Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XVIII

TAINA REVELATĂ A LUI GOETHE

«NOUA MELUSINE» ŞI «NOUL PARIS»[ Nota 87 ] (3)

Berlin, 2 martie 1905

În cele două conferinţe precedente am încercat să vă expun imaginile simbol fundamentale din basmele cu înţeles profund ale lui Goethe. Noi am văzut, cum a redat Goethe, ca şi misticii timpurilor vechi, adevărurile pe care le considerau cele mai profunde, în imagini simbolice nuanţate.

Astăzi vă rog să-mi permiteţi să mai adaug la acestea alte două basme: «Noua Melusine» şi aşa-numita poveste a băiatului, «Noul Paris». S-ar putea părea că în aceste basme se află ceva artificial, pedant, dar dacă vă veţi adânci în imaginile lor, veţi vedea că şi aici este posibil să se dea o explicaţie doar pe baza unei interpretări esoterice, mistice.

Goethe a intercalat povestea despre «Noua Melusine» într-un anumit loc al «Anilor de drumeţie» [ Nota 88 ] (1807). Cine pătrunde spiritul lui Goethe, nu se va dărui niciodată părerii superficiale că pentru el ar fi aici vorba doar de a alătura imaginile ca într-un caleidoscop, că ar putea fi vorba doar de un simplu joc cu imagini. Ci el va înţelege că Goethe a exprimat aici lăuntrul său cel mai profund.

Un om povesteşte cum, pentru a-şi dezvolta sufletul spre facultăţi tot mai înalte, „a renunţat la vorbire, în măsura în care prin aceasta se exprimă ceva banal sau întâmplător; dar tocmai în felul acesta şi-a dezvoltat un alt talent oratoric, care acţionează intenţionat în mod comprehensiv, înţelept şi îmbucurător”. – La fel ca acest om, şi Wilhelm Meister are de a face cu frăţii secrete, fiind condus de îndrumători tainici.

Acel om îşi revede şi-şi ordonează experienţele vieţii într-un mod liniştit. De acest proces se leagă forţa de imaginaţie, care conferă viaţă şi mişcare celor petrecute. Aşadar cel care ne vorbeşte în acest basm este un filosof, iar în clipa în care ajunge la finalul istorisirii şi dobândeşte dorul de a-şi înălţa sufletul înspre o stare superioară, înţelege totodată şi idealurile filosofilor.

Să lăsăm acum basmul «Noua Melusine» să treacă prin faţa sufletului în privinţa trăsăturilor sale esenţiale, care ne conduc adânc în fiinţa lui Goethe.

Un tânăr cunoaşte într-un han o femeie ciudată, care face o impresie deosebită asupra lui. El vede că ea duce cu sine o casetă, pe care o păstrează cu grijă. El o întreabă dacă nu poate face ceva pentru ea, care să-i facă plăcere. Ea îl roagă să întreprindă în locul ei mai departe călătoria cu caseta, deoarece ea trebuie să rămână un timp în locul acela. Dar el trebuie să ia o cameră separată pentru casetă şi să încuie acea cameră cu o cheie anume, pentru ca uşa să nu poată fi deschisă de nici o altă cheie. El pleacă, dar în timpul călătoriei rămâne fără bani; doamna apare şi îl ajută în acest sens. Iarăşi rămâne fără bani; ajunge să creadă că în casetă se află ceva care se poate preface în bani. Descoperă o crăpătură în casetă, priveşte înăuntru, de acolo vine o lumină. Vede o încăpere cu un întreg popor de pitici, printre care fata care i-a dat caseta. Ea are înfăţişare dublă, afară se află în mărime umană, înăuntru, ca pitic. El se sperie foarte tare, doamna îi apare din nou, şi îi spune cum trebuie să se comporte cu caseta. Doamna îi spune că adevărata ei înfăţişare este cea minusculă, şi-i mai spune următoarea poveste.

Neamul piticilor a existat cu mult timp înainte de neamul oamenilor, pe când Pământul se mai afla încă în starea de foc. El nu s-a putut menţine, pentru că un neam de balauri s-a luptat cu el. Pentru salvarea piticilor, a fost creat un neam de uriaşi, dar aceştia au trecut curând de partea balaurilor, astfel încât, pentru protecţia piticilor a trebuit să se nască un nou neam de cavaleri, sau, cum a fost formulat în varianta originară, un neam de eroi. În felul acesta se află pe de o parte balauri şi uriaşi, pe de altă parte pitici şi eroi. Dar piticii se micşorează tot mai mult, astfel încât apare necesitatea ca, din când în când, cineva din neamul lor să iasă la suprafaţă, pentru a aduce puteri noi din neamul oamenilor.

Tânărul vrea să se unească cu doamna, şi după câteva alte aventuri ea îi spune că pentru asta trebuie să devină el însuşi pitic. Ea îi pune un inel pe deget, tânărul devine mic ca un pitic şi intră el însuşi în lumea ei, pe care o văzuse în casetă. Acum, el este unit cu doamna aceea. Dar curând se naşte în el dorul după ţara oamenilor, face rost de o pilă, îşi pileşte inelul şi ţâşneşte brusc în înălţime, devenind iarăşi om.

La sfârşitul basmului, când în tânăr se trezeşte dorinţa de a fi iarăşi om, Goethe face o remarcă interesantă, care este importantă pentru înţelegerea basmului. El îl face pe tânăr să spună: „Acum înţeleg eu pentru prima dată, ce înţelegeau filosofii prin idealurile lor, de care oamenii urmau să fie atât de chinuiţi. Aveam un ideal despre mine însumi, şi-mi apăream uneori în vis ca un uriaş!”.

Vrem să vedem acum ce voia Goethe să spună prin acest basm. Neamul piticilor, creat înainte de balauri, uriaşi şi oameni, ne conduce pe drumul nostru. Poporul piticilor „este în continuare activ şi harnic, ca întotdeauna. În vremurile vechi, cele mai renumite realizări ale lor erau săbiile care-l urmăreau pe duşman, atunci când erau aruncate în urma lui, lanţurile invizibile şi care înlănţuiau în mod tainic, scuturile de nepătruns. Acum, ei se preocupă în principal cu probleme de comoditate şi curăţenie”. Aci ni se indică ceea ce misticii numesc „scânteia divină” din sufletul omenesc, Eul omului, pe care Dumnezeirea l-a cufundat în trupul omenesc. Acest Eu al omului avea cândva puteri magice, o tainică forţă magică, acum el serveşte la a pune la dispoziţia oamenilor Pământul prin toate lucrările lor, căci în toate acestea acţionează spiritul omului, Eul.

Ce este caseta? O lume, desigur, o lume mică, dar completă. Omul este un microcosmos, o mică lume în cadrul celei mari. Caseta nu este altceva decât imaginea sufletului omenesc însuşi. Raţiunea omenească şi conştienţa prezentului constituie, aşa cum am văzut în basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin în soţia bătrânului, ceea ce realizează imagini ale lumii mari, imagini în mic. Ce este ceea ce e reunit în sufletul omenesc drept sumă a gândurilor? Acel ceva este scânteia divină. Dacă am putea vedea în sufletul omenesc, am descoperi scânteia divină, care în trecutul îndepărtat era aprinsă numai în oamenii dotaţi cu o conştienţă confuză, de vis, laolaltă cu germenul stărilor viitoare. Această scânteie divină care licăreşte în sufletul omenesc a precedat orice stare fizică. În comparaţie cu mărimea viitoare a desăvârşirii umane, ceea ce trăieşte astăzi în el este doar o sămânţă, doar ceva pitic.

Mai înainte au existat şi alte rase omeneşti; înaintea noastră au trăit atlanţii, înaintea lor lemurienii, şi aşa mai departe [ Nota 89 ]. La mijlocul acestei a treia rase, a rasei lemuriene, a avut loc această dotare a omului cu scânteia divină, cu conştienţa. Eul este în om germenul veşniciei, pe care el o poate cuceri prin evoluţie, ca viaţă conştientă de sine.

Această conştienţă venea dintr-o altă lume; ea a precedat deci începuturile omului, şi a existat înaintea celorlalte părţi componente ale omului (Kamamanas). În ziua de azi, această conştienţă de Eu mai este încă legată de pasiuni. Adevăratul filosof se străduieşte să elibereze divinul din om de sensibil, pentru ca să devină conştient de originea sa divină; Manas este eliberat de Kama. Acest Manas eliberat va dezvolta apoi din sine pe Buddhi, conştienţa de sine în lumea divină, pentru a tinde apoi înspre Atma.

Noi ştim că această entitate spirituală a omului a trecut prin cele mai diferite înfăţişări. Una dintre aceste înfăţişări este descrisă drept cea a balaurului. Şi în «Doctrina secretă» a lui H.P.Blavatsky [ Nota 90 ] aflăm de balauri de foc drept imagini-simbol ale timpului în care a coborât omul din înalta sa spiritualitate.

Trecerea prin statura fizică brută este desemnată prin starea de uriaş. Omul trebuie să se înnobileze, el se înalţă spre o înfăţişare tot mai fină, devine, erou, cavaler. Aceşti cavaleri ai spiritului au căutat mereu să încheie o alianţă cu idealul adevăratei omenii; ei trebuiau să trăiască în bună înţelegere cu piticii. „Şi aşa s-a întâmplat, că mai apoi uriaşii au ţinut mereu cu balaurii, iar cavalerii cu piticii”.

Apoi femeia îi povesteşte că „tot ceea ce a fost cândva mare, trebuie să devină mic şi să scadă, aşa suntem şi noi în situaţia ca după crearea lumii să trebuiască mereu să scădem şi să devenim mai mici, dar în primul rând acesta este cazul pentru familia regală”. De aceea, „din când în când, trebuie ca o prinţesă din familia regală să fie trimisă afară din casa regală, pentru a se căsători cu un cavaler onorabil, pentru ca neamul piticilor să se împrospăteze şi să fie salvat de la completa distrugere”. Căci fratele născut după ea este atât de mic, „încât doicile l-au pierdut chiar, căci le-a căzut din scutece, şi nu se mai ştie pe unde a ajuns”.

Este adus un inel – inelul a fost întotdeauna simbol al personalităţii – şi prin intermediul acestui inel omul devine pitic şi se uneşte cu cavalerii adepţi ai piticilor.

Prin ce evoluează neamul piticilor? Prin aceea că trece prin omenirea fizică, prin diversele stări de conştienţă. Prin ce anume se dezvoltă mai departe actuala conştienţă? Prin legea evoluţiei karmice a omului. Să considerăm, pentru început, un exemplu. Copilul învaţă să citească şi să scrie; toate strădaniile pe care le face în acest sens, sunt uitate, dar lui îi rămâne facultatea de a citi şi de a scrie. Omul a preluat în sine roadele strădaniilor sale. Ceea ce a existat pentru început afară, fiind răspândit în natura fizică, a devenit parte a sa. „Ceea ce gândeşti şi faci astăzi, eşti mâine”, sau, cum spune Biblia: „Ce semănaţi, aceea veţi culege” [ Nota 91 ].

Noi suntem produsul, rezultatul timpurilor trecute. Sufletul nostru ar fi gol, dacă nu ar aduna experienţe din lumea exterioară. Sufletul nostru ar dispărea, dacă nu şi-ar prelua lecţiile primite de la lumea din afară.

Dacă vrem să transformăm într-adevăr în Sine interioară lucrurile pe care le aflăm, trebuie să le prelucrăm. Aceasta este legea evoluţiei şi involuţiei, prin care ne dezvoltăm entitatea. Trebuie să ne adunăm puteri din lumea înconjurătoare. Noi strângem experienţe din lumea exterioară, pentru a face din el proprietate spirituală personală. Apoi spiritul prelucrează în orele de sărbătoare experienţele pe care le-a adunat, pentru a se întoarce apoi în lumea exterioară. Conceptele noastre s-ar pipernici, s-ar micşora, dacă noi ne-am retrage mereu din lumea exterioară. Este un proces de respiraţie spirituală, acel „A da şi a lua”. Noi ne dezvoltăm lumea interioară înspre afară şi absorbim înlăuntru lumea exterioară. Acest proces de evoluţie şi involuţie este expus în mod semnificativ de Goethe în acest basm. El este indicat în cuvintele tânărului, relativ la ceea ce se numeşte ideal. Ceea ce îl înalţă pe om deasupra tuturor celorlalte făpturi, este capacitatea lui de a-şi forma idealuri, este capacitatea sa de a se îndrepta înspre un viitor superior. Prin faptul că omul oferă adevărului posibilitatea de a creşte într-un viitor superior, el cultivă idealismul.

Goethe a exprimat într-un mod deosebit de frumos acest adevăr şi în basmul despre «Noul Paris». În acest basm, Goethe vorbeşte despre sine însuşi. Acest lucru este spus la începutul [ Nota 92 ] lucrării «Poezie şi adevăr». Cu puţin timp mai înainte, tânărul Goethe a încercat „să se apropie într-un fel de marele Dumnezeu al naturii, de Creatorul şi Menţinătorul Cerului şi al Pământului”, prin aceea că i-a înălţat un altar. „Produsele naturii urmau să reprezinte în mod simbolic lumea, deasupra acestora urma să ardă o flacără, semnificând firea omenească ce tânjeşte spre Dumnezeire”. Băiatul aprinde lumânarea de la lumina Soarelui ce apune. Dar în final cele adunate cu atâta trudă se distrug şi el ajunge la concluzia „cât de periculos este să vrei să te apropii de Dumnezeu pe astfel de căi”. Faptul că Goethe a stabilit că drumul pe care te poţi apropia de Dumnezeu poate consta numai în aceea ca omul să trezească facultăţile latente în el, am putut arăta în basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin. Şi în «Povestea băiatului» indică el această cale.

Acest basm începe prin faptul că Goethe descrie cum lui, ca băiat, i-a apărut în vis în dimineaţa de Rusalii zeul Mercur, dăruindu-i trei mere frumoase, unul roşu, unul galben şi unul verde. Acestea se transformă în mâna lui în pietre preţioase şi el zăreşte într-însele trei figuri feminine, pentru care el trebuie să aleagă, la solicitarea lui Mercur, trei tineri demni de aceasta.

În timp ce le privea uluit, acestea dispar; apare o a patra făptură feminină, care dansează pe mâna lui, şi care, deoarece el încearcă să o prindă, îl loveşte pe frunte, astfel încât el îşi pierde conştienţa.

După ce se trezeşte, se îmbracă de sărbătoare, pentru a face vizite, şi ajunge în faţa porţii, o poartă ciudată aflată într-un zid. Poarta nu are cheie.

Un bărbat cu o barbă lungă o deschide dinăuntru; acesta se asemănă unui oriental, dar îşi face semnul crucii şi se vede că este creştin. El arată băiatului grădina, care este minunat de frumoasă. Din tufişuri, păsările ciripesc foarte limpede: «Paris», «Paris», apoi «Narcis», «Narcis».

Apoi noul Paris zăreşte o grădină şi mai minunată dincolo de un fel de zid viu. Întreabă dacă i se îngăduie să intre. Bătrânul îi îngăduie, după ce el a depus pălăria şi spada. Condus de mâna bătrânului, el vede lucruri şi mai minunate. Zăreşte în spatele unui grilaj alcătuit din suliţe şi lănci o grădină şi mai frumoasă, înconjurată de un canal. Acum trebuie să-şi pună un alt veşmânt; el primeşte un fel de costum oriental. Îi sunt arătate în mod avertizator, trei funii. Acum, suliţele şi lăncile se întind peste apă, formând un pod de aur, peste care păşeşte. Îi vine în întâmpinare fata care dansase pe mâna lui, şi care îi scăpase când a vrut să o prindă. Ea îl conduce la cele trei doamne din mere, care sunt acum îmbrăcate corespunzător şi cântă la anumite instrumente.

Fiinţa feminină pe care o recunoaşte ca aparţinându-i, îl înviorează cu fructe. Este încântat de o muzică maiestuoasă. Apoi, el şi fata încep să se joace un joc cu un mic popor de războinici. Împotriva avertizării, el şi fata ajung la invidie, mânie şi furie; el distruge luptătorii fetei; aceştia se prăvălesc în apă, apa se înspumează, podul, pe care se jucau, se face bucăţi, şi el se trezeşte ud şi azvârlit pe cealaltă parte.

Bătrânul vine, îl ameninţă cu funiile cu care urmează să fie pedepsit cel care înşeală încrederea acordată. Băiatul se salvează, spunând că el este destinat să aducă celor trei doamne trei tineri vrednici de ele. Este condus cu politeţe la poartă. Bătrânul îi arată diverse semne prin care poate regăsi poarta. Importanţa raporturilor lor reciproce ne aminteşte de astrologia Evului mediu.

Când băiatul revine, poarta nu mai există, iar cele trei obiecte, placa, nişa cu fântâna şi copacii se află în alte poziţii reciproce. Totuşi, el crede că a observat că după un timp aceştia şi-au modificat întru câtva poziţia reciprocă, şi speră ca după un timp ele să-şi reia poziţia de odinioară, împlinindu-se astfel semnul. El încheie în mod semnificativ prin cuvintele: „Dacă vă voi putea povesti ceea ce s-a întâmplat mai departe, sau acest lucru îmi va fi interzis cu stricteţe, încă nu ştiu să vă spun”.

Basmul, scris în 1811, ne arată în fiecare rând al său că trebuie să căutăm în el ceva mai profund. Goethe nu l-a legat degeaba de legenda lui Paris, şi nu l-a modificat degeaba în felul acesta. Legenda lui Paris şi a Elenei, a războiului troian, este cunoscută. Paris trebuie să dea mărul celei mai frumoase dintre cele trei zeiţe; pentru aceasta o primeşte în schimb pe Elena. Goethe inversează lucrurile; noul Paris trebuie să aleagă tineri pentru cele trei femei, ulterior patru. Băiatul este condus într-un fel de misteriu, de trei ori este la ananghie, mereu trebuie să îndeplinească noi condiţii. Se ajunge la un fel de joc de-a războiul, o imagine, nu un război adevărat. Să urmărim acum desfăşurarea basmului.

Prin aceea că Goethe desemnează acest conţinut al basmului ca provenind de la zeul Mercur, el indică faptul că resimte ceea ce vieţuieşte el în acest basm, drept un mesaj al Dumnezeirii. Mercur îi spune băiatului că a fost trimis de zei la el, cu o sarcină importantă.

Goethe stăruie mereu în a arăta că stările de conştienţă ale omului trebuie reprezentate prin figuri feminine. În acest basm apar tot patru femei, care îl întâmpină pe băiat chiar de la început, ca şi cum ar fi trimise de zeul Mercur. Caracteristice sunt pentru început merele, pe care Mercur i le pune în mână. Merele se transformă în nişte minunate pietre preţioase, şi anume una de culoare roşie, o alta de culoare galbenă, iar cea de a treia de culoare verde. Cele trei pietre preţioase devin apoi trei făpturi feminine, ale căror veşminte au culoarea pietrelor preţioase. Dar ele dispar pentru băiat, în momentul în care acesta vrea să le reţină. În locul lor, băiatului îi apare cea de a patra făptură feminină, care va deveni îndrumătoarea lui.

Şi în basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin indică Goethe cele patru stări de conştienţă ale sufletului omenesc prin patru făpturi feminine. În povestea băiatului, aceste patru făpturi feminine sunt caracterizate în mod şi mai intim prin culorile mistice pe care le poartă. Dacă vrem să înţelegem mai îndeaproape fiinţa acestor femei ca şi aceea a culorilor pe care le poartă ele, va trebui să privim la starea de conştienţă pe care o are omul în prezent şi la stările de conştienţă pe care şi le poate cuceri el prin dezvoltarea forţelor sale sufleteşti.

Omenirea trăieşte astăzi pe Pământ perioada ciclului mineral; prin trupul său fizic, omul este înrudit cu mineralul. Toate substanţele care se găsesc în trupul omului în combinaţii chimice – fie ele săruri, substanţe calcaroase, metale, şi aşa mai departe, se găsesc şi afară, în natură. În lăuntrul acestui trup omenesc trăieşte sufletul omenesc. Mergând de la o încarnare la alta, sufletul omenesc trăieşte în viaţa dintre naştere şi moarte în trupul pe care îl primeşte la naştere, sau deja de la concepere. Sufletul omenesc trebuie să parcurgă în fiecare încarnare o mulţime de trăiri şi să facă o mulţime de experienţe. În felul acesta, el devine tot mai bogat. S-ar putea spune şi că el devine tot mai bogat prin aceea că sufletul, care trăia iniţial în impulsuri şi pofte brute, şi care apare apoi într-un corp nou, într-o altă lume, aparţinând unei alte culturi, trăieşte altfel într-o lume civilizată decât în lăuntrul corpului care aparţinea unui popor primitiv.

Actualmente, sufletul omenesc trăieşte în Kamamanas, ceea ce înseamnă într-o spiritualitate care mai este încă folosită pentru a satisface impulsurile şi pasiunile oamenilor. Dar tot mai mult apare în sufletul omului dorul de a se înălţa la o spiritualitate superioară. Această stare sufletească este desemnată în ocultism prin culoarea roşu, străluminată din interior, aşadar nu un roşu mat, ci un roşu luminos, străluminat lăuntric; roşu în cunoaşterea iniţiatică înseamnă conştienţa faţă de lumea astrală. Iar dacă omul nu-şi mai preia conţinutul sufletesc, viaţa lăuntrică a sufletului său, din ceea ce îi oferă lumea înconjurătoare, dacă el dezvoltă tot mai mult o viaţă spirituală, lăuntrică, în sufletul său, atunci viaţa sufletului omenesc este caracterizată prin culoarea galben, din nou un galben luminos, radiant.

Iar dacă omul a ajuns să nu mai trăiască numai în egoitatea sa strâmtă, dacă el se simte unit prin simpatie cu întreaga lume, dacă se simte contopit cu Universul, această stare a sufletului omenesc este caracterizată în ocultism printr-o nuanţă de verde, un verde luminos. Aceasta este nuanţa pe care o prezintă omul în aură atunci când conştienţa sa individuală se revarsă în întreg universul.

Astfel că aceste trei femei, care sunt totodată şi pietre preţioase, reprezintă simboluri pentru ceea ce trebuie să facă băiatul din sufletul său. Legătura cu aceste stări de conştienţă, cu aceste configuraţii sufleteşti, este realizată de conştienţa prezentă, care ne conduce şi ne îndrumă în orice proces de cunoaştere. Ea este simbolizată prin cea de a patra făptură, prin mica figurină care «dansează şi păşeşte încoace şi încolo» pe vârful degetului băiatului. Ea este raţiunea obişnuită. Prin conştienţa sa prezentă, omul se înalţă mai sus, ea constituie îndrumătorul său înspre sfinţenie.

Numai cea de a patra stare de conştienţă, reprezentată de fată, există deja, celelalte trei se află doar ca dispoziţie, în germen, ele urmează să fie dezvoltate. Există ceva care apare ca amintire în suflet; în suflet trăieşte ceva care indică nişte stări anterioare. În momente deosebit de solemne, omul ajunge să pătrundă în asemenea stări anterioare ale sufletului său. Tânărului i-a fost conferită o misiune deosebită prin intermediul zeului Mercur. Goethe indică aici misiunea sa. El îşi aminteşte de iniţieri anterioare.

În basm se povesteşte cum băiatul este condus într-un mod minunat într-un loc unde nu mai fusese până atunci – şi pe ale cărui împrejurimi – de altfel bine cunoscute – nu le mai văzuse până atunci. Îl întâmpină un bătrân, care îl conduce în interiorul unei grădini frumoase; pentru început este condus în grădină în rotonda unui cerc exterior. Păsările ciripesc înspre băiat, în special graurii gălăgioşi: «Paris!», «Paris!», altele strigă: «Narcis!», «Narcis!». Băiatul ar dori să pătrundă şi în interiorul grădinii, şi îl roagă pe bătrân în acest sens; acesta îi îndeplineşte rugămintea numai cu condiţia să-şi depună pălăria şi spada, pe care să le lase în urmă.

Apoi bătrânul îl conduce mai aproape de mijlocul grădinii. Acolo se află un grilaj de aur. În spatele lui, băiatul zăreşte o apă lină, ce curge domol, care lasă să se întrevadă în adâncurile sale un mare număr de peştişori aurii şi argintii. Băiatul ar dori în continuare să afle cum este alcătuit mijlocul grădinii. Bătrânul este de acord, doar cu o nouă condiţie: De data asta el trebuie să-şi schimbe hainele. Primeşte un veşmânt oriental, care îi place foarte mult. Cu acest prilej el observă cele trei funii verzi, fiecare încolăcită într-un fel anume, astfel încât păreau a fi un instrument pentru o utilizare nu prea dorită. La întrebarea pe care o adresează bătrânului, referitor la sensul ştreangurilor, i se răspunde că ar fi pentru aceia care abuzează de încrederea pe care cei de aici sunt dispuşi să o acorde. Apoi bătrânul îl ia de mână şi îl conduce la grilajul de aur; el este format din două rânduri de săbii, interioare şi exterioare; acestea se înclină una în faţa celeilalte, astfel încât se formează un fel de punte, pe care băiatul ajunge în centrul cel mai lăuntric al grădinii. Dintr-un templu răsună o muzică, şi atunci când el pătrunde înăuntru, le vede pe cele trei făpturi feminine stând în triunghi; muzica cea minunată răsună din instrumentele lor. Şi mica lui îndrumătoare este acolo, având grijă de el.

Băiatul este condus treptat de către bătrân prin cele trei domenii ale existenţei. El păşeşte venind din viaţa de toate zilele în primul domeniu, care este lumea astrală; acolo se află păsările care îl strigă. Dar el vrea să pătrundă tot mai adânc în centrul existenţei. Ceva din sufletul său îl împinge să evolueze – să urce tot mai sus. Predispoziţia acestei înălţări o aduce cu sine de la naştere; atunci el a venit dintr-o lume care era sufletesc-spirituală, ajungând la întunecarea acestei fiinţe sufletesc-spirituale de către lumea fizică. Dar impulsul spre spirit i-a rămas treaz în suflet – spre el se îndreaptă sufletul, de el îşi aminteşte în momentele solemne ale vieţii sale. Apare la suprafaţă amintirea existenţei unor trepte anterioare de existenţă, împreună cu presimţirea că există o misiune pentru actuala treaptă de existenţă. Băiatul simte că această misiune a sa se bazează pe trăiri din încarnările sale anterioare. „Eu am dobândit cândva consacrarea” – el a adus această consacrare cu sine din trepte anterioare de existenţă. Apare în el amintirea unei iniţieri de odinioară, pe care a primit-o într-o viaţă anterioară. Şi atunci Maestrul îl luase de mână şi îl condusese din treaptă în treaptă. Şi acolo trebuise să îndeplinească acţiunea simbolică de a depune pălăria şi spada. El a trebuit să depună tot ceea ce îl uneşte cu viaţa cotidiană din lumea fizică.

Este ceea ce trebuie să facă mereu acela care vrea să se înalţe la rangul de Chela, de discipol spiritual; el trebuie să o facă în lăuntrul său. De aceea un astfel de om este numit «apatrid»; pentru că el s-a detaşat de ceea ce omul obişnuit numeşte patrie a sa. Aceasta nu înseamnă însă o smulgere din viaţă; el continuă să-şi exercite îndatoririle, dar viaţa proprie lui este detaşată de lumea care îl înconjoară.

Apoi, după ce a fost condus mai departe de Maestrul său, el ajunge pe treapta a doua; atunci trebuie să se schimbe total în privinţa veşmintelor sale exterioare – trebuie să depună toate veşmintele existenţei sale actuale. El este înveşmântat în îmbrăcăminte orientală. Aceasta este o indicaţie a faptului că din orient au provenit toate impulsurile pentru omenire, pentru a dobândi mereu o nouă înţelepciune. (Ex Oriente lux).

Acum, băiatul în veşmânt oriental este dotat cu ceea ce în «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin» reprezintă bătrânul cu lampa drept străveche înţelepciune a neamului omenesc; el este dotat cu o capacitate sufletească de amintire a străvechilor stări de iniţiere – el este condus la fluviul care separă domeniul sufletesc de domeniul propriu-zis al spiritului. Fluviul pasiunilor, al lumii astrale, nu vuieşte asurzitor, ci este „o apă lină ce curge domol, care lasă să se întrevadă în adâncurile sale un mare număr de peştişori aurii şi argintii, care se mişcă încoace şi încolo, când lin, când repede, câte unul sau mai mulţi”. Aceasta este o imagine a modului în care, dacă a adus în sine lumea astrală la tăcere, omul poate afla în această lume, în locul pasiunilor tumultuoase, valori ale cunoaşterii.

Peste fluviul ce separă lumea astrală de ţinutul spiritual aflat în interior, se aşează săbii. Omul trebuie să sacrifice ceea ce posedă, de altfel, pentru ocrotirea sa. Cele prin care se învârtoşează în particularitatea sa, Eul său personal, trebuie sacrificate, trebuind să devină punte, pentru a putea ajunge peste ele în ţinutul spiritual. Omul trebuie să trăiască acel „Mori şi devino”. Două rânduri de săbii se înclină unele lângă altele, devenind pod, peste care trece băiatul; un rând interior şi un rând exterior. Aceasta este o imagine pentru faptul că trebuie să se realizeze o unire între conştienţa inferioară şi cea superioară de Eu, pentru a face omului posibilă trecerea în lumea spirituală.

Acum putem vedea şi de ce se numeşte acest basm «Noul Paris». Paris este cel despre care mitologia greacă povesteşte că părinţii săi s-au speriat de profeţia făcută asupra lui, anume că băiatul ce se va naşte, va distruge totul cu focul lui. El este abandonat imediat după naştere, este alăptat de o ursoaică timp de cinci zile. El creşte şi după o serie de aventuri se căsătoreşte cu Elena, drept recompensă. Dar Elena înseamnă acelaşi lucru cu Selene – fiica luminii înţelepciunii. Selene este simbolul Lunii. Astfel că în mitologia greacă, prin căsătoria dintre Paris şi Elena este reprezentată unirea omului cu conştienţa ce urmează să-l conducă pe trepte tot mai înalte.

Narcis este celălalt nume cu care graurii vorbăreţi îl strigă pe băiat. Despre Narcis se povesteşte că ar fi fost fiul zeului râului Kephissos, şi că ar fi rezultat din unirea acestuia cu o nimfă. Aşadar nici Narcis nu are o provenienţă terestră, ci una supraterestră.

Mai departe se povesteşte că el şi-a văzut odată imaginea în oglinda unui izvor. Iar aceasta l-a încântat în aşa măsură, încât de atunci nu a făcut altceva decât să se privească. A respins toate ademenirile unei nimfe care s-a apropiat de el, fiind total cufundat în propria sa imagine.

Narcis este un simbol pentru Eul omului, care vrea să stăruie în particularitatea sa, în sinea proprie. Atunci când omul rămâne închis în Eul său, se învârtoşează în Ahamkara sa, când nu poate ieşi în afară din propria sa fiinţă măruntă omenească, când priveşte doar în sine; când se îndrăgosteşte de Eul său, atunci nu trece dincolo de sine, atunci el pierde conştienţa faptului că Eul său îşi are de fapt patria într-o lume spirituală, atunci el nu poate ajunge cu Eul său în această patrie spirituală, şi rămâne „un oaspete mohorât pe acest Pământ întunecat”. El nu-şi poate dezvolta atunci în sine conştienţa superioară care îl înalţă, care îl conduce în sus, el trebuie să se veştejească în sine. Numai acela care se poate uni cu elementul feminin superior din sufletul său, poate urca datorită acestui fapt. Paris se uneşte cu fiica luminii, cu Selene-Elena. Dar Narcis se îndrăgosteşte de propria sa natură şi respinge unirea cu fiinţa spirituală, care se apropie de el ca nimfă.

Prin aceea că băiatul este strigat: „Paris-Narcis”, el este pus în faţa alternativei: Ce vrei să porţi în tine, natura de Paris, sau natura de Narcis? – Orice om care vrea să devină Chela, discipol spiritual, este pus dinaintea acestei întrebări. Fiecare trebuie să-şi aleagă singur drumul pe care vrea să-şi lase sufletul să meargă.

Băiatul, în conformitate cu impulsul care acţionează în sufletul său dintr-o încarnare precedentă, alege calea de Paris; el vrea să devină „noul Paris”. De aceea, dacă alege calea iniţierii, el trebuie să cunoască şi aşa-numitele pericole ale iniţierii. Acestea sunt reprezentate simbolic prin cele trei funii. În şcolile de iniţiere, funiile care se pun în jurul gâtului discipolului, reprezintă diferite simboluri. Ele reprezintă, printre altele, natura întreită a omului din Univers. Ceea ce provine din această natură întreită a omului, se încolăceşte în jurul gâtului său, dacă el încalcă încrederea care îi este acordată prin iniţiere.

Deoarece băiatul vrea să devină „noul Paris”, el poate fi condus de către bătrân peste punte. El ajunge în lăuntrul celui de al doilea cerc, înconjurat din toate părţile de fluviu, de apa lumii astrale. Acolo el găseşte o minunată grădină, care îi apare ca o copie a Cerului pe Pământ. Iar în mijlocul acestei splendide grădini el vede acum centrul cel mai interior, un templu înconjurat de coloane, din care răzbate o muzică cerească. El a ajuns în domeniul lumii spirituale, care se revelează prin sunete: în ţinutul Cuvântului creator al lumilor, care străbate lumea în armonia sferelor. Aici află el din nou cele trei staturi feminine, pe care i le-a trimis la început Mercur.

În imaginea pe care o vieţuieşte acum băiatul se exprimă ceea ce poate trăi omul când ajunge pe treapta iniţierii. Acolo, omul este în stare să recepţioneze veşti din lumile superioare.

Femeia îmbrăcată în veşmânt roşu se îndreaptă cea dintâi înspre băiat; piatra cea roşie, dacă este acordată unui om, îi conferă puterea să privească în lumile spirituale. Aceasta este prima treaptă a iniţierii. Cea de a doua treaptă nu este simpla imaginaţie, ci vieţuire în lumea spirituală. Acolo omul se mai simte încă o fiinţă separată, el se simte ca spirit printre spirite, dar încă separat de acestea. El se simte, ca să spunem aşa, ca un sunet care încă nu s-a încadrat în simfonie. Această treaptă este reprezentată de femeia în veşmânt galben.

Apoi, spiritul omenesc învaţă să se încadreze în armonia sferelor, el învaţă să se resimtă un membru al lumii spirituale, ca un sunet care oscilează împreună în simfonia cosmică. Apoi omul îşi cucereşte piatra verde; care, în imagine, este reprezentat de femeia în veşmânt verde. În basm, despre această femeie înveşmântată în verde, se spune: „Ea era cea care părea să-mi dea cea mai mare atenţie, părând că-şi îndreaptă cântecul spre mine; numai că eu nu mă puteam înţelepţi din aceasta… căci putea să se aşeze cum voia, …eu îi dădeam prea puţină atenţie, căci mica mea vecină… mă captivase cu totul… şi chiar dacă vedeam în cele trei doamne silfidele visului meu, zărind în ele culorile celor trei mere, înţelegeam prea bine că nu am nici un motiv să le reţin”.

Băiatul simţea că deşi prin iniţierea sa dobândise o privire în acea împărăţie înaltă, creatoare a lumii, va mai trebui să-şi prelucreze mult viaţa în ele. Iar pentru început, el trebuie să lămurească în privinţa celei de a patra femei, micuţa sa îndrumătoare, raţiunea omenească.

Iar aceasta se realizează printr-un joc de-a războiul. Micuţa îl conduce pe băiat pe un pod de aur, unde urmează să se desfăşoare războiul. Ei îşi aranjează oştirile. În ciuda avertizărilor, atât el, cât şi fata, ajung la invidie, băiatul învinge oştirea fetei care, „alergând de colo-colo, se pierdu în final, nu se ştie cum”.

Paris din mitologia greacă este cauza dezlănţuirii războiului troian, care reprezintă simbolic apusul unei rase a neamului omenesc şi răsăritul unei alte rase, în care urmează să se dezvolte Eul în omul individual cu funcţiunile sale. «Noul Paris» este învingător într-un război care de fapt este doar un joc, imaginea unui război, ceva care nu are o realitate exterioară. Războiul desfăşurat în joacă între raţiunea omenească şi ceea ce poartă în sine în om conştienţa faptului că provine din Dumnezeire, nu este ceva care să aibă realitate exterioară; este ceva care trăieşte numai în spirit, care este doar astfel încât se desfăşoară ca în imaginea în oglindă a unui proces spiritual din sufletul omenesc. Goethe nu putea vesti în viaţă, ci în artă, ceea ce vedea. El trebuia să vorbească în reprezentări, în imagini.

După încheierea luptei, băiatul îl întâlneşte din nou pe bătrân, primul său îndrumător, iar acum în el s-a aprins cu atâta certitudine conştienţa fiinţei sale profunde, încât el îi poate striga bătrânului: „Eu sunt iubit de zei!”. Dar el vrea să mai trăiască cu ceea ce cere drept răsplată de la bătrân: micuţa sa îndrumătoare, micuţa creatură! Ca om ce se străduieşte spre cunoaştere, el vrea să-şi ducă viaţa în aşa fel încât, pentru început, raţiunea omenească să îl conducă.

Apoi ajunge afară. Bătrânul „mi-a arătat câteva obiecte pe zid, dincolo de drum, indicând totodată înapoi, spre portiţă. Eu l-am înţeles foarte bine; el voia ca eu să-mi imprim bine în memorie obiectele, ca să regăsesc cu certitudine portiţa, care se închidea imprevizibil în spatele meu. Eu am reţinut foarte bine cele aflate în faţa mea. De deasupra unui zid înalt coborau crengile unor nuci străvechi… ramurile ajungeau până la o tăbliţă de piatră… a cărei inscripţie însă nu o puteam citi. Ea stătea pe o consolă de piatră, pe o nişă, în care o fântână lucrată artistic revărsa apa dintr-un vas într-altul, până când… se pierdea în pământ. Fântâna, inscripţia, nucul, toate erau pe o unică verticală”.

Băiatul se află afară; îşi aminteşte retrospectiv trăirile din încarnarea anterioară, şi el priveşte totodată asupra unui moment din viitor. Acestei iniţieri, de care îşi aminteşte, îi urmează după un timp o alta; iniţierii prin înţelepciune îi va urma cândva iniţierea spirituală.

În imaginea copacului, a tăbliţei cu inscripţia, a apei care curge, este încifrat un simbol al unei cunoaşteri care îşi găsea în Evul Mediu expresia în mistica stelară. Băiatului i se îngăduie să privească în viitor: În momentul în care se va forma aceeaşi constelaţie cu cea de acum, sub care tu ai aflat intrarea în acest loc, unde omul este iniţiat, atunci când această constelaţie se va repeta pentru tine în viitor, atunci ţi se va deschide din nou poarta – atunci iniţierea se va repeta pentru tine pe o treaptă superioară!

El priveşte asupra unui moment al realităţii în care va vieţui ceea ce a trăit acum ca preludiu al iniţierii. El priveşte la un viitor îndepărtat, în care el va păşi în lume şi va expune ceea ce a vieţuit în încarnările sale anterioare.

În clipa în care a fost iniţiat exista o anumită constelaţie cerească. Acel semn trebuie să se repete, atunci când va fi posibilă o iniţiere pe o treaptă superioară. Atunci poarta va fi din nou vizibilă, şi depinde de faptul dacă va exista îngăduirea să se vorbească despre ceea ce se va petrece în continuare.

Această dispoziţie subtilă, forţele intime care intervin aici, toate acestea trebuie luate în considerare atunci când se vorbeşte despre acest basm.

După cum vedem, Goethe expune şi în aceste două basme evoluţia sufletului omenesc. Dacă în «Basmul despre şarpele cel verde şi frumoasa Floare-de-Crin el şi-a exprimat convingerea despre existenţa unei evoluţii sufleteşti, valabilă pentru toţi oamenii, în imagini bogate, multicolore, în aceste două basme, «Noua Melusine» şi «Noul Paris» el expune în faţa sufletelor noastre iniţierea în tainele superioare, aşa cum era ea adecvată propriei sale fiinţe. În aceste două basme ni se expune calea individuală a evoluţiei sufletului lui Goethe. Întreaga strădanie ulterioară a sufletului său – în stilul spiritual adecvat sufletului lui Goethe – este conţinut în mod deosebit în «Povestea băiatului».

Într-un fragment: «Călătoria fiilor lui Megaprazon» [ Nota 93 ], care a fost început în 1792 dar nu a fost continuat, Goethe voia să expună tot o cale de evoluţie a sufletului omenesc. Şi acest fragment indică măreţia celor pe care le avea el de spus, şi acolo indică el o anumită constelaţie. „Venus” şi „Marte” sunt ultimele cuvinte [ Nota 94 ] care ni s-au păstrat de acolo.

Un tată îşi trimite cei şapte fii într-o călătorie îndepărtată în ţări ciudate, nedescoperite de alţi oameni. Aceştia reprezintă cele şapte elemente componente fundamentale ale omului, pe care le indică teosofia. – Tatăl le face acestor şapte fii urarea: „Noroc şi prosperitate, curaj bun şi fericită utilizare a puterilor”. Fiecare dintre cei şapte fii a primit daruri proprii de la natură, pe care urmează să le folosească acum, urmând să-şi caute, datorită lor, fericirea şi desăvârşirea; fiecare dintre fraţi în felul său. În acest fragment: «Călătoria fiilor lui Megaprazon» urma să fie expusă de asemenea călătoria spre ţinutul spiritual al înţelepciunii străvechi, unde omul poate ajunge dacă dezvoltă ceea ce se află depus în germen în părţile fundamentale ale fiinţei sale; dacă ajunge prin această dezvoltare la stări de conştienţă superioară. Găsirea unui fragment din planul călătoriei spiritului în împărăţia spiritului, ne indică modul în care voia Goethe să expună această călătorie.

Am aruncat aşadar doar câteva priviri înlăuntrul cel mai intim al lui Goethe, şi am descoperit tot mai multă înţelepciune şi tot mai multe adevăruri care licăresc din minunatele sale opere poetice.

De aceea este de înţeles modul în care contemporanii săi priveau spre el ca la un îndrumător de drumuri spre lumi necunoscute. Schiller şi alţi câţiva au recunoscut, sau măcar presimţit, ceea ce trăia în el. Însă mulţi au trecut pe lângă el fără să-l înţeleagă. Germanul mai are încă multe de făcut pentru a extrage tot ceea ce i-a fost revelat de marile spirite ale poporului său. Altfel, cuvintele pe care le-a rostit Lessing [ Nota 95 ] despre Klopstock [ Nota 96 ], vor fi valabile şi pentru el:

Cine nu îl va lăuda pe Klopstock?
Dar îl va citi oare fiecare? – Nu.
Noi vrem mai puţin să fim adulaţi,
Dar vrem să fim citiţi mai cu râvnă.

Marile noastre spirite vor să fie recunoscute, şi atunci ele ne conduc la o aprofundare spirituală imensă.

Ele conduc de asemenea la concepţia despre lume reprezentată de teosofie. Wilhelm von Humboldt [ Nota 97 ], unul dintre aceia care presimţeau ce anume vieţuia în sufletul lui Goethe, a întâmpinat, în anul 1823, prima traducere din «Bhagavad-Gita» cu o profundă înţelegere. „A meritat”, a spus el, „să trăiesc atât de mult, ca să preiau aceste comori în mine”.

Aşa au fost pregătiţi pentru concepţia teosofică despre lume, cei care au învăţat de la Goethe.

O, multe se mai pot învăţa de la Goethe!