Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XIV

VIITORUL OMULUI

Berlin, 30 martie 1905

În conferinţa prezentată acum paisprezece zile, pe tema „Marii iniţiaţi”, mi-am îngăduit să vă atrag atenţia asupra faptului că marii iniţiaţi sunt, în principiu, purtătorii idealurilor de viitor ale omenirii şi că forţa lor, modul lor de a acţiona constă în faptul că ei poartă în suflet, ca mister al lor, ceea ce omenirii, în totalitatea ei, i se va revela de-abia în viitor, şi că ei îl introduc treptat în idealurile omenirii, pe calea care le pare potrivită pentru aceasta. Aşa că ceea ce desemnăm drept idealismul omenirii, drept idealurile de viitor ale neamului nostru, poartă de cele mai multe ori amprenta a ceea ce la marii iniţiaţi provine din cunoaşterea marilor legi spirituale ale lumii. Şi am mai spus atunci că idealurile teosofice, care ne vin de la maeştri, se deosebesc de ceea ce se înţelege de obicei în viaţă prin idealuri, că ele îşi au originea într-o cunoaştere reală a legilor naturii şi nu în impresii vagi de felul: aşa ar trebui să fie, aşa e bine etc. Am subliniat atunci că nu e vorba de o profeţie în înţelesul rău al cuvântului. E un fel de atragere de atenţie asupra viitorului, aşa cum se întâmplă şi în cazul ştiinţelor naturale. După cum, cunoscând legile materiale ale oxigenului şi hidrogenului, ştim în mod precis că în anumite condiţii ele se combină şi formează apa, tot astfel legile spirituale ne permit să spunem care vor fi idealurile din viitorul omenirii. Iniţiatul trebuie să extragă în mod conştient din cunoaşterea marilor legi cosmice ceea ce vrea să vadă înfăptuit în viitor. Aceasta a fost una dintre indicaţiile referitoare la conferinţa noastră de azi, pe care am dat-o deja cu paisprezece zile în urmă. Cea de-a doua indicaţie v-am dat-o acum opt zile, în conferinţa «Natura spirituală a lui Ibsen», unde am arătat cu câtă putere de pătrundere şi cât de grandios vorbeşte Ibsen despre formele pe care le ia personalitatea în epoca noastră şi am spus că, tocmai datorită faptului că a caracterizat atât de bine formele care s-au conturat în epoca noastră, el atrage atenţia asupra a ceva superior, asupra a ceva care depăşeşte personalitatea şi care în concepţia teosofică despre lume poartă numele de individualitate.

Noi ne aflăm astăzi cu adevărat la o răscruce. Evenimentele au arătat că, pe de-o parte, concepţia materialistă a dat roadele cele mai măreţe, că darwinismul şi materialismul îşi extind influenţele până în epoca noastră şi că lor le datorăm un remarcabil pas înainte pe tărâmul culturii; dar că, pe de altă parte, se fac simţite şi unele curente care pregătesc viitorul. Tocmai în spiritele cele mai de seamă apar idealuri noi. Aceste spirite, care fac semn spre un viitor îndepărtat, nu sunt, ce-i drept, aşa-numitele spirite practice, numai că istoria lumii merge şi altfel decât îşi imaginează oamenii practicii. La una din coloanele idealismului, la Tolstoi, m-am referit deja mai înainte. Azi aş vrea să atrag însă atenţia asupra unui alt spirit al Apusului, şi anume Keely, marele specialist în mecanică, acela care, deşi prin ideile sale din domeniul mecanicii nu ne duce încă spre o utilitate practică, ne va face totuşi să progresăm. De această afirmaţie se leagă nişte probleme [ Nota 47 ] care materialistului îi par fanteziste. Noi vrem să facem însă cunoştinţă cu un idealism de o cu totul altă natură decât cel pe care-l cunoaştem în viaţa cotidiană. E acelaşi ideal care a trăit odinioară în misterii. Până la întemeierea, în anul 1875, a Societăţii Teosofice, ceea ce noi răspândim azi prin conferinţe de popularizare trăia în aşa-numitele şcoli oculte. Am atras de multe ori atenţia asupra rosicrucienilor; ca şi asupra faptului că despre tainele propriu-zise ale rosicrucienilor nu se poate afla nimic pe calea erudiţiei. Tot ceea ce am spus până aici a fost reluat din conferinţele anterioare.

Azi ne propunem să studiem acele mari legi cosmice care în cadrul misteriilor erau vestite drept legi cosmice ale viitorului, drept legi după care omul trebuie să se orienteze, dacă nu vrea să se îndrepte spre viitor bâjbâind, ci – asemeni omului de ştiinţă care intră în laborator ştiind că, dacă uneşte şi combină anumite substanţe, va obţine anumite rezultate – fiind conştient de faptul că merge în întâmpinarea unui eveniment sau altul din viitor. Asemenea lucruri pot fi expuse şi auzite sub o formă populară, general accesibilă, doar începând cu anul 1875, anul în care a fost întemeiată Societatea Teosofică. Iată de ce pe noi nu ne poate mira faptul că literatura ştiinţifică actuală nu conţine încă nimic din aceste idealuri ale viitorului.

S-ar putea naşte însă întrebarea – şi această întrebare a fost pusă adeseori: Dar oare aceşti idealişti străini de lume care par atât de departe de tot ceea ce e viaţă practică şi care urzesc mai întâi în capetele lor gândurile viitorului, să fie ei aceia pe care se sprijină viaţa? Pot fi ei purtătorii vieţii? Nu trebuie oare ca viaţa să se nască din practică? Doar ei nu fac altceva decât să urzească nişte gânduri, sunt nişte fantaşti, şi ei vor să dea naştere viitorului? Numai acela care ştie cum se fac lucrurile vieţii zilnice poate interveni în viaţa practică, şi numai aceluia îi revine această misiune. Permiteţi-mi să intercalez aici micul intermezzo despre omul practic şi omul idealist şi să arăt că în cazul progreselor mari, veritabile, nu oamenii practicii, ci teoreticienii au fost aceia care au creat din marea comoară a ideilor şi care au adus viitorul şi pe tărâmul vieţii cotidiene.

Să luăm descoperirile secolului al XIX-lea. N-am putea găsi azi aproape nimic care să nu amintească la fiecare pas de forţa aburului, de telegraf, telefon, poştă, căile ferate etc. Căile ferate n-au fost inventate nici ele de un om al practicii. Şi care a fost poziţia, în această împrejurare, a oamenilor practicii? Să dăm un exemplu: Când în Germania urmau să fie construite primele linii ferate, când urma să se tragă linia ferată dintre Berlin şi Potsdam, acest lucru i-a dat multe dureri de cap ministrului general al poştelor din Prusia, von Nagler. El a spus: Zi de zi trimitem de pe acum câte şase-şapte diligenţe spre Potsdam şi ele nici măcar nu sunt pline. În loc să se construiască o cale ferată, mai bine s-ar arunca banii pe fereastră. – Iar votul Colegiului Medicilor din Bavaria, consultat în legătură cu influenţele pe care căile ferate le-ar putea avea asupra sănătăţii, suna cam în felul următor: N-ar trebui să se construiască linii ferate, fiindcă în acest fel oamenii s-ar supune unor riscuri grave. Dacă, totuşi, s-ar lua hotărârea ca ele să fie construite, ar trebui, cel puţin, să se înalţe de o parte şi de alta pereţi de scânduri, pentru ca cei care trec pe acolo să nu ameţească, privind cum trec trenurile în viteză. Acestea se întâmplau în 1830. Luaţi timbrul poştal. Rowland Hill, o persoană particulară din Anglia, a fost cel dintâi care a avut această idee, şi nicidecum un angajat al poştelor. Când propunerea sa a fost discutată în Parlamentul londonez, ministrul poştelor a ridicat obiecţia că, în cazul unei creşteri a traficului poştal, clădirile poştei ar deveni neîncăpătoare, şi a fost necesar să i se spună acestui om al practicii că, de fapt, clădirile oficiilor poştale trebuie construite în funcţie de traficul poştal şi nu traficul poştal în funcţie de clădirile respective. Nici telefonul nu e invenţia unui om care să fi avut o meserie practică. El a fost inventat de învăţătorul Philipp Reiss. Apoi  a fost perfecţionat de Graham Bell, profesor la o şcoală de surdo-muţi. Şi tot aşa s-au întâmplat lucrurile şi cu telegraful. El a fost inventrat de doi savanţi de la Göttingen, Gauß şi Weber.

Am vrut să arăt, dând câteva exemple importante, că adevăratul progres al omenirii nu e niciodată opera unor oameni ai practicii. Aceştia nu sunt în stare să-şi dea seama ce anume cere evoluţia în viitor. Ei sunt, de fapt, adevăraţii conservatori, care pun toate piedicile posibile în faţa oricărei idei care merge în întâmpinarea viitorului. E atât de uşor să simţi că oamenii practicii se încred prea mult, în mod exclusivist, în facultăţile lor practice, să simţi pretenţia lor de a fi singurii îndreptăţiţi să ia decizii.

Toate acestea le-am spus ca introducere, pentru a arăta că idealurile nu izvorăsc din viaţa practică, ci sunt purtate de către cei în care pulsează plenar o realitate spirituală superioară. Totuşi, acesta nu a fost decât un intermezzo.

Amitinţi-vă acum de conferinţa cu tema «Originea omului», unde, în calitatea noastră de teosofi, i-am atribuit omului o anumită origine. Noi căutăm această origine mult mai departe în trecut decât ne pot ajuta s-o facem documentele ştiinţifice înseşi. S-ar putea să pară fantastic că am urmărit această descendenţă până la desprinderea Pământului de Soare şi de Lună; dar acela care se adânceşte în studiul metodei puse la îndemâna noastră de teosofie va constata că acestea nu sunt nişte idei fanteziste, ci nişte realităţi palpabile, cum sunt mesele şi scaunele din această sală. Cine se adânceşte astfel în cercetarea legilor trecutului şi îşi ascute agerimea privirii studiind evoluţia spirituală poate să afle, din cunoaşterea trecutului, legile care nu aparţin nici trecutului, nici viitorului, ci tuturor timpurilor. Dacă am reuşit să parcurgem drumul iniţierii până pe treapta la care m-am referit în conferinţa «Marii iniţiaţi», legile cosmice conform cărora are loc evoluţia şi care, în orice caz, au nevoie de om pentru a deveni realitate, stau deschise în faţa ochiului său spiritual. Exact la fel cum, pentru ca legile naturii să intre în acţiune trebuie mai întâi să vină chimistul şi să combine substanţele, tot astfel, pentru ca marile legi cosmice să se manifeste e necesar ca omul să vină şi să amestece substanţele, pentru a face ca marile legi ale lumii să iasă la suprafaţă. Întemeindu-ne pe asemenea legi cosmice, ne propunem să studiem azi problema viitorului din două puncte de vedere: viitorul îndepărtat, spre care ne îndreptăm privirile dincolo de limitele celor câteva milenii pe care le putem bănui din perspectivă istorică – şi un răstimp mai scurt, privind spre viitor cu ochii omului obişnuit.

Ne propunem să cercetăm viitorul mai îndepărtat, aşa cum am făcut şi cu trecutul îndepărtat. Ne vom strădui să înţelegem şi misiunea care ne revine în viitor, din punctul de vedere al teosofiei. Am văzut că omenirea noastră actuală a fost precedată de o alta. Ne-am întors cu gândul spre nişte rase mai vechi, care au trăit în alte condiţii şi posedau alte facultăţi. Sarcina rasei noastre e aceea de a dezvolta intelectul combinatoriu. În timp ce noi posedăm gândirea logică, facultatea de a socoti şi număra, care ne dă posibilitatea de a cunoaşte legile naturii fizice exterioare şi de a le pune în slujba tehnicii şi a industriei, rasa atlanteană era fundamental altfel constituită. Facultatea principală a acestei rase era aceea a memoriei. Omul de azi de-abia dacă îşi poate face o idee despre extinderea pe care o avea memoria atlanteenilor. Ei nu prea ştiau să socotească. Totul se baza pe legătura pe care o puteau stabili cu ajutorul memoriei. Ei ştiau, de exemplu, cât fac 3×7 din memorie, dar nu puteau socoti acest lucru. Nu ştiau să facă o înmulţire. O altă forţă care era bine dezvoltată la ei, dar pe care nouă ne e şi mai greu s-o înţelegem, era capacitatea de a influenţa ei înşişi, într-o oarecare măsură, forţa de viaţă. Printr-o dezvoltare specială a voinţei, ei puteau ajunge să exercite o influenţă nemijlocită asupra lumii vii, asupra creşterii unei plante, de exemplu. Dacă mergem şi mai departe în trecut, aflăm de existenţa unui continent, pe care-l numim Lemuria. Ştiinţele naturii admit existenţa acestui continent, care se întindea cam pe locul actualului Ocean Indian, chiar dacă presupune că locuitorii acestuia n-au fost oameni, ci nişte mamifere inferioare.

Ajungem la cu totul alte trepte de evoluţie. Cine a urmărit acum câteva săptămâni conferinţa referitoare la evoluţia Pământului, va fi ştiind deja că ne apropiem astfel de o perioadă în care omul mai era încă bisexuat, în care orice individ uman mai era şi masculin şi feminin în acelaşi timp. Acest androginism iniţial s-a mai păstrat în conştienţa popoarelor sub formă de mituri şi legende. Iniţial, grecii au considerat că Zeus era androgin. Se spunea că el e un bărbat frumos şi, totodată, o fată frumoasă. În cadrul misteriilor greceşti, androginul a mai jucat un rol important; el era prezentat drept forma unitară a omului. Doar mai târziu, prin procesul pe care l-am descris deja, a apărut omul unisexuat. Urmărim acum în continuare acel proces, aşa cum i se înfăţişează el văzătorului, în lumile care ne permit să aruncăm câte o privire în intimitatea acestor lucruri; adică aceluia care, prin mijloacele pe care va trebui să le expunem altă dată mai pe larg, se dedică misticii practice.

Dacă îl urmărim astfel pe om mai departe, aflăm că acum el parcurge acelaşi drum – dar de astă dată în mod conştient – pe care l-a parcurs deja o dată, în mod inconştient, în epocile trecute. Găsim omul de odinioară şi aflăm că învelişul lui material era foarte subţire. Pe atunci, Pământul mai avea încă o temperatură foarte ridicată. Omul avea un înveliş foarte subţire. Substanţele intrau în el şi ieşeau din el, era un fel de proces asemănător inspiraţiei şi expiraţiei. Aşa trăia omul, fără ca percepţiile să treacă prin organe de simţuri: impresiile sensibile treceau pe lângă el ca un fel de imagini în continuu flux şi reflux, aşa cum trec pe lângă omul în stare de vis. Când un asemenea om, care, în esenţa sa, era de natură mai mult sufletească, se apropia, în acea stare de visare clarvăzătoare, de un obiect sau de o fiinţă, el nu putea percepe cu ochii obiectul sau fiinţa respectivă, nu le putea percepe prin intermediul mirosului; ci se apropia de lucrul respectiv şi, prin intermediul unei forţe pe care nu-mi pot permite s-o caracterizez acum mai îndeaproape, în el se înălţa o imagine de vis. O lume din interiorul sufletului său răspundea proceselor care aveau loc în exterior. Era cam acelaşi lucru ca atunci când aveţi în faţa dumneavoastră un ceas şi nu percepeţi ceasul, dar îi auziţi tic-tacul. Sau ca şi cum în somn aţi răsturna un scaun şi aţi visa un duel. Astăzi, aceste vise sunt haotice, aşa că n-au nici o importanţă şi nici un sens pentru noi. Dar ele trebuie convertite din nou în clarvedere şi atunci vor dobândi iarăşi sens şi importanţă. Dacă odinioară v-aţi fi apropiat de un om care avea o intenţie rea, în sufletul dumneavoastră s-ar fi înălţat o imagine în nuanţe cromatice întunecate şi care reprezenta un reflex al realităţii exterioare, nu o percepţie a ei. Iar simpatia celui din faţa dumneavoastră era redată prin nuanţe cromatice deschise. Aşa trăia omul. Numai datorită faptului că i-au fost date porţile simţurilor, imaginile sufleteşti s-au transformat în percepţii. El şi-a legat de realitatea exterioară facultatea de a plăsmui imagini colorate. Azi, fizicianul spune că în lume nu există nimic altceva decât vibraţii ale materiei, şi că ceea ce cunoaştem drept culoare e răspunsul sufletului la vibraţii. În momentul când ochiul uman a fost gata format, omul a transferat asupra obiectelor exterioare imaginile care se tălăzuiau încoace şi încolo prin suflet. În fond, tot ceea ce el percepea în lumea înconjurătoare nu era decât o aşternere a imaginilor sufleteşti peste lumea exterioară.

Evoluţia viitoare a omului constă în faptul că el va ajunge din nou – şi anume, în mod conştient, nu în stări de conştienţă crepusculare – în lumile superioare, unde va percepe lumea sufletească din jurul lui. Iniţierea nici nu e altceva decât o dezvoltare, o înălţare a omului pe această treaptă. Ceea ce poate misticul să dezvolte, prin anumite metode, în fiinţa lui încă în epoca noastră, va fi dezvoltat în viitor la toţi oamenii. Aceasta constă esenţa iniţiatului: el dezvoltă încă de pe acum ceea ce în viitor va deveni vizibil la toţi oamenii şi el e în măsură să indice omenirii idealurile ei de viitor, măcar în liniile lor generale. De aceea, idealurile iniţiaţilor au o valoare pe care idealurile inconştiente n-o pot avea niciodată. În acel viitor de care vorbim, omul se va mişca printre realităţile sufleteşti aşa cum se mişcă astăzi printre mese şi scaune. Aş vrea să subliniez mereu că cel ce vrea să se înalţe încă de pe acum pe această treaptă trebuie să stea solid situat pe treapta de evoluţie pe care se află omenirea în momentul respectiv; el trebuie să fie un om capabil să distingă realitatea de fantasmagorie. Nu poate fi condus spre lumile superioare un om care se dedă la fantazări, ci numai acela care se situează ferm pe acea treaptă din evoluţia omenirii la care aceasta a ajuns.

O altă stare este aceea când omul începe să vadă spiritual, sau mai degrabă să audă spiritual ceea ce este substratul adânc, esenţa lucrurilor. Acesta e aşa-numitul „cuvânt lăuntric”, când lucrurile ne spun ele înseşi ce sunt. După cum azi doar oamenii înşişi ne pot spune ce sunt, tot astfel există entitatea lăuntrică a tuturor lucrurilor. Această entitate lăuntrică n-o putem cunoaşte cu ajutorul intelectului, trebuie să intrăm noi înşine în lucruri, să devenim una cu ele. Şi aceasta o putem face numai prin intermediul spiritului. Trebuie, aşadar, să ne unim cu lucrurile în spirit. Lumea devine atunci acea lume sonoră despre care vorbeşte Goethe şi la care ne-am referit adeseori, aşa că omul se înalţă în regiunile superioare, în lumea spirituală sau în Devachan: în lumea în care se află omul în perioada dintre moarte şi o nouă naştere. Acestea sunt lumile al căror cetăţean se află în cel de-al patrulea ciclu al său, sau în runda a patra. Trei runde s-au încheiat deja. Cele trei runde care mai urmează vor face ca în om să se dezvolte facultăţi mai înalte. Ceea ce am descris adineaori se va dezvolta destul de curând; iar rasa de bază care va lua locul rasei noastre va avea însuşiri esenţial diferite de ale noastre. Pe la mijlocul acelei perioade va lua naştere o specie umană care nu va coborî în lumea fizică atât de adânc ca şi noi, şi care va fi depăşit unisexualismul, devenind androgină. Apoi, această specie se va dezvolta mai departe, până în punctul ce reprezintă finalul acestei evoluţii. Aceasta se va întâmpla în lumea astrală. Ea va mai parcurge apoi un ciclu şi încă unul. Prin urmare, omenirea trebuie să mai parcurgă trei asemenea cicluri. Azi nu ne putem referi decât la ciclul următor şi la cel care urmează după el.

În primul rând, trebuie să ne devină limpede care e misiunea actualului ciclu de evoluţie a omenirii. Ne vom lămuri cel mai repede în această problemă dacă ne vom pune întrebarea: Ce sarcină are omul de îndeplinit pe Pământ, cu intelectul lui combinatoriu? Facultăţile clarvederii şi clarauzirii sunt nişte stări care aparţin unor etape de evoluţie ale trecutului şi vor aparţine altora viitoare. În prezent, misiunea omului e aceea de a fi solid ancorat în viaţa fizică şi, în principiu, aceasta e numai pentru a-i indica omenirii ţelul ei; teosofia nu trebuie să ne îndepărteze de temelia fizică. Teosofia se înalţă de pe Pământul fizic numai pentru că acesta e, totodată, o expresie a lumilor sufletească şi spirituală. Noi nu vrem să-i ducem pe oameni spre ceva imprecis, neclar, nu vrem să îndepărtăm pe nimeni de realitatea fizică, ci vrem să-i ajutăm pe oameni să înţeleagă, să sesizeze în mod just această realitate fizică. Şi atunci ceea ce se află dincolo de realitatea fizică ne va face să înţelegem care este misiunea pe care o are omul de îndeplinit în actualul ciclu de evoluţie.

Reflectaţi la ceea ce se petrece acum. Actualul ciclu noi îl numim mineral, pentru că în cadrul lui omul are de-a face cu lumea minerală. Omul de ştiinţă materialist spune: Noi nu putem înţelege încă lumea vegetală – pentru că el priveşte planta ca pe o sumă de procese minerale – şi tot aşa face şi cu animalul. Chiar dacă aceasta e caricatura unei concepţii despre lume, în ea există totuşi un sens. Cu intelectul, omul combină lucrurile care există unele lângă altele în spaţiu şi se succed unele după altele în timp. Pretutindeni, intelectul cercetează ceea ce este mort, lipsit de viaţă, el îmbină părţile. Porniţi de la maşină şi duceţi-o până la opera de artă: aceasta e sarcina care-i revine omului în actualul ciclu de dezvoltare, şi el o va duce la bun sfârşit prin faptul că va transforma Pământul într-o operă de artă creată de el însuşi. Aceasta e sarcina care-i revine în viitor. Câtă vreme mai există un singur atom neprelucrat de om prin forţele sale, omul nu şi-a adus la îndeplinire sarcina care-i revine pe Pământ. Cine urmăreşte cele mai recente progrese din domeniul electricităţii ştie că omul de ştiinţă poate să pătrundă până în cele mai mici părţi din care e compusă lumea minerală, pentru că stăpâneşte acum forţa, mai înainte cu cincizeci de ani aproape necunoscută, a electricităţii. Sarcina sa este aceea de a transforma lumea lipsită de viaţă într-o mare operă de artă. De aceea, au existat opere de artă cu multă vreme înaintea epocilor istorice, cu multă vreme înaintea egiptenilor. Urmăriţi acest gând pe firul istoriei şi vă veţi da seama atunci că actualul ciclu reprezintă procesul de spiritualizare a întregii lumi minerale. Deja un om de ştiinţă care gândeşte limpede ne va spune că nu e imposibil de conceput – după cunoştinţele pe care le avem astăzi – că va veni odată vremea când oamenii vor fi în stare să pătrundă şi mai adânc în esenţa lumii materiale. Aceasta este o anumită perspectivă de viitor.

Cei care au studiat fizica îşi vor putea aminti o afirmaţie: ajungem să avem o perspectivă de viitor dacă ne gândim că o bună parte din munca noastră tehnică va fi efectuată prin exploatarea căldurii, prin transformarea căldurii în lucru mecanic. Specialistul în problemele de teoria căldurii ne arată că întotdeauna numai o anumită cantitate din căldura respectivă poate fi transformată în lucru mecanic, sau în ceva utilizabil din punct de vedere tehnic. Dacă încălziţi o maşină cu aburi, nu puteţi folosi întreaga căldură obţinută exclusiv în scopul de a pune în mişcare o maşină, un vehicul, să zicem. Imaginaţi-vă acum că se consumă mereu căldură, în scopul de a se produce lucru mecanic, dar că o parte din acea căldură nu poate fi transformată în lucru mecanic şi rămâne nefolosită. Aceasta e starea termică pe care specialistul în problemele tehnice sau teoretice ale căldurii o poate prezenta drept un soi de moarte a Pământului nostru fizic. Dar cel ce se ocupă cu fenomenele lumii vii va obiecta că poate a sosit momentul ca viaţa însăşi să intervină: că a sosit momentul ca ea să pună în mişcare acea maşinărie vie care guvernează într-un cu totul alt fel moleculele şi atomii, cu ajutorul căreia ne mişcăm braţul, ne punem creierul în mişcare. Când forţele noastre de transformare nu vor mai putea face faţă sarcinilor lor, această forţă ar putea acţiona asupra naturii materiale mai adânc decât o pot face înseşi forţele pe care ni le putem imagina în prezent. De aici se deschide o perspectivă, care pentru clarvăzătorul în măsură să urmărească spiritul evoluţiei nu e o simplă imagine, ci ceva real şi concret: El vede cum întreg Pământul se va fi transformat într-o operă de artă. Când acest lucru va fi realizat deja, omul nu va mai avea nimic de făcut în lumea minerală, şi atunci el va fi devenit liber din toate punctele de vedere, atunci se va mişca liber, sufletul său nu se va mai ciocni de obiecte. Aceasta va fi epoca în care Pământul va intra în aşa-numitul stadiu astral. Cu omul va fi aşa cum este azi cu mecanicul, care devine stăpân peste lumea exterioară, atunci când construieşte maşina care e plină de spiritul lui. Tot ceea ce va exista va fi rezultatul nemijlocit al propriei lui activităţi. Ceea ce e activitate a noastră, ceea ce am creat noi înşine, nu mai trebuie să fie perceput de noi. Simţurile se vor fi transformat radical şi vom fi intrat în starea astrală. Aceasta e perspectiva care ni se deschide: o dată cu încheierea ciclului nostru pământesc de evoluţie, lumea minerală va înceta să existe. De aceea, următorul ciclu prin care omenirea va trebui să treacă se numeşte ciclul existenţei vegetale. Întreg Pământul va fi lichidat întreaga sa natură minerală şi omul va acţiona asupra lumii vii prin forţa sa sufletească – la fel cum azi acţionează asupra celei minerale cu intelectul său. Atunci el va fi, pe o treaptă superioară, stăpânul lumii vegetale, aşa cum azi e stăpânul lumii minerale. Vom ajunge apoi pe o altă treaptă, când vom trăi pe un Pământ cu totul viu. Nu vreau să intru în detaliile acestei imagini, ci ne vom mulţumi cu gândul că am dobândit o oarecare perspectivă a următorului ciclu de evoluţie.   

Aţi văzut astfel că omul e angajat pe un drum care îl duce într-o altă stare, cu totul diferită de a noastră, că în el zac forţe care în viitor pot lua cu totul alte forme. În cel care poate să pătrundă cu adevărat aceste lucruri se naşte totodată un sentiment, hotărâtor pentru întreaga lui viaţă: Ce va deveni omul, dacă-l privim astfel, ca izvor al unor asemenea forţe ale viitorului? Ne apropiem cu totul altfel de un om dacă ştim că în el dormitează germenul acestui om al viitorului. Atitudinea noastră interioară faţă de el se transformă atunci în sentimentul că fiecare om pe care îl avem în faţa noastră e un fel de enigmă nedezlegată. Şi pentru că ştim că diferitele straturi umane ascund asemenea comori adânci, am vrea să coborâm din ce în ce mai în adâncul lor. Esenţialul nu sunt teoriile şi nici să ne putem imagina cum va fi ciclul existenţei vegetale, ci esenţialul este să ne pătrundem de o mare veneraţie faţă de orice individualitate umană. Când vom păşi în faţa omului cu sentimentul că ne aflăm în faţa unui zeu care vrea să iasă din învelişul său, înseamnă că am înţeles ceva din viaţa teosofică, iar viaţa teosofică e principalul, nu teoriile. Dacă în noi există anumite idei care ne arată ce poate omul să devină şi ce poartă în interiorul său, atunci inima noastră se umple de acea iubire autentică pentru omul divin, pentru omul pe care concepţia teosofică despre lume vrea să-l ajute să se dezvolte. Şi numai dacă gândim aşa vom înţelege cel dintâi principiu al teosofiei: formarea unui grup de oameni care să fie sâmburele unei fraternităţi general umane, fără deosebire de sex, culoare a pielii, confesiune religioasă. Căci ce mai pot să însemne aici aceste deosebiri?

Vă veţi întreba, iarăşi: Ce importanţă au pentru viitor aceste imagini ale omului? Cum se raportează marele ideal la îndatoririle care ne revin? Oare nu e el ceva care, la urma urmelor, ţine de o ţară a fanteziei, fiindcă aparţine unui viitor pe care n-o să ajungem să-l vedem realizat niciodată? Ceea ce dezvoltă omul în sine trebuie să fie valorificat în el. Nu e indiferent dacă omul va trăi de acum înainte cu sentimentele pe care tocmai am încercat să vi le trezesc, sau dacă se îndreaptă spre viitor orbecăind prin întuneric. Exact la fel cum planta poartă în ea germenul a ceea ce va fi în anul următor, şi omul trebuie să poarte viitorul în interiorul lui, şi niciodată nu va putea spune că a dezvoltat destul acest germene, că l-a umplut cu un conţinut suficient de bogat. Iar ceea ce spun eu aici se aplică şi prezentului imediat. Fiindcă majoritatea celor de faţă v-aţi ocupat de idealurile sociale, de planurile pentru viitorul imediat al omenirii, care se nasc în diferite minţi, ştiţi că aproape fiecare om care reflectează la aceste lucruri are propriul său ideal social. Dar dacă vom privi aceste lucruri mai profund, ne vom pune întrebarea: De ce sunt aceste idealuri atât de puţin convingătoare? Toate aceste lucruri nu merg deloc şi nu se potrivesc unul cu altul. Nici cei care încearcă să conceapă în mod utopic idealuri de viitor şi nici aceia care le concep în spirit practic nu pot să ajungă la nişte puncte de vedere cu adevărat mari şi precise. Nici una dintre ideile sociale – şi ne putem permite să afirmăm aceasta pentru că privim lucrurile din nişte perspective mai adânci – nici una, nici chiar crezul unor partide mondiale foarte cuprinzătoare – care sunt propovăduite doar de pe poziţiile pe care le oferă conştienţa lumii sensibile – nu pot avea nici un fel de valoare practică. Peste cincizeci de ani, oamenii vor fi uimiţi să afle ce fantasmagorii s-au putut naşte din aceste creiere. Idealul social nu poate fi născocit, pur şi simplu [ Nota 48 ]. Baza unui ideal social, oricare ar fi el, nu pot fi gândurile noastre. Trebuie să spunem răspicat: Nici o teorie socială, oricare ar fi ea, nu e în stare să slujească binelui omenirii.

Oricum, acesta e un lucru greu de dovedit. Reflectaţi însă la momentul în care trăim: Epoca prezentă a dezvoltat personalitatea. Ceea ce are omul mai caracteristic, mai valoros, e personalitatea sa. Aici sunt lichidate până şi deosebirile dintre bărbat şi femeie. Azi nu mai există decât personalitatea, fără nici o altă deosebire. Să reţinem bine două lucruri: pe de-o parte, că omenirea trebuia să treacă odată prin această fază intermediară şi, pe de altă parte, că ceea ce am numit aici personalitate, în teosofie se numeşte manas inferior: adică puterea gândirii care se ocupă de lumea sensibilă aflată în imediata noastră apropiere. Prin urmare, omul este o personalitate în măsura în care el aparţine lumii sensibile, şi acestei lumi sensibile îi aparţine şi intelectul combinatoriu. Dacă vrem să înţelegem în adevărata sa esenţă tot ceea ce gândeşte omul cu raţiunea lui, tot ceea ce îi dezvoltă personalitatea, trebuie să ne înălţăm pe o treaptă superioară. Tocmai de aceea noi facem distincţie între personalitate şi individualitate, între manasul inferior şi cel superior. Ce este, de fapt, acest manas inferior? Ia gândiţi-vă ce deosebire există între noi şi un simplu barbar, care-şi macină grăunţele între două pietre pentru a obţine făină şi care îşi coace apoi pâine din ea ş.a.m.d., şi comparaţi-l pe acesta cu omul modern. Cheltuind o cantitate de forţă de gândire extrem de mică, barbarul reuşeşte să obţină ceva care să-i satisfacă nevoile trupeşti. Dar civilizaţia progresează, şi ce facem noi, la urma urmelor, în epoca noastră? Telegrafiem şi comandăm să ni se aducă din America aceleaşi produse pe care barbarul le-a obţinut măcinând grâul între două pietre. Întreaga iscusinţă tehnică, ce altceva e ea oare dacă nu o cale mai ocolită de satisfacere a necesităţilor animalice? Gândiţi-vă bine: oare realizează intelectul ceva superior prin faptul că ne arată cum să construim vapoare, căi ferate, telefoane etc., de vreme ce nu face nimic altceva decât să satisfacă nevoile cotidiene ale omului?

Iată, deci, că intelectul nu e altceva decât o cale mai ocolită de a satisface  nevoile noastre trupeşti, ea nu ne scoate din lumea sensibilă. Acolo unde, însă, în această lume pătrunde ceva din lumina lumii spirituale: în marile opere de artă, în ideile originale care nu se opresc la necesităţile vieţii de toate zilele, sau acolo unde pătrunde ceva din ceea ce noi numim concepţie teosofică despre lume, acolo îşi aruncă reflexul o lume superioară; şi în acest caz spiritul uman nu va mai fi un simplu reproducător a ceea ce există în jurul nostru, ci el va fi un canal prin care spiritul se revarsă în lume. El introduce în lume ceva creator. Fiecare om e un canal prin care se revarsă o lume spirituală. Câtă vreme omul se ocupă numai de satisfacerea propriilor nevoi, el e o personalitate. Dacă face însă ceva care depăşeşte nevoile lui proprii, el este o individualitate! Acest izvor nu-l putem găsi decât în omul luat ca individ; omul este mijlocitorul între lumea spirituală şi cea sensibilă, omul face legătura între acestea două. Acestea sunt, deci, cele două feluri în care îl putem privi pe om.

Ca personalităţi, noi suntem, de fapt, toţi la fel: poate că la unul raţiunea e ceva mai dezvoltată, la altul ceva mai redusă. Nu tot aşa e însă cu individualitatea. Aici fiecare om devine un caracter aparte, aici fiecare introduce în menirea lui ceva deosebit. Dacă vreau să ştiu ce rol trebuie el să joace în lume ca personalitate, dacă vreau să ştiu ce poate fi el ca individualitate, prin originalitatea lui, trebuie să aştept până ce prin acest canal se va revărsa în lumea de aici ceva din lumea spirituală. Dacă e ca această influenţă să se producă, trebuie să vedem în fiecare om o enigmă nedezlegată. Prin fiecare individualitate curge spre noi puterea spirituală originară. Câtă vreme îl privim pe om ca personalitate, îl putem supune unor reguli: Când vorbim de drepturi şi îndatoriri generale, ne referim la personalitate. Când vorbim, însă, de individualitate, nu-l putem încorseta pe om într-o formă rigidă, el trebuie să fie purtătorul originalităţii sale. Ce se va întâmpla cu omenirea peste zece ani o vor şti oamenii care se manifestă ca individualităţi. Pe copilul care mi-a fost încredinţat spre educare n-am voie să-l constrâng în tipare alese de mine însumi, ci eu trebuie să scot din misterioasa lui fiinţă interioară ceva care îmi este total necunoscut mie însumi. Dacă vrem să ajungem la ordine socială, atunci trebuie să colaboreze individualităţi independente, trebuie ca fiecare să se poată dezvolta în deplină libertate. Când proclamăm un ideal social, noi legăm o personalitate de un anumit loc, o altă personalitate de un alt loc. Însumăm, pur şi simplu, lucruri care existau şi mai înainte: Dar prin aceasta în lume nu apare nimic nou. Iată de ce e necesar să intervină individualităţile. Iată de ce nici nu există de fapt idealuri sociale create de intelect. De folos poate fi numai o anumită atitudine socială: atitudinea născută din gândul că în fiecare fiinţă avem în faţa noastră o individualitate.

Să nu uităm nici o clipă că fiecare om are a ne spune ceva. Fiecare om poate să ne spună ceva. Dar lucrul de care avem nevoie nu sunt programele sociale, ci o atitudine socială. Iată ceva absolut realist şi practic. E ceva ce poate fi exprimat în conferinţa de faţă, şi e marele ideal de viitor pe care teosofia îl pune în faţa omenirii. Astfel, teosofia dobândeşte o funcţie de o importanţă practică imediată. Când teosofia se va fi revărsat într-o mai mare măsură în viaţă, ne vom dezobişnui să închidem totul în norme şi paragrafe de lege, îl vom lăsa pe om să se afirme în mod liber şi individual. Şi ne va fi atunci limpede că ne îndeplinim misiunea dacă punem omul potrivit la locul potrivit. Nu vom mai întreba dacă cel mai bun profesor e acela care stăpâneşte cel mai bine o anumită materie, ci ne vom întreba: Ce fel de om este acesta? Trebuie să ai un simţ fin, poate chiar darul clarvederii, într-o oarecare măsură, ca să-ţi dai seama dacă un anumit om corespunde, potrivit firii lui, muncii pe care o îndeplineşte, dacă el, ca om, şi-a găsit locul care i se potriveşte. Se poate ca cineva să cunoască perfect materia ce trebuie predată, el poate fi o întreagă enciclopedie ambulantă, şi totuşi să nu fie bun ca profesor, pentru că nu posedă arta de a scoate la iveală individualitatea din omul care îi e dat în grijă. De-abia când vom face abstracţie de normele de conduită şi de paragrafele de lege şi ne vom întreba ce fel de om e cel din faţa noastră, punându-l la locul potrivit pe omul cel mai bun pentru munca respectivă, acolo unde e nevoie de el, înseamnă că înfăptuim în noi idealurile pe care ni le-a adus teosofia. Se prea poate ca un medic să aibă multe cunoştinţe de specialitate, dar, în ultimă instanţă, esenţialul e felul cum stă el în faţa bolnavului, cum este el ca om. Teosofia este ceea ce trebuie să fie dacă acţionează în mod nemijlocit asupra vieţii.


RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

Întrebare: Care este părerea dumneavoastră despre dr. Eugen Heinrich Schmitt?

El se raportează cu simpatie faţă de teosofie, şi chiar a scris el însuşi câte ceva despre teosofie, după ce a editat lucrarea relativ la tainele dialecticii lui Hegel. Însă modul său de gândire este prea matematic, prea constructiv-matematic şi se bazează pe prea puţină intuiţie. Modul său de gândire este şi prea puţin tolerant faţă de alte concepţii.


Întrebare: De unde putem afla ceva despre atlanţi şi lemurieni?

Din Cronica Akasha. Aceasta este formată din urmele pe care le lasă orice faptă în urma ei, şi care rămân întipărite vreme îndelungată, putând fi citite. Această Cronică Akasha este întru totul o realitate pentru acela care o poate citi. Dar este greu de citit, şi cel care încearcă să o facă este cu uşurinţă expus greşelilor. Pentru a vă da o reprezentare relativ grosieră a Cronicii Akasha, vă voi spune următoarele: când vorbesc eu aici, cuvântul umple spaţiul aeric. Oscilaţiile corespund cuvintelor. Dacă cineva nu ar putea auzi cuvintele mele, dar ar putea studia oscilaţiile din aer, el ar putea reconstitui cuvintele mele din aceste oscilaţii. În aer, oscilaţiile se menţin doar o scurtă vreme. În substanţa astrală, ele se menţin vreme mai îndelungată. Dacă omul ar trăi în starea de vis aşa cum trăieşte în realitatea exterioară, atunci ar putea vedea sufletescul din realitatea exterioară, şi atunci ar putea urmări chiar şi formarea Pământului, până la naşterea astrală a Pământului. Dacă omul a atins continuitatea conştienţei sale, păstrând această continuitate a conştienţei şi în timpul nopţii, în vis, atunci el poate vedea înlănţuirea proceselor lumii, naşterea şi dispariţia lor.


Întrebare: Care este părerea dumneavoastră despre Karl Marx şi opera sa?

Ceea ce a realizat Karl Marx este valabil pentru perioada care a început în secolul XVI, şi până astăzi. Această perioadă cuprinde timpul apariţiei vieţii economice moderne, şi a dezvoltării industrialismului. În măsura în care se au în vedere producţia, consumul şi cele legate de acestea, teosofia se poate împăca cu Marx. Greşeala pe care o face însă marxismul este aceea că el reduce totul la lupta de clasă. Aceasta constituie o înţelegere greşită a realităţii. Omul este cel care configurează lucrurile, şi nu mediul înconjurător şi nici raporturile de producţie. Poate cineva afirma că descoperirea calculului diferenţial a depins de relaţiile de producţie? Desigur că nu. Dar ce anume s-a realizat cu ajutorul calculului diferenţial?


Întrebare: Poate fi un teosof social-democrat?

Da, dacă el continuă să fie la fiecare pas, şi teosof. În ce măsură Partidul Social Democrat constituie ceva dezirabil pentru perioada următoare, de acest lucru se va convinge fiecare singur.


Întrebare: Ce sarcină are arta în privinţa evoluţiei spirituale a omenirii?

Aceeaşi ca şi alte activităţi. Ea ajută la transformarea întregii lumi într-o operă de artă, chiar dacă operele individuale dispar. Ne putem însă întreba dacă aceste opere individuale au sau nu importanţă, şi atunci trebuie să spunem din punct de vedere teosofic că la o asemenea operă de artă intră în considerare două lucruri: în primul rând opera de artă în spaţiu, şi în al doilea rând puterea omului care a creat-o. Puterea omului este ceea ce rămâne. Arta înseamnă ceva care are o însemnătate şi mai mare.


Întrebare: Cum se raportează teosofia la Judecata de apoi şi la pedeapsa iadului veşnic?

În concepţia teosofică nu există pedeapsă a iadului veşnic. Există doar etape de evoluţie, consecinţe ale karmei. Judecata de apoi are însă o cu totul altă semnificaţie. Ea înseamnă un anumit moment în acel interval despre care v-am vorbit în conferinţă. În această etapă omul va atinge o anumită treaptă în care nu va mai avea nici un imbold exterior, când el va fi depăşit complet sensibilul, când va fi spiritualizat complet mineralul-fizic. Ceea ce a cucerit el în viaţa sa spirituală va ieşi la iveală, aşa cum apare dispoziţia sa sufletească în spirit. De aceea, dispoziţia sa lăuntrică se va exprima în înfăţişarea sa exterioară. Omul va avea înfăţişarea exterioară pe care va fi configurat-o prin karma sa. Judecata de apoi nu înseamnă nimic altceva, decât că înfăţişarea exterioară a fiecărui om va purta pecetea dispoziţiilor sale sufleteşti. În ziua de azi, omul poate ascunde ceea ce se află în sufletul său, dar atunci nu va mai fi posibil.


Întrebare: Cum se împacă patriotismul cu fraternitatea generală?

Patriotismul este justificat pe o anumită treaptă a evoluţiei. Dar ceea ce avem noi ca ideal al fraternităţii omeneşti, este ceva mai cuprinzător. Cele două se pot concilia. Activitatea raţională poate avea şi momente individuale, iar prin faptul că gândim asupra individualităţii, intervine un anumit aspect în acel moment. Nu există o logică individuală, nu îşi are fiecare om logica sa, pentru că logica este ceva general şi nu individual. Activitatea raţională primeşte o nuanţă individuală, dar raţiunea nu este individuală.


Întrebare: De ce nu se poate stăpâni un om dement?

Omul dement este în primul rând bolnav fizic. Opusul dementului este înţeleptul, adică omul care ştie să-şi aducă viaţa interioară în acord cu lumea exterioară. Cel ce nu reuşeşte să realizeze această armonie, apare drept dement. Dacă aţi vrea să vă comportaţi pe Marte la fel ca pe Pământ, aţi apărea pe Marte drept dement.


Întrebare: Ce este de reţinut din cărţile americane despre hipnotism şi magnetism?

Ceea ce este într-adevăr important în această privinţă, nu apare în aceste cărţi. În plus, aceste lucruri sunt adesea dăunătoare din punctul de vedere al sănătăţii, şi mai mult şi mai rău decât atât. Din punctul de vedere al concepţiei teosofice despre lume nu pot decât să vă sfătuiesc cu toată tăria să le evitaţi.


Întrebare: A trăit Christos într-adevăr cu o sută de ani înainte de anul 1?

În această privinţă mă situez pe punctul de vedere al ortodoxiei. După părerea mea, cei care afirmă că ar fi trăit atunci, greşesc.