Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XII

MARII INIŢIAŢI

Berlin, 16 martie 1905

Concepţia teosofică despre lume se deosebeşte – o putem spune cu cea mai mare siguranţă – de toate celelalte concepţii despre lume pe care le putem întâlni în zilele noastre, prin faptul că ea satisface într-un grad foarte înalt dorul nostru de cunoaştere. Ce des auzim spunându-se în zilele noastre: anumite lucruri sunt inaccesibile cunoaşterii noastre, ea are limite şi nu se poate înălţa decât până la o anumită altitudine. Dacă ne vom ocupa de rezultatele cercetării filosofice contemporane – mai cu seamă de acelea ale şcolilor filosofice care provin de la Kant –, vom vedea că toţi vorbesc despre asemenea limite ale cunoaşterii. Prin însăşi natura ei, concepţia despre lume a teosofului şi a misticului practicant se deosebeşte de toate părerile de acest fel prin faptul că nu pune niciodată anumite limite capacităţii de cunoaştere a omului, ci consideră că aceasta însăşi poate fi ridicată pe o treaptă mai înaltă, extinsă. Oare nu face dovada celei mai mari lipse de modestie cel care crede că punctul său de vedere şi capacitatea lui personală de cunoaştere trebuie să fie luate drept etalon general, afirmând că omul nu poate depăşi, cu capacitatea sa de cunoaştere, o anumită limită? Teosoful spune: eu sunt situat azi pe o anumită poziţie a cunoaşterii umane. Situat pe această poziţie, am posibilitatea de a dezvolta facultatea de cunoaştere însăşi, de a o înălţa pe trepte superioare. În principiu, o şcoală de iniţiere are tocmai scopul  de a înălţa această facultate de cunoaştere a omului pe o treaptă superioară, aşa că desigur, e just dacă cineva, situat pe poziţiile unei trepte mai puţin înalte de cunoaştere, spune că există limite ale cunoaşterii, că un lucru sau altul nu poate fi cunoscut. Numai că omul poate depăşi această treaptă de cunoaştere, păşind pe alte trepte mai înalte şi atunci va cunoaşte ceea ce îi era inaccesibil pe treptele inferioare. Iată care este esenţa iniţierii, iar scopul şcolilor iniţiatice e tocmai această aprofundare sau înălţare pe trepte mai înalte ale cunoaşterii pe care el nu poate ajunge în mod spontan, ci pe care trebuie să le cucerească el însuşi, prin exerciţii practicate cu răbdare, vreme îndelungată.

Asemenea şcoli iniţiatice au existat în toate epocile. La toate popoarele, din sânul lor au venit cunoscătorii de tip superior. Iar esenţa acestor şcoli iniţiatice şi a marilor iniţiaţi înşişi, care au trecut de treptele inferioare ale cunoaşterii umane şi care, prin inspiraţiile lor, au aflat cele mai înalte adevăruri la care poate să ajungă omul pe acest Pământ, se exprimă în faptul că aceşti iniţiaţi au dăruit diferitelor popoare ale Pământului diferitele lor concepţii despre lume şi diferitele lor religii.


Ceea ce ne propunem noi astăzi este să schiţăm, în linii mari, esenţa a ceea ce sunt aceşti mari iniţiaţi. În cazul oricărei ştiinţe, în cazul oricărei cercetări spirituale, trebuie să facem mai întâi cunoştinţă cu metodele prin care să căutăm adevărurile, şi tot aşa stau lucrurile şi cu şcolile iniţiatice. Şi aici trebuie ca, prin anumite metode, să fim conduşi spre treptele superioare de cunoaştere la care ne-am referit înainte. Voi înşira doar pe scurt treptele respective. Anumite trepte ale cunoaşterii nu pot fi urcate decât în cadrul unor şcoli de iniţiere intime, numai acolo unde există educatori care au absolvit ei înşişi acea şcoală, care s-au supus ei înşişi disciplinei exerciţiilor respective, care pot cântări în mod just fiecare pas, fiecare treaptă. Şi numai unor astfel de educatori trebuie să ne încredinţăm, în aceste şcoli de iniţiere.

În orice caz, în aceste şcoli nu există nici un fel de autoritate, nici un fel de dogmatism, ci aici se dau numai sfaturi şi nimic altceva. Cel care a parcurs deja câteva trepte şi a făcut el însuşi experienţa vieţii superioare suprasensibile ştie care sunt căile intime care duc spre această cunoaştere superioară. Numai un asemenea om e în măsură să ne spună ce avem de făcut. Ceea ce trebuie să existe între discipol şi educator e numai şi numai încrederea. Cine nu are această încredere nu va putea învăţa nimic. Cine o are, însă, va constata foarte curând că un maestru ocult, mistic, oricare ar fi el, nu recomandă niciodată decât lucruri experimentate deja de el însuşi. Trebuie să ştim că din întreaga entitate a omului, aşa cum ni se înfăţişează ea în prezent, nu are o constituţie unitară definitivă, în cadrul naturii umane, decât  partea sa vizibilă exterior. Oricine tinde să treacă printr-o dezvoltare ocultă trebuie să înţeleagă în mod limpede că omul, aşa cum ni se înfăţişează el astăzi, nu e o fiinţă ajunsă la forma ei definitivă, ci el e în curs de dezvoltare şi că în viitor va atinge trepte mult mai înalte.

Ceea ce a devenit încă de pe acum chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, partea din om care a atins treapta cea mai înaltă de dezvoltare, este corpul său fizic, ceea ce putem vedea din el, ceea ce putem percepe din el cu ajutorul simţurilor noastre. Dar acesta nu e omul întreg. Natura umană are şi părţi constitutive mai înalte. Ea posedă în primul rând o altă parte constitutivă pe care o numim corp eteric. Acest corp eteric poate fi văzut de cel care şi-a dezvoltat organele sufleteşti. Datorită acestui corp eteric, omul nu e o simplă structură în care acţionează forţe chimice şi fizice, ci o entitate vie, ceva care trăieşte, are viaţă, are facultatea de a creşte şi de a se reproduce. Putem vedea acest corp eteric, care e un fel de arhetip al omului, dacă prin metodele clarvederii, pe care o vom caracteriza în cele ce urmează, reuşim să ne abatem total atenţia de la corpul fizic obişnuit. Ştiţi că prin metoda obişnuită a hipnozei şi sugestiei putem face ca un om în faţa căruia se află o lampă să nu o vadă, dacă îi spunem că acolo nu e nici o lampă. Dacă dezvoltaţi în dumneavoastră o voinţă suficient de puternică, acea voinţă care vă abate atenţia, dar vă abate complet atenţia de la corpul fizic, veţi putea să faceţi total abstracţie de spaţiul fizic, deşi privirea vă e aţintită în acest spaţiu. Dar atunci nu veţi vedea spaţiul gol, ci spaţiul umplut cu un fel de arhetip. Acest arhetip are cam aceeaşi înfăţişare ca şi corpul fizic. Nu e însă exact la fel, ci e în întregime foarte, foarte bine structurat. Nu numai că e străbătut de artere fine şi de curenţi foarte subtili, dar are şi organe. Această formaţiune, acest corp eteric face să existe viaţa propriu-zisă a omului. Culoarea sa nu poate fi comparată decât cu aceea a florii de piersic proaspete. Nu e una din culorile spectrului solar; e ceva între violet şi roşiatic. Acesta este, aşadar, cel de-al doilea corp.

Al treilea corp este aura, pe care am descris-o deja de mai multe ori, acea formaţiune asemănătoare cu un nor, pe care am descris-o data trecută, când am vorbit despre originea omului –, în care omul e adăpostit ca într-un nor de formă ovoidală. Ea este expresia a tot ceea ce trăieşte în om drept dorinţă, pasiune, sentiment. În această aură, sentimentele de bucurie şi dăruire, sentimentele altruiste se exprimă sub formă de curenţi de nuanţe deschise. Sentimentele încărcate de ură, sentimentele senzuale, legate de concret-sensibil, apar sub forma unor nuanţe cromatice mai întunecate. Gândurile logice, precise, se manifestă sub forma unor figuri în contururi precise. Gândurile nelogice, confuze, apar drept figuri cu contururi neclare. Această aură este, aşadar, o copie a sentimentelor, pasiunilor şi instinctelor care trăiesc în sufletul unui om.

Sub această formă, adică sub cea pe care am descris-o acum, a fost pus omul de mâna naturii, ca să zicem aşa –, pe acest Pământ, în acel moment care e situat cam pe la începutul dezvoltării rasei atlanteene. Am arătat data trecută ce trebuie să înţelegem prin rasa atlanteană. Din momentul în care a fost fecundat cu spiritul veşnic, omul ne apare constituit din cele trei părţi constitutive: trup, suflet, spirit. În epoca noastră, această triadă a fiinţei umane este într-o oarecare măsură alta, pentru că de atunci, din momentul în care natura l-a lăsat din mână şi până în zilele noastre, de când a devenit o fiinţă conştientă de sine, omul a acţionat asupra lui însuşi, transformându-se. A lucra asupra ta însuţi înseamnă a-ţi înnobila aura, înseamnă a revărsa în această aură lumina, lumina ce-şi are izvorul în conştienţa de sine. Un om aflat pe o treaptă inferioară, care n-a lucrat asupra lui însuşi – un sălbatic, să zicem – are aura pe care i-a dăruit-o natura. Toţi aceia care trăiesc însă în lumea noastră civilizată, care posedă o anumită cultură, au nişte aure la modelarea cărora au colaborat deja ei înşişi, iar rezultatul acestei munci devine perceptibil în transformările din aura lor. Tot ceea ce a învăţat omul prin contact cu natura, tot ceea ce şi-a însuşit de când a ajuns să poată vorbi şi gândi în mod conştient, toate acestea sunt o parte nouă a aurei sale, adăugată prin propria sa activitate.

Dacă vă transpuneţi în era rasei lemuriene, când în arterele omului curgea deja de multă vreme sânge cald, când acesta integrase deja fiinţei sale spiritul, pe la mijlocul acestei epoci lemuriene, veţi afla că omul nu era încă, pe atunci, o fiinţă capabilă să aibă gânduri clare. Această facultate era abia la începutul dezvoltării ei. Spiritul de-abia luase în stăpânire corporalitatea. Aura mai era în întregime o creaţia a forţelor naturii. Şi se putea observa – acest lucru se poate observat şi azi, la oamenii aflaţi pe o treaptă inferioară de dezvoltare – că într-un anumit loc din interiorul capului, deci, într-un loc pe care trebuie să-l căutăm în cap, apare o mică aură de culoare albăstruie. Această aură mică e expresia exterioară a conştienţei de sine. Şi pe măsură ce omul îşi dezvoltă, prin gândire şi prin muncă proprie, conştienţa de sine, această aură mai mică se extinde şi se suprapune peste cealaltă, aşa că, după un timp relativ scurt, amândouă devin cu totul altfel. Omul care trăieşte în sânul civilizaţiei exterioare, un om cultivat, civilizat, îşi transformă aura aşa cum îl determină s-o facă lumea civilizată. Cunoştinţele noastre obişnuite, pe care ni le însuşim la şcoală, trăirile şi experienţele prin care viaţa ne face să trecem, toate intră în noi şi ne modifică necontenit aura. Acest proces trebuie însă dus mai departe, dacă cineva vrea să devină mistic practicant. În acest caz, el trebuie să lucreze într-un mod cu totul deosebit asupra lui însuşi. El nu trebuie să integreze aurei sale numai ceea ce îi oferă civilizaţia în sânul căreia trăieşte, ci trebuie să-şi influenţeze aura într-un mod anume, precis reglementat. Şi aceasta se realizează prin aşa-numita meditaţie. Această meditaţie sau adâncire lăuntrică e cea dintâi treaptă pe care trebuie s-o parcurgă discipolul unui iniţiat.

Care e sensul şi rostul unei asemenea meditaţii? Încercaţi să aduceţi o dată în faţa sufletului dumneavoastră gândurile pe care le aveţi de dimineaţa şi până seara şi să vă gândiţi ce mult depind ele de locul şi epoca în care trăiţi. Încercaţi să vedeţi dacă vă puteţi împiedica să aveţi aceste gânduri şi întrebaţi-vă: Le-aş mai avea dacă n-aş trăi, din întâmplare, la Berlin, la începutul secolului XX? La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, oamenii nu gândeau ca azi. Dacă vă veţi gândi ce mult s-a schimbat lumea în decursul ultimului secol şi ce mari transformări a adus cu el timpul, vă veţi da seama că toate câte vă trec prin suflet, de dimineaţa până seara, sunt dependente de spaţiu şi de timp. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când ne dăruim unor gânduri cu valoare de veşnicie. De fapt, gândurile cu valoare de veşnicie cărora li se dăruieşte omul sunt doar anumite gânduri ştiinţifice abstracte, ideile cele mai înalte ale matematicii şi geometriei. Doi ori doi fac patru, acest lucru e valabil întotdeauna şi pretutindeni. Tot aşa e şi cu adevărurile geometriei. Dacă facem însă abstracţie de această cantitate, relativ limitată, a adevărurilor de acest fel, putem spune că omul obişnuit are foarte puţine gânduri care să nu depindă de timp şi spaţiu. Ceea ce depinde de spaţiu şi de timp ne leagă de lume şi nu exercită decât o influenţă slabă asupra acestei entităţi care este ea însăşi ceva veşnic.

A medita nu înseamnă altceva decât a ne dărui unor gânduri care au valoare de veşnicie, pentru a ne educa astfel în mod conştient să percepem ceea ce există dincolo de spaţiu şi de timp. Astfel de gânduri sunt cuprinse în cărţile marilor religii ale lumii: Vedanta, Bhagavad-Gita, Evanghelia lui Ioan, începând cu capitolul 13 şi până la sfârşit, ca şi cartea «Imitatio Christi» («Urmându-L pe Christos») de Thomas de Kempis. Cine se adânceşte în aceste scrieri cu perseverenţă şi răbdare, aşa încât să trăiască în ele, cine se adânceşte zi de zi, lucrând, poate, săptămâni de-a rândul la una şi aceeaşi frază, pătrunzând-o cu gândirea şi simţirea sa, acela va culege roade de o infinită valoare. Lăsăm ca o asemenea frază, având o valoare eternă, care ne-a fost transmisă de marii iniţiaţi sau de nişte oameni inspiraţi, să treacă zi de zi prin sufletul nostru, învăţând s-o cunoaştem şi s-o iubim, tot mai mult, pe zi ce trece, cu toate particularităţile ei, aşa cum facem cu un copil care creşte sub ochii noştri. În acest fel, ne umplem de o viaţă nouă. Foarte importante şi pline de sens sunt şi maximele cuprinse în «Lumina pe cărare» [ Nota 44 ], care au fost puse pe hârtie pe baza unor indicaţii din lumile superioare, de către Mabel Collins. Deja primele patru propoziţii, aplicate cu răbdare în felul arătat, lucrează atât de puternic asupra aurei umane, încât aceasta va fi în întregime străluminată de o nouă lumină. Se poate vedea cum această lumină se aprinde şi începe să strălucească în aura omului. În locul nuanţelor ce irizează în roşiatic sau brun-roşiatic, apar unele albăstrii, în locul celor galbene, unele de un roşu deschis ş.a.m.d. Sub influenţa unor asemenea gânduri cu valoare de veşnicie, toate culorile aurei se schimbă. La început, discipolul nu poate percepe aceste schimbări, el poate însă simţi treptat influenţa adâncă ce porneşte de la această aură atât de radical transformată.

Pe lângă aceste meditaţii, omul mai cultivă în mod conştient, cu cea mai mare grijă, anumite virtuţi; în cadrul aurei se dezvoltă organele lui de simţ sufleteşti. Dacă vrem să putem vedea în lumea sufletelor, trebuie să avem aceste organe, exact la fel cum, pentru a vedea în lumea corporală, trebuie să avem organe de simţ fizice. După cum simţurile exterioare au fost sădite în corp de natură, omul trebuie să planteze în aura sa, în mod sistematic, noi organe de simţ sufleteşti. Meditaţia face ca omul să se maturizeze, devenind capabil să acţioneze dinlăuntru în afară asupra acestor organe sufleteşti în germene, plăsmuindu-le, dezvoltându-le.

Dacă vrem să ne dezvoltăm aceste organe de simţ, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre anumite activităţi sufleteşti. În om există în germene multe asemenea organe de simţ. Noi le numim flori de lotus, fiindcă formaţiunea astrală pe care omul începe s-o dezvolte în aura lui, atunci când începe munca de autodesăvârşire mai sus amintită, poate fi comparată cu aceea a florilor de lotus. Bineînţeles, e vorba doar de o comparaţie, la fel cum vorbim de aripile unui pian, care doar seamănă într-o oarecare măsură cu nişte aripi. Floarea de lotus  cu două petale se află în partea mediană a capului, între ochi, deasupra rădăcinii nasului. În apropierea laringelui se află floarea de lotus  cu şaisprezece petale, în apropierea inimii, cea cu douăsprezece petale, iar în apropierea bazinului gastric, cea cu zece petale. Mai jos se mai află floarea de lotus cu şase petale şi cea cu patru petale. Azi mi-am propus să vorbesc doar despre floarea de lotus cu şaisprezece petale şi despre cea cu douăsprezece petale.

În învăţătura lui Buddha găsiţi indicată aşa-zisa cale a celor opt virtuţi. De ce oare recomandă el tocmai această cale a celor opt virtuţi ca fiind deosebit de importantă pentru omul care vrea să atingă treptele superioare ale evoluţiei? Această cărare constă din: hotărârea justă, gândirea justă, vorbirea justă, fapta justă, viaţa justă, amintirea justă, contemplaţia justă. – Un iniţiat atât de mare cum e Buddha nu vorbeşte pe baza vreunui ideal vag, abia presimţit, ci întemeindu-se pe cunoaşterea naturii umane, el ştie ce influenţă exercită asupra acelor corpuri, care urmează să se dezvolte de-abia în viitor, practicarea unor asemenea activităţi sufleteşti. Dacă privim floarea cu şaisprezece petale a unui om obişnuit din zilele noastre, vom avea foarte puţin de văzut. Căci ea de-abia acum începe să strălucească, dacă pot spune aşa. Într-un trecut foarte îndepărtat, omul a avut deja odată această floare de lotus. Ea a dat înapoi în dezvoltarea ei. Azi, ea reapare într-o oarecare măsură prin munca pe care omul o desfăşoară în sânul lumii civilizate. Dar în viitor această floare cu şaisprezece petale va ajunge din nou la deplină dezvoltare. Ea va străluci din nou, luminoasă, cu cele şaisprezece petale ale ei, fiecare petală va apărea în altă nuanţă cromatică şi, în sfârşit, ea se va roti de la stânga spre dreapta. Ceea ce în viitor va fi un bun şi o trăire proprie fiecărui om, e dezvoltat încă de pe acum în şcolile de iniţiere, de către cel ce vrea să devină unul din conducătorii omenirii. Ei bine, opt din aceste şaisprezece petale au fost dezvoltate deja într-un trecut străvechi. Mai rămân celelalte opt, care trebuie să fie dezvoltate în zilele noastre, de către discipolul ocult, dacă vrea să poată folosi aceste organe de simţ. Un asemenea om parcurge în mod conştient, cu atenţie şi claritate, cărarea celor opt virtuţi, când practică în mod conştient cele opt activităţi sufleteşti recomandate de Buddha, când îşi organizează întreaga viaţă sufletească în aşa fel încât, luându-şi în mod energic viaţa în propriile mâini, să exerseze cât se poate mai intens aceste opt virtuţi, sprijinind în acest fel munca sa de meditaţie şi făcând ca floarea de lotus nu numai să ajungă la maturitate, ci să şi intre în mişcare, să perceapă în mod real.

Mai vreau să vă vorbesc despre floarea de lotus cu douăsprezece petale, situată în regiunea inimii. Şase dintre petalele ei erau deja dezvoltate într-un trecut foarte îndepărtat, iar celelalte şase trebuie să fie dezvoltate în viitor – la iniţiaţi şi la discipolii lor, încă de pe acum – la toţi oamenii. În toate manualele de teosofie găsiţi anumite virtuţi pe care trebuie să şi le însuşească, în faza de pregătire, acela care vrea să urce pe treapta propriu-zisă de chela sau discipol. Aceste şase virtuţi, pe care le găsiţi în orice manual de teosofie, acolo unde e vorba de evoluţia omului, sunt următoarele: controlul gândurilor, controlul acţiunilor, toleranţa, perseverenţa, lipsa de prejudecată şi echilibrul, sau ceea ce Angelus Silesius numeşte detaşare. Aceste şase virtuţi, pe care trebuie să le practicăm în mod conştient şi cu cea mai mare grijă, alăturându-le meditaţiei, fac că se dezvolte celelalte şase petale ale florii de lotus cu douăsprezece petale. Acestea nu sunt lucruri luate orbeşte din manualele de teosofie, ele n-au fost formulate la întâmplare sau pe baza unor sentimente personale, ci ele se întemeiază pe cunoaşterea cea mai profundă în posesia căreia se află marii iniţiaţi. Iniţiaţii ştiu că cel care vrea cu adevărat să urce treptele cele mai înalte, suprasensibile, ale evoluţiei, trebuie să aducă la deplină înflorire floarea de lotus cu douăsprezece petale. De aceea, el trebuie să dezvolte încă de pe acum, prin practicarea acestor şase virtuţi, cele şase petale care au fost dezvoltate în trecut. Vedeţi astfel că iniţiaţii au dat oamenilor normele de viaţă întemeindu-se pe o cunoaştere mai profundă a fiinţei umane. Aş mai putea extinde această expunere referindu-mă şi la alte organe de observaţie şi cunoaştere, numai că, de fapt, intenţionam să vă dau aici doar o descriere sumară a felului cum decurge iniţierea, iar pentru aceasta cele spuse până aici sunt suficiente.

Când discipolul a ajuns atât de departe încât începe să-şi dezvolte aceste organe de simţ astrale, când, datorită acestora, el a ajuns să vadă nu numai realităţile sensibile din jur, ci şi pe cele sufleteşti, cu alte cuvinte, ceea ce e aura omului, a animalului, a plantei, atunci începe pentru el o etapă cu totul nouă a educaţiei sale. Înainte ca florile de lotus să se pună în mişcare, nimeni nu poate vedea vreo realitate sufletească din jurul său, după cum cine nu are ochi nu poate vedea culorile şi lumina. Când însă peretele a fost străpuns, când el a mers atât de departe pe calea ce duce spre cunoaştere încât a reuşit să arunce o primă privire în această lume sufletească, de-abia atunci începe pentru el adevărata educaţie ocultă. Aceasta îl face să parcurgă patru etape ale cunoaşterii. Ce se întâmplă oare în acest moment, când, după ce a trecut de treptele preliminare, omul a devenit chela? Am văzut că tot ce am descris până acum se referea la corpul astral. Acesta e total reorganizat din direcţia corpului uman. Omul care a trecut printr-o asemenea dezvoltare are o cu totul altă aură. Dacă omul şi-a străluminat apoi, cu conştienţa de sine, corpul astral, dacă a devenit el însuşi structura luminoasă a corpului său astral, spunem că acest discipol şi-a impregnat corpul astral de lumina manasului. Manasul nu e altceva decât corpul astral aflat sub stăpânirea conştienţei de sine. Manasul şi corpul astral sunt unul şi acelaşi lucru, dar pe trepte de evoluţie diferite.

Trebuie să ne fie limpede acest lucru, dacă vrem să aplicăm în mod practic, în cadrul misticii practice, cele şapte principii care ne sunt date în manualele de teosofie. Oricine dintre aceia care cunosc procesul dezvoltării mistice, care cunosc puţin iniţierea, va spune că acestea au o valoare teoretică pentru studiu, dar că pentru misticul practicant au valoare numai dacă el ştie care sunt raporturile dintre principiile inferioare şi cele superioare. Nici un mistic practicant nu cunoaşte mai mult de patru părţi constitutive: trupul fizic, în care acţionează legile chimice şi fizice, apoi corpul eteric, corpul astral şi, în sfârşit, conştienţa de sine, pe care, în actuala etapă de evoluţie, o numim kama-manas, principiul gândirii conştiente de sine. Manasul e ceea ce introduce conştienţa de sine, prin munca sa, în corpul omului. Corpul eteric, aşa cum este el la ora actuală, se sustrage oricărei influenţe a conştienţei de sine. Noi ne putem influenţa în mod indirect procesele de creştere şi hrănire, dar nu în modul în care facem ca dorinţele noastre, gândurile şi reprezentările noastre să pornească din conştienţa noastră de sine. Noi nu putem influenţa în acelaşi fel procesele de hrănire, de digestie, de creştere, ale organismului nostru. La om, acestea nu au nici o legătură cu conştienţa lui de sine. Dar corpul eteric trebuie să fie adus sub influenţa corpului astral, a aşa-numitei aure. Conştienţa de sine din corpul astral trebuie să pătrundă în corpul eteric, să-l transforme, prin propria ei putere, la fel de mult cum omul îşi modifică, în felul arătat, corpul astral, aura sa. Atunci când, prin meditaţie şi prin adâncirea lăuntrică şi prin practicarea exerciţiilor sufleteşti descrise, omul a progresat atât de mult încât corpul său astral e organizat prin propria lui activitate interioară, munca sa se îndreaptă asupra corpului său eteric, şi atunci corpul eteric primeşte cuvântul lăuntric, omul nu mai aude doar ceea ce trăieşte în lumea înconjurătoare, ci în corpul său eteric răsună pentru el sensul lăuntric al lucrurilor.

Am spus deja de mai multe ori aici că spiritualul propriu-zis existent în lucruri e de natură sonoră. Am atras atenţia asupra faptului că misticul practicant, dacă se exprimă în mod adecvat, când se referă la lumea spirituală, vorbeşte despre fenomene de natură sonoră, după cum, referindu-ne la lumea astrală sau a dorinţelor, vorbeşte despre fenomene luminoase. Nu degeaba spune Goethe, atunci când îl înalţă pe al său Faust la Cer:

Soarele răsună după vechea melodie
Cânt de întrecere între sferele frăţeşti,
Iar calea sa de mult prescrisă
El o încheie cu sunet de tunet.

Şi nu degeaba spune Ariel, atunci când Faust este condus printre spiritele din lumea spirituală:

„Noua zi se naşte răsunând pentru urechile spirituale”.

Aceasta este trăirea la care ajunge omul atunci când e în stare să-şi influenţeze, prin corpul său astral, corpul eteric; el aude muzică interioară, care, bineînţeles, nu e formată din sunete perceptibile urechii fizice exterioare, aude cuvântul lăuntric al lucrurilor, prin care ele îşi rostesc propria lor esenţă. În acest caz, omul a devenit un chela, un adevărat discipol al unui mare iniţiat. Şi atunci el poate fi condus mai departe pe această cale. Un asemenea om, ajuns pe această treaptă, e numit apatrid, din cauză că el şi-a găsit legătura cu o nouă lume, pentru că lui i se vorbeşte de dincolo, din lumea spirituală şi pentru că patria lui nu mai este, ca să zicem aşa, în această lume sensibilă. Să nu înţelegeţi greşit acest lucru. Un chela ajuns pe această treaptă rămâne acelaşi bun cetăţean şi tată, acelaşi bun prieten ca înainte de a fi devenit chela. Nu trebuie ca el să fie smuls din mijlocul vieţii şi al relaţiilor sale. Aici e vorba doar de o înaintare a sufletului său pe drumul evoluţiei. El dobândeşte drept de cetăţenie într-o lume care se află dincolo de cea fizică.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Lumea spirituală a început să răsune în om, şi prin aceasta el se eliberează de o iluzie în prada căreia se află, în principiu, toţi oamenii care nu au atins această treaptă de evoluţie. Şi anume, de iluzia Eului personal. Omul are impresia că el este o personalitate, că el e izolat de restul lumii. O simplă reflecţie i-ar putea arăta că nici măcar în lumea fizică el nu este o entitate independentă. Ia gândiţi-vă, dacă temperatura din această sală ar fi cu 200° mai ridicată decât e acum, noi toţi n-am mai putea fi aşa cum suntem. De îndată ce condiţiile exterioare se schimbă, condiţiile necesare existenţei noastre fizice au dispărut. Noi nu suntem decât o prelungire, o continuare a lumii exterioare, şi, prin urmare, nu putem fi concepuţi ca fiinţe independente, izolate. Acest lucru e şi mai adevărat în lumea sufletească şi în cea spirituală. Ne dăm seama atunci că omul conceput ca sine independentă nu e decât o iluzie, că el e o parte a spiritualităţii divine generale. Pe această treaptă, omul depăşeşte Eul personal. Se întâmplă ceea ce Goethe a exprimat prin cuvintele intonate de chorus mysticus: „Toate cele trecătoare sunt doar un simbol”. Ceea ce vedem nu e decât o imagine a entităţii veşnice. Când renunţăm la fiinţa noastră individuală, înseamnă că am biruit viaţa exterioară – şi prin corpul eteric noi ducem, de fapt, o viaţă individuală, izolată –, înseamnă că am biruit viaţa exterioară, izolată, am devenit o parte din viaţa Marelui Tot.

Acum în om îşi face apariţia ceva pe care-l numim buddhi. Am realizat acest buddhi ca treaptă de evoluţie a corpului eteric, a acelui corp care de acum înainte nu mai e cel care ne face să ducem o viaţă individuală, izolată, ci se integrează Marelui Tot. Omul care a realizat acest lucru a urcat cea de-a doua treaptă a drumului parcurs de un chela. Acum, sufletul său se eliberează de toate îndoielile şi remuşcările, el nu mai poate fi un om superstiţios, precum nu se mai poate îndoi. Acum, el nu mai trebuie să afle adevărul comparând reprezentările sale cu lumea exterioară din jur, acum el trăieşte în sunetul, în cuvântul lucrurilor, acum orice fiinţă răsună ceea ce este ea de fapt. Acum nu mai există nici superstiţie, nici îndoială. Această treaptă e aceea când discipolului i se înmânează cheia cunoaşterii. Când a atins această treaptă, pe ea răsună un cuvânt din lumea spirituală. Atunci, cuvântul său nu mai e doar o redare a lucrurilor acestei lumi, ci o redare a ceva ce-şi are originea într-o altă lume, într-o lume care acţionează asupra lumii de aici, fără a putea fi însă percepută de simţurile noastre exterioare. Aceste cuvinte sunt soli ai divinităţii.

Dacă s-a trecut de această treaptă, apare o alta. Omul ajunge în stare să influenţeze în mod nemijlocit procesele pe care le efectuează corpul său fizic. Înainte, el îşi putea influenţa numai corpul său eteric, acum începe să-şi stăpânească şi corpul fizic. Acţiunile dumneavoastră obligă corpul dumneavoastră să se pună în mişcare. Faptele omului se acumulează în ceea ce numim karma sa. Omul nu lucrează însă în mod conştient la formarea karmei sale, el nu-şi dă seama ce efect atrage după sine una sau alta dintre faptele sale. De-abia acum începe omul să-şi săvârşească în mod conştient faptele în lumea fizică, astfel încât de acum înainte el lucrează în mod conştient asupra karmei sale. În acest fel, el îşi influenţează karma prin faptele fizice pe care le săvârşeşte. În acest caz, nu numai lucrurile lumii exterioare răsună spre el şi îi vorbesc, ci un asemenea om a ajuns în situaţia de a putea rosti el însuşi numele tuturor lucrurilor. Omul obişnuit, aflat pe treapta noastră de cultură, nu e în stare să rostească decât un singur nume. E numele prin care se desemnează pe sine însuşi: eu. Acesta e singurul nume pe care îl poate rosti, cel prin care omul se desemnează pe sine. Cine se adânceşte mai mult în acest gând poate să ajungă la nişte adevăruri profunde, la care psihologia curentă nici nu visează măcar. Nimeni nu poate spune „eu” desemnându-vă pe dumneavoastră, ci numai dumneavoastră înşivă. Fiecăruia dintre ceilalţi oameni trebuie să le spuneţi „tu”, şi fiecare din ei, la rândul lor, trebuie să spună „tu”, dacă vor să vă desemneze pe dumneavoastră. În fiecare om există ceva căruia numai el însuşi îi poate da numele de „eu”. Iată de ce învăţătura ocultă ebraică vorbeşte de numele sfânt al lui Dumnezeu, care nu trebuie să fie  rostit. Acest nume îl vesteşte în mod nemijlocit pe Dumnezeu din el. La vechii evrei era interzis ca acest nume să fie rostit în mod nedemn şi fără sfinţenie. De aici, sfânta sfială, sentimentul că se referă la ceva foarte însemnat şi esenţial, cu care maestrul ocult evreu rostea acest nume. „Eu” este singurul cuvânt care vă spune ceva ce niciodată nu puteţi întâlni în lumea exterioară. Ei bine, la fel cum omul obişnuit dă nume doar Eului său, discipolul chela, ajuns pe treapta a treia, dă tuturor lucrurilor nume pe care le primeşte prin intuiţie. Aceasta înseamnă că el s-a dizolvat în Eul cosmic, contopindu-se cu el. Chela vorbeşte chiar din adâncul acestui Eu cosmic. Lui îi este îngăduit să rostească numele cel mai lăuntric al oricărui lucru, desemnându-l pe acesta, în timp ce omul aflat pe treapta actuală a evoluţiei normale din etapa actuală nu poate să se desemneze decât pe sine folosind cuvântul „eu”. Când chela a urcat această treaptă, el primeşte numele de lebădă. Acel chela care se poate înălţa la numele tuturor lucrurilor e numit lebădă, pentru că el este purtătorul de cuvânt al tuturor lucrurilor.

Ce se află dincolo de a treia treaptă nu poate fi descris în cuvintele vieţii de toate zilele. Pentru aceasta se cere cunoaşterea unei scrieri speciale care nu se învaţă decât în şcolile oculte. Următoarea treaptă e aceea a învăluitului. Dincolo de aceasta sunt treptele pe care se află marii iniţiaţi, acei iniţiaţi care au dat civilizaţiei noastre, în toate epocile, marile impulsuri din dezvoltarea ei. Toţi au început prin a deveni „chela”. Mai întâi au dobândit cheia cunoaşterii. Apoi au fost conduşi spre regiunile unde le-a fost dezvăluit generalul şi numele tuturor lucrurilor. Apoi s-au ridicat pe treapta Marelui Tot. Şi atunci au putut avea trăirile adânci care i-au făcut apţi să întemeieze marile religii ale lumii.

Dar nu numai marile religii, ci orice mare impuls, tot ceea ce are importanţă în lume, a pornit de la marii iniţiaţi. Vom da numai două exemple, pentru a arăta de ce natură e influenţa exercitată asupra lumii de marii iniţiaţi care au trecut prin evoluţia ocultă.

Să ne transpunem în viaţa de toate zilele a acelei epoci în care discipolii şcolilor iniţiatice erau instruiţi sub conducerea lui Hermes. La început, această instruire consta dintr-o predare ştiinţifică, aşa-zis esoterică, a anumitor cunoştinţe. Nu vă pot arăta decât în mod foarte sumar, în câteva linii mari, ce era predat aici. Se arăta cum Spiritul Cosmic coboară în lumea corporală, se încarnează, cum el apare apoi ca viaţă ce pulsează în materie, cum în om el atinge treapta sa cea mai înaltă şi îşi sărbătoreşte învierea. Acest lucru a fost exprimat atât de frumos şi de Paracelsus, care spune: Ceea ce întâlnim afară, aceste fiinţe şi lucruri individuale, sunt literele, iar cuvântul care e compus din îmbinarea lor, e omul. Noi am eliminat toate virtuţile şi slăbiciunile umane, trecându-le asupra creaturilor din afară. Omul e o sinteză a tuturor acestora. Felul cum în om învie, ca microcosmos, o sinteză a restului lumii, a Macrocosmosului, această învăţătură era predată în detaliu şi cu imensă putere spirituală, sub o formă esoterică, în şcolile de iniţiere egiptene.

Urma apoi instruirea hermetică. Ceea ce am spus până aici poate fi înţeles cu simţurile şi cu raţiunea. Ceea ce era predat în cadrul instruirii hermetice nu poate fi înţeles decât de acel chela care a atins prima treaptă a dezvoltării oculte. Atunci, discipolul învăţa o scriere specială, care nu e ceva întâmplător, arbitrar, ci exprimă marile legi ale lumii spirituale. Nu este ca scrierea noastră,  obişnuită, o copie exterioară, formată din litere şi îmbinări alcătuite în mod convenţional-arbitrar, ci ea e renăscută din înseşi legile spirituale ale naturii, pentru că omul care cunoaşte această scriere este în posesia acestor legi ale naturii. Aşa că întreaga sa activitate de reprezentare devine ea însăşi ceva care în lumea astrală, sufletească, are valoare de lege. El îşi formează reprezentările în sensul acestor semne ale marii scrieri. Acest lucru îl poate face numai dacă renunţă la Eul său personal şi se supune legilor eterne. Înseamnă că a absolvit treapta instruirii hermetice. Acum, el e admis la prima treaptă a unei iniţieri mai adânci. Pe următoarea treaptă, el trebuie să trăiască în lumea astrală, în lumea sufletească propriu-zisă, un lucru care are importanţă până dincolo de ciclurile evoluţiei lumii. După ce a dobândit facultatea de a acţiona din plin cu simţurile astrale, astfel încât să acţioneze până jos, în corpul eteric, el e introdus, timp de trei zile, într-un adânc mister al lumii astrale. El trăieşte în lumea astrală acel proces pe care vi l-am descris data trecută: formarea Pământului şi a omului. Coborârea spiritului, despărţirea dintre Soare, Lună şi Pământ şi apariţia omului, acest întreg şir de fenomene devine pentru el o trăire directă, toate stau ca realităţi în faţa lui. Totodată, ele se unesc, compunând un tablou. Apoi, el iese din mijlocul lor. După ce, în şcoala de iniţiere, a avut această trăire importantă, păşeşte în faţa poporului şi povesteşte ceea ce a văzut în această lume astrală şi sufletească. Şi iată cam ce povesteşte el:

Odinioară, cu Pământul era unită o pereche divină: Osiris şi Isis. Ei sunt regenţii a tot ceea ce are loc pe Pământ. Dar Osiris a fost ucis de Typhon şi tăiat în bucăţi, iar Isis a trebuit să-i caute cadavrul. Ea nu l-a dus acasă, ci în diferite locuri de pe Pământ au fost create morminte ale lui Osiris. Iată, deci, că el a coborât cu totul din ceruri şi a fost îngropat în Pământ. Iar asupra lui Isis a căzut o rază din lumea spirituală, care a fecundat-o şi ea l-a născut pe Horus, prin concepţie imaculată.

Această imagine poetică nu era altceva decât o descriere grandioasă a procesului despre care tocmai am vorbit, apariţia Soarelui şi a Lunii, despărţirea Soarelui şi a Lunii, şi apariţia omului. Isis e simbolul Lunii, Horus reprezintă omenirea pământească, Pământul însuşi. În vremea când oamenii nu fuseseră încă înzestraţi cu sânge cald, când nu erau încă îmbrăcaţi în corpuri fizice, omenirea a simţit sub forma unor imagini grandioase ceea ce se petrecea în lumea sufletească. În acest fel ea a fost pregătită ca la începutul evoluţiilor lemuriană, atlanteană şi ariană să poată primi, sub forma unor asemenea imagini simbolice, marile adevăruri care urmau să le fie revelate de marii iniţiaţi. Iată de ce aceste adevăruri n-au fost prezentate în forma lor propriu-zisă, ci prin mijlocirea figurilor lui Osiris şi Isis. Toate marile religii ale Antichităţii au fost trăite mai întâi, de către marii iniţiaţi, în spaţiul sufletesc. Iar aceştia au ieşit apoi în lume şi le-au vorbit popoarelor potrivit cu puterea de înţelegere a fiecăruia, şi anume în imagini simbolice despre ceea ce văzuseră ei înşişi în mod nemijlocit, în şcolile de iniţiere. Aşa s-au petrecut lucrurile în Antichitate. Omul se putea înălţa la o trăire astrală superioară numai dacă frecventase o asemenea şcoală de iniţiere.

O dată cu apariţia creştinismului, situaţia s-a schimbat. Aceasta reprezintă o cotitură radicală în cadrul evoluţiei. De la venirea lui Christos a devenit posibil ca omul să fie iniţiat de la natură, în sensul în care se vorbeşte şi despre un poet înnăscut de la natură. Există mistici creştini care au primit iniţierea ca pe un dar al lumilor spirituale. Cel dintâi care a fost chemat să ducă în toată lumea creştinismul sub semnul cuvintelor „Fericiţi cei ce cred chiar dacă nu văd” a fost Pavel. Revelaţia de pe drumul Damascului a fost o iniţiere în afara misteriilor. Alte amănunte despre aceasta nu vă pot da aici.

Toate marile mişcări şi civilizaţii şi-au primit impulsurile de la iniţiaţi. Din Evul Mediu ni s-a păstrat un frumos mit, care trebuie să arate acest lucru, într-o epocă în care nu erau cerute dovezi materiale. Acest mit s-a născut în Bavaria şi, de aceea, a îmbrăcat haina catolicismului. Vom căuta să ne explicăm în felul următor ceea ce s-a întâmplat atunci. În acea vreme, în Europa a luat naştere aşa-numita cultură orăşenească, burghezia modernă. Misticii au conceput întotdeauna mersul progresiv al omenirii, înaintarea fiecărui suflet spre treapta următoare, drept înălţare a sufletului, a elementului feminin din om. Misticul consideră că sufletul e ceva feminin, care e fecundat atât de impresiile sensibile inferioare din natură, cât şi de adevărurile veşnice. Misticul vede în orice proces istoric o fecundare de acest fel. Marile impulsuri din evoluţia omenirii sunt date – şi aceasta o vede bine acela care priveşte mai în profunzime evoluţia, acela care vede forţele spirituale din spatele fenomenelor fizice – impulsurile adânci au fost date de marii iniţiaţi. Astfel, omul medieval, care căuta să înţeleagă lumea şi viaţa, a atribuit şi el tot marilor iniţiaţi acel avânt al sufletului spre trepte mai înalte, care se făcea simţit în zorii noii epoci, cea a culturii orăşeneşti. Dezvoltarea oraşelor se datorează faptului că sufletul a făcut în istorie un mare pas înainte. Cel care a dat impulsul pentru ca acest pas înainte să poată fi făcut a fost un iniţiat. Oamenii atribuiau pe atunci toate marile impulsuri acelei mari loje care se crease în jurul Sfântului Gral. De acolo veneau marii iniţiaţi, pe care omul exterior nu-i poate vedea. Iar aceluia care a dat atunci culturii orăşeneşti impulsul ei i s-a dat în Evul Mediu numele de Lohengrin. El e trimisul Sfântului Gral, al lojei celei mari, iar sufletul orăşenesc, elementul feminin care trebuie să fie fecundat de către impulsul marilor iniţiaţi e reprezentat prin Elsa de Brabant. Mijlocitorul e lebăda. Lohengrin e adus de o lebădă în lumea fizică. Oamenii nu au voie să întrebe care e numele iniţiatului. El aparţine unei lumi superioare. Chela, lebăda, a adus, ca mijlocitor între cele două lumi, acest impuls.

N-am putut arăta decât în mod vag că marele impuls a fost prezentat poporului, şi de astă dată, sub forma simbolică a unui mit. Aşa au acţionat marii iniţiaţi şi aşa au transpus ei, în învăţăturile lor, ceea ce aveau de spus oamenilor. Aşa au acţionat şi aceia care au întemeiat civilizaţia elementară a omenirii: Hermes în Egipt, Krishna în India, Zarathustra în Persia, Moise în sânul poporului evreu. Apoi au acţionat, la rândul lor, Orfeu, Pitagora şi, în sfârşit, cel care e iniţiatul iniţiaţilor, Iisus, cel care l-a purtat în el pe Christos. Ne-am referit astfel numai la cei mai mari dintre iniţiaţi. Am căutat să caracterizăm în cursul expunerii de azi legătura lor cu lumea. Pentru mulţi vor fi greu de acceptat unele dintre lucrurile spuse aici. Dar acei oameni care au simţit ei înşişi în sufletul lor ceva din lumile superioare, şi-au înălţat mereu privirile nu numai spre lumile spirituale, ci şi spre marii călăuzitori ai omenirii. Numai de aceea au putut vorbi ei cu atâta entuziasm cum a vorbit Goethe. Dar şi la alţii mai găsiţi câte ceva dintr-o sfântă scânteie care ne conduce spre acest punct în care vrea să ne readucă ştiinţa spirituală. Veţi găsi această scânteie la un tânăr german, la un poet şi gânditor german care ştia multe şi a cărui viaţă pare o amintire fericită a unei vieţi anterioare a unui mare iniţiat. Cine îl citeşte pe Novalis va simţi ceva din adierea care ne călăuzeşte spre această lume superioară. Nu e ceva spus în mod explicit, dar în poezia lui există ceva din puterea pe care o au cuvintele magice. De aceea, el a scris frumoasele cuvinte referitoare la raportul dintre planeta noastră şi omenire, care sunt adevărate atât pentru omul cel mai umil, neevoluat, cât şi pentru iniţiat:

„Omenirea e sensul planetei noastre, Pământul [ Nota 45 ], omenirea e nervul care leagă această planetă cu lumile de sus, omenirea e ochiul cu care această planetă, Pământul, îşi înalţă privirile spre împărăţiile cereşti ale Universului.”


RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

Întrebare: De ce Christos nu a lăsat nimic scris de El?

Dr. Steiner: Tocmai aceasta este diferenţa fundamentală între El şi întemeietorii de religii de până la El. Christos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Ceilalţi întemeietori au fost Cale şi Adevăr. Ei au vestit ceea ce trebuia făcut şi crezut, aşa cum a procedat Moise, de exemplu. Dacă studiem vechile confesiuni religioase, nu vom afla nici o deosebire în privinţa conţinutului lor, între creştinismul ca învăţătură şi celelalte mari religii. Cel care cunoaşte sistemul religios egiptean în profunzimile sale, va afla şi acolo tot ceea ce este conţinut în creştinism. Şi aceasta este şi situaţia celorlalte religii. Şi cu toate acestea, creştinismul este ceva pe deplin nou, nu ca învăţătură, ci ca realitate. De aceea mi-am denumit cartea: Creştinismul ca fapt mistic. Apariţia lui Christos înseamnă ceva ce poate fi desemnat prin „binecuvântare”, ceva pătruns de suflet. De acum vor fi binecuvântaţi toţi aceia care sunt legaţi prin credinţă de întemeietorul acesteia. Christos coboară pe Pământ, ca om printre oameni. El nu ne învaţă ceva nou, dar el vieţuieşte în existenţă nemijlocită, în propria sa personalitate, ceea ce au învăţat ceilalţi. Iar ceilalţi au adus învăţătura Logosului, a Adevărului divin. Dacă îl studiaţi pe Buddha, sublimele învăţături ale lui Hermes sau învăţăturile Vedei, aveţi în ele expresia exterioară a Cuvântului divin creator. Acolo, Logosul a devenit învăţătură.