În urmă cu opt zile am indicat deja faptul că în Basmul-poem al lui Goethe despre șarpele cel verde și frumoasa Floare-de-Crin se ajunge la dezlegarea enigmei fundamentale a modului cum evoluează omul de la Eul său inferior la Eul superior, și că la baza Basmului se află o măreață perspectivă asupra viitorului.
Cum poate ajunge omul la poarta care îl duce în lumea spirituală? Aceasta era problema fundamentală pentru Goethe. El abordează în modul cel mai pătrunzător această problemă și încearcă în cele mai diferite moduri să reprezinte calea evoluției puterilor sufletești ale omului.
Pornind de la aceste mari puncte de vedere, el încearcă să arate în toate amănuntele, în calitatea sa de cunoscător, ce căi interioare are omul de străbătut.
Am rămas la clipa în care bătrânul cu lampa s-a întâlnit cu șarpele în fața imaginilor regilor, reprezentanții celor mai înalte puteri spirituale. Trebuie să recunoaștem în templu un simbol pentru marile școli tainice care au existat întotdeauna și mai există și în ziua de azi. În templu erau conduși anumiți oameni, și prin învățăturile și indicațiile pe care le primeau acolo, dacă le aplicau într-adevăr asupra lor, ajungeau treptat atât de departe, încât în final li se putea împărtăși inițierea.
Noi am văzut că șarpele a șuierat un cuvânt în urechea bătrânului, acțiune desfășurată în fața regilor. Noi știm că acel cuvânt este cuvântul cel mai important, soluția enigmei, despre care Goethe și Schiller spuneau că „soluția se află chiar în basm” [Nota 82].
Faptul că soluția se află în acel cuvânt, se deduce din comportamentul bătrânului. Căci de îndată ce șarpele a rostit cuvântul, bătrânul replică prin cuvintele pline de importanță: «Sosit-a timpul!».
Șarpele cunoaște cea de a patra taină; de aceea spune bătrânul: «Sosit-a timpul!» Și când, mai târziu, aceste cuvinte sunt aduse frumoasei Floare-de-Crin, ea le consideră drept o rază de lumină, ca indiciu al eliberării ei.
Bătrânul se întoarce acasă, unde o găsește pe soția sa consternată. Ea îi povestește că fuseseră acolo două luminițe rătăcitoare, care nu s-au purtat în mod cuviincios, care au lins aurul de pe pereți, împrăștiindu-l apoi în fața ei. Că mopsul mâncase din acel aur și murise datorită acestui fapt. Și că apoi, bătrâna a trebuit să promită că va duce ea la fluviu datoria luminițelor rătăcitoare. Bătrânul încuviință acest lucru, spunând că se va ivi ocazia ca luminițele rătăcitoare să-și dovedească recunoștința. Dar, pentru început, el are sarcina de a crea din nou ordine în casă; și el o face lăsând lampa să ardă, și acoperind în felul acesta din nou pereții cu aur.
S-ar părea că aici există o contradicție. La început, în convorbirea dintre bătrân și regele de aur, se spune: De ce vii, căci noi avem lumină! – Bătrânul răspunde: Știți că nu îmi este îngăduit să luminez întunericul. – Omul trebuie să-și cucerească mai întâi lumina lăuntrică, pe care să o aducă în întâmpinarea înțelepciunii străvechi; abia apoi poate aceasta lumina pentru el. – Iar după ce bătrânul s-a scufundat spre Soare-apune mergând cu lampa sa prin crăpăturile/culoarele Pământului, se spune: Toate culoarele Pământului prin care a trecut el s-au umplut în urma sa cu aur; căci lampa sa avea minunata însușire să transforme toate pietrele în aur, lemnul de orice fel în argint, animalele moarte în pietre prețioase și de a descompune orice metal. Dar pentru a-și manifesta acest efect, trebuia să lumineze singură, căci dacă mai era și o altă lumină în preajma ei, strălucea doar frumos și blând, și toate ființele se simțeau înviorate datorită ei. – Această contradicție poate fi înțeleasă în sensul că ea luminează numai dacă îi vine o lumină în întâmpinare, iar atunci când nu mai există lângă ea nici o lumină, luminează într-un mod deosebit și transformă tot ceea ce se află în jurul ei: pietrele devin aur, mopsul mort devine onix. În felul acesta avem o interpretare plină de sens.
Apoi bătrânul îi spune soției sale: Du-te la luntraș, du-i cele trei roade ale Pământului, iar pe cățelul mort du-l frumoasei Floare-de-Crin; așa cum ucide ceea ce este viu, îl va învia pe cel mort prin atingerea ei. – Femeia pornește la drum. Coșul cu mopsul cel mort este foarte ușor, dar se îngreunează când se adaugă în el roadele Pământului. Aceasta este o trăsătură importantă.
Uriașul îi apare în cale; umbra sa îi scotocește în coș și-i ia câte unul din roadele Pământului, ducându-le la gura uriașului, care le mănâncă. Luntrașul nu poate fi satisfăcut prin restul roadelor, căci el trebuie să-i dea fluviului tributul în interval de douăzeci și patru de ore. Bătrâna se pune chezaș în fața fluviului și își cufundă mâna în el. Mâna devine tot mai mică și mai neagră și în final devine invizibilă, deși ea simte că o are încă; dacă femeia aduce fluviului tributul în intervalul promis, își va reprimi mâna.
Tocmai când sosi bătrâna, luntrașul aducea de pe celălalt mal un tânăr, care arăta ca paralizat. În fine, ajung amândoi pe celălalt mal, trecând peste puntea formată de către șarpe la ceasul amiezii, în împărăția frumoasei Floare-de-Crin. O găsesc înconjurată de trei slujitoare, cântând la harpă. Este de o frumusețe nepământeană, dar este tristă, căci pasărea de al cărei cântec se bucura, și-a căutat adăpost lângă ea de teama unui uliu, și a fost ucisă de atingerea ei. Ea este nefericită de această nouă spaimă. Bătrâna deplânge necazul ei, dar îi vestește totodată mesajul bărbatului ei, anume că a sosit vremea.
Între timp veniseră și șarpele și luminițele rătăcitoare. Șarpele o consolează pe frumoasa Floare-de-Crin. Bătrâna se roagă să primească de la ea roadele lipsă, dar în împărăția Crinului nu crește nimic care să poarte flori și să dea roade, de aceea ea nu le poate primi.
Se pare că vremea împlinirii a ceva important se apropie tot mai mult; dar când tânărul încearcă să o îmbrățișeze pe frumoasa Floare-de-Crin cade mort alături de ea. Șarpele trasează un cerc magic în jurul corpului, pentru a-l feri de putreziciune, care altfel ar trebui să intervină la apusul Soarelui. În fine, după ce Soarele a apus, sosește, condus de uliu, bătrânul cu lampa, ca și luminițele rătăcitoare, pe care le-a chemat bătrâna.
Fiecare se pregătește pentru a face ceea ce depinde de el, pentru a rezolva în mod armonios problema. Luminițele rătăcitoare trebuie să deschidă templul, dar ele nu pot găsi singure calea către templu. Tânărul mort și corpul păsării sunt duse de acolo, șarpele se întinde peste fluviu, și după ce toată lumea a trecut, el se declară gata de a se jertfi.
Datorită jertfei șarpelui se modifică toate evenimentele. Mai înainte, străvechea înțelepciune acționa în toate ținuturile care erau date omenirii de către inițiați. Înviorare aduceau religiile sufletelor care li se alăturau în mod viu. Bătrânul se scufundă spre Soare-apune; el merge în împărăția oamenilor. Șarpele, intelectul, care tinde spre iluminare, se scufundă spre Răsărit, căci din Răsărit a strălucit întotdeauna lumina spirituală a Soarelui, care aduce cunoaștere sufletelor omenești.
Templul vibrează, coloanele metalice răsună –, aceasta este o imagine pentru acea stare a sufletului care preia în sine prin jertfă, legitatea lumii spirituale. În Devachan totul răsună, totul își exprimă esența în sunet. Goethe vorbește în «Faust», în Prologul din Cer – acesta este Devachanul – despre un Soare ce răsună. „Soarele răsună după vechea melodie, intonând cânt de întrecere între sferele frățești”. Goethe are aici în vedere Soarele spiritual, pentru că cel fizic nu răsună. Atâta timp cât intelectul tinde doar spre iluminare, atâta timp cât prin strădania sa el își cucerește tot mai multă lumină interioară – acest lucru se poate realiza și prin rațiunea devenită tot mai lucidă –, atâta timp bătrânul cu lampa sa, dacă vrea să lumineze sufletului, trebuie să aibă o lumină sufletească, spre care să-și trimită lumina. Prin voința de a se jertfi a sufletului, pentru acesta are loc iluminarea și totul se transformă în jurul său. Totul este văzut acum în starea sa spirituală, nu în cea fizică. Aici sunt descrise stări pe care le parcurge sufletul omenesc în inițiere.
Tânărul este readus la viață prin jertfa șarpelui, dar lui îi lipsește, totuși, conștiența. Corpul șarpelui se descompune în minunate pietre prețioase, pe care bătrânul le aruncă în râu. Din ele se formează un pod durabil înspre malul celălalt. În felul acesta s-a creat o trecere liberă din împărăția sensibilului în cea a spiritului.
Dar trebuie să aflăm mai întâi ce s-a petrecut în lăuntrul templului. Poarta se deschide, și bătrânul spune din nou: «Sosit-a timpul!» – Templul se ridică deasupra fluviului, coliba luntrașului alcătuind un mic templu în lăuntrul celui mare, ca un fel de altar. Bătrânul devine din nou tânăr, chiar și luntrașul și soția bătrânului întineresc. Aceasta din urmă se alătură celor trei tovarășe ale frumoasei Floare-de-Crin, devenind astfel cea de a cincea dintre ele. Pentru tânăr are loc, pe parcursul următor al basmului, inițierea. Cei trei regi îi dăruiesc ceea ce au de dăruit. Regele de aramă îi conferă sabia, spunând: Sabia în stânga, dreapta liberă! – Regele de argint îi întinde sceptrul, spunând: Paște oile! Pe când regele de aur îi așează coroana de stejar pe cap, avertizându-l: Recunoaște instanța supremă! – El este dotat cu tărie, frumusețe și cunoaștere.
Acum tânărul nu este numai viu, ci și dotat cu daruri spirituale. Mai înainte îl urma pe bătrânul cu lampa aproape mecanic din lume până în templu, care mai era încă subpământean. Apoi templul se ridică la suprafață. Bărbatul cu lampa îl luminează pe tânăr; rămâne mereu alături de el și îl conduce în final în fața celor trei regi, care îi acordă darurile lor. Se spune apoi: „Ochii săi străluceau de un spirit inexprimabil” – cu el s-a îndeplinit inițierea! Și acum tânărului îi este îngăduit să se unească cu frumoasa Floare-de-Crin; lui îi este îngăduit să o îmbrățișeze cu iubire, și are loc nunta lor.
Cel de-al patrulea rege se prăbușește, după ce luminițele rătăcitoare au lins tot aurul din el. Sosește și uriașul; la început, tânărul este înspăimântat, dar umbra acestuia nu mai face nici un rău. Uriașul devine un fel de obelisc; el servește drept ceas solar, având figuri omenești artificiale în loc de cifrele indicatoare ale timpului.
Mărețe stau alături podul și templul, poporul se revarsă în valuri spre el, puntea este plină de călători, iar templul este cel mai căutat de pe Pământ.
Acesta este sfârșitul basmului.
Momentul nu se află în prezent și nici în trecut; el se află într-un viitor îndepărtat al evoluției omenirii, în care conștiența omenirii actuale, care acum este îndreptată unilateral asupra lumii sensibile, va fi parcurs calea sufletească descrisă în basm; când omul va fi dobândit înțelepciunea, inițierea, când lucrurile nu vor fi doar înțelese, ci și dominate, momentul în care întreaga omenire va putea dobândi inițierea.
Ce înseamnă toate acestea? Bătrânul cu lampa, după cum am explicat deja, este înțelepciunea străveche, care are puterea de a dezvolta o înțelepciune dumnezeiască, și nu una omenească, puterea de a domina lucrurile și de a transforma toate lucrurile. Această putere depune în forțele naturii amprenta spiritului. Ea știe să transforme pietrele în aur, să nimicească metalele. Toate acestea sunt însușiri atribuite elixirului vieții adevăraților alchimiști. Cu aceasta se are în vedere o cunoaștere profundă. Goethe are în vedere, în întreaga desfășurare a evenimentelor basmului, o stare viitoare a omenirii și el arată calea pentru atingerea acestei stări. Dacă avem în vedere ceea ce se petrece în jurul nostru – așa vrea Goethe să spună –, vedem evoluția omenirii aflată într-o continuă transformare; și natura se schimbă necontenit. Este sarcina omului să pătrundă întreaga natură fizică cu gândurile sale.
Datorită progresului său tehnic, omul este în stare să transforme produsele neprelucrate din natură în ceva care să slujească progresului cultural. Prin artă, el imprimă marmurei spiritul său. Omul transformă natura în produs al artei; el transformă tot ceea ce îi oferă natura în ceva care îi poartă pecetea. Așa este spiritualizată astăzi natura într-un mod rațional. Omul va fi creatorul unei naturi superioare.
Așa este devenirea omenirii; o alchimie; treptat, spiritul omului se imprimă în orice element neviu. Goethe vede într-o perspectivă amplă o lume care va fi în așa fel transformată, încât nu va mai exista nimic din regnurile naturii ca atare, ci totul va fi transformat de spiritul omenesc astfel încât tot ceea ce este neviu să fie străbătut de acest spirit.
Această transformare exterioară a neviului este reprezentată în basm prin lumina ce radiază din lampa bătrânului, transformând pietrele și metalele. Atunci când această lumină se cufundă însă în sufletul omenesc, ea dobândește și o altă putere; ea nu-și va mai extinde împărăția numai asupra neviului, ci și asupra a tot ce este viu. Prin preluarea înțelepciunii străvechi și dobândirea de cunoștințe lăuntrice, omul va deveni capabil să dobândească și cu totul alte forțe. În viitor, el nu va domni numai asupra neviului, ci și asupra viului. El va putea transforma și viul prin alchimia sa. El va prelua în sine aceeași înțelepciune care a creat cândva lumea, străvechea înțelepciune a lumii, și va deveni astfel capabil să învie ceea ce a murit.
Astfel, și vegetalele lignificate și uscate vor putea fi transformate de către înțelepciune. Lumea vegetală pe cale de a muri devine argint, aparență plină de strălucire. Dar viul, lumea animală, lumea celor sensibile merge pe o altă cale; natura lor inferioară trebuie jertfită, trebuie să moară, pentru a urca pe înălțimi. Se îndeplinește ceea ce aflăm descris la Jakob Böhme [Nota 83], care cunoștea bine aceste taine ale alchimiștilor, în următorii termeni: „Moartea este rădăcina oricărei vieți” și:
Cel ce nu moare înainte de a muri
Piere atunci când moare.
Este ceea ce Goethe însuși cuprinde în următoarele cuvinte:
Și atâta timp cât nu trăiești aceasta: [Nota 84]
Mori și devino!
Ești doar un oaspete mohorât
Pe acest întunecat Pământ.
Căci omul ajunge să dobândească această capacitate de a-și configura sinea superioară, tocmai atunci când face să moară în sine natura sa inferioară. Omul este capabil să se apropie de Dumnezeire numai dacă și-a învins natura inferioară din el.
Numai omul pregătit, cel care a trecut prin katharsis, prin probe dure și purificare lăuntrică, poate cuprinde divinul. De aceea este ucis tânărul, care se apropie de Floarea-de-Crin înainte de a fi pregătit și purificat.
Cel ce ridică vălul lui Isis, cel care pășește la imaginea Dumnezeirii încărcat cu vină, trebuie să moară din această cauză. Numai după ce s-a pregătit îndelung, abia după ce s-a familiarizat cu toate probele este el capabil să primească inițierea. Tânărul, așa cum ne întâmpină el mai întâi în basm, încă nu și-a purificat lăuntrul. Și atunci când vrea să pătrundă cu o astfel de constituție sufletească în împărăția spiritului, el este paralizat, iar mai târziu, când vrea să se apropie cu forța de Floarea-de-Crin, el este ucis. În «Faust» aflăm că Faust poate foarte bine pătrunde prin magie în împărăția spiritului, acolo unde se află aceia care nu se mai află în existență pământeană fizică: Paris și Elena. Dar el este condus de Mefistofel, nu de propria sa activitate sufletească, și de aceea el este paralizat. Numai omul purificat prin suferință și durere, purtat de o voință și o strădanie serioasă poate merge înainte, poate afla intrarea corectă în această lume, după ce el s-a pregătit suficient prin „lampă”. Abia atunci poate el spera să ajungă la inițiere.
Bătrânul cu lampa se întoarce la colibă. Acolo au fost, între timp, luminițele rătăcitoare. El o găsește pe soția sa foarte necăjită, pentru că luminițele s-au purtat necuviincios cu ea, lingând apoi tot aurul care acoperea pereții din timpuri străvechi. Au numit-o în zburdălnicia lor regină a lor, și s-au scuturat apoi de aurul pe care-l linseseră de pe pereți. Mopsul a mâncat din aurul scuturat, și iată-l zăcând mort. Luminițele rătăcitoare sunt reprezentantele personalității inferioare, plină de pofte, ele preiau orice aur al cunoașterii, oriunde îl găsesc, dar în mod vanitos, pentru plăcerea proprie, într-o dispoziție sufletească egoistă. De aceea ele nu pot recunoaște valoarea mai profundă a aurului; ele nu îi acordă respectul cuvenit și îl aruncă imediat de la ele. Luntrașului îi presară dinainte aurul scuturat de pe ele. Luntrașul se sperie de acest aur, în care este implicată personalitatea plină de pofte. El spune: fluviul – astralitatea cosmică pură – nu poate folosi așa ceva; el se înspumează sălbatic de la acestea. Dar șarpele transformă acest aur; el îl folosește în strădania sa căutătoare. El simte că trebuie să-și plece capul spre Pământ, pentru a putea înainta. Luminițele rătăcitoare au datorită aurului idei și concepte, dar acestea sunt abstracțiuni, ele sunt încremenite; luminițele rătăcitoare înseși sunt neproductive. Șarpele face ca aurul să devină valoros; de aceea, el devine luminos dinlăuntru spre afară. El face ca aurul să devină rodnic; datorită aurului gândirea sa devine astfel încât el poate pătrunde prin intermediul ei în esența lucrurilor. În cazul luminițelor rătăcitoare, aurul duce doar la linia verticală, la acea constituție sufletească de licărire, fără viață interioară, care pierde înrudirea cu ceea ce se află dedesubtul ei.
Animalul, mopsul, nu poate prelua înțelepciunea; el este ucis de ea. Pe el se verifică acum efectul lămpii. Atâta timp cât a trăit, lampa nu a avut capacitatea de a-l înălța spre Dumnezeu; acest lucru este posibil numai prin uciderea însușirilor inferioare. Bătrânul cu lampa poate transforma neviul, mopsul, într-un frumos onix. Alternanța culorilor negru și maro în prețioasa piatră face din el o operă de artă rară – dar el nu-l poate însufleți. Înțelepciunea singură nu poate conferi viață; în acest scop trebuie să mai contribuie și alte forțe. Mopsul poate primi viață numai după ce a trecut prin moarte. Moartea înseamnă mortificarea a ceea ce este de natură nedivină, a tuturor poftelor inferioare. Goethe ne indică în felul acesta că și animalele se află într-o evoluție ascendentă, chiar dacă nu animalul individual; specia animală este cea care este destinată perfecțiunii.
Goethe era teosof; de aceea cunoștea el această înțelepciune străveche despre ascensiunea și purificarea tuturor ființelor, pe care o conțin, în miezul lor, toate religiile. În toate sistemele religioase licărește străvechea înțelepciune a lumii; adevărul ei strălucește în toate confesiunile religioase ale diverselor popoare ale Pământului. Goethe ne prezintă această înțelepciune în bătrân. Dar nu este suficient numai ceea ce reține și stăpânește poftele și pasiunile inferioare. O înțelepciune și mai înaltă trebuie să apară; înțelepciunea străveche este înlocuită cu o înțelepciune superioară. Acest lucru ne este indicat prin ceea ce se desfășoară în casa bătrânului: „Focul din cămin arsese complet; bătrânul acoperi cărbunii cu multă cenușă, dădu bucățile strălucitoare de aur la o parte și acum lampa sa lumina iarăși în cea mai frumoasă strălucire”.
Învățătura tainică, în care este ascunsă străvechea înțelepciune, este bun al omenirii deja de multe mii de ani. A existat un jurământ sever de menținere a acestei taine; lumina înțelepciunii putea lumina numai pentru acela care era pregătit în acest sens. Șarpele care se jertfește reprezintă pentru noi sinea superioară a omului, care ajunge la cunoaștere. Lămpii nu îi este îngăduit să lumineze întunericul; înțelepciunea învățătorului nu trebuie să ajungă la aceia care vor doar să o preia, ci la aceia care îi vin în întâmpinare prin viața lor lăuntrică. Dar acestea se referă numai la cea mai înaltă iluminare. Marii învățători ai omenirii, marii inițiați sunt mereu activi. Acțiunea străvechii înțelepciuni se desfășoară încontinuu, ea are loc chiar și când nu luminează nici o altă lumină, dacă ea nu este tulburată. În această aparentă contradicție noi aflăm o semnificație profundă. Tot ceea ce s-a desfășurat în decursul evoluției omenirii s-a petrecut datorită influenței străvechii înțelepciuni. În spatele a tot ceea ce s-a petrecut prin intermediul oamenilor de la o cultură la alta se află păstrătorii acestei străvechi înțelepciuni, inițiații; ei dirijează destinele și evenimentele ce se desfășoară pe planul exterior al istoriei lumii.
Să o privim acum pe soția bătrânului; prin ea ne întâmpină o figură feminină. Diferitele stări sufletești sunt reprezentate în cadrul misticii prin diverse figuri feminine. Bătrâna este starea sufletească a omenirii prezente, care persistă în viața sensibilă. Ea este căsătorită cu bătrânul cu lampa. Omenirea este unită cu înțelepciunea străveche. Înțelepciunea străveche acționează și în omenirea actuală; fără ea, omenirea nu ar putea dăinui. Această înțelepciune străveche s-a unit dintotdeauna cu omenirea dotată cu facultăți sensibile.
Femeia merge la luntraș, care reprezintă forțele naturii. Ea trebuie să plătească datoria luminițelor rătăcitoare. Omenirea prezentului este datoare față de natură. Sinea inferioară, omul care nu se simte dotat decât cu corpul fizic, trebuie să plătească tribut față de restul naturii, care face și ea parte din el, chiar dacă el nu o simte ca atare. Viața sufletească pâlpâitoare a luminițelor rătăcitoare nu recunoaște acest lucru; ele nu pot pătrunde până la astfel de concepte. Dar cu toate acestea, legea acționează: „ele se simt legate de pământ într-un mod de neînțeles; este sentimentul cel mai neplăcut pe care l-au avut ele vreodată”. Luminițele rătăcitoare reprezintă, după cum am mai spus, cunoașterea inferioară. Omul dotat cu sensibilitate, a devenit astfel numai pentru că a trecut prin întreaga natură. Aceasta ne apare în imaginea fluviului.
Fluviul, fluviul pasiunilor ce se revarsă, trebuie să-și primească tributul prin „roadele Pământului”. Cele trei fructe cu frunze învăluitoare sunt învelișurile adevăratului om, ale Sinei propriu-zise. Sinea provine din Împărăția aflată dincolo de fluviu. Pentru a se ajunge în împărăția astralului, trebuie trecut fluviul; acestuia trebuie să-i fie plătit tributul roadelor cu foi învăluitoare. Bătrâna – forța sufletească sănătoasă, rațională – poate aduce cele datoare reprezentantului puterilor sufletești active inconștient în om, adică luntrașului, dar nu întru totul; pentru aceasta conștiența generală actuală nu este suficientă. Și pentru că bătrâna rămâne datoare, ceea ce este vizibil, sensibil, dispare. El poate apărea la o nouă viață numai prin pătrunderea în spiritual.
Uriașul a făcut ca datoria față de luntraș să nu poată fi plătită; el a luat o parte din roadele pe care ea voia să le ducă la râu, și le-a consumat. Mai înainte, șarpele le spusese luminițelor rătăcitoare, care voiau să știe cum pot ajunge în împărăția frumoasei Floare-de-Crin: „Uriașul nu poate face nimic cu corpul său; mâinile sale nu pot ridica nici un pai, umerii săi nu pot purta nici un snop de orez; dar umbra sa poate face mult, chiar totul. De aceea la răsăritul și apusul Soarelui el este cel mai puternic, și atunci nu aveți decât să vă așezați pe ceafa umbrei sale, iar uriașul se va îndrepta lin spre râu, iar umbra lui vă va trece peste mal”.
Calea ce duce dincolo de râu în miezul zilei, peste șarpe, care vrea să se facă punte peste pod, este respinsă de luminițele rătăcitoare. – Ce este uriașul? Prin intermediul șarpelui, ajunge în lăuntrul lumii spirituale acel suflet care poate păși plin de dăruire peste prag, prin dezvoltarea propriilor puteri sufletești, în deplină conștiență limpede de zi. Dar mai există și o altă cale, în care această conștiență limpede de zi este atenuată, ca în somnambulism. În acea stare omul este fără putere, fără conștiență proprie. Atunci, în om acționează forțe inferioare; sufletul însuși este lipsit de propriile sale puteri, este neputincios. Dar cu toate acestea omul poate viețui câte ceva din lumea spirituală, chiar dacă în mod eronat.
În împărăția frumoasei Floare-de-Crin domnește tristețea. Floarea-de-Crin este foarte nefericită, căci la picioarele ei zace moartă ultima ei bucurie, canarul, care îi însoțea cântecele cântate de ea la lăută. Floarea-de-Crin este tristă, pentru că ceea ce era pasărea pentru ea, amintirea lumii sensibile, este moartă. Dar împărățiile sensibilă și suprasensibilă formează un tot; iar armonie există numai acolo unde cele două se întrepătrund. Însă urmează să aibă loc o nouă armonizare între cele două împărății; de aceea trebuie să treacă prin moarte ceea ce este amintire a sensibilului, pentru a «deveni» apoi din nou.
În însoțitoarele Florii-de-Crin ne întâmpină trei ființe. Vom mai vorbi despre ele data viitoare [Nota 85]. Ele o completează pe Floarea-de-Crin. Bătrâna reprezintă starea actuală de conștiență, sufletul rațiunii omului, Floarea-de-Crin conștiența superioară, pe care o atinge omul dacă se jertfește ca și șarpele. Bătrâna reprezintă conștiența limpede de zi, Floarea-de-Crin conștiența clarvăzătoare la care trebuie să ajungă omul. Înainte ca omul să atingă conștiența prezentului, el a parcurs alte trei stări de conștiență, reprezentate de cele trei însoțitoare. Sunt stări cum mai apar și astăzi uneori în starea de transă, în anumite cazuri atavice, stări confuze, de vis, dar totuși stări de conștiență larg cuprinzătoare. Înainte de a ajunge la conștiența sa actuală de veghe, omul a parcurs alte trepte de conștiență, în cadrul cărora i-a fost dăruit de la natură acordul armonios între existența sensibilă și existența spirituală. – Cele trei însoțitoare dorm în timp ce are loc transformarea; ele trăiesc în noua stare fără a observa schimbarea. Lor le-a fost dăruit de la natură ceea ce alte forțe sufletești trebuie să-și cucerească mai întâi.
La urcarea templului, Floarea-de-Crin o aduce și pe bătrână cu sine. Toate cele cinci stări sufletești – care au premers sau urmează să fie dobândite – vor fi reunite de om în sine.
Conștiența cea mai înaltă, cea de care poate beneficia orice om, este atinsă de tânăr în ultima scenă.
Uliul a ucis canarul. Armonizarea dintre sensibil și spiritual nu trebuie să mai aibă loc prin privirea în urmă, prin amintirea bunurilor de odinioară ale omenirii, ci prin privirea la cele viitoare. Uliul este vestitorul viitorului, profeticul. El captează ultimele raze ale Soarelui ce apune în pieptul său, de un roșu purpuriu. Semnul acesta îl aduce pe bătrânul cu lampa, care determină transformarea și prin intermediul căruia vor fi conduși cu toții la templul inițierii. Uliul plutește deasupra acestui templu și aruncă lumina Soarelui ce răsare din nou înăuntrul templului, astfel încât acesta este luminat de o lumină tainică. Astfel, uliul unește ziua cosmică ce apune cu noua zi cosmică ce răsare. Uliul constituie acea facultate a sufletului omenesc, care presimte ceea ce va fi realitate în viitor.
În templu se desfășoară inițierea. Acolo ni se arată cum tânărul este dotat cu cele trei facultăți: Manas, Buddhi și Atma. De ce a reprezentat Goethe aceste trei facultăți exact prin acești trei regi, vom vedea data viitoare.
Templul se afla mai înainte în adâncurile Pământului. Mai înainte, pentru a ajunge la tainele superioare, omul trebuia să urmeze o școală tainică, ce-și desfășura activitatea adânc ascunsă de lumea exterioară. Dar vine timpul în care templul școlii secrete nu se mai află în adâncurile Pământului, ci el va urca la suprafață, fiind deschis tuturor, cu intrarea liberă, accesibil tuturor oamenilor. Când va veni vremea aceasta?
Să ne gândim la cuvintele enigmatice pe care le-a pronunțat șarpele în templul subpământean în urechea bătrânului; dezlegarea acestei enigme este rezervată timpului nostru. Ce a răspuns șarpele la întrebarea referitoare la decizia luată? El a spus: «Vreau să mă jertfesc, înainte de a fi jertfit!».
Vine într-adevăr pentru omenire vremea în care omul va fi gata să se jertfească, să se contopească cu natura, să se simtă activ în elementele întregii naturi, să nu se simtă doar în strâmta sa egoitate, vremea în care el va fi gata să renunțe la sinea sa ca individualitate egoistă și să pătrundă în Sinea cosmică, să se simtă ca parte a acestei Sini cosmice. – Atunci, țelul omului va fi atins, lui i se vor deschide porțile cunoașterii superioare, pe măsură ce el renunță la ceea ce îl separă de restul lumii. Atunci poate avea loc adevărata inițiere pentru om.
Acesta este timpul în care „Trei sunt cei ce domnesc pe Pământ: Înțelepciunea, Strălucirea și Puterea”. – Așa spune bătrânul cu lampa, cel care provoacă această stare. Apoi se descrie inițierea: „La primul cuvânt, regele de aur s-a ridicat în picioare, la cel de-al doilea, cel de argint, la cel de al treilea s-a ridicat încet în picioare regele de aramă, iar regele compozit s-a așezat brusc pe Pământ”. Primii trei regi, cel de aur, cel de argint și cel de aramă, sunt cele trei forțe superioare ale omului în toată puritatea lor. – În aceste trei forme omul viețuiește Dumnezeirea în sine însuși. Abia atunci când omul poate vedea în sine forțele în toată puritatea lor și în lumile lor de proveniență, abia atunci este el matur pentru inițiere. Acestea sunt forțele pure, dumnezeiești, care se manifestă și se viețuiesc pe sine în om ca gândire, simțire și voință omenească. Purificarea acestor forțe ale personalității, ale Eului inferior, constituie desfășurarea povestirii.
În ziua de azi toate acestea mai trăiesc încă haotic în om. Atâta timp cât omul este neevoluat, domnește haosul în colaborarea acestor forțe. Cel de al patrulea rege este așadar un reprezentant al omenirii actuale; dar el se scufundă în el însuși, ceea ce înseamnă că această stare a omenirii va fi înlocuită de o nouă stare, pe care o reprezintă inițierea tânărului. Totul va fi transformat. Atunci se va petrece ceea ce vestește profetic uliul, prin captarea razelor Soarelui, care sunt pregătite pentru noua zi cosmică: „Regele, regina și însoțitorii lor apar în boltirea umbrită a templului, iluminați într-o strălucire cerească”; vor domni pacea, armonia, care vor aduce liniștea în conștiența generală a omenirii.
Reprezentantul omenirii, tânărul, va fi dotat în templu cu această nouă conștiență a omenirii. El va fi dăruit cu o nouă viață; mai înainte, era condus aproape mecanic de alte forțe, nu de cele proprii ale sale. Acum, că a cucerit aceste noi puteri, se poate uni cu frumoasa Floare-de-Crin, cu conștiența clarvăzătoare, iar lumea de aici cu lumea de dincolo pot fi legate datorită șarpelui ce se jertfește, care formează fundamentul podului pe care toți oamenii pot trece încoace și încolo.
Tânărul primește forța în acest sens de la cei trei regi. El este condus de către bătrân mai întâi la cel de al treilea rege, la cel de aramă. El primește de la acesta sabia în teacă de aramă, simbolul pentru cea mai înaltă putere a omului: Atma. „Sabia în stânga, dreapta liberă!”, spune regele. În stânga trebuie să se afle ceea ce constituie puterea omului, acolo unde tăria nu este folosită în luptă, ci pentru apărare. Dreapta să fie liberă pentru muncă, pentru orice serviciu în slujba omenirii. – De la regele de argint, tânărul primește ceea ce îi poate Buddhi da omului: Înțelepciunea în acord cu sentimentul este adevărata iubire omenească. Cu această iubire trebuie să trăiască tânărul printre oameni și să pască oile. – Regele de aur așează coroana de stejar pe creștet și spune: „Cunoaște supremul!” Cunoașterea în forma sa cea mai desăvârșită, Manas, este primită de tânăr de la regele de aur. Acum se poate realiza cununia cu frumoasa Floare-de-Crin, iar unirea lor se află sub semnul iubirii: „Iubirea nu domnește, ci formează, ceea ce este mai mult”.
Forțele sufletești ce acționează subconștient – uriașul – și-au pierdut forța lor distructivă; uriașul face un ultim rău atunci când se îndreaptă buimăcit peste punte spre templu. El va fi reținut pe pământ, fiind doar un indiciu pentru un ciclu parcurs de omenire, o coloană colosală, care arată ca un ceas solar trecerea orelor, zilelor și a ciclurilor omenești.
Dacă vrem să rezumăm ceea ce a vrut Goethe să exprime prin basm, putem spune: Goethe a vrut să arate în imagini poetice evoluția și mântuirea finală a omului și a neamului omenesc. Basmul conține taina pieirii naturii inferioare și a devenirii omului superior, ca și starea unirii finale cu Dumnezeirea, care este considerată țelul final în orice misticism, ca binecuvântare și odihnă în binecuvântare, ca unire cu Dumnezeu. Atunci când a sosit momentul acestei jertfiri, atunci când „Mori și devino” a devenit realitate, atunci nu numai spiritualul devine sensibil, ci și sensibilul poate ajunge la spiritual. Atunci când va fi venit această vreme, nu le va fi posibil numai unor discipoli oculți, unor mistici iluminați să ajungă la templu, ci întregul popor va veni la el, trecând încoace și încolo în împărăția spiritului.
Acest măreț moment al evoluției omenirii a fost indicat de Goethe în basmul său. Ar mai fi încă multe de spus, în privința celor conținute în basm. Dar la multe putem face doar aluzie. Și dacă despre poet se poate spune, pe bună dreptate:
Cel ce vrea să-l înțeleagă pe poet
Trebuie să meargă în țara poeziei [Nota
86].
Tot așa trebuie să devenim conștienți și noi, dacă vrem să vorbim despre Goethe, că pentru Goethe patria sa era patria adevărului spiritual. Numai acela care cunoaște misteriile și cunoașterea misteriilor poate pătrunde întru totul bogatul conținut al acestui basm. Ceea ce ne-a fost doar indicat aici poate servi însă ca indicator de drum spre o înțelegere tot mai intimă a conținutului acestui basm.
