Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XXI

FACULTATEA DE DREPT[ Nota 131 ] ŞI TEOSOFIA

Berlin, 18 mai 1905

Dacă poate părea deplasat să vorbim despre o temă în legătură cu teosofia, aceasta s-ar putea precis face în legătură cu tema noastră de astăzi, când vrem să facem încercarea să considerăm studiile juridice actuale şi viaţa noastră juridică în legătură cu ceea ce numim noi Mişcare teosofică. Acest lucru poate fi recunoscut pentru început drept justificat numai de către acela căruia îi este clar sensul profund în care Mişcarea teosofică poate fi considerată drept o Mişcare practică de către aceia care sunt încadraţi în ea, şi care îi cunosc întreaga valoare. Adevăratul teosof acordă cea mai puţină importanţă teoriilor şi dogmelor. Esenţialul Mişcării teosofice este ca ea să intervină în viaţa directă. Şi dacă se vorbeşte despre Mişcarea teosofică în sensul că ar fi o Mişcare ce trebuie să stea departe de practica vieţii, aceasta poate veni numai dintr-o necunoaştere deplină sau dintr-o înţelegere greşită a acestei Mişcări.

În comparaţie cu Mişcarea teosofică, un mare număr din restul Mişcărilor actuale se comportă eminamente nepractic, deoarece ele sunt Mişcări parţiale, fără cunoaşterea marilor corelaţii, şi fără cunoaşterea marilor principii ale vieţii. Şi tocmai în această privinţă va trebui să ne preocupăm astăzi de unele probleme ale vieţii. Şi ce ar putea să intervină mai profund în viaţa noastră decât ceea ce provine de la jurisprudenţă? În sensul concepţiei teosofice despre lume, noi avem în mod firesc mai puţin de a face cu ceea ce se numeşte drept sau legislaţie. Mai degrabă avem de a face cu adevăratele relaţii aşa cum ne întâmpină ele, şi anume cu acelea care ne întâmpină sub înfăţişarea oamenilor, ne întâmpină cu adevărat în jurisprudenţa noastră, sub înfăţişarea juriştilor noştri practicieni. De aceea tema nu poartă degeaba numele «Facultatea de drept şi teosofia».

Deci, în primul rând se pune problema cum formăm oameni care să fie chemaţi din punct de vedere profesional să intervină în dreptul lezat şi să creeze o compensare a dreptului lezat? Cum constituie facultatea elementele necesare în acest sens, cum îi formează ea pe jurişti? În ultima conferinţă, despre Facultatea teologică şi teosofie, care a putut expune într-un mod cu mult mai intim legătura dintre teosofie şi învăţământul nostru superior, a trebuit să atrag atenţia asupra modului în care stau lucrurile în această privinţă. Nu atât modul de gândire materialist cât mai degrabă obişnuinţele de gândire adânc înrădăcinate în sufletele şi firile oamenilor sunt cele care determină o anumită trăsătură fundamentală în viaţa noastră. Acest aspect va trebui să ne preocupe şi mai mult astăzi.

Vedeţi dumneavoastră, eu aş putea să vă caracterizez situaţia în care ne aflăm printr-o singură realitate, atunci când abordăm această problemă a relaţiei dintre Facultatea de drept şi Mişcarea teosofică. Cel care s-a preocupat măcar întru câtva de Facultatea de drept, cunoaşte numele lui Rudolf von Jhering [ Nota 132 ] nu numai din lucrarea sa: «Lupta pentru Justiţie». Oricine ştie şi ce importanţă are marea sa operă: «Scopul în Justiţie». În această operă a fost creat ceva care este determinant pentru o întreagă sumă de concepţii principiale în constituţia noastră juridică şi în ştiinţele noastre juridice. Jhering a fost fără îndoială unul dintre cei mai importanţi savanţi în drept ai noştri. Cel care a avut norocul să audieze o conferinţă a lui Jhering ştie ce limbaj impresionant avea acest profesor de drept. În natura lui Rudolf von Jhering era o onestitate deosebită. Îmi amintesc faptul că odată Jhering a spus: V-am vorbit ultima dată despre cutare sau cutare problemă; m-am mai gândit încă o dată la aceste lucruri, şi trebuie să vă împărtăşesc câteva modificări esenţiale. – Dintre cei care au procedat în mod asemănător în alte domenii, ar trebui, poate, menţionat fizicianul Helmholtz [ Nota 133 ], care a avut nişte realizări atât de mari datorită lucrărilor sale importante, în ciuda modului modest în care a acţionat. Eu vă dau exemplul lui Jhering pentru că acesta a acţionat într-un mod original şi profund. A fost un jurist excelent, care a intervenit adânc în ştiinţele juridice ale zilelor noastre. În opera sa «Scopul în Justiţie» găsiţi o frază foarte semnificativă. Aş dori să citez textual pasajul [ Nota 134 ]: „Dacă am regretat vreodată că evoluţia mea a avut loc într-o perioadă în care filosofia a ajuns să fie discreditată, eu o fac prin prezenta operă. Ceea ce a fost neglijat pe atunci de tânăr datorită atmosferei predominante, nu a putut fi recuperat de către bărbatul matur”. Această exprimare indică o lipsă profundă în privinţa formării juriştilor. Lipsa de care este vorba aici o găsiţi manifestată nu numai în întreaga viaţă publică, ci, în măsura în care depinde de raporturile juridice, şi în literatură, deci nu numai în literatura juridică ci în întreaga literatură în măsura în care aceasta este influenţată de gândirea juridică. O veţi afla de asemenea şi în literatura Reformei. O găsiţi pretutindeni chiar şi în viaţa practică, deoarece esenţialul lipseşte, anume o adevărată cunoaştere a vieţii şi a sufletului omenesc.

Şi de ce lipseşte? Pentru că practicienii noştri nepractici nu au nici o presimţire a modului în care se leagă viaţa de zi cu zi cu principiile profunde ale sufletului omenesc individual. Priviţi la economiştii noştri naţionali, priviţi la cei care scriu sau vorbesc în slujba unei Mişcări reformatoare. Cel care are o gândire educată matematic, cel care este în stare să clădească strict logic succesiunea gândurilor sale, va vedea că acest ceva lipseşte pretutindeni, şi-şi va aminti un discurs important pe care l-a ţinut John Stuart Mill [ Nota 135 ], şi în care acesta spune că în primul rând este necesar ca în relaţiile noastre publice să intervină o adevărată educare a gândirii, o educare în principiile cele mai elementare ale vieţii sufleteşti.

E drept că, într-adevăr, nu sunt prea multe necesare pentru a-şi educa gândirea în acest mod, pe cât ar fi pentru a deveni cu adevărat reformatori. Ne-ar fi de ajuns trei săptămâni dacă ne-am angaja la o reală învăţătură ale principiilor gândirii. În orice caz, atunci am avea posibilitatea de a gândi corect prin exersare, dar acela care gândeşte corect datorită exersării va da, fără îndoială, multe la o parte din cele ce se scriu astăzi, pentru că el nu poate suporta ceea ce se află înlăuntrul acestor scrieri ca un cumul de gândire imposibilă. Clarificaţi-vă numai faptul că aceasta este o problemă absolut practică în sensul cel mai eminent. Atunci când cineva vrea să sape un tunel, având numai cunoştinţele obişnuite ale unui zidar şi începe să ciocănească şi să sape pe o parte a muntelui crezând că va ajunge desigur să iasă în cealaltă parte a muntelui şi că va fi construi în felul acesta un mare tunel, este de presupus că va fi considerat nebun. Dar în aproape toate domeniile vieţii se procedează astăzi aproape în acest fel. Ce este necesar pentru a construi un tunel, o cale ferată, un pod? Cunoaşterea primelor principii din matematică şi din mecanică, ca şi tot ceea ce ne transpune în posibilitatea de a prevedea din capul locului ceva din straturile şi formaţiunile muntelui în care vrem să lucrăm. Numai un tehnician exersat este capabil să realizeze într-adevăr o asemenea muncă, şi un adevărat practician este numai acela care trece la practică pe baza întregii teorii. Este ceea ce lumea trece complet cu vederea în privinţa celor mai importante probleme ale vieţii, ba chiar îi consideră nepractici pe aceia care cred că este necesar să ai destule cunoştinţe pentru a rezolva marile probleme ale vieţii. Vedem astăzi săpători de tuneluri în toate domeniile vieţii omeneşti, fără ca ei să aibă suficiente cunoştinţe fundamentale, fără ca lor să le fie clar că este necesar ca înainte de a trece la o mişcare practică de reformă să-şi însuşească întreaga cunoaştere fundamentală a sufletului omenesc, şi să-şi clarifice posibilităţile şi imposibilităţile existente într-un domeniu sau altul.

Este ceea ce răzbate mai mult sau mai puţin din cele pe care le-a afirmat acest mare jurist în privinţa formării de bază a omului. Căci o asemenea formare filosofică de bază i-a lipsit lui în legătură cu domeniul său ştiinţific, iar el a recunoscut sincer acest lucru. Vedeţi de aici cât de departe sunt eu de intenţia de a critica vreo persoană sau vreo instituţie anume. Eu voiam să dau doar o caracteristică a relaţiilor care ne întâmpină în viaţă. Astfel vom răspunde mai uşor la întrebarea ce importanţă practică are mişcarea teosofică pentru jurisprudenţă.

Jurisprudenţa s-a dezvoltat în modul cel mai nefavorabil posibil de imaginat în decursul raporturilor istorice, deoarece la modul în care se exprimă ea astăzi în cele mai diverse sisteme şi facultăţi de drept ea s-a dezvoltat abia într-o vreme în care gândirea materialistă cuprinsese deja toate cercurile. Celelalte ştiinţe îşi au obârşia în timpurile mai vechi. Iar cele care se sprijină pe ştiinţele naturii au în realităţile ei un sprijin care nu le îngăduie cu atâta uşurinţă să se rătăcească în toate direcţiile.

Cel care construieşte incorect un pod, desigur că va înţelege foarte curând consecinţele modului său diletant de a proceda. Dar nu la fel este situaţia cu lucrurile care ne întâmpină din domeniul spiritual. Acolo se poate fuşeri şi apoi se poate discuta dacă lucrurile sunt bune sau rele. Aparent acolo nu există un criteriu obiectiv. Treptat vor exista criterii obiective şi în această privinţă. Spuneam că Jhering simţea lipsa unei formări filosofice de bază. Şi mai spun că lipsa acesteia se poate simţi peste tot acolo unde intervenim în viaţă.

Acum, dumneavoastră veţi spune că filosofia nu este teosofie. Însă tocmai despre asta este vorba. Anume că un răstimp – adică în secolele XVI, XVII şi chiar în secolul XVIII până în acest secol al XIX, al nostru –, ea a fost într-o anumită privinţă disciplina fundamentală pentru orice alt studiu. Care este dezavantajul pentru teologie al faptului că filosofia nu mai constituie baza oricărui studiu, am văzut ultima oară. Dar în teologie există un înlocuitor al studiului filosofic ce lipseşte. Însă pe tărâmul juridic nu există nici un înlocuitor. În momentul în care din vechile şcoli s-au format vechile gimnazii, filosofia a devenit ceva care şede oarecum între două scaune. Mai înainte existau şcoli pregătitoare pentru toate Universităţile, în care oamenilor li se oferea, în diverse discipline, o privire de ansamblu, datorită căreia puteau să-şi formeze o privire de ansamblu asupra legilor vieţii. Nimeni nu trecea la facultăţile mai înalte fără să-şi fi însuşit o adevărată cunoaştere a legilor vieţii. Acum, filosofarea este considerată ceva inutil pentru că se crede că gimnaziul poate oferi formarea generală. Dar şi aceasta a dispărut în ziua de azi din gimnazii. Doar câţiva oameni de modă veche mai reprezintă şi astăzi punctul de vedere conform căruia în gimnazii ar trebui să se facă şi puţină logică şi psihologie.

Aşa s-a ajuns ca la Facultatea de drept să se realizeze un studiu de specialitate unilateral. Nici celelalte facultăţi nu au în fond o şcoală premergătoare proprie, care să intermedieze cursanţilor o adevărată cunoaştere generală a vieţii şi o privire profundă în enigmele şi problematica vieţii. În felul acesta, studenţii abordează pretimpuriu problemele speciale, şi ei trebuie în mod necesar să se familiarizeze tot mai mult cu aceste probleme speciale. Aşa se ajunge că juristul este adus într-o direcţie absolut precisă deja în perioada sa de formare. Aceasta nu se referă la amănunte, dar acela care a fost îndopat ani de-a rândul cu anumite forme de concepte nu se va mai putea desprinde de aceste concepte. Premisele sunt de aşa natură încât el va trebui cu necesitate să-l considere prost pe acela care a dobândit o anumită libertate a gândirii în privinţa unor astfel de concepte, care pentru el au devenit atât de consolidate în cadrul anilor săi de studiu.

În perioada în care s-a constituit gândirea noastră recentă, filosofia a devenit ceva depărtat de viaţă într-o anumită privinţă. În Evul Mediu nu exista o filosofie care să fie separată de teologie – vreau să spun practic separată. Tot ceea ce era tratat de filosofie se lega de marile şi cuprinzătoarele probleme ale existenţei. Lucrurile s-au schimbat în ultime vreme. Filosofia s-a emancipat; ea a devenit ştiinţă deoarece nu mai are nici o legătură în mod direct cu problemele centrale ale vieţii – şi aceasta o voi trata mai amănunţit în conferinţa despre Facultatea de filosofie. De aceea s-a putut studia filosofia de-a lungul secolelor, fără ca prin terminologia folosită să se lege de ceva cu adevărat viu. În secolul XVIII mai exista încă ceva care făcea din filosofie o înţelepciune despre lume. Prin Schelling, Hegel şi Fichte a fost abordată viaţa nemijlocită. Dar aceste spirite nu au fost înţelese. A existat un timp scurt de înflorire în prima perioadă a secolului XIX. Apoi a urmat însă o neînţelegere generală în problema considerării filosofiei într-o adevărată legătură a ei cu viaţa, ca şi în aceea a întemeierii unei legături între viaţă şi cele mai înalte principii ale gândirii din toate domeniile, aşa cum există o legătură între matematică, calculul diferenţial şi construcţia podurilor.

Noi vrem ca aceia care lucrează în cadrul vieţii să înţeleagă că este necesar să aibă anumite premize, aşa cum trebuie să fi studiat matematica în cadrul construcţiilor de poduri. Teosofia nu vrea să ne înveţe nişte dogme, ci un mod de gândire şi o concepţie despre viaţă; o concepţie despre viaţă care să fie contrariul oricărei activităţi de mântuială şi care să întemeieze o concepere a vieţii pe baza unor principii riguroase. Poţi să nu cunoşti nici un principiu şi să fii totuşi un bun teosof, dacă vrei pur şi simplu să ajungi la cauzele lucrurilor. Filosofia însăşi este vinovată dacă ea a ajuns să fie discreditată de către aceia care se pregătesc pentru marile probleme ale vieţii, pentru că ea trebuia să fie un fel de înţelepciune despre lume. Cei care au constituit înţelepciunea juridică într-un sistem nu s-au putut lega de modul de gândire filosofic. Este de la sine înţeles că ştiinţele naturii se mai leagă de matematică şi de elementul raţional, mecanic, şi aşa mai departe, şi că cineva nu poate fi cercetător al naturii dacă nu cunoaşte cu adevărat aceste prime principii.

Dar este legat de dezvoltarea dreptului faptul de a se ajunge la conştienţa că şi Dreptul trebuie să provină dintr-o formare de bază, care să fie la fel de sigură şi de precisă ca şi cea matematică. Este interesant că poporul care a format Dreptul în sensul cel mai eminent, poporul care a devenit mare în istoria dezvoltării omenirii tocmai prin exercitarea Dreptului, anume poporul roman, care a fost grandios în acest domeniu, a fost mic în acel domeniu care trebuie şi el folosit pentru elaborarea lui: romanii nu au fost în stare să întemeieze nici măcar o singură teoremă matematică! La baza Dreptului roman s-a aflat un mod de gândire absolut nematematic şi inexact. De aceea s-a şi insinuat de-a lungul secolelor prejudecata că nu ar fi posibil ca domeniile jurisprudenţei şi al ştiinţelor sociale să aibă aceeaşi bază ca şi restul domeniilor, anume al celor tehnice.

Aş dori să expun un simptom caracteristic pentru aceste fapte. Acum cincisprezece ani, un important jurist a ajuns rector la Universitatea din Viena, Adolf Exner [ Nota 136 ]. El era un important profesor de Drept roman. La începutul activităţii sale de rector, el a vorbit despre formarea politică. Întreg sensul conferinţei sale a fost acela că ar fi greşit să se acorde ştiinţelor naturii o aşa mare valoare, căci gândirea ştiinţific-naturală nu ar fi potrivită să intervină în problemele sociale şi etice ale existenţei. Dimpotrivă, el a subliniat necesitatea întemeiată pe cuprinderea cu înţelegerea a drepturilor juridice. Apoi, el a expus ideea că raporturile juridice nu pot fi influenţate de către gândirea natural-ştiinţifică. El a spus: În ştiinţele naturii putem pătrunde până la primele principii. Noi vedem cum se comportă lucrurile în cazurile simple, dar în cazurile complicate ale vieţii nu poate nimeni reduce lucrurile la nişte raporturi atât de simple. – Este caracteristic faptul că nici chiar un mare om al timpurilor noastre, nu poate înţelege că ar fi sarcina noastră să ne formăm o gândire la fel de clară şi de transparentă şi în domeniul vieţii, pe cât am fost capabili să o creăm în domeniul fenomenelor sensibile exterioare ale naturii. Şi tocmai aceasta trebuie să fie sarcina noastră, aceea de a ne clarifica faptul că numai atunci putem acţiona practic în domeniul construcţiei tunelurilor, când vom fi în stare să reducem toate faptele vieţii la concepte clare, la fel cum suntem în stare să reducem lucrurile grosiere la concepte matematice. Jhering spune, în lucrarea sa «Scopul în Drept», că ar fi o mare lipsă în educaţia noastră juridică şi în viaţa noastră juridică practică, faptul că oamenii care au de făcut oarecum o introducere în Drept, nu au fost educaţi să lucreze în viaţă predând şi acţionând nemijlocit educaţional, nemijlocit tehnic. Jhering spune că poţi fi jurist, aşa cum poţi fi matematician, dacă te-ai exersat prin efectuarea calculelor. Din nou nu vede Jhering că matematica şi-a dobândit adevărata importanţă abia de când a dobândit importanţă gândirea natural-ştiinţifică. A fost găsită calea de la cap la mâini atunci când ceva gândit anterior devine ulterior ocupaţie practică. Iar tot ceea ce este legat de jurisprudenţă şi etică socială va avea şi o importanţă practică atunci când va fi la fel de limpede, pe cât este de limpede că e nevoie de matematică atunci când se construieşte un tunel. Atunci se va înţelege şi faptul că orice strădanie parţială este ca şi cum cineva ar prelucra nişte pietre, apoi le-ar arunca la un loc şi ar crede că din ele se poate forma o casă. Nu se va obţine, cuceri sau clădi nimic în domeniul mişcării femeilor sau al unei alte mişcări sociale, dacă la baza întregului nu se află un plan. În orice alt caz, prelucrarea pietrelor este o treabă eminamente nepractică.

Şi nu se pune problema ca noi să ne îndopăm cu teorii şi să credem că dacă avem sistemul în interior, vom putea deriva toate amănuntele din marile principii. Noi trebuie să acţionăm lipsiţi de diletantism şi să introducem marile principii în viaţă, în viaţa nemijlocită. Trebuie să acţionăm aşa cum procedează inginerul cu ceea ce a învăţat el, chiar dacă el are o sarcină cu mult mai infimă, anume aceea de a interveni în existenţa lipsită de viaţă. Noi trebuie să acţionăm la fel cu acela care a cercetat toate principiile şi le-a recunoscut a fi corecte. De aceea se pune problema de a recunoaşte şi de a fi în corelaţie cu adevăratele principii ale existenţei. Altfel nu se poate realiza nimic, în special în domeniul juridic. Este absolut imposibil ca din organizaţiile noastre să rezulte altceva decât un jurist cu idei preconcepute, dacă el nu a învăţat să cunoască în prealabil ştiinţa vieţii în cea mai mare măsură posibilă. Este dificil să vorbeşti într-un mod accesibil maselor largi pe această temă. Şi nu putem să ne referim la anumite exemple din viaţa juridică tocmai pentru că, din păcate, este o realitate faptul că ştiinţele juridice constituie ştiinţa cea mai nepopulară, nu numai pentru că sunt cele mai puţin îndrăgite, ci şi pentru că au cel mai mic efect.

Gândirea juridică este de aşa natură, încât abia dacă poate fi adusă în legătură cu gândirea sănătoasă, şi cu atât mai puţin într-un acord cu viaţa. Desigur că mulţi dintre dumneavoastră se îndoiesc de faptul că s-ar putea ajunge la principii solide în jurisprudenţă şi în viaţa socială, aşa cum pot fi ele obţinute în ştiinţele naturii orientate asupra lumii sensibile. O cerinţă ar fi ca timpul nostru să accepte din nou să caute în locurile unde oamenii s-au mai aflat încă într-o înălţime de gândire exactă şi unde s-a mai încercat o dată să se aducă unele concepte la o formă limpede, asemănătoare celei matematice. Pentru oricine este posibil să se încadreze aici într-o formă superficială. Luaţi în mână micuţa cărţulie a lui Johann Gottlieb Fichte din seria Reclam: «Statul comercial autonom». Eu sunt departe de a apăra conţinutul acestei cărţulii sau de a-i atribui vreo importanţă pentru viaţa noastră actuală. Am vrut doar să vă arăt că în aceste domenii se poate proceda la fel de practic pe cât de practic se procedează în matematică la construcţia de poduri. Dar viaţa vrea ceva deosebit în fiecare caz în parte. Cine stabileşte principii generale, nu le va putea folosi în viaţă. Tot aşa este şi în ştiinţele naturii. Nicăieri nu există adevărate elipse, nicăieri nu există adevărate cercuri. Dumneavoastră ştiţi că una dintre legile lui Kepler este aceea că planetele se deplasează în jurul Soarelui. Credeţi cumva că această lege poate fi aplicată sub această formă simplă? Clarificaţi-vă o dată măcar dacă Pământul descrie într-adevăr ceea ce noi desemnăm drept elipsă, înscriind-o pe tablă. Cu toate acestea, este necesar în sensul cel mai eminent ca noi să ne apropiem de realitate cu astfel de lucruri, chiar dacă ele nu există în realitate.

Matematica nu există nici în viaţa noastră obişnuită, şi totuşi noi o aplicăm în viaţa nemijlocită. Abia atunci când se va înţelege că există ceva şi în privinţa vieţii juridice, care se raportează la această viaţă la fel cum se raportează matematica la natură, abia atunci se va putea avea din nou o concepţie sănătoasă asupra acestei vieţi juridice. Dar se ştie că există o cunoaştere, un fel de matematică, un mod de gândire asemănător matematicii care este aplicabil întregii vieţii; iar această cunoaştere este teosofia!

Matematica nu este altceva decât o experienţă interioară. Nu veţi putea învăţa nicăieri în mod exterior ce este matematica. Nu există nici o teoremă matematică ce să nu se fi născut din cunoaşterea de sine, din cunoaşterea de sine a spiritului pe tărâmurile temporal şi spaţial. O asemenea cunoaştere de sine ne este necesară. Există o cunoaştere de sine şi pentru domeniile superioare ale existenţei. Există o mathesis, cum spun gnosticii. Noi nu aplicăm matematica pură asupra vieţii, ci ceva asemănător ei. Aşa ceva există şi în privinţa jurisprudenţei şi în privinţa medicinii, şi în privinţa tuturor domeniilor vieţii, şi, în primul rând, în privinţa colaborării sociale a oamenilor. Orice vorbărie despre mistică, în sensul că aceasta ar fi ceva neclar, se bazează pe faptul că nu se ştie ce este mistica. De aceea şi-au numit gnosticii, marii mistici ai primelor secole creştine, învăţătura lor mathesis, deoarece ei au format din ea o cunoaştere de sine. Odată recunoscut acest lucru se va şti şi ce vrea teosofia, şi că fără teosofie oamenii ar trebui să evite să mişte chiar şi o singură mână în privinţa problemelor practice ale vieţii, aşa cum trebuie evitat să se sape un Simplon fără cunoştinţe de geologie şi matematică.

Aceasta este marea seriozitate care stă la baza concepţiei teosofice despre lume, şi care trebuie să ne apară limpede dinaintea ochilor atunci când abordăm probleme cum ar fi jurisprudenţa. Abia atunci vom avea din nou o formare sănătoasă a viitorilor jurişti, când aceşti tineri nu vor mai trebui să se plângă despre o lipsă fundamentală în cunoaşterea noastră, când vom fi dezvoltat din nou o conştienţă cum ar fi aceea pe care am indicat-o astăzi. Acesta a fost ghinionul jurisprudenţei, faptul că ea s-a dezvoltat în ultimele secole, când nu s-a mai ştiut că există ceva de genul mathesis. Marele filosof Leibniz a fost un mare jurist, un mare practician şi un mare matematician; cine cunoaşte filosofie, îl cunoaşte suficient. Şi poate fi o garanţie pentru dumneavoastră faptul că Leibniz avea o concepţie corectă despre aceste lucruri. Şi ce spune el în această privinţă, cum ar fi o formare juridică fără temelia unei educaţii practice? El spune: Nu veţi fi în viaţa juridică altfel decât ca într-un labirint, din care nu veţi găsi ieşirea în afară. – Vedem chiar în ziua de azi strădania unor reforme în privinţa vieţii religioase. Există o Uniune juridică, ea se află sub conducerea unui fost teolog. Acesta încearcă întru câtva să aşeze ceva sănătos în locul conceptelor noastre juridice. Dar şi aici se vede că din ştiinţele care sunt mai puţin obişnuite cu gândirea exactă decât matematica şi ştiinţele naturii nu poate veni nimic util. Veţi afla peste tot că, de fapt, nu există o înţelegere propriu-zisă a problemei culpabilităţii. Abia atunci când se va recunoaşte despre ce este vorba aici, ne va fi clar că trebuie să cunoaştem viaţa, înainte de a stabili normele de viaţă. Abia atunci va exista un studiu sănătos [ Nota 137 ].

Primul lucru pe care ar trebui să-l studieze un jurist ar fi cunoaşterea vieţii. Cum se raportează astăzi un jurist la problemele vieţii sufleteşti, şi cum ar trebui să se raporteze el de fapt? Nu numai în sensul că este dependent de specialiştii în acest domeniu. El se raportează absolut diletant la lucruri. Doar o privire profundă în viaţa sufletească poate să ne facă capabili să elaborăm o lege. Şi numai ea poate fi în stare să-l judece pe acela care s-a abătut de la lege. Nu vă veţi putea transpune în legile vieţii omeneşti până nu veţi fi practicat ştiinţa sufletului. Eu nu vreau să vă vorbesc despre concepţia teosofică relativă la evoluţia sufletului omenesc. Lumea se află încă prea departe pentru a putea avea o înţelegere mai profundă a problemelor mai intime ale vieţii. Dar ceea ce este exprimat prin cuvintele: „adevărat studiu al sufletului şi al vieţii sociale”, ar trebui înţeles de oricine.

Aceasta ar trebui să fie baza, să fie prima îndrumare pe care să o primească un jurist la facultate: Trebuie să studiezi omul într-o măsură extinsă. Şi abia după ce el va fi studiat omul ca atare, şi anume în nişte sfere eterice la fel de pure cum încearcă cercetătorul naturii să studieze problemele natural-ştiinţifice, abia atunci când el se poate cufunda în sens mistic în viaţa sufletească, abia atunci va fi el matur pentru a trata adevăratele probleme sufleteşti, care au un efect, care sunt ordonate în conformitate cu un plan în viaţa publică. Oare nu este deplorabil faptul că în ziua de astăzi chiar şi oamenii de specialitate din economia naţională se folosesc de nişte termeni incredibil de confuzi? Gândiţi-vă numai că anumite concepte pe care economistul naţional şi le-ar putea clarifica nu sunt încă concepute într-un sens decisiv. Consideraţi diferenţa dintre munca productivă şi cea neproductivă. Nu aţi putea lua o hotărâre dacă nu vă clarificaţi cum acţionează în viaţa publică munca productivă, respectiv cea neproductivă. Orice asemenea activitate este întru totul inabordabilă fără clarificarea acestor concepte. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca doi economişti naţionali renumiţi să se certe în privinţa faptului dacă o ramură a vieţii oficiale, cum este activitatea comercială, este productivă sau neproductivă.

Într-o anumită privinţă este o calomniere a teosofiei atunci când i se atribuie orice tip de neclarităţi nebuloase. Cei care văd ce anume vrea teosofia vor accentua mereu că ea se străduieşte înspre claritatea cea mai mare şi înspre un mod de gândire absolut clarificat în toate domeniile vieţii, după modelul matematicii. Dacă aceasta este situaţia, atunci trebuie prevăzută rodnicirea cea mai favorabilă a vieţii noastre juridice datorită Mişcării teosofice. Căci consecinţa unei asemenea rodnicii va fi aceea că omul, ca viitor jurist, este introdus în modul şi felul în care acţionează realităţile spirituale în viaţa omenească. El va vedea că întregi domenii rămân neproductive, şi el nu va putea accepta conceptele de sugestie sau lucrurile care provin din influenţa lumii exterioare asupra omului, cât şi din ceea ce îşi atribuie omul lăuntric în privinţa acţiunilor sale.

Sugestiile acţionează în viaţa noastră publică atât de infinit de mult, încât se poate vedea pur şi simplu că în marile adunări, la care participă mii de oameni, asupra ascultătorilor nu acţionează ceea ce se numeşte convingere liberă, ci pur şi simplu ceea ce le aduce vorbitorul prin sugestie. Iar cei care au ascultat discursul, poartă sugestia mai departe, astfel încât multe din ceea ce se fac astăzi se împlinesc sub puterea unei sugestii. Cel care intervine în viaţa practică trebuie să cunoască însă şi să observe astfel de elemente imponderabile. Şi dacă înţelegem să observăm în mod subtil această cale, atunci ajungem să înţelegem şi cum acţionează acest tip de sugestii.

Aveţi deja o astfel de ţesătură care se extinde asupra vieţii noastre. Cineva ne povesteşte ce trebuie să se petreacă într-un domeniu sau altul al vieţii. În cazul în care cunoaştem viaţa, vom şti că pentru început el nu ne oferă decât o sumă de sugestii. Unul ne oferă o sugestie în privinţa problemei sociale. Altul, în privinţa problemei naţionale, un al treilea într-o a treia problemă. Dacă teosofia devine bun al omenirii, atunci nu va fi niciodată posibil ca acela care trebuie să se preocupe de viaţa publică să nu întrevadă asemenea lucruri. Şi dacă vă veţi clarifica modul în care intervin sugestiile acţionând şi determinând calităţile noastre juridice, atunci vă va fi limpede că numai prin modul de gândire teosofic poate interveni o însănătoşire a acestor raporturi. Atunci va fi de asemenea clar că o parte considerabilă a celor ce se practică în facultatea noastră de drept, o mare parte a cunoştinţelor teoretice pot fi lăsate de o parte, pentru că juristul le poate dobândi şi prin practică. Oricine ştie ce este o activitate practică. Ceea ce este practic poate fi soluţionat într-un răstimp scurt dacă omul s-a familiarizat cu marile probleme ale existenţei, în care marile probleme ale vieţii se încadrează de la sine – probleme cum ar fi aceea a responsabilităţii –, pe care juristul nu le poate atinge. Modul în care este dezbătută această problemă îl putem urmări de exemplu în Italia, la Lombroso [ Nota 138 ]. – Pentru acela care străvede într-adevăr lucrurile, este imposibil să aducă astfel de argumente pro şi contra, cum se petrece în mod obişnuit. Acest stil de abordare a lucrurilor este posibil numai pentru că în discuţii sunt antrenaţi oameni care nu sunt educaţi pentru practică.

Ce drept avem noi să pedepsim? Şi aceasta este o întrebare la care există răspunsuri de cele mai diferite tipuri. Dar toate aceste lucruri nu se pot rezolva cu mijloacele actualei noastre jurisprudenţe practice. Dacă însă juristul nu se poate implica mai adânc, va acţiona fără să înţeleagă ultimele principii. Şi atunci va acţiona neliber. Dar oare juristul nu ar trebui să fie într-adevăr un om liber? Nu ar trebui să putem pretinde acest lucru de la nimeni mai mult decât de la jurişti. Savigny [ Nota 139 ], renumitul profesor de drept, a spus cândva: Dreptul nu este nimic în sine, ci el este o expresie a vieţii; de aceea trebuie creat din viaţă.

Priviţi o dată cele mai diverse concepţii care au rezistat în privinţa dreptului în decursul secolului XIX, şi veţi vedea cât de puţin s-au născut aceste concepţii din adevărata practică. Au existat şcoli de drept natural, care credeau că pot să derive dreptul din natura omenească. Mai târziu, s-a spus: Unul consideră dreptul aşa, altul altfel, un popor într-un fel, alt popor în alt fel. – Apoi a apărut dreptul istoric. În ultima vreme s-a făcut şi o interesantă experienţă cu dreptul pozitivist. S-au făcut diverse experimente, care nu au plecat de la modul de gândire indicat aici. A avea o concepţie a dreptului din perspectivă istorică este la fel de imposibil ca a avea o concepţie matematică din perspectivă istorică. Aşadar este imposibil să se întemeieze dreptul pe criterii istorice. – Nu este posibil să demonstrăm acum această importantă afirmaţie. – A cerceta ceva în mod „pozitivist” ar însemna ca prin matematică să nu se construiască figuri pur spirituale, ci să se unească trei bastoane, să se măsoare unghiurile dintre ele şi să se stabilească pe această bază legea sumei unghiurilor dintr-un triunghi. Aceasta ar fi o întemeiere „pozitivistă”.

Am dorit să vorbesc numai despre baza modului nostru de gândire, şi despre ceea ce poate fi teosofia în practica vieţii. Am vrut să arăt că modul de gândire teosofic şi atitudinea caracteristic teosofică pot aduce roade ce pot fi utile în toate domeniile, şi chiar şi în acest domeniu. Este răspândită prejudecata că teosofia ar fi ceva născocit de om, pentru a avea o satisfacţie personală. Dar cel care are această concepţie este un rău teosof. Adevărat teosof este acela căruia îi este clar că teosofia este viaţă, pe când în aşa-numita viaţă practică există atâtea strădanii eminamente nepractice. Este dureros să vezi peste tot cum se pierd germenii diverselor strădanii; dacă toate aceste Mişcări nepractice s-ar reuni în marele cerc ce nu vrea să rămână străin de viaţă, ci vrea să cuprindă această viaţă, atunci ar putea interveni foarte bine o îmbunătăţire. Teosofia însăşi nu poate soluţiona prolema. Dar din ceea ce oferă ea se revarsă viaţa. Data viitoare vom vedea cum în viaţa noastră poate interveni o cu totul altă caracteristică prin medici, dacă aceştia vor deveni teosofi practici. Despre această caracteristică este vorba, despre acest ton fundamental al unei vieţi reînnoite. Dacă înţelegem acest lucru, o adiere de dispoziţie teosofică va trebui să se reverse asupra tuturor ramurilor de reformare practică a vieţii. Atunci Mişcarea teosofică va fi înţeleasă, ca şi restul vieţii.

Acest lucru a fost reaccentuat mereu din motivul [ Nota 140 ] că anumite probleme nu pot fi îmbunătăţite atâta timp cât oamenii nu vor să se preocupe cu adevărat de lucruri, pentru că ei judecă cu mult înainte de a-şi fi cucerit cele mai exacte cunoştinţe asupra lucrurilor. Celor care vor să intervină practic prin Mişcarea teosofică le va veni simplu să abordeze în mod superficial şi alte strădanii. Ar fi simplu să abordăm diverse probleme dacă ne-am putea promite nouă înşine să nu o facem atâta timp cât nu ne formăm simţul practic, cel care este considerat nepractic de către atâţia alţii. Ar fi uşor dacă noi nu am şti că înainte de a ajunge la periferie, trebuie dominat centrul. Ar fi uşor dacă noi nu am şti că este adevărată această afirmaţie: Dacă vreţi să creaţi relaţii mai bune în lume, va trebui să daţi oamenilor posibilitatea să devină ei înşişi mai buni. În nici un domeniu nu este mai justificată această afirmaţie ca în domeniul jurisprudenţei. Dacă se încearcă să se acţioneze practic şi vivifiant de către Mişcarea teosofică şi în acest domeniu, atunci vom vedea cum vor dispărea toate certurile dintre romanişti şi germanişti, dintre istorici şi reprezentanţi ai dreptului natural, ş.a.m.d. Dacă ajungem la ceea ce este cu adevărat mişcare şi viaţă, dacă atingem dispoziţia de gândire care s-a confirmat a fi valoroasă şi în raport cu activitatea sensibilă exterioară, pentru că viaţa ne-ar respinge dacă nu ne-am apropia de ea în modul obiectiv corespunzător, atunci vom deveni teosofi şi adevăraţi practicieni.