Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XIX

SCHILLER ŞI PREZENTUL[ Nota 98 ]

Berlin, 4 mai 1905

Eu am accentuat adesea aici faptul că mişcarea teosofică nu ne poate distrage de la realitatea nemijlocită, de la sarcinile şi îndatoririle pe care ni le aduce fiecare zi a timpului nostru actual. Trebuie să se vadă acum dacă această mişcare teosofică va găsi cuvintele potrivite şi atunci când se pune problema să ne apropie marii eroi spirituali, care sunt, în fond, creatorii culturii şi a procesului nostru educaţional. În aceste zile toţi aceia care consideră că aparţin culturii germane îşi vor îndrepta gândurile asupra unuia dintre cei mai mari eroi spirituali ai noştri, asupra lui Friedrich Schiller Wilhelm von Humboldt [ Nota 99 ].

O sută de ani ne despart de la plecarea sa din existenţa pământeană. Ultima mare aniversare Schiller, care nu s-a desfăşurat numai în cadrul Germaniei, ci pretutindeni acolo unde se formează cultura, în Anglia, America, Austria, Rusia, s-au comemorat în anul 1859 o sută de ani de la naşterea lui. Această aniversare a fost legată de festivităţi impresionante, de cuvinte pline de dăruire relativ la cel mai înalt ideal al lui Schiller. Au fost cuvinte care s-au rostit pe întreg Pământul. Şi în zilele acestea se vor desfăşura festivităţi zgomotoase în onoarea marelui nostru erou spiritual. Dar cuvintele ce se vor rosti astăzi despre Schiler nu vor mai fi atât de intime şi sincere şi oneste pe cât au fost aprecierile rostite în 1859, atât de intime şi de pline de dăruire şi rostite din tot sufletul. Cultura şi concepţia naţională despre Schiller s-au modificat considerabil în ultimii cincizeci de ani. În prima jumătate a secolului XIX, marile idealuri ale lui Schiller, măreţele descrieri din dramele sale s-au manifestat din plin, încet şi treptat, în sufletele oamenilor, şi ceea ce s-a revărsat pe atunci în cuvinte entuziaste de pe buzele celor mai buni reprezentanţi ai poporului german era un ecou a ceea ce plantase Schiller însuşi, un ecou a ceea ce cufundase el în inimi şi în suflete. Spiritele cele mai proeminente ale acelui timp au mobilizat pe atunci ce aveau ele mai bun, pentru a spune ceea ce aveau de spus. S-au unit în acest sens fraţii Ernst şi Georg Curtius, esteticianul Viecher, lingvistul Jakob Grimm, Karl Gutzkow şi mulţi alţii. Ei s-au armonizat pe atunci în marele cor al aniversării lui Schiller, şi peste tot era ca şi cum se auzeau înseşi cuvintele lui Schiller şi răsuna ceva din ceea ce plantase Schiller însuşi.

Trebuie să mărturisim că în ultimele decenii lucrurile s-au schimbat. Interesul nemijlocit faţă de Schiller a scăzut, deoarece marile idealuri ale lui Schiller nu mai vorbesc contemporanilor noştri la fel de intim şi de familiar, şi de aceea poate constitui o compensare faptul de a începe o comemorare Schiller din a ne aduce clar şi intuitiv în faţa sufletelor ceea ce mai poate fi Schiller în prezent, ceea ce poate deveni Schiller pentru viitorul nostru. Pentru teosofi se cuvine în primul rând să lege toate acestea de marile probleme teosofice fundamentale, şi să se întrebe dacă Schiller are ceva de a face cu aceste probleme teosofice fundamentale. Sper ca desfăşurarea serii de astăzi să demonstreze că nu am realizat o asociere artificială atunci când l-am adus împreună pe Schiller cu mişcarea teosofică, şi când noi ca teosofi ne simţim chemaţi într-un anume fel să cultivăm memoria lui Schiller.

Care este în fond problema noastră fundamentală în acest sens, de care se leagă dorul nostru, pe care o cercetăm şi vrem să o întemeiem? Este marea problemă de a găsi calea înspre ceea ce ne înconjoară ca obiect al simţurilor noastre, ca lume sensibilă, şi înspre ceea ce se ridică deasupra sensibilului, ca spiritual şi suprasensibil, care se află în noi şi deasupra noastră. Această preocupare l-a preocupat cândva şi pe Schiller. Eu nu pot intra în amănunte astăzi în această privinţă. Dar aş vrea totuşi să arăt că prin întreaga viaţă şi activitate a lui Schiller răzbate această întrebare fundamentală: Cum se raportează fizicul la sufletesc-spiritual, la suprasensibil? – drept sarcina propriu-zisă, problema pe care a voit să o rezolve Schiller de la începutul vieţii sale până pe cele mai înalte culmi ale activităţii sale, şi că întreaga sa creaţie este o expresie artistică şi filosofică a acestei probleme. După ce şi-a încheiat studiile de medicină, el a scris un tratat. Acest tratat, care este un fel de dizertaţie Wilhelm von Humboldt [ Nota 100 ], pe care a scris-o la încheierea studiilor sale de medicină, tratează problema: Care este raportul dintre natura sensibilă a omului şi natura sa spirituală? – Schiller tratează într-un mod frumos şi impresionant în această operă modul în care spiritualul, frumosul, este corelat cu natura fizică a omului. Evoluţia spiritului nostru a depăşit de mult răspunsul pe care l-a dat Schiller la această întrebare, dar nu asta ne interesează în cazul unui geniu atât de mare cum este Schiller. Se pune problema modului în care s-a cufundat el în aceste lucruri, şi care a fost concluzia sa în această privinţă. Schiller a conceput lucrurile în sensul că nu trebuie să existe nici o sciziune între sensibil şi spiritual. Astfel el a căutat să arate în modul cel mai subtil cum acţionează spiritul şi sufletescul omului în corporalitate, şi cum corporalitatea constituie doar un mijloc de expresie a spiritului care locuieşte în om. Fiecare gest, fiecare formă şi fiecare configuraţie lingvistică constituie doar o expresie a acestuia. El a cercetat pentru început modul în care se manifestă sufletul în corp, apoi a cercetat modul în care reacţionează starea fizică asupra spiritualului. Pe scurt, sensul acestui tratat îl constituie armonia dintre corp şi suflet. Încheierea tratatului este grandioasă. Acolo, Schiller vorbeşte despre moarte ca şi cum aceasta nu ar fi încheierea vieţii, ci numai un eveniment printre alte evenimente din viaţă. Pentru el moartea nu constituie o încheiere. El spune acolo, într-un mod deosebit de frumos: Viaţa implică la un moment dat moartea; dar cu aceasta viaţa nu se încheie, căci după ce a vieţuit evenimentul morţii sufletul trece în alte sfere, pentru a contempla de acolo viaţa dintr-o altă direcţie. Dar oare a extras omul în acea clipă într-adevăr toată experienţa acumulată în viaţa sa? Schiller este de părere că s-ar putea foarte bine ca viaţa sufletului în trup să se manifeste la fel ca atunci când citim o carte pe care o citim până la capăt, o punem deoparte şi o reluăm din nou după un timp, pentru a o înţelege mai bine; dar apoi o punem din nou de o parte, pentru a o relua din nou după un timp, ş.a.m.d., pentru a o înţelege tot mai bine. Cu aceasta el ne spune: Sufletul nu trăieşte o singură dată în corp, ci aşa cum un om reia mereu o carte în mână, la fel se întoarce şi sufletul mereu într-un corp, pentru a face în acesta noi experienţe în această lume. Este marea idee a reîntrupării, a reîncarnării, pe care a făcut-o cunoscută Lessing [ Nota 101 ] cu puţin timp înainte în «Educaţia neamului omenesc», ca într-un testament literar al său, şi pe care o exprimă acum şi Schiller acolo unde se referă la legătura dintre natura sensibilă şi cea spirituală a omului.

Chiar de la început, Schiller consideră viaţa din cel mai înalt punct de vedere.

Dramele din tinereţe ale lui Schiller acţionează cu măreţie şi putere asupra aceluia care are o inimă sensibilă faţă de ceea ce este mare în ele. Dacă ne întrebăm de ce marile gânduri ale lui Schiller pătrund atât de direct în inimile noastre, atunci vom primi răspunsul că Schiller atinge în dramele sale lucruri care fac parte din cele mai înalte probleme ale oamenilor. Omul nu trebuie să înţeleagă întotdeauna şi să-şi clarifice în mod abstract ceea ce se petrece în sufletul poetului atunci când acesta alcătuieşte produse ale imaginaţiei. Dar ceea ce trăieşte în sufletul poetului atunci când configurează personaje ce apar pe o scenă, îl vedem deja la teatru sau atunci când citim dramele. Atunci, în noi se revarsă ceea ce trăieşte în sufletul autorului. Şi câte nu trăiau în sufletul lui Schiller atunci când el şi-a revărsat acest suflet tineresc în «Hoţii», «Fiesco», în «Cabală şi iubire»! Noi trebuie să îl extragem din curentele spirituale ale secolului XVIII dacă vrem să îl înţelegem pe deplin.

Pe atunci existau două curente spirituale ce traversau orizontul spiritual al Europei. Unul dintre aceste curente este caracterizat de un cuvânt existent în materialismul francez. Dacă vrem să-l înţelegem, trebuie să privim mai adânc în procesul evolutiv al popoarelor. Ceea ce fermenta în sufletul lui Schiller, şi-a avut originea în strădania şi sensul secolelor precedente. Cam pe la răscrucea secolelor XV şi XVI începe timpul în care oamenii au început să privească altfel la stele. Copernic, Kepler, Galilei, sunt cei care au adus o nouă epocă, o epocă în care lumea este privită altfel decât înainte. Ceva nou se strecura în sufletele omeneşti, prin faptul că acestea se încredinţau simţurilor exterioare. Cel care vrea să compare vechea concepţie despre lume din secolele XII şi XIII cu ceea ce a apărut la răspântia secolului XVI prin Copernic şi mai târziu prin Kepler, va trebuie să compare ceea ce se desfăşoară în «Divina comedie» a lui Dante cu concepţia despre lume din secolele XVII şi XVIII. Împotriva concepţiei despre lume din Evul Mediu se poate obiecta orice. Ea nu mai poate fi actuala noastră concepţie despre lume. Dar ea avea un aspect, pe care secolul XVIII nu îl mai are: ea îşi reprezenta Universul ca pe o mare armonie, iar omul era încadrat în această ordine cosmică divină drept punctul său central; el însuşi aparţinea la această mare armonie. Pe atunci, toate lucrurile erau considerate a fi emanaţie a Divinului, a puterii creatoare care era venerată în credinţă, anume în creştinism. Supremul era obiectul credinţei. El trebuia să menţină şi să poarte lumea laolaltă. Iar jos, pe Pământ, el acţiona până în plante şi minerale. Întreaga lume era cuprinsă într-o mare armonie, iar omul se simţea încadrat în această armonie. El simţea că poate fi eliberat de către Acela de care tânjea să fie eliberat, prin concreşterea şi întreţeserea sa cu această armonie. El se odihnea în ceea ce resimţea el drept lume pătrunsă de Dumnezeu, şi se simţea mulţumit. Dar aceste lucruri s-au schimbat şi ele trebuiau să se schimbe într-o vreme când noua concepţie despre lume şi-a creat intrarea în oameni, în vremea când lumea a fost pătrunsă de spiritul modern de cercetare. Acum se dobândea o privire de ansamblu asupra substanţialităţii. Prin cercetarea filosofică şi fiziologică s-a dobândit o imagine a lumii sensibile. Iar cele care erau astfel gândite asupra lumii sensibile nu putea fi aduse în acord cu credinţa. Şi-au făcut loc alte concepte şi alte concepţii. Dar oamenii nu au putut aduce în acord noile lor cuceriri cu ceea ce gândeau, simţeau şi presimţeau despre spirit. Acestea nu puteau fi aduse în acord cu ceea ce trebuia crezut despre izvoarele vieţii în conformitate cu străvechile tradiţii. Astfel, în Revoluţia franceză a răzbătut la suprafaţă o atitudine care poate fi exprimată prin fraza: „Omul este o maşină”. Substanţa a fost înţeleasă, dar legătura cu spiritualitatea s-a pierdut. Spiritualul era resimţit în sine, dar nu se mai resimţea modul în care este legată lumea de el; această legătură se pierduse. Materialiştii au creat o nouă imagine despre Univers, în care nu existau, de fapt, decât substanţe. Goethe simţea o repulsie faţă de un astfel «Systeme de la nature» ca acela al lui Holbach [ Nota 102 ], el îl găsea pustiu şi gol. Dar această imagine despre Univers a lui Holbach era extrasă din concepţia despre lume natural-ştiinţifică. Ea reda realitatea exterioară. Şi cum urma să se raporteze la ea omul care pierduse spiritul? El pierduse legătura, el pierduse armonia pe care o simţea omul Evului mediu, armonia dintre suflet şi substanţa materială. Astfel încât nu se putea altfel, decât ca spiritele cele mai eminente ale acelei vremi să se străduiască să regăsească legătura pierdută, sau ca ele să fie constrânse să aleagă între spirit şi materie.

Şi după cum am văzut, aceasta a fost problema fundamentală, problema tinereţii lui Schiller, aceea de a găsi această legătură dintre ideal şi realitate, dintre natură şi spirit. Dar curentul timpului săpase o prăpastie adâncă între spiritual şi sensibil-senzorial, şi apăsa ca un coşmar asupra sufletului său. Cum pot fi din nou conciliate idealul şi realitatea, natura şi spiritul? – aceasta era întrebarea.

Această prăpastie se accentuase şi datorită unui alt curent cultural – cel legat de Jean-Jaques Roussseau [ Nota 103 ]. Rousseau respinsese până la un anumit grad cultura modernă de atunci. El găsea că omul modern se rupsese de natură şi se înstrăinase de aceasta datorită culturii moderne. El nu se îndepărtase de natură numai prin concepţia despre lume, ci el nu mai putea găsi nici legătura cu sursa de viaţă. De aceea, el trebuia să tindă din nou să se întoarcă în natură, şi aşa întemeiază Rousseau principiul că în fond cultura l-a înstrăinat pe om de adevărata armonie a vieţii, şi că această cultură ar fi un produs de decădere.

Pe atunci, problema spiritualului, a idealurilor, s-a pus într-o nouă formă contemporanilor, şi cum era să nu se pună, de vreme ce ei contemplau însăşi viaţa! Pe vremea când idealul de viaţă era resimţit cu atâta intensitate, sciziunea era dublu resimţită, atunci când se privea adevărata viaţă, aşa cum se dezvoltase ea, şi apoi ceea ce se dezvoltase în societatea omenească. Iar tinereţea lui Schiller se desfăşoară tocmai în aceşti ani. Toate s-au adunat, constituind ceea ce Schiller trebuia cu necesitate să resimtă drept dizarmonie. Înapoi la idealuri! Care este convieţuirea socială umană corectă, care ne-a fost prescrisă de ordinea divină a lumii? Acestea erau sentimentele care trăiau în tinereţea lui Schiller, pe care le-a exprimat apoi în dramele sale de tinereţe, anume în «Hoţii», dar şi în dramele de curte; noi simţim acest lucru dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră marea dramă «Don Carlos». Am văzut cum şi-a pus tânărul medic Schiller problema legăturii dintre sensibil şi spiritual, şi cum a prezentat-o el, ca poet, contemporanilor săi.

După toate încercările dure pe care i le-au atras dramele sale de tinereţe a fost invitat la părintele poetului libertăţii, Körner [ Nota 104 ], care făcea tot ce era necesar pentru promovarea vieţii spirituale. Subtila formare filosofică a lui Körner l-a adus şi pe Schiller la filosofie, şi acum s-a pus din nou, din punct de vedere filosofic, pentru spiritul lui Schiller întrebarea: Cum poate fi regăsită legătura sensibilului cu spiritualul? – O redactare a celor rostite pe atunci la Dresda între Schiller şi Körner găsim în scrisorile filosofice ale lui Schiller [ Nota 105 ]. E drept că în comparaţie cu lucrările ulterioare ale lui Schiller, acestea prezintă un anumit grad de imaturitate. Dar ceea ce la Schiller este imatur, este pentru mulţi alţi oameni de-a dreptul matur, iar pentru noi ele sunt importante, pentru că ne pot arăta cum şi-a cucerit Schiller cele mai înalte culmi ale gândirii şi fanteziei.

Aceste scrisori filosofice, «Teosofia lui Julius», prezintă un schimb de scrisori între Julius şi Raphael; Schiller drept Julius, iar Körner drept Raphael. Din ele ne întâmpină lumea secolului XVIII. În această filosofie se găsesc multe fraze frumoase, asemănătoare acelora pe care le-a rostit Paracelsus [ Nota 106 ] drept concepţie despre lume a sa. În sensul lui Paracelsus ni se aduce înaintea ochilor ceea ce a creat puterea divină creatoare în cele mai felurite regnuri ale naturii: minerale, plante, animale cu cele mai variate însuşiri sunt răspândite în natură; iar omul este ca un mare rezumat, ca o lume ce repetă, ca o enciclopedie, toate acestea, care sunt risipite în afară. Omul este un microcosmos, o mică lume în marele macrocosm, în lumea cea mare! Schiller spune că ceea ce este conţinut în diversele regnuri ale naturii sunt ca nişte hieroglife. Omul este ca o culme a naturii, care reuneşte în sine aducând pe o treaptă mai înaltă de expresie ceea ce se află revărsat în întreaga natură. Paracelsus a exprimat acelaşi gând într-o formă frumoasă şi măreaţă: Toate fiinţele naturii sunt literele din care se constituie un cuvânt, şi dacă învăţăm să silabisim natura, ea se manifestă în adevărata ei entitate, formând un cuvânt care se exprimă în om. Această realitate este adusă de Schiller într-un mod viu, sensibil, în scrisorile sale filosofice. Totul este atât de viu pentru el, încât hieroglifele naturii vorbesc pentru el un limbaj intuitiv expresiv. Eu văd – spunea Schiller –, afară în natură, pupele, din care se dezvoltă fluturii. Pupa nu se distruge; ea îmi arată că are loc o transformare, şi de aceea ea constituie pentru mine chezăşia faptului că şi sufletul omului se transformă într-un mod asemănător. Astfel, fluturele constituie pentru mine garanţia nemuririi sufletului.

În modul cel mai desăvârşit se îmbină astfel gândurile referitoare la spiritul din natură cu gândurile pe care şi le formează Schiller ca fiinţă ce trăieşte în sufletul omenesc. Apoi el îşi cucereşte concepţia că puterea iubirii nu trăieşte numai în om, ci ea se manifestă în anumite trepte în întreaga lume; în mineral, în plantă, în animal, în om. Ea se exprimă în forţele naturii, dar cel mai limpede în om. Schiller exprimă acest lucru într-un mod care îi aminteşte pe misticii Evului mediu. Iar ceea ce a formulat el astfel, a fost denumit de el «Teosofia lui Julius». De la aceasta a evoluat el la concepţiile sale ulterioare despre viaţă. Întreaga sa conduită în viaţă, întreaga sa strădanie nu reprezintă nimic altceva decât o mare autoeducaţie, iar în acest sens Schiller este, practic, un teosof. Căci, în fond, teosofia nu este altceva decât autoeducaţia sufletului, o muncă continuă cu propriul suflet, pentru evoluţia lui în continuare, pe trepte mai înalte de existenţă. Teosoful este convins că pe măsură ce evoluează mai mult, el poate vedea lucruri superioare. Cel care s-a obişnuit numai cu aspectul sensibil al lucrurilor, poate vedea numai ceea ce este sensibil; cel care s-a educat în vederea sufletescului şi spiritualului, vede în jurul său sufletul şi spiritul. Noi trebuie să devenim mai întâi noi înşine spirit şi dumnezeire, şi atunci putem recunoaşte divinul. Aşa spuneau şi pitagoricienii în şcolile lor tainice, şi la fel spunea şi Goethe în acord cu vechii mistici:

Dacă ochiul nu ar fi solar,
El nu ar putea vedea nicicând Soarele;
Dacă în noi nu s-ar afla propria putere a lui Dumnezeu,
Cum ne-ar putea încânta divinul?

Dar noi trebuie să dezvoltăm mai întâi forţele şi capacităţile care se află în noi; noi trebuie să ne educăm facultăţile în acest sens. Iar Schiller s-a străduit de-a lungul întregii sale vieţi să se autoeduce.

O nouă treaptă în autoeducaţia sa o constituie scrisorile sale estetice, «Scrisori despre educaţia estetică a omului». Ele constituie o bijuterie în viaţa noastră spirituală germană. Şi numai acela poate simţi şi resimţi ceea ce se revarsă tainic în afară printre şi din cuvintele lui Schiller – şi din dramele sale ulterioare –, cel care cunoaşte scrisorile sale estetice; ele sunt ca un balsam pentru viaţă. Cel ce s-a preocupat cât de puţin cu înaltele idealuri spirituale şi pedagogice care trăiesc în scrisorile sale estetice, va trebui să spună: Aceste scrisori estetice ar trebui să fie manual educaţional al poporului. Abia atunci când în şcolile noastre nu se vor studia numai Platon şi Cicero, ci se vor aborda în aceeaşi măsură şi scrisorile estetice ale lui Schiller, se va recunoaşte caracterul lor specific, genial. Ceea ce trăieşte în aceste scrisori estetice va deveni rodnic abia atunci când profesorii universităţilor noastre se vor fi pătruns de acest sânge spiritual al vieţii, atunci când vor lăsa să se reverse în elevii lor câte ceva din cele pe care voia Schiller să le reverse în educaţie prin aceea că ne-a dăruit această operă minunată. În operele filosofice actuale nu se găseşte nici o referire la aceste scrisori estetice. Dar ele sunt cu mult mai importante decât multe opere realizate de filosofii de specialitate, pentru că ele fac apel la lăuntrul omului şi vor să înalţe cu o treaptă acest lăuntric.

Şi iarăşi apare marea întrebare care i s-a impus lui Schiller la începutul secolului XVIII. Acum, el formulează întrebarea astfel: Omul este supus pe de o parte nevoilor senzoriale, poftelor şi pasiunilor senzoriale. El este supus acestor necesităţi, le urmează, este un sclav al impulsurilor, poftelor şi pasiunilor sale. Pe de altă parte se află necesitatea logică: Trebuie să gândeşti într-un anumit fel. – Pe de altă parte, mai există şi necesitatea morală: Trebuie să te supui anumitor îndatoriri. – Din punct de vedere logic, necesară este formarea, educaţia intelectuală. Necesitatea morală necesită altceva, ceva care depăşeşte concepţia modernă despre lume. Logica nu ne acordă libertate, noi trebuie să i ne supunem; nici datoria nu ne acordă vreo libertate; şi acesteia trebuie să ne supunem. Omul este încadrat la mijloc; el se află între necesitate logică şi necesitate naturală. Fie că o urmează pe una sau pe cealaltă, el este neliber, deci un sclav. Dar el trebuie să devină liber.

Problema libertăţii apare în faţa sufletului lui Schiller, şi este pusă şi prelucrată poate cu mai multă profunzime decât oricând în întreaga viaţă spirituală germană. Cu puţină vreme înaintea sa, şi Kant [ Nota 107 ] ridicase această problemă. Schiller nu a fost niciodată un adept al lui Kant, sau cel puţin s-a ridicat în foarte scurtă vreme deasupra kantianismului. În orice caz, în timpul redactării acestor scrisori el nu se mai situa pe punctul de vedere al lui Kant. Kant vorbeşte despre datorie în aşa fel, încât datoria devine imperativ categoric. „Datorie! Tu, nume mare, sublim, care nu cuprinzi în tine nimic arbitrar, nimic din ce ar fi plăcut sau ar purta în sine linguşirea, ci pretinzi supunerea, tu, care stabileşti o lege, în faţa căreia orice înclinaţie tace, chiar dacă în secret se revoltă împotriva ei…”. Kant cere supunere faţă de imperativul categoric. Dar Schiller s-a desprins de această considerare kantiană a datoriei. El spune [ Nota 108 ]: „Cu drag le slujesc prietenilor, dar din păcate o fac cu simpatie” – şi nu cu ceea ce ucide bucuria, şi ucide chiar şi iubirea. Kant solicită să facem ceea ce trebuie din sentimentul de datorie, din imperativul categoric. Schiller vrea armonie între acestea două, o armonie între înclinaţie şi pasiune, pe de o parte, şi datorie şi logică, pe de altă parte. Şi el află această armonie pentru început, în contemplarea frumosului. Şi pentru Schiller acţiunea în numele frumosului devine o mare muzică, o armonie cosmică, relativ la care el s-a exprimat: „Numai prin poarta aurorei frumosului pătrunzi în ţara cunoaşterii” [ Nota 109 ]. Printr-o operă de artă străbate spiritualul. Astfel, opera de artă nu ne apare ca necesitate de neclintit, ci ca o strălucire care ne exprimă idealul, spiritualul. În Frumos se echilibrează spiritul şi sensibilul. Şi pentru Schiller, sensibilul şi spiritualul trebuie să se echilibreze şi în om. Acolo unde omul se află între aceste două stări, acolo unde el nu depinde nici de necesitatea naturală nici de cea logică, ci el trăieşte în acea stare pe care Schiller o numeşte estetică, acolo pasionalitatea este depăşită. Omul şi-a înălţat spiritul, şi-a purificat sensibilitatea prin frumos, şi astfel el are impulsul şi dorinţa de a face neconstrâns şi de bunăvoie ceea ce îi cere imperativul categoric. Atunci, moralitatea devine în om ceva care i-a intrat în carne şi sânge, astfel încât şi impulsurile şi poftele înseşi vieţuiesc spiritualul. În felul acesta, spiritul şi sensibilitatea s-au întrepătruns în omul estetic, spiritul şi sensibilitatea se întrepătrund în om, deoarece el iubeşte ceea ce trebuie să facă. Trebuie trezit ceea ce dormitează în om. Acesta este idealul lui Schiller. Şi sub aspect social omul este constrâns să trăiască urmând legile impuse de necesitate sau de raţiunea de stat. Între acestea se situează societatea estetică, unde se împlineşte din iubire ceea ce trebuie împlinit de la un om la altul, şi unde fapta este impusă de înclinaţia cea mai lăuntrică, cea mai fiinţială. În societatea estetică oamenii acţionează liber, acolo nu este nevoie de legi exterioare. Oamenii înşişi sunt expresia legilor după care trebuie să convieţuiască social. Frumos şi măreţ descrie Schiller această societate în care oamenii vieţuiesc în iubire şi acceptare reciprocă şi îndeplinesc în mod liber, neconstrâns, ceea ce trebuie să facă sau ar trebui să facă.

Eu am putut exprima gândurile lui Schiller din scrisorile sale estetice doar în câteva linii mari. Dar ele acţionează asupra sufletelor numai atunci când nu sunt doar citite şi studiate în timpul lecturii, ci atunci când îl însoţesc pe om ca scriere de meditat de-a lungul întregii sale vieţi, astfel încât el să devină aşa cum voia Schiller. Pe atunci încă nu venise vremea. Ea vine abia în ziua de azi, acolo unde se poate observa un perimetru cuprinzător al unei societăţi care îşi stabileşte drept prim principiu o legătură între oameni bazată pe iubire [ Nota 110 ]. Pe atunci, Schiller a încercat să pătrundă la o astfel de cunoaştere şi o astfel de convieţuire socială prin «Poarta aurorei frumosului». Aşa a pre-educat Schiller oamenii, cel puţin prin arta sa, deoarece pe atunci încă nu venise vremea să se creeze oameni liberi într-o societate liberă. Este trist să vezi cât de puţin şi-au găsit intrarea tocmai aceste gânduri şi sentimente intime ale lui Schiller în viaţa pedagogică, care ar fi trebuit să fie întru totul pătrunsă de ele, care ar fi trebuit să fie o imagine a acestora.

Modul în care trebuie să-l concepem pe Schiller în prezent l-am descris în conferinţele mele despre Schiller pe care le-am ţinut la «Şcoala superioară liberă» [ Nota 111 ]. Acolo am încercat să expun gândurile într-un mod mai cuprinzător şi în corelaţia lor. Unele dintre lucrurile la care pot face doar aluzie astăzi le puteţi citi acolo în amănunt. În toate biografiile lui Schiller puteţi găsi, în fond, doar prea puţin din aceste intimităţi ale lui Schiller. Dar a existat un pedagog, un om fin, deosebit, care s-a preocupat cu prelucrarea conţinutului scrisorilor estetice ale lui Schiller în nişte scrisori frumoase. Omul se numea Deinhardt [ Nota 112 ]. Nu cred să îi mai găsiţi cartea prin librării. Pentru că toţi profesorii şi elevii şcolilor superioare au trebuit să-şi cumpere cartea. Cred că a fost epuizată. Cel care a scris-o abia dacă putea ocupa un post modest de profesor privat. A avut nenorocul să facă o fractură de picior; medicii consultaţi au explicat că fractura s-ar putea vindeca, dar omul este subnutrit. Şi aşa a murit în urma acestui accident. După ce Schiller a parcurs în acest mod o parte din viaţă, a intervenit pentru el ceva foarte important; ceva care a avut consecinţe profunde în viaţa sa, ca şi în viaţa întregii noastre naţiuni. Este un eveniment foarte important, important în special pentru întreaga viaţă spirituală modernă. Este vorba de legătura de prietenie dintre Schiller şi Goethe. Ea a fost întemeiată într-un mod absolut particular. Era întâlnirea «Societăţii de cercetare a naturii» din Jena. Schiller şi Goethe participau la conferinţa unui renumit cercetător al naturii, Batsch [ Nota 113 ]. S-a întâmplat ca cei doi să plece împreună din sală. Schiller i-a spus lui Goethe: Acesta este un mod atât de îmbucătăţit de a considera fiinţele naturii; lipseşte pretutindeni spiritul care vieţuieşte în întreaga natură. – În felul acesta Schiller i-a pus lui Goethe problema sa fundamentală. Goethe a răspuns: S-ar putea foarte bine să mai existe şi un alt mod de a considera natura. El indicase şi în «Faust» acest fapt, anume acolo unde spusese că acela care caută, alungând spiritul, având apoi părţile în mână, aceluia „îi lipseşte, din păcate, doar spiritul”. Goethe văzuse în toate plantele ceea ce el a numit planta primordială, în toate animalele, ceea ce el a numit animalul primordial. El văzuse ceea ce noi numim trup eteric, şi Goethe a desenat acest trup eteric prin câteva linii caracteristice pe o foaie de hârtie în faţa lui Schiller. Pentru el era limpede că în fiecare plantă se exprimă ceva cu adevărat viu. Schiller a obiectat: „Da, dar aceasta nu este experienţă, aceasta este o idee!” La care Goethe a răspuns: „În acest caz, mi-e foarte plăcut faptul că am idei, fără să ştiu acest lucru, şi că eu văd ideile”. Lui Goethe îi era limpede faptul că acel ceva era însăşi fiinţa plantei.

Sarcina lui Schiller a fost, de atunci înainte, aceea de a se înălţa la cuprinzătoarea concepţie a lui Goethe. Frumoasă este scrisoarea [ Nota 114 ] pe care am mai menţionat-o odată, ea conţine cea mai profundă psihologie care există, şi care l-a unit pe Schiller cu Goethe prin legătura prieteniei. „De multă vreme am urmărit, deşi de la o oarecare depărtare, drumul spiritului dumneavoastră, şi am observat, cu o admiraţie mereu reînnoită, calea pe care aţi trasat-o. Dumneavoastră căutaţi necesitatea în natură, dar o căutaţi pe calea cea mai grea, de care orice spirit mai firav s-ar feri cu grijă. Dumneavoastră abordaţi întreaga natură, pentru a arunca lumină asupra părţilor individuale; dumneavoastră căutaţi motivele explicative ale individului din totalitatea modurilor de manifestare ale naturii. Dumneavoastră urcaţi pas cu pas, de la organizaţia cea mai simplă, până la cea mai complicată, pentru a clădi în final din punct de vedere genetic structura cea mai complexă dintre toate, omul, pe materialele existente în întreaga natură. Iar prin faptul că dumneavoastră îl re-creaţi oarecum în natură, încercaţi să pătrundeţi în tehnica ei ascunsă. Este o idee măreaţă şi de-a dreptul eroică, ce arată în mod suficient cum reţine spiritul dumneavoastră într-o frumoasă unitate bogăţia ansamblului reprezentărilor dumneavoastră. Nu puteţi spera că vă va ajunge chiar şi o viaţă întreagă pentru parcurgerea acestui drum şi împlinirea acestui ţel, totuşi, faptul de a fi iniţiat această cale are mai multă valoare decât parcurgerea până la capăt a oricărei alte căi; căci dumneavoastră aţi ales, ca şi Achille din Iliada, între Phthia şi nemurire. Dacă v-aţi fi născut grec sau măcar italian, şi aţi fi fost înconjurat deja din leagăn de o natură aleasă şi o artă idealizată, drumul dumneavoastră ar fi fost infinit mai scurt, sau poate că ar fi fost de-a dreptul nenecesar. Căci atunci aţi fi preluat deja de la prima contemplare a lucrurilor forma necesarului, şi o dată cu primele dumneavoastră experienţe s-ar fi dezvoltat în dumneavoastră marele stil personal pe care îl aveţi. Dar pentru că v-aţi născut german, pentru că spiritul dumneavoastră grec a fost azvârlit în această creatură nordică, nu v-au mai rămas alte alternative decât fie să deveniţi dumneavoastră înşivă artist nordic, fie să înlocuiţi prin imaginaţia dumneavoastră şi cu ajutorul raţiunii ceea ce realitatea vă ascunde, şi să faceţi astfel să se nască aici, oarecum pe o cale raţională, o nouă Grecie.” Este ceva ce a acţionat ca un ecou în sufletul lui Schiller, după cum vom vedea imediat.

Schiller se întoarce înapoi la poezie. Iar ceea ce a rămas în el ca ecou, ne întâmpină în dramele sale. Nu trebuie să credeţi că veţi găsi ca atare gândurile pe care le revelez eu acum, dacă îi veţi citi dramele lui Schiller. Dar ele se află adânc, în lăuntrul acestor drame, aşa cum pulsează sângele nostru prin artere, fără ca noi să-l vedem. Ele pulsează ca un sânge vital în dramele lui Schiller. În elementul personal intervine elementul impersonal. Schiller îşi spunea: Trebuie să existe ceva mai cuprinzător, ceva care să treacă dincolo de naştere şi de moarte. El încerca să-şi clarifice modul în care intervine marele destin impersonal în elementul personal. Noi am menţionat adesea această lege ca fiind legea karmei. El descrie în «Wallenstein» marele destin, care îl înalţă sau îl distruge pe om. El încearcă să întemeieze în stele viaţa lui Wallenstein. Dar apoi îi devine limpede cum acesta este ca tras de firele destinului, că stelele destinului strălucesc în pieptul nostru. Schiller încearcă să realizeze şi să justifice în Wallenstein în mod poetic corelaţia dintre elementul personal şi natura sensibil-senzorială şi Dumnezeirea. Nu ar fi artistic, dacă noi am vrea să gustăm drama cu aceste gânduri. Dar în mod inconştient, se revarsă în noi marele impuls care porneşte din acest context. Suntem ca înălţaţi şi purtaţi înspre ceea ce pulsează în această dramă. În fiecare dintre dramele următoare Schiller încearcă să atingă o treaptă şi mai înaltă, să se educe pe sine însuşi şi să-i înalţe şi pe ceilalţi împreună cu sine. – În «Fecioara din Orleans» intră în joc forţe suprapersonale, care intervin în elementul personal. În «Logodnica din Messina» el încearcă să încorporeze ceva similar; acolo încearcă să facă legătura cu vechea dramă grecească. El introduce acolo corul şi elementul liric. El nu voia să expună în limbajul obişnuit, ci într-unul elevat, destine care se ridică deasupra elementului pur personal.

De ce s-a legat Schiller de drama grecească? Trebuie să vedem de la ce a plecat însăşi drama greacă. Dacă privim la drama greacă de dinainte de Sofocle şi Eschil, ajungem la dramele mister greceşti, la drama primordială, faţă de care Eschil, Sofocle şi Euripide sunt doar trepte ulterioare de evoluţie. În cartea sa «Naşterea tragediei din spiritul muzicii», Nietzsche [ Nota 115 ] încearcă să explice naşterea dramei. În marile tablouri dramatice, grecilor li se prezenta anual ceva care constituia pentru grecii din timpurile vechi totodată religie, artă şi ştiinţă – adevăr, evlavie şi frumuseţe. Ce a devenit datorită acestui fapt drama primordială? Această dramă nu era o dramă care să prezinte destine omeneşti. Ea urma să-l prezinte pe zeul însuşi ca reprezentant al omenirii – Dionysos. Zeul care a coborât din sferele înalte, care s-a întrupat în substanţele materiale, care a urcat prin regnul mineral, vegetal şi animal până la om, pentru a-şi găsi în om eliberarea şi învierea. Cea mai frumoasă configurare a acestui mers al Divinităţii prin lume îl reprezintă ceea ce s-a numit coborârea, învierea şi urcarea la Cer a Divinităţii.

Această dramă s-a manifestat sub numeroase aspecte în faţa ochilor privitorilor greci. Acolo grecul vedea ceea ce voia el să ştie despre lume, ceea ce voia el să ştie ca adevăr despre Univers, învingerea naturalului de către spiritual. Pentru el, ceea ce îi era astfel prezentat în aceste drame era ştiinţă, şi ele îi erau astfel prezentate, încât prezentarea era legată de evlavie, şi putea fi pentru el o imagine-model a ceea ce vieţuia omul. În faţa privitorilor se împleteau arta, religia şi înţelepciunea. Iar cei care le prezentau nu vorbeau în limbajul uzual, obişnuit, ci într-un limbaj elevat, despre coborâre, patimi şi învingere, despre înviere spirituală şi înălţare la Cer. Iar cele ce se desfăşurau acolo erau reluate de către cor, ce reda în muzica simplă a vremurilor de atunci ceea ce se desfăşura în mijlocul lor ca dramă divină. Din acest izvor spiritual se revarsă ceea ce cunoaştem noi drept artă, drept ştiinţă, care a devenit apoi fizică, şi drept religie; toate acestea au provenit din aceste misterii. Privim astfel înapoi la ceva în care arta reuneşte adevărul cu evlavia religioasă.

Marele gânditor asupra dramelor greceşti străvechi, scriitorul francez Edouard Schure [ Nota 116 ] a încercat recent să re-construiască acest tip de dramă. Puteţi citi o asemenea re-construcţie într-adevăr genială în «Sfânta dramă din Eleusis». Prin adâncirea sa în această dramă, el a ajuns la ideea că ar fi sarcina timpului nostru, de a reînnoi un teatru pentru suflet şi pentru Sine. În «Copiii lui Lucifer» [ Nota 117 ] el încearcă să creeze o operă modernă, care să reunească din nou între ele propria contemplare cu frumuseţea, forţa dramatică cu conţinutul de adevăr. Dacă cineva doreşte să ştie ce trebuie să devină drama în viitor şi ce va deveni ea, îşi poate face o imagine despre aceasta din cele prezentate de Schure în «Copiii lui Lucifer». Iar întreg cercul lui Wagner, înspre ce se străduieşte el de fapt, decât spre a prezenta ceva suprapersonal în dramele sale? În dramele lui Richard Wagner avem prezentat mersul de la personal la suprapersonal, la mitic. De aceea a şi găsit Nietzsche, atunci când a căutat naşterea tragediei în drama primordială, calea către Wagner. Iar strădania secolului XIX în acest sens este exprimată de Schiller în «Logodnica din Messina», unde spiritualul este prezentat într-un limbaj elevat, unde prin cor ni se expune ecoul faptelor zeilor. Din ce profunzimi a putut el învia pe atunci o nouă Grecie ne arată Cuvântul înainte extraordinar de plin de spirit al lucrării «Despre folosirea corului în tragedie», care constituie la rândul său una dintre cele mai valoroase lucrări ale literaturii şi esteticii germane.

Schiller a voit acelaşi lucru pe care l-a voit secolul XIX – să păşească prin poarta frumosului în ţara cunoaşterii şi să devină un misionar al adevărului. În drama «Demetrius», pe care nu a putut-o încheia, deoarece moartea l-a răpit mai înainte, în această dramă el a încercat să înţeleagă problema Sinei omeneşti, şi a făcut-o cu o asemenea claritate, putere şi măreţie, încât nici unul dintre aceia care au încercat să scrie încheierea pentru «Demetrius» nu a putut-o realiza, deoarece marele conţinut al ideilor lui Schiller nu putea fi găsit la ei. Cât de profund cuprinde el Sinea omenească ce trăieşte în om! Demetrius află în sine din diverse semne, că el ar fi adevăratul urmaş la tronul Rusiei. El face totul pentru a obţine ceea ce i se cuvine. Dar în clipa în care se află foarte aproape de a-şi atinge ţelul, se năruie tot ceea ce a realizat datorită Sinei sale. Acum, el trebuie să fie exclusiv ceea ce a făcut din sine prin forţa lăuntrului său. Sinea care i s-a împărtăşit, nu mai este; acum trebuie să se nască o Sine care urmează să fie propria sa faptă. Din aceasta trebuie să acţioneze Demetrius. Problema personalităţii omeneşti este cuprinsă cu o măreţie neegalată de un alt autor de drame al lumii. Astfel de lucruri măreţe trăiau în sufletul lui Schiller atunci când moartea l-a răpit de pe Pământ. În această dramă se află ceva care pentru aceia care nu îl pot cuprinde în cuvinte limpezi, va acţiona mai degrabă ca ecou. Iar ceea ce a fost clădit în inimile şi adâncurile sufletelor omeneşti, a răzbătut iarăşi la suprafaţă în anul 1859.

Anul 1859 a însemnat o răscruce pentru întreaga educaţie modernă. Există patru opere care au apărut în jurul acestei date. Ele au dat un ton fundamental pentru procesul nostru educaţional. Una dintre ele este lucrarea lui Darwin [ Nota 118 ] «Formarea speciilor prin selecţia naturală», pe care a adus-o cu sine o mişcare materialistă. Cea de a doua lucrare este la fel de caracteristică, cel puţin în privinţa lui Schiller, dacă e să ne amintim cuvintele pe care le-a adresat Schiller unui astronom: „Nu-mi pălăvrăgiţi atât despre nebuloase şi pete solare! Oare este natura mare, numai pentru că vă dă de numărat? Obiectul vostru este cel mai sublim din spaţiu; dar, prieteni, Cel sublim nu locuieşte în spaţiu!” Dar înţelegerea acestui sublim a fost posibilă tocmai printr-o lucrare care a apărut atunci, a lui Kirchhoff [ Nota 119 ] şi Bunsen [ Nota 120 ] despre analiza spectrală. Iar cea de a treia lucrare a fost din nou într-o anumită contradicţie cu Schiller. Gustav Theodor Fechner [ Nota 121 ] a scris în spirit idealist «Şcoala premergătoare esteticii». În conformitate cu părerea lui Fechner, trebuia creată o estetică pornind „de jos”. De sus începuse Schiller să o creeze cu o măreţie covârşitoare. Fechner pornea de la simpla senzaţie sensibilă. Cea de a patra lucrare aducea materialismul în convieţuirea socială. Ceea ce voia să întemeieze Schiller ca societate a fost deplasat sub punctul de vedere al celui mai cras materialism în lucrarea lui Karl Marx «O critică a economiei politice» [ Nota 122 ]. Acestea toate s-au strecurat acolo, înăuntru. Şi sunt lucruri care trebuiau să rămână departe de intimitatea nemijlocită pe care Schiller o revărsase în inimi, onest şi sincer. Astfel încât aceia asupra cărora se revarsă toate acestea din literatura modernă, nu vor mai putea privi în acelaşi mod ideal înspre Schiller. Cu puţin timp în urmă, în ultimul deceniu al secolului XIX, un om temeinic concrescut cu o cultură estetică, a scris o biografie a lui Schiller [ Nota 123 ]. Primele cuvinte de acolo erau: „În tinereţea mea, l-am urât pe Schiller!” Şi abia printr-o preocupare savantă cu el, a putut ajunge la o apreciere a măreţiei lui Schiller.

Acela care poate asculta chiar şi numai puţin ceea ce bântuie în timpul nostru, acela va vedea că domneşte o anumită constrângere lăuntrică. Timpurile sunt altfel. De aceea se vor mai lega probabil câteva cuvinte mari şi entuziaste, şi unele festivităţi frumoase de această aniversare a lui Schiller. Dar cu toate acestea, cel care are un auz şi mai sensibil nu va putea totuşi detecta ceea ce străbătea spiritele şi firile umane cu o jumătate de secol în urmă, pe vremea când Schiller era venerat. Vă rog să înţelegeţi bine că în felul acesta nu vreau să fac nici cel mai mic reproş acelora care s-au îndepărtat astăzi întru câtva de Schiller. Dar faţă de măreţia celor create de Schiller, va trebui să fiţi de acord că el trebuie să devină din nou o parte componentă a formării noastre spirituale. Prezentul nemijlocit trebuie să se sprijine din nou pe Schiller. Şi cum să nu se sprijine pe Schiller o societate care tinde spre aprofundarea spirituală, aşa cum este societatea teosofică. Doar ea este prima şcoală premergătoare pentru autoeducaţie, dacă vrem să atingem înălţimile spiritului. Vom ajunge altfel la cunoaştere dacă vom trece prin Schiller. Vom deveni spiritualişti dacă trecem prin «Scrisorile estetice» ale sale. Vom considera Societatea teosofică ca o reunire între oameni, fără deosebire de naţiune, sex, neam ş.a.m.d., ca reunire realizată exclusiv pe baza iubirii omeneşti pure. Schiller s-a străduit de-a lungul întregii sale vieţi spre înălţimile existenţei spirituale, şi în fond dramele sale nu sunt nimic altceva decât ceea ce vrea să pătrundă în mod artistic în ţinuturile cele mai înalte ale acestei existenţe spirituale. Ceea ce a dorit el să obţină pentru sufletul omenesc nu a fost altceva decât de a dezvolta în acest suflet omenesc ceea ce este veşnic şi nepieritor în el. Pentru a ne aminti încă o dată pe scurt de Goethe, acesta a desemnat prin cuvântul „entelehie” ceea ce trăieşte în suflet ca element nepieritor, pe care şi-l elaborează omul în sine, prin experienţa sa în domeniul realului, şi pe care îl păstrează ca veşnicie a sa. Schiller numeşte acest element configuraţia care dă formă. Pentru Schiller, acesta este veşnicul care trăieşte în suflet, care configurează continuu sufletul în sine, care creşte şi conduce în ţinuturile nepieritoare. Este o victorie pe care o cucereşte această configuraţie asupra corporalităţii pieritoare, în care sinea se manifestă doar. Schiller o numeşte veşnicul din viaţa sufletului, iar nouă ne este îngăduit, ca şi lui Goethe – care a formulat cuvintele după trecerea prin poarta morţii a lui Schiller: „El a fost al nostru” –, dacă e să-l cuprindem din nou pe Schiller în spiritul său viu ne este îngăduit să ne pătrundem din nou cu ceea ce trăia în el şi care trăieşte acum în lumea cealaltă, care a preluat cu dragoste şi prietenie ce era mai bun în el; nouă ne este îngăduit să sărbătorim, ca teosofi, acea legătură tainică cu el pe care o putem serba drept aniversare a lui Schiller. Aşa cum misticul se uneşte cu spiritualitatea lumii, la fel se uneşte omul cu marii eroi spirituali ai omenirii. O astfel de sărbătoare, o „unio mystica”, ar trebui să serbeze pentru sine orice om care tinde spre o concepţie spirituală despre lume, alături de marea şi zgomotoasa aniversare a lui Schiller. Nu avem nimic de obiectat împotriva acestor mari aniversări. Dar roadele pe care le-a adus Schiller le găseşte numai acela care serbează această sărbătoare intimă în inima sa, care îl uneşte intim cu Schiller al nostru. Vom afla cel mai bine calea înspre spirit dacă vom proceda ca şi Schiller, care s-a educat pe sine însuşi de-a lungul întregii sale vieţi. El a exprimat acest lucru în modul următor, ce răsună ca un moto al concepţiei teosofice despre lume:

Numai corpul şi-l însuşesc acele puteri [ Nota 124 ],
Care împletesc destinul cel sumbru;
Dar liberă de orice putere a timpului,
Tovarăşă de joacă a naturilor fericite,
Călătoreşte sus, pe câmpiile-nsorite
Dumnezeiască între zei – configuraţia noastră eternă.