Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XVII

TAINA REVELATĂ A LUI GOETHE [ Nota 81 ]

BASMUL DESPRE ŞARPELE CEL VERDE ŞI FRUMOASA FLOARE-DE-CRIN (2)

Berlin, 23 februarie 1905

În urmă cu opt zile am indicat deja faptul că în Basmul-poem al lui Goethe despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin se ajunge la dezlegarea enigmei fundamentale a modului cum evoluează omul de la Eul său inferior la Eul superior, şi că la baza Basmului se află o măreaţă perspectivă asupra viitorului.

Cum poate ajunge omul la poarta care îl duce în lumea spirituală? Aceasta era problema fundamentală pentru Goethe. El abordează în modul cel mai pătrunzător această problemă şi încearcă în cele mai diferite moduri să reprezinte calea evoluţiei puterilor sufleteşti ale omului.

Pornind de la aceste mari puncte de vedere, el încearcă să arate în toate amănuntele, în calitatea sa de cunoscător, ce căi interioare are omul de străbătut.

Am rămas la clipa în care bătrânul cu lampa s-a întâlnit cu şarpele în faţa imaginilor regilor, reprezentanţii celor mai înalte puteri spirituale. Trebuie să recunoaştem în templu un simbol pentru marile şcoli tainice care au existat întotdeauna şi mai există şi în ziua de azi. În templu erau conduşi anumiţi oameni, şi prin învăţăturile şi indicaţiile pe care le primeau acolo, dacă le aplicau într-adevăr asupra lor, ajungeau treptat atât de departe, încât în final li se putea împărtăşi iniţierea.

Noi am văzut că şarpele a şuierat un cuvânt în urechea bătrânului, acţiune desfăşurată în faţa regilor. Noi ştim că acel cuvânt este cuvântul cel mai important, soluţia enigmei, despre care Goethe şi Schiller spuneau că „soluţia se află chiar în basm” [ Nota 82 ].

Faptul că soluţia se află în acel cuvânt, se deduce din comportamentul bătrânului. Căci de îndată ce şarpele a rostit cuvântul, bătrânul replică prin cuvintele pline de importanţă: «Sosit-a timpul!».

Şarpele cunoaşte cea de a patra taină; de aceea spune bătrânul: «Sosit-a timpul!» Şi când, mai târziu, aceste cuvinte sunt aduse frumoasei Floare-de-Crin, ea le consideră drept o rază de lumină, ca indiciu al eliberării ei.

Bătrânul se întoarce acasă, unde o găseşte pe soţia sa consternată. Ea îi povesteşte că fuseseră acolo două luminiţe rătăcitoare, care nu s-au purtat în mod cuviincios, care au lins aurul de pe pereţi, împrăştiindu-l apoi în faţa ei. Că mopsul mâncase din acel aur şi murise datorită acestui fapt. Şi că apoi, bătrâna a trebuit să promită că va duce ea la fluviu datoria luminiţelor rătăcitoare. Bătrânul încuviinţă acest lucru, spunând că se va ivi ocazia ca luminiţele rătăcitoare să-şi dovedească recunoştinţa. Dar, pentru început, el are sarcina de a crea din nou ordine în casă; şi el o face lăsând lampa să ardă, şi acoperind în felul acesta din nou pereţii cu aur.

S-ar părea că aici există o contradicţie. La început, în convorbirea dintre bătrân şi regele de aur, se spune: De ce vii, căci noi avem lumină! – Bătrânul răspunde: Ştiţi că nu îmi este îngăduit să luminez întunericul. – Omul trebuie să-şi cucerească mai întâi lumina lăuntrică, pe care să o aducă în întâmpinarea înţelepciunii străvechi; abia apoi poate aceasta lumina pentru el. – Iar după ce bătrânul s-a scufundat spre Soare-apune mergând cu lampa sa prin crăpăturile/culoarele Pământului, se spune: Toate culoarele Pământului prin care a trecut el s-au umplut în urma sa cu aur; căci lampa sa avea minunata însuşire să transforme toate pietrele în aur, lemnul de orice fel în argint, animalele moarte în pietre preţioase şi de a descompune orice metal. Dar pentru a-şi manifesta acest efect, trebuia să lumineze singură, căci dacă mai era şi o altă lumină în preajma ei, strălucea doar frumos şi blând, şi toate fiinţele se simţeau înviorate datorită ei. – Această contradicţie poate fi înţeleasă în sensul că ea luminează numai dacă îi vine o lumină în întâmpinare, iar atunci când nu mai există lângă ea nici o lumină, luminează într-un mod deosebit şi transformă tot ceea ce se află în jurul ei: pietrele devin aur, mopsul mort devine onix. În felul acesta avem o interpretare plină de sens.

Apoi bătrânul îi spune soţiei sale: Du-te la luntraş, du-i cele trei roade ale Pământului, iar pe căţelul mort du-l frumoasei Floare-de-Crin; aşa cum ucide ceea ce este viu, îl va învia pe cel mort prin atingerea ei. – Femeia porneşte la drum. Coşul cu mopsul cel mort este foarte uşor, dar se îngreunează când se adaugă în el roadele Pământului. Aceasta este o trăsătură importantă.

Uriaşul îi apare în cale; umbra sa îi scotoceşte în coş şi-i ia câte unul din roadele Pământului, ducându-le la gura uriaşului, care le mănâncă. Luntraşul nu poate fi satisfăcut prin restul roadelor, căci el trebuie să-i dea fluviului tributul în interval de douăzeci şi patru de ore. Bătrâna se pune chezaş în faţa fluviului şi îşi cufundă mâna în el. Mâna devine tot mai mică şi mai neagră şi în final devine invizibilă, deşi ea simte că o are încă; dacă femeia aduce fluviului tributul în intervalul promis, îşi va reprimi mâna.

Tocmai când sosi bătrâna, luntraşul aducea de pe celălalt mal un tânăr, care arăta ca paralizat. În fine, ajung amândoi pe celălalt mal, trecând peste puntea formată de către şarpe la ceasul amiezii, în împărăţia frumoasei Floare-de-Crin. O găsesc înconjurată de trei slujitoare, cântând la harpă. Este de o frumuseţe nepământeană, dar este tristă, căci pasărea de al cărei cântec se bucura, şi-a căutat adăpost lângă ea de teama unui uliu, şi a fost ucisă de atingerea ei. Ea este nefericită de această nouă spaimă. Bătrâna deplânge necazul ei, dar îi vesteşte totodată mesajul bărbatului ei, anume că a sosit vremea.

Între timp veniseră şi şarpele şi luminiţele rătăcitoare. Şarpele o consolează pe frumoasa Floare-de-Crin. Bătrâna se roagă să primească de la ea roadele lipsă, dar în împărăţia Crinului nu creşte nimic care să poarte flori şi să dea roade, de aceea ea nu le poate primi.

Se pare că vremea împlinirii a ceva important se apropie tot mai mult; dar când tânărul încearcă să o îmbrăţişeze pe frumoasa Floare-de-Crin cade mort alături de ea. Şarpele trasează un cerc magic în jurul corpului, pentru a-l feri de putreziciune, care altfel ar trebui să intervină la apusul Soarelui. În fine, după ce Soarele a apus, soseşte, condus de uliu, bătrânul cu lampa, ca şi luminiţele rătăcitoare, pe care le-a chemat bătrâna.

Fiecare se pregăteşte pentru a face ceea ce depinde de el, pentru a rezolva în mod armonios problema. Luminiţele rătăcitoare trebuie să deschidă templul, dar ele nu pot găsi singure calea către templu. Tânărul mort şi corpul păsării sunt duse de acolo, şarpele se întinde peste fluviu, şi după ce toată lumea a trecut, el se declară gata de a se jertfi.

Datorită jertfei şarpelui se modifică toate evenimentele. Mai înainte, străvechea înţelepciune acţiona în toate ţinuturile care erau date omenirii de către iniţiaţi. Înviorare aduceau religiile sufletelor care li se alăturau în mod viu. Bătrânul se scufundă spre Soare-apune; el merge în împărăţia oamenilor. Şarpele, intelectul, care tinde spre iluminare, se scufundă spre Răsărit, căci din Răsărit a strălucit întotdeauna lumina spirituală a Soarelui, care aduce cunoaştere sufletelor omeneşti.

Templul vibrează, coloanele metalice răsună –, aceasta este o imagine pentru acea stare a sufletului care preia în sine prin jertfă, legitatea lumii spirituale. În Devachan totul răsună, totul îşi exprimă esenţa în sunet. Goethe vorbeşte în «Faust», în Prologul din Cer – acesta este Devachanul – despre un Soare ce răsună. „Soarele răsună după vechea melodie, intonând cânt de întrecere între sferele frăţeşti”. Goethe are aici în vedere Soarele spiritual, pentru că cel fizic nu răsună. Atâta timp cât intelectul tinde doar spre iluminare, atâta timp cât prin strădania sa el îşi cucereşte tot mai multă lumină interioară – acest lucru se poate realiza şi prin raţiunea devenită tot mai lucidă –, atâta timp bătrânul cu lampa sa, dacă vrea să lumineze sufletului, trebuie să aibă o lumină sufletească, spre care să-şi trimită lumina. Prin voinţa de a se jertfi a sufletului, pentru acesta are loc iluminarea şi totul se transformă în jurul său. Totul este văzut acum în starea sa spirituală, nu în cea fizică. Aici sunt descrise stări pe care le parcurge sufletul omenesc în iniţiere.

Tânărul este readus la viaţă prin jertfa şarpelui, dar lui îi lipseşte, totuşi, conştienţa. Corpul şarpelui se descompune în minunate pietre preţioase, pe care bătrânul le aruncă în râu. Din ele se formează un pod durabil înspre malul celălalt. În felul acesta s-a creat o trecere liberă din împărăţia sensibilului în cea a spiritului.

Dar trebuie să aflăm mai întâi ce s-a petrecut în lăuntrul templului. Poarta se deschide, şi bătrânul spune din nou: «Sosit-a timpul!» – Templul se ridică deasupra fluviului, coliba luntraşului alcătuind un mic templu în lăuntrul celui mare, ca un fel de altar. Bătrânul devine din nou tânăr, chiar şi luntraşul şi soţia bătrânului întineresc. Aceasta din urmă se alătură celor trei tovarăşe ale frumoasei Floare-de-Crin, devenind astfel cea de a cincea dintre ele. Pentru tânăr are loc, pe parcursul următor al basmului, iniţierea. Cei trei regi îi dăruiesc ceea ce au de dăruit. Regele de aramă îi conferă sabia, spunând: Sabia în stânga, dreapta liberă! – Regele de argint îi întinde sceptrul, spunând: Paşte oile! Pe când regele de aur îi aşează coroana de stejar pe cap, avertizându-l: Recunoaşte instanţa supremă! – El este dotat cu tărie, frumuseţe şi cunoaştere.

Acum tânărul nu este numai viu, ci şi dotat cu daruri spirituale. Mai înainte îl urma pe bătrânul cu lampa aproape mecanic din lume până în templu, care mai era încă subpământean. Apoi templul se ridică la suprafaţă. Bărbatul cu lampa îl luminează pe tânăr; rămâne mereu alături de el şi îl conduce în final în faţa celor trei regi, care îi acordă darurile lor. Se spune apoi: „Ochii săi străluceau de un spirit inexprimabil” – cu el s-a îndeplinit iniţierea! Şi acum tânărului îi este îngăduit să se unească cu frumoasa Floare-de-Crin; lui îi este îngăduit să o îmbrăţişeze cu iubire, şi are loc nunta lor.

Cel de-al patrulea rege se prăbuşeşte, după ce luminiţele rătăcitoare au lins tot aurul din el. Soseşte şi uriaşul; la început, tânărul este înspăimântat, dar umbra acestuia nu mai face nici un rău. Uriaşul devine un fel de obelisc; el serveşte drept ceas solar, având figuri omeneşti artificiale în loc de cifrele indicatoare ale timpului.

Măreţe stau alături podul şi templul, poporul se revarsă în valuri spre el, puntea este plină de călători, iar templul este cel mai căutat de pe Pământ.

Acesta este sfârşitul basmului.

Momentul nu se află în prezent şi nici în trecut; el se află într-un viitor îndepărtat al evoluţiei omenirii, în care conştienţa omenirii actuale, care acum este îndreptată unilateral asupra lumii sensibile, va fi parcurs calea sufletească descrisă în basm; când omul va fi dobândit înţelepciunea, iniţierea, când lucrurile nu vor fi doar înţelese, ci şi dominate, momentul în care întreaga omenire va putea dobândi iniţierea.

Ce înseamnă toate acestea? Bătrânul cu lampa, după cum am explicat deja, este înţelepciunea străveche, care are puterea de a dezvolta o înţelepciune dumnezeiască, şi nu una omenească, puterea de a domina lucrurile şi de a transforma toate lucrurile. Această putere depune în forţele naturii amprenta spiritului. Ea ştie să transforme pietrele în aur, să nimicească metalele. Toate acestea sunt însuşiri atribuite elixirului vieţii adevăraţilor alchimişti. Cu aceasta se are în vedere o cunoaştere profundă. Goethe are în vedere, în întreaga desfăşurare a evenimentelor basmului, o stare viitoare a omenirii şi el arată calea pentru atingerea acestei stări. Dacă avem în vedere ceea ce se petrece în jurul nostru – aşa vrea Goethe să spună –, vedem evoluţia omenirii aflată într-o continuă transformare; şi natura se schimbă necontenit. Este sarcina omului să pătrundă întreaga natură fizică cu gândurile sale.

Datorită progresului său tehnic, omul este în stare să transforme produsele neprelucrate din natură în ceva care să slujească progresului cultural. Prin artă, el imprimă marmurei spiritul său. Omul transformă natura în produs al artei; el transformă tot ceea ce îi oferă natura în ceva care îi poartă pecetea. Aşa este spiritualizată astăzi natura într-un mod raţional. Omul va fi creatorul unei naturi superioare.

Aşa este devenirea omenirii; o alchimie; treptat, spiritul omului se imprimă în orice element neviu. Goethe vede într-o perspectivă amplă o lume care va fi în aşa fel transformată, încât nu va mai exista nimic din regnurile naturii ca atare, ci totul va fi transformat de spiritul omenesc astfel încât tot ceea ce este neviu să fie străbătut de acest spirit.

Această transformare exterioară a neviului este reprezentată în basm prin lumina ce radiază din lampa bătrânului, transformând pietrele şi metalele. Atunci când această lumină se cufundă însă în sufletul omenesc, ea dobândeşte şi o altă putere; ea nu-şi va mai extinde împărăţia numai asupra neviului, ci şi asupra a tot ce este viu. Prin preluarea înţelepciunii străvechi şi dobândirea de cunoştinţe lăuntrice, omul va deveni capabil să dobândească şi cu totul alte forţe. În viitor, el nu va domni numai asupra neviului, ci şi asupra viului. El va putea transforma şi viul prin alchimia sa. El va prelua în sine aceeaşi înţelepciune care a creat cândva lumea, străvechea înţelepciune a lumii, şi va deveni astfel capabil să învie ceea ce a murit.

Astfel, şi vegetalele lignificate şi uscate vor putea fi transformate de către înţelepciune. Lumea vegetală pe cale de a muri devine argint, aparenţă plină de strălucire. Dar viul, lumea animală, lumea celor sensibile merge pe o altă cale; natura lor inferioară trebuie jertfită, trebuie să moară, pentru a urca pe înălţimi. Se îndeplineşte ceea ce aflăm descris la Jakob Böhme [ Nota 83 ], care cunoştea bine aceste taine ale alchimiştilor, în următorii termeni: „Moartea este rădăcina oricărei vieţi” şi:

Cel ce nu moare înainte de a muri
Piere atunci când moare.

Este ceea ce Goethe însuşi cuprinde în următoarele cuvinte:

Şi atâta timp cât nu trăieşti aceasta: [ Nota 84 ]
Mori şi devino!
Eşti doar un oaspete mohorât
Pe acest întunecat Pământ.

Căci omul ajunge să dobândească această capacitate de a-şi configura sinea superioară, tocmai atunci când face să moară în sine natura sa inferioară. Omul este capabil să se apropie de Dumnezeire numai dacă şi-a învins natura inferioară din el.

Numai omul pregătit, cel care a trecut prin katharsis, prin probe dure şi purificare lăuntrică, poate cuprinde divinul. De aceea este ucis tânărul, care se apropie de Floarea-de-Crin înainte de a fi pregătit şi purificat.

Cel ce ridică vălul lui Isis, cel care păşeşte la imaginea Dumnezeirii încărcat cu vină, trebuie să moară din această cauză. Numai după ce s-a pregătit îndelung, abia după ce s-a familiarizat cu toate probele este el capabil să primească iniţierea. Tânărul, aşa cum ne întâmpină el mai întâi în basm, încă nu şi-a purificat lăuntrul. Şi atunci când vrea să pătrundă cu o astfel de constituţie sufletească în împărăţia spiritului, el este paralizat, iar mai târziu, când vrea să se apropie cu forţa de Floarea-de-Crin, el este ucis. În «Faust» aflăm că Faust poate foarte bine pătrunde prin magie în împărăţia spiritului, acolo unde se află aceia care nu se mai află în existenţă pământeană fizică: Paris şi Elena. Dar el este condus de Mefistofel, nu de propria sa activitate sufletească, şi de aceea el este paralizat. Numai omul purificat prin suferinţă şi durere, purtat de o voinţă şi o strădanie serioasă poate merge înainte, poate afla intrarea corectă în această lume, după ce el s-a pregătit suficient prin „lampă”. Abia atunci poate el spera să ajungă la iniţiere.

Bătrânul cu lampa se întoarce la colibă. Acolo au fost, între timp, luminiţele rătăcitoare. El o găseşte pe soţia sa foarte necăjită, pentru că luminiţele s-au purtat necuviincios cu ea, lingând apoi tot aurul care acoperea pereţii din timpuri străvechi. Au numit-o în zburdălnicia lor regină a lor, şi s-au scuturat apoi de aurul pe care-l linseseră de pe pereţi. Mopsul a mâncat din aurul scuturat, şi iată-l zăcând mort. Luminiţele rătăcitoare sunt reprezentantele personalităţii inferioare, plină de pofte, ele preiau orice aur al cunoaşterii, oriunde îl găsesc, dar în mod vanitos, pentru plăcerea proprie, într-o dispoziţie sufletească egoistă. De aceea ele nu pot recunoaşte valoarea mai profundă a aurului; ele nu îi acordă respectul cuvenit şi îl aruncă imediat de la ele. Luntraşului îi presară dinainte aurul scuturat de pe ele. Luntraşul se sperie de acest aur, în care este implicată personalitatea plină de pofte. El spune: fluviul – astralitatea cosmică pură – nu poate folosi aşa ceva; el se înspumează sălbatic de la acestea. Dar şarpele transformă acest aur; el îl foloseşte în strădania sa căutătoare. El simte că trebuie să-şi plece capul spre Pământ, pentru a putea înainta. Luminiţele rătăcitoare au datorită aurului idei şi concepte, dar acestea sunt abstracţiuni, ele sunt încremenite; luminiţele rătăcitoare înseşi sunt neproductive. Şarpele face ca aurul să devină valoros; de aceea, el devine luminos dinlăuntru spre afară. El face ca aurul să devină rodnic; datorită aurului gândirea sa devine astfel încât el poate pătrunde prin intermediul ei în esenţa lucrurilor. În cazul luminiţelor rătăcitoare, aurul duce doar la linia verticală, la acea constituţie sufletească de licărire, fără viaţă interioară, care pierde înrudirea cu ceea ce se află dedesubtul ei.

Animalul, mopsul, nu poate prelua înţelepciunea; el este ucis de ea. Pe el se verifică acum efectul lămpii. Atâta timp cât a trăit, lampa nu a avut capacitatea de a-l înălţa spre Dumnezeu; acest lucru este posibil numai prin uciderea însuşirilor inferioare. Bătrânul cu lampa poate transforma neviul, mopsul, într-un frumos onix. Alternanţa culorilor negru şi maro în preţioasa piatră face din el o operă de artă rară – dar el nu-l poate însufleţi. Înţelepciunea singură nu poate conferi viaţă; în acest scop trebuie să mai contribuie şi alte forţe. Mopsul poate primi viaţă numai după ce a trecut prin moarte. Moartea înseamnă mortificarea a ceea ce este de natură nedivină, a tuturor poftelor inferioare. Goethe ne indică în felul acesta că şi animalele se află într-o evoluţie ascendentă, chiar dacă nu animalul individual; specia animală este cea care este destinată perfecţiunii.

Goethe era teosof; de aceea cunoştea el această înţelepciune străveche despre ascensiunea şi purificarea tuturor fiinţelor, pe care o conţin, în miezul lor, toate religiile. În toate sistemele religioase licăreşte străvechea înţelepciune a lumii; adevărul ei străluceşte în toate confesiunile religioase ale diverselor popoare ale Pământului. Goethe ne prezintă această înţelepciune în bătrân. Dar nu este suficient numai ceea ce reţine şi stăpâneşte poftele şi pasiunile inferioare. O înţelepciune şi mai înaltă trebuie să apară; înţelepciunea străveche este înlocuită cu o înţelepciune superioară. Acest lucru ne este indicat prin ceea ce se desfăşoară în casa bătrânului: „Focul din cămin arsese complet; bătrânul acoperi cărbunii cu multă cenuşă, dădu bucăţile strălucitoare de aur la o parte şi acum lampa sa lumina iarăşi în cea mai frumoasă strălucire”.

Învăţătura tainică, în care este ascunsă străvechea înţelepciune, este bun al omenirii deja de multe mii de ani. A existat un jurământ sever de menţinere a acestei taine; lumina înţelepciunii putea lumina numai pentru acela care era pregătit în acest sens. Şarpele care se jertfeşte reprezintă pentru noi sinea superioară a omului, care ajunge la cunoaştere. Lămpii nu îi este îngăduit să lumineze întunericul; înţelepciunea învăţătorului nu trebuie să ajungă la aceia care vor doar să o preia, ci la aceia care îi vin în întâmpinare prin viaţa lor lăuntrică. Dar acestea se referă numai la cea mai înaltă iluminare. Marii învăţători ai omenirii, marii iniţiaţi sunt mereu activi. Acţiunea străvechii înţelepciuni se desfăşoară încontinuu, ea are loc chiar şi când nu luminează nici o altă lumină, dacă ea nu este tulburată. În această aparentă contradicţie noi aflăm o semnificaţie profundă. Tot ceea ce s-a desfăşurat în decursul evoluţiei omenirii s-a petrecut datorită influenţei străvechii înţelepciuni. În spatele a tot ceea ce s-a petrecut prin intermediul oamenilor de la o cultură la alta se află păstrătorii acestei străvechi înţelepciuni, iniţiaţii; ei dirijează destinele şi evenimentele ce se desfăşoară pe planul exterior al istoriei lumii.

Să o privim acum pe soţia bătrânului; prin ea ne întâmpină o figură feminină. Diferitele stări sufleteşti sunt reprezentate în cadrul misticii prin diverse figuri feminine. Bătrâna este starea sufletească a omenirii prezente, care persistă în viaţa sensibilă. Ea este căsătorită cu bătrânul cu lampa. Omenirea este unită cu înţelepciunea străveche. Înţelepciunea străveche acţionează şi în omenirea actuală; fără ea, omenirea nu ar putea dăinui. Această înţelepciune străveche s-a unit dintotdeauna cu omenirea dotată cu facultăţi sensibile.

Femeia merge la luntraş, care reprezintă forţele naturii. Ea trebuie să plătească datoria luminiţelor rătăcitoare. Omenirea prezentului este datoare faţă de natură. Sinea inferioară, omul care nu se simte dotat decât cu corpul fizic, trebuie să plătească tribut faţă de restul naturii, care face şi ea parte din el, chiar dacă el nu o simte ca atare. Viaţa sufletească pâlpâitoare a luminiţelor rătăcitoare nu recunoaşte acest lucru; ele nu pot pătrunde până la astfel de concepte. Dar cu toate acestea, legea acţionează: „ele se simt legate de pământ într-un mod de neînţeles; este sentimentul cel mai neplăcut pe care l-au avut ele vreodată”. Luminiţele rătăcitoare reprezintă, după cum am mai spus, cunoaşterea inferioară. Omul dotat cu sensibilitate, a devenit astfel numai pentru că a trecut prin întreaga natură. Aceasta ne apare în imaginea fluviului.

Fluviul, fluviul pasiunilor ce se revarsă, trebuie să-şi primească tributul prin „roadele Pământului”. Cele trei fructe cu frunze învăluitoare sunt învelişurile adevăratului om, ale Sinei propriu-zise. Sinea provine din Împărăţia aflată dincolo de fluviu. Pentru a se ajunge în împărăţia astralului, trebuie trecut fluviul; acestuia trebuie să-i fie plătit tributul roadelor cu foi învăluitoare. Bătrâna – forţa sufletească sănătoasă, raţională – poate aduce cele datoare reprezentantului puterilor sufleteşti active inconştient în om, adică luntraşului, dar nu întru totul; pentru aceasta conştienţa generală actuală nu este suficientă. Şi pentru că bătrâna rămâne datoare, ceea ce este vizibil, sensibil, dispare. El poate apărea la o nouă viaţă numai prin pătrunderea în spiritual.

Uriaşul a făcut ca datoria faţă de luntraş să nu poată fi plătită; el a luat o parte din roadele pe care ea voia să le ducă la râu, şi le-a consumat. Mai înainte, şarpele le spusese luminiţelor rătăcitoare, care voiau să ştie cum pot ajunge în împărăţia frumoasei Floare-de-Crin: „Uriaşul nu poate face nimic cu corpul său; mâinile sale nu pot ridica nici un pai, umerii săi nu pot purta nici un snop de orez; dar umbra sa poate face mult, chiar totul. De aceea la răsăritul şi apusul Soarelui el este cel mai puternic, şi atunci nu aveţi decât să vă aşezaţi pe ceafa umbrei sale, iar uriaşul se va îndrepta lin spre râu, iar umbra lui vă va trece peste mal”.

Calea ce duce dincolo de râu în miezul zilei, peste şarpe, care vrea să se facă punte peste pod, este respinsă de luminiţele rătăcitoare. – Ce este uriaşul? Prin intermediul şarpelui, ajunge în lăuntrul lumii spirituale acel suflet care poate păşi plin de dăruire peste prag, prin dezvoltarea propriilor puteri sufleteşti, în deplină conştienţă limpede de zi. Dar mai există şi o altă cale, în care această conştienţă limpede de zi este atenuată, ca în somnambulism. În acea stare omul este fără putere, fără conştienţă proprie. Atunci, în om acţionează forţe inferioare; sufletul însuşi este lipsit de propriile sale puteri, este neputincios. Dar cu toate acestea omul poate vieţui câte ceva din lumea spirituală, chiar dacă în mod eronat.

În împărăţia frumoasei Floare-de-Crin domneşte tristeţea. Floarea-de-Crin este foarte nefericită, căci la picioarele ei zace moartă ultima ei bucurie, canarul, care îi însoţea cântecele cântate de ea la lăută. Floarea-de-Crin este tristă, pentru că ceea ce era pasărea pentru ea, amintirea lumii sensibile, este moartă. Dar împărăţiile sensibilă şi suprasensibilă formează un tot; iar armonie există numai acolo unde cele două se întrepătrund. Însă urmează să aibă loc o nouă armonizare între cele două împărăţii; de aceea trebuie să treacă prin moarte ceea ce este amintire a sensibilului, pentru a «deveni» apoi din nou.

În însoţitoarele Florii-de-Crin ne întâmpină trei fiinţe. Vom mai vorbi despre ele data viitoare [ Nota 85 ]. Ele o completează pe Floarea-de-Crin. Bătrâna reprezintă starea actuală de conştienţă, sufletul raţiunii omului, Floarea-de-Crin conştienţa superioară, pe care o atinge omul dacă se jertfeşte ca şi şarpele. Bătrâna reprezintă conştienţa limpede de zi, Floarea-de-Crin conştienţa clarvăzătoare la care trebuie să ajungă omul. Înainte ca omul să atingă conştienţa prezentului, el a parcurs alte trei stări de conştienţă, reprezentate de cele trei însoţitoare. Sunt stări cum mai apar şi astăzi uneori în starea de transă, în anumite cazuri atavice, stări confuze, de vis, dar totuşi stări de conştienţă larg cuprinzătoare. Înainte de a ajunge la conştienţa sa actuală de veghe, omul a parcurs alte trepte de conştienţă, în cadrul cărora i-a fost dăruit de la natură acordul armonios între existenţa sensibilă şi existenţa spirituală. – Cele trei însoţitoare dorm în timp ce are loc transformarea; ele trăiesc în noua stare fără a observa schimbarea. Lor le-a fost dăruit de la natură ceea ce alte forţe sufleteşti trebuie să-şi cucerească mai întâi.

La urcarea templului, Floarea-de-Crin o aduce şi pe bătrână cu sine. Toate cele cinci stări sufleteşti – care au premers sau urmează să fie dobândite – vor fi reunite de om în sine.

Conştienţa cea mai înaltă, cea de care poate beneficia orice om, este atinsă de tânăr în ultima scenă.

Uliul a ucis canarul. Armonizarea dintre sensibil şi spiritual nu trebuie să mai aibă loc prin privirea în urmă, prin amintirea bunurilor de odinioară ale omenirii, ci prin privirea la cele viitoare. Uliul este vestitorul viitorului, profeticul. El captează ultimele raze ale Soarelui ce apune în pieptul său, de un roşu purpuriu. Semnul acesta îl aduce pe bătrânul cu lampa, care determină transformarea şi prin intermediul căruia vor fi conduşi cu toţii la templul iniţierii. Uliul pluteşte deasupra acestui templu şi aruncă lumina Soarelui ce răsare din nou înăuntrul templului, astfel încât acesta este luminat de o lumină tainică. Astfel, uliul uneşte ziua cosmică ce apune cu noua zi cosmică ce răsare. Uliul constituie acea facultate a sufletului omenesc, care presimte ceea ce va fi realitate în viitor.

În templu se desfăşoară iniţierea. Acolo ni se arată cum tânărul este dotat cu cele trei facultăţi: Manas, Buddhi şi Atma. De ce a reprezentat Goethe aceste trei facultăţi exact prin aceşti trei regi, vom vedea data viitoare.

Templul se afla mai înainte în adâncurile Pământului. Mai înainte, pentru a ajunge la tainele superioare, omul trebuia să urmeze o şcoală tainică, ce-şi desfăşura activitatea adânc ascunsă de lumea exterioară. Dar vine timpul în care templul şcolii secrete nu se mai află în adâncurile Pământului, ci el va urca la suprafaţă, fiind deschis tuturor, cu intrarea liberă, accesibil tuturor oamenilor. Când va veni vremea aceasta?

Să ne gândim la cuvintele enigmatice pe care le-a pronunţat şarpele în templul subpământean în urechea bătrânului; dezlegarea acestei enigme este rezervată timpului nostru. Ce a răspuns şarpele la întrebarea referitoare la decizia luată? El a spus: «Vreau să mă jertfesc, înainte de a fi jertfit!».

Vine într-adevăr pentru omenire vremea în care omul va fi gata să se jertfească, să se contopească cu natura, să se simtă activ în elementele întregii naturi, să nu se simtă doar în strâmta sa egoitate, vremea în care el va fi gata să renunţe la sinea sa ca individualitate egoistă şi să pătrundă în Sinea cosmică, să se simtă ca parte a acestei Sini cosmice. – Atunci, ţelul omului va fi atins, lui i se vor deschide porţile cunoaşterii superioare, pe măsură ce el renunţă la ceea ce îl separă de restul lumii. Atunci poate avea loc adevărata iniţiere pentru om.

Acesta este timpul în care „Trei sunt cei ce domnesc pe Pământ: Înţelepciunea, Strălucirea şi Puterea”. – Aşa spune bătrânul cu lampa, cel care provoacă această stare. Apoi se descrie iniţierea: „La primul cuvânt, regele de aur s-a ridicat în picioare, la cel de-al doilea, cel de argint, la cel de al treilea s-a ridicat încet în picioare regele de aramă, iar regele compozit s-a aşezat brusc pe Pământ”. Primii trei regi, cel de aur, cel de argint şi cel de aramă, sunt cele trei forţe superioare ale omului în toată puritatea lor. – În aceste trei forme omul vieţuieşte Dumnezeirea în sine însuşi. Abia atunci când omul poate vedea în sine forţele în toată puritatea lor şi în lumile lor de provenienţă, abia atunci este el matur pentru iniţiere. Acestea sunt forţele pure, dumnezeieşti, care se manifestă şi se vieţuiesc pe sine în om ca gândire, simţire şi voinţă omenească. Purificarea acestor forţe ale personalităţii, ale Eului inferior, constituie desfăşurarea povestirii.

În ziua de azi toate acestea mai trăiesc încă haotic în om. Atâta timp cât omul este neevoluat, domneşte haosul în colaborarea acestor forţe. Cel de al patrulea rege este aşadar un reprezentant al omenirii actuale; dar el se scufundă în el însuşi, ceea ce înseamnă că această stare a omenirii va fi înlocuită de o nouă stare, pe care o reprezintă iniţierea tânărului. Totul va fi transformat. Atunci se va petrece ceea ce vesteşte profetic uliul, prin captarea razelor Soarelui, care sunt pregătite pentru noua zi cosmică: „Regele, regina şi însoţitorii lor apar în boltirea umbrită a templului, iluminaţi într-o strălucire cerească”; vor domni pacea, armonia, care vor aduce liniştea în conştienţa generală a omenirii.

Reprezentantul omenirii, tânărul, va fi dotat în templu cu această nouă conştienţă a omenirii. El va fi dăruit cu o nouă viaţă; mai înainte, era condus aproape mecanic de alte forţe, nu de cele proprii ale sale. Acum, că a cucerit aceste noi puteri, se poate uni cu frumoasa Floare-de-Crin, cu conştienţa clarvăzătoare, iar lumea de aici cu lumea de dincolo pot fi legate datorită şarpelui ce se jertfeşte, care formează fundamentul podului pe care toţi oamenii pot trece încoace şi încolo.

Tânărul primeşte forţa în acest sens de la cei trei regi. El este condus de către bătrân mai întâi la cel de al treilea rege, la cel de aramă. El primeşte de la acesta sabia în teacă de aramă, simbolul pentru cea mai înaltă putere a omului: Atma. „Sabia în stânga, dreapta liberă!”, spune regele. În stânga trebuie să se afle ceea ce constituie puterea omului, acolo unde tăria nu este folosită în luptă, ci pentru apărare. Dreapta să fie liberă pentru muncă, pentru orice serviciu în slujba omenirii. – De la regele de argint, tânărul primeşte ceea ce îi poate Buddhi da omului: Înţelepciunea în acord cu sentimentul este adevărata iubire omenească. Cu această iubire trebuie să trăiască tânărul printre oameni şi să pască oile. – Regele de aur aşează coroana de stejar pe creştet şi spune: „Cunoaşte supremul!” Cunoaşterea în forma sa cea mai desăvârşită, Manas, este primită de tânăr de la regele de aur. Acum se poate realiza cununia cu frumoasa Floare-de-Crin, iar unirea lor se află sub semnul iubirii: „Iubirea nu domneşte, ci formează, ceea ce este mai mult”.

Forţele sufleteşti ce acţionează subconştient – uriaşul – şi-au pierdut forţa lor distructivă; uriaşul face un ultim rău atunci când se îndreaptă buimăcit peste punte spre templu. El va fi reţinut pe pământ, fiind doar un indiciu pentru un ciclu parcurs de omenire, o coloană colosală, care arată ca un ceas solar trecerea orelor, zilelor şi a ciclurilor omeneşti.

Dacă vrem să rezumăm ceea ce a vrut Goethe să exprime prin basm, putem spune: Goethe a vrut să arate în imagini poetice evoluţia şi mântuirea finală a omului şi a neamului omenesc. Basmul conţine taina pieirii naturii inferioare şi a devenirii omului superior, ca şi starea unirii finale cu Dumnezeirea, care este considerată ţelul final în orice misticism, ca binecuvântare şi odihnă în binecuvântare, ca unire cu Dumnezeu. Atunci când a sosit momentul acestei jertfiri, atunci când „Mori şi devino” a devenit realitate, atunci nu numai spiritualul devine sensibil, ci şi sensibilul poate ajunge la spiritual. Atunci când va fi venit această vreme, nu le va fi posibil numai unor discipoli oculţi, unor mistici iluminaţi să ajungă la templu, ci întregul popor va veni la el, trecând încoace şi încolo în împărăţia spiritului.

Acest măreţ moment al evoluţiei omenirii a fost indicat de Goethe în basmul său. Ar mai fi încă multe de spus, în privinţa celor conţinute în basm. Dar la multe putem face doar aluzie. Şi dacă despre poet se poate spune, pe bună dreptate:

Cel ce vrea să-l înţeleagă pe poet
Trebuie să meargă în ţara poeziei [ Nota 86 ].

Tot aşa trebuie să devenim conştienţi şi noi, dacă vrem să vorbim despre Goethe, că pentru Goethe patria sa era patria adevărului spiritual. Numai acela care cunoaşte misteriile şi cunoaşterea misteriilor poate pătrunde întru totul bogatul conţinut al acestui basm. Ceea ce ne-a fost doar indicat aici poate servi însă ca indicator de drum spre o înţelegere tot mai intimă a conţinutului acestui basm.