au fost dobândite cândva, prin involuție. Iar această involuție a avut loc și ea într-un alt corp fizic. Avem aici, așadar, un moment important din evoluția Pământului, momentul când, prin îndepărtarea materiei lunare, omul a ajuns în stare să se transforme dintr-o ființă cu temperatură schimbătoare într-o ființă care are căldură proprie. Acesta e importantul punct din evoluția Pământului, la care se referă în mod deosebit toate școlile mistice. Omul preia în sine căldura și o prelucrează în interiorul său, o transformă. Mitologia, care descrie întotdeauna sub formă simbolică marile adevăruri, a reținut acest moment în legenda despre Prometeu. Prometeu a furat focul din cer. Cu alte cuvinte, ceea ce a furat, aducând aici jos, e căldura umană, nu focul exterior. În același fel au fost coborâte de către om din cer pe Pământ și toate celelalte facultăți.
Aș vrea să vă mai conduc până într-un punct care e și el de mare importanță pentru evoluția pământească. Momentul când ființei umane i se integrează ceea ce am numit mai înainte interiorul sufletului. Am văzut că în om se ridicau imagini pe care mai apoi el le lega de obiecte. Omului din prima perioadă de dezvoltare îi era proprie această facultate de a dezvolta în el lumină. Pe aceasta și-o însușise mai dinainte, așa cum mai târziu și-a însușit-o pe aceea de a dezvolta căldură. Facultatea de a simți, pur și simplu, lumină în jurul său, sau mai degrabă de a percepe obiectele din jurul său existând în lumină, omul a dobândit-o pe o planetă numită în teosofie „Luna”. Nu e vorba de Luna noastră fizică. În momentul în care sufletul își însușise facultatea de a dezvolta lumina interioară, acea legătură exista deja, iar cel care știe cum era lumea în acele vremuri, mai știe că aceasta a făcut posibilă apariția facultății sufletești de a vedea culori, a străluminării interioare. Trebuie să înțelegem în ce fel depind una de alta aceste facultăți. De facultatea de a dezvolta căldură e legat tot ceea ce e viață pe Pământ, de facultatea de a dezvolta căldură e legat modul actual de a procrea, felul cum omul poate face ca ceva să intre în existența reală. Tot restul e combinarea unor elemente care există deja; numai procrearea e o adevărată activitate creatoare, iar ea are legătură cu căldura. O treaptă de evoluție similară e și aceea când a apărut facultatea interioară de a lumina. Omul a dobândit pe o altă planetă facultatea de a dezvolta această lumină. Era vorba de a crea lumină dinlăuntru în afară. Era vorba de o facultate de a dezvolta lumină. Și am ajuns astfel la caracteristica cea mai importantă a omului din starea lui prefizică, prin care a trecut pe când trăia pe o altă planetă. Tot ceea ce ieșea afară din om era emanație de lumină, așa cum aura lui emană azi lumină. Omul era o ființă care radia lumină, iar percepțiile omului constau din perceperea propriei sale emanații luminoase. Pe atunci, lumina involuase deja până pe treapta ei fizică. Avem, deci, la om o emanație fizică de lumină.
Datorită cărui fapt se nasc în noi cele mai bune reprezentări despre lumea înconjurătoare? Tocmai datorită percepțiilor vizuale. Ați pierde cam nouă zecimi din cunoștințele pe care le aveți, dacă ar trebui să faceți abstracție de ceea ce v-ați însușit pe cale vizuală. Înțelepciunea poate revărsa câte ceva în noi tocmai datorită faptului că putem avea reprezentări vizuale. Nu tot așa stăteau lucrurile cu strămoșii noștri pe Lună. Lumina emana din interiorul lor. Din ei emana exact ceea ce azi se revarsă în noi o dată cu efectele de lumină. Mitologia numește Pământul nostru, fiindcă e legat de forțele iubirii, Cosmosul iubirii. Înaintea acestui Cosmos al iubirii a existat Cosmosul înțelepciunii, unde lumina a jucat același rol pe care-l joacă acum căldura. În calitatea sa de Cosmos al iubirii, Pământul s-a dezvoltat după Cosmosul înțelepciunii. Ceea ce e lumină interioară are legătură cu voința omului. Omul în care trăiesc anumite porniri, pasiuni, senzații, sentimente, își înzestrează aura cu anumite formațiuni cromatice. Acestea sunt supuse acelei forțe care o numim în sensul cel mai larg al cuvântului, voință. În perioada lunară, omul era în întregime o expresie a voinței. Voința se revărsa în afară și apărea drept ceea ce emana lumină. Iată de ce strămoșii noștri, dacă e ca pe acești locuitori ai Cosmosului înțelepciunii să-i numim oameni, sunt fiii voinței. Prin urmare, copiii iubirii descind din fiii voinței. Așadar, lumina juca pe atunci un rol similar celui jucat azi pe Pământ de căldură.
Aceste ființe umane [Nota 42] care emană lumină în lumea strălucitoare din jur sunt numite și fii ai luminii amurgului. Erau ființe umane deosebit de radiante, în sânul strălucirii din mediul înconjurător, era o împreunare a două lumini, un schimb de lumină, așa cum azi facem schimb de căldură... Când de jur împrejur se făcea mai întuneric decât în interiorul omului însuși, el avea o senzație asemănătoare celei de frig pe care o avem noi când afară e frig. La baza acestui fel de trăiri se află voința, pentru că ea era, de fapt, aceea care se exprima în toate calitățile din jur. După cum astăzi omul desfășoară prin iubire o activitate de creație, tot astfel el mai crea pe atunci prin voință. Voința avea o putere nemijlocită de a acționa asupra întregii lumi înconjurătoare. Pe cât de neputincios e azi omul, în ceea ce privește activitatea sa, când e vorba să influențeze lucrurile fizice din lumea exterioară, pentru că el a atins în conștiența lui un anumit grad de claritate, și astfel celelalte forțe sufletești au devenit imperfecte, pe atât de puternică era pe atunci voința. Voința omului avea pe atunci puterea de a influența întregul mediu înconjurător fizic. Și pentru că omul e o ființă ce năzuiește, iar evoluția e orientată în sus, această voință tinde și ea spre cele mai înalte realități. Și astfel a fost declanșat acel proces care a despărțit în două centrul corpului ceresc de odinioară, așa că a avut loc deja pe atunci un fel de răsfrângere spre interior*. În mod mai mult sufletesc, din acel centru unic s-au format două centre. Iar această despărțire a centrelor o vedem realizată apoi, în cursul evoluției de mai târziu, în separarea Pământului de Lună...
* Einstülpung = răsfrângere spre interior, la fel ca întoarcerea pe dos a unei mănuși, n.t.
Ceea ce v-am putut prezenta aici nu sunt decât niște descrieri sumare. Un lucru veți observa, fără îndoială, și anume că lucrurile expuse se potrivesc toate între ele. Cine se străduiește să gândească în mod consecvent și riguros logic, va putea recunoaște acest lucru din capul locului. Dacă ar fi vorba de o infirmare a celor spuse, v-aș putea da eu însumi una, așa cum am arătat când m-am referit la Eduard von Hartmann. Obișnuințele de gândire sunt ceva trecător. Cine studiază istoria – dar nu numai pe cale exterioară, pentru că imaginea pe care aceasta ne-o dă despre Evul Mediu, să zicem, e falsă – va găsi confirmarea lucrurilor relatate de mine aici. Goethe mai spune că doar din propriul spirit al domnilor se oglindesc vremurile. Misiunea teosofiei este să arate în ce fel a decurs evoluția în trecut, pentru a da o imagine despre marele viitor al omenirii. L-am citat aici pe Goethe, pentru că el a privit adânc în substratul acestor corelații mistice, pline de mister, ale evoluției lumii. El a creat o figură remarcabilă, „bătrânul cu lampa” din basmul despre «Șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin». Lampa nu poate lumina decât acolo unde este deja o altă lumină. V-am vorbit despre aceasta, prezentând-o ca întruchipare a înțelepciunii străvechi. Azi ne apropiem de un sens mai adânc al acestei alegorii. Devine acum limpede pentru noi ce voia Goethe să spună despre lumina care-și răspândește strălucirea numai acolo unde este lumină. Această lampă magică își dovedește întreaga putere magică la acela care dezvoltă iarăși în sine darul clarvederii. Ne apropiem astfel de o vreme în care omul devine o flacără, ca să ne întoarcem privirile spre această epocă în care omul era o ființă emițătoare de lumină, când el dezvolta facultatea de a introduce lumina în existență. Goethe știa că această lumină interioară a existat cândva în om și că facultatea actuală de a vedea lumina e o fază ulterioară din evoluția sa.
Înainte de a putea să vadă Soarele, omul a trebuit să devină o ființă lăuntric luminoasă. El a trebuit să dezvolte în interiorul lui lumină, pentru a aduce în întâmpinarea luminii, lumină. Goethe a fost un mistic, numai că acest lucru nu se știe. El o spune la începutul prefeței la «Tratatul asupra culorilor», folosind cuvintele unui vechi mistic:
„De n-ar fi ochiul meu solar [Nota
43],
Cum ar putea lumina s-o zărească?
De n-ar fi-n noi divina forță
Cum ar putea divinul atât să ne încânte?”
