Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

NOŢIUNILE FUNDAMENTALE ALE TEOSOFIEI

GA 53


XXIII

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI TEOSOFIA

Berlin, 8 iunie 1905

În seria conferinţelor despre raportul şcolilor superioare cu Mişcarea teosofică, astăzi este cea de a patra, despre teosofie şi raportul ei cu facultatea de filosofie. Trebuie să ne gândim la faptul că, probabil, aceasta are o însemnătate cu mult mai cuprinzătoare pentru procesul educaţional şi civilizaţia actuală decât celelalte trei facultăţi, deoarece facultatea filosofică cuprinde disciplina ştiinţelor de specialitate ce se extind asupra întregului domeniu de cercetare, astfel încât cel care vrea să-şi aprofundeze înţelepciunea şi concepţia despre lume fără să aibă vreo tendinţă anume, ci numai de dragul cunoaşterii şi al formării sale, trebuie să-şi îndrepte privirea asupra ei. Facultatea de filosofie a parcurs mari transformări, şi ea a crescut de la calitatea de institut de formare la aceea de institut de deformare. Mai înainte, ea era aşa-numita Facultate de artă – un nume foarte semnificativ – care trebuia să pregătească studiul teologiei, al filosofiei, al medicinii.

Dumneavoastră ştiţi că ceea ce numim noi astăzi Universitate s-a născut în secolele XII şi XIII, şi noi putem observa, până în secolul XVIII, cum acela care voia să urce prin studiu la înălţimi trebuia să treacă printr-un studiu filosofic pregătitor. Acesta era în aşa fel structurat încât nu urmărea o formare de specialitate precisă, ci avea în vedere o modelare formală, care urma să structureze educaţia spirituală a omului într-un mod formal. Printre altele, acolo se predau retorica, dialectica, astronomia şi muzica. Aceasta din urmă era concepută ca înţelegere a armoniilor în ansamblul Universului, cât şi a armoniilor aflate în fenomenele mai mici ce ne înconjoară. Se acorda valoare mai întâi maturizării spiritului. Trăsătura caracteristică a timpului nostru este aceea de a acorda o valoare foarte redusă educaţiei formale.

Eu trebuie să ating cu acest prilej un punct care apare drept eretic în vremea noastră. În ziua de azi există o mare tendinţă de a subaprecia tot ceea ce este formal, faţă de ceea ce este material. Se acordă o mare valoare faptului de a analiza lucrurile cu raţiunea, de a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe posibil. Cel care vede lucrurile aşa cum se obişnuieşte astăzi, nu mă va înţelege. Şi cine nu ar lua imediat atitudine atunci când cineva face următoarea afirmaţie: Există două metode de a învăţa limbi străine. Una dintre metode, care este desconsiderată astăzi, este aceea de a-l încărca pe om cu propoziţii-exerciţiu fără sens, ca de exemplu: Tatăl meu a împlinit astăzi cincizeci de ani. Mătuşa mea va pleca mâine la Paris. – Oamenii dispreţuiesc astfel de lucruri, şi totuşi se pune întrebarea dacă este corect să o facă. Unii sunt de părere că ar fi mult mai bine dacă s-ar lua fraze dintr-un clasic oarecare. Astfel s-a ajuns în ziua de astăzi să se evite în şcoli frazele banale, şi să se ia de preferinţă fraze din clasici, care sunt împărţite şi mutilate, devenind astfel insuportabile pentru oameni. Pe de o parte se află deci lipsa de sens, de cealaltă parte destrămarea sensului. Nu se vor găsi cu uşurinţă oameni care să fie de acord cu prima metodă. Şi cu toate acestea, pentru psiholog nici nu intră în discuţie faptul că prima cale este cea corectă. Pentru el este clar că omul trebuie să rămână pe cât de mult timp este posibil la elementul formal, că raţiunea sa trebuie activată pe cât posibil mai târziu, şi că noi învăţăm cu atât mai bine cu cât conţinutul celor învăţate ne lasă pe cât posibil de indiferenţi. În anii în care spiritul este cel mai receptiv, lucrurile trebuie abordate pentru început în acest mod. Mai întâi învăţăm să vorbim, înainte de a ne transpune gândurile cu ajutorul vorbirii; mai întâi, raţiunea trebuie lăsată să se maturizeze în subconştient, trebuie să-i fie lăsată capacitatea de a dezvolta logica, de a şi-o însuşi pe cât posibil de formal, şi atunci se va coace treptat acest bun preţios al omenirii. Este limpede că nu ne putem aplica pur şi simplu raţiunea asupra unei probleme. Aşadar mai întâi este necesară formarea formală, mai înainte de a se maturiza ceea ce apare, ceea ce poate apărea în noi drept rodul cel mai bogat.

Facultate de artă era numită Facultatea de filosofie în Evul Mediu. Ea reprezenta o dominare plină de artă a materialului gândirii, şi ascundea o cantitate covârşitoare de gânduri. Mai târziu, elementele componente inferioare ale Facultăţii de artă au fost atribuite gimnaziului, actuala Facultate de filosofie nu îşi merită numele; ea este un agregat. Lucrurile nu au fost întotdeauna aşa. La întemeierea Universităţii din Berlin, în vârful conducerii ei se afla filosoful Fichte [ Nota 148 ]. Fiecare ştiinţă de specialitate era pe atunci integrată într-un singur mare organism. Fichte era pătruns de convingerea că lumea este o unitate, şi că orice cunoaştere este un crâmpei. De ce se studiază, de exemplu, botanica, matematica, istoria? Noi studiem aceste ştiinţe pentru că vrem să aruncăm o privire în ansamblul edificiului lumii. În alte timpuri, pătrunderea în ştiinţele de specialitate nu ar fi fost atât de dezastruoasă. Dar imaginea unităţii Universului a dispărut. Facultatea de filosofie trebuie să practice ştiinţa de dragul ei. Ea făcea acest lucru mai devreme, dar în felul acesta a ajuns în coliziune cu viaţa culturală. Deja Friedrich Schiller [ Nota 149 ] vorbea într-un discurs de la Universitatea din Jena despre deosebirea dintre capul filosofic şi savantul care face din ştiinţă un mijloc de trai. Şi pe atunci încă nu era atât de rău. Un cap filosofic poate aborda orice ştiinţă; şi din fiecare i se deschid cele mai mari perspective şi puncte de vedere. El vede în plantă cele mai mari taine cosmice, aşa cum le vede psihologul în sufletul omenesc. Trebuia să intervină specializarea, pentru că astăzi noi ştim prea multe pentru a le putea domina. Spirite mari ca Leibniz, Leonardo da Vinci [ Nota 150 ] şi alţii puteau domina ştiinţa timpului lor. Astăzi, acest lucru se petrece doar arareori. Noi putem doar spera că în ştiinţele de specialitate va veni o nouă viaţă. Pentru savantul care face din ştiinţă un mijloc de trai însă, ştiinţa este o vacă de muls şi nimic altceva.

Nu ar fi nimic de obiectat dacă pentru fiecare şcoală de specialitate s-ar organiza studii în vederea câştigării existenţei. Însă acestea nu au o altă valoare decât învăţarea unui meşteşug. Din punctul de vedere al cunoaşterii lumii este absolut egal dacă eu devin cizmar sau chimist. Faptul că studiul de specialitate nu este cu nimic mai valoros decât orice alt studiu din viaţă trebuie să devină o conştienţă generală. Pentru un mare filosof, chimistul, botanistul ş.a.m.d. se află în aceeaşi situaţie ca şi practicantul unei meserii. Dar cel care îşi clarifică ce înseamnă să îţi însuşeşti o formare filosofică ştie că trebuie să existe locuri în care să se practice ştiinţa de dragul ei. În această privinţă, separarea pe ştiinţe de specialitate nu este bună, în special într-un timp în care materialismul a cuprins totul. În ziua de azi, Facultatea de filosofie nu este nimic altceva decât un loc de pregătire a profesorilor de gimnaziu. Împotriva acestui fapt nu ar fi chiar nimic de spus, căci este cel mai bine dacă filosofia s-ar dedica sarcinii de a forma profesori învăţaţi. Formarea sufletelor omeneşti este una dintre cele mai frumoase sarcini ale vieţii. Şi numai acela o va putea împlini care este artist în domeniul psihologiei, şi care-şi poate asuma sarcina să conducă sufletele. Omul nu a fost numit degeaba, de către marile spirite ale lumii, un microcosmos. Nu există nici o ramură a cunoaşterii care să nu poată fi valorificată pentru a forma un suflet omenesc. De aceea ideea de a voi să îndeşi doar cunoaştere în om în anii tinereţii trebuie să se afle departe de pedagogi, pentru că omul va ajunge în mod absolut firesc la aspectul formal al lucrurilor. Ştiinţa dobândeşte o poziţie deosebită atunci când este privită din punctul de vedere al pedagogului. Prin ceea ce ştie un om care a studiat pictura, el nu este încă pictor. Prin ceea ce ştie un om care a studiat muzica, el încă nu este muzician. La fel este şi cu pedagogul. Întreaga cunoaştere nu valorează nimic pentru pedagog dacă ea nu a trecut în artă, ca la pictor sau muzician, dacă spiritul său nu a preluat ca un organ fizic ceea ce a învăţat el, astfel încât cunoaşterea sa să fie oarecum în întregime digerată. Sufletul omului trebuie să fie un organism prin aceea că hrana sufletească este transformată, asimilată. Abia atunci este omul cu adevărat un cap filosofic. Este adevărat că la universităţi se predau ştiinţele de specialitate. Dar din ele ar trebui să iasă un alt om decât cel care a intrat, un om care a devenit artist.

Dacă se va aplica vreodată într-adevăr acolo modul de gândire teosofic, nu se va ajunge la examene ştiinţifice. La fel cum un om care este doar învăţat nu are calitatea de artist, tot aşa, nu va putea deveni niciodată artist acela care nu a făcut decât să-şi ia examenele necesare. Trebuie să ne însuşim o nouă concepţie în privinţa esenţei examenelor. Examinatorul nu trebuie să verifice numai cunoaşterea, ci şi ce fel de om este candidatul, dacă acesta are o concepţie corectă despre viaţă, în ce măsură lucrurile însuşite au devenit parte din el, în ce măsură a devenit el un om nou. Or acest aspect nu a fost luat în considerare în epoca noastră materialistă. Atunci când aparenţa sensibilă a început să se impună, a apărut Facultatea de filosofie de astăzi. Din filosofie s-au născut toate celelalte ştiinţe. Mai înainte, exista o conştienţă despre legătura a toată cunoaşterea, dar dacă astăzi cineva nu condamnă Evul Mediu, apar prejudecăţi. Cu toate acestea, pe atunci se simţea esenţialul în privinţa Universului şi a omului.

În anul 1388 a existat un om la Universitatea din Viena care era atât profesor de teologie, cât şi de matematică! În ziua de azi un profesor ar leşina la acest gând. Dar noi ştim ce mari servicii poate furniza gândirea matematică pentru cele înspre care ne conduce teologia. Cel care învaţă să gândească prin faptul că se educă prin matematică, învaţă să gândească cu totul altfel, şi el poate deveni chiar şi mistic, fără a fi un fantast. Cel care nu şi-a însuşit o cunoaştere cuprinzătoare, nu se poate dărui decât unor sugestii. Şi cu acestea el pătrunde în studiile de specialitate. Şi ce poate el şti din matematică, după ce a trecut printr-o formare gimnazială pur filosofică? Doar concepte matematice, fără să aibă nici o presimţire a faptului că matematica ne introduce în marile legi ale Cosmosului.

Nu a trecut prea multă vreme de când se mai ştia încă acest lucru. În Evul Mediu, această concepţie nu era considerată periculoasă, pentru că nu este adevărat că teologia de fier a Evului mediu ar fi înlănţuit totul în lanţuri de sclavi. Cea mai bună dovadă în acest sens este faptul că, de exemplu, la Universitatea din Paris a existat o dispută pe temele: «Discursurile din teologie sunt întemeiate pe fabule», «Religia creştină împiedică o abordare superficială în teologiei». Pe atunci erau posibile dezbateri pe astfel de teme. Astăzi există altfel de dispute. Pe atunci disputele erau rodnice, deoarece oamenii îşi însuşiseră educaţia formală. Astăzi se pot dovedi cu multă uşurinţă greşelile de gândire. Dar orice dispută care se bazează pe greşeli de gândire este nerodnică, pentru că oamenilor nu le este limpede că acela care intră într-o dispută trebuie să înţeleagă în prealabil tehnica disputei. În Evul Mediu matematica era considerată baza oricărei cunoaşteri, chiar şi a artei. Pe atunci putea exista cel mai mare idealism posibil, şi despre care vremea noastră nu-şi poate forma nici cea mai mică noţiune. O expresie caracteristică a lui Leonardo da Vinci, acest reprezentant al marelui idealism, a fost aceea că mecanica Paradisului ar fi ştiinţele matematicii. El era în acelaşi timp artist şi matematician. Formarea fizicalistă a timpului său vieţuia în sufletul său. Din creaţiile sale picturale ne vorbesc totodată şi modul de gândire şi cunoaşterea timpului său. El numea lumea exterioară un paradis al matematicii! Iar când construia un pod, în el se revărsau gânduri despre spiritul omenirii… [lacună în text].

„Jertfa lumii” înseamnă în sens teosofic: Cu cât faci mai puţin pentru tine însuţi, cu atât te poţi transpune mai mult în cultura timpului tău. Important nu este atât ceea ce dezvoltăm în noi, cât ceea ce transpunem din noi în lume. Nu faptul că ne desăvârşim, ci ceea ce oferim lumii este garanţia elementului nepieritor. În Leonardo da Vinci se revărsau din construcţia podurilor gânduri despre spiritul omenirii, ca gânduri matematice. Zeii voiau fiinţe libere, nu obiecte din natură. Ceea ce creează omul conştient în lume este împlinire a planului divin asupra lumii. Elementul cel mai cotidian poate deveni sfânt dacă este în folosul omenirii. Dacă acceptăm acest punct de vedere, am preluat în noi marele idealism, şi acest idealism ar fi trebuit să străbată întreaga facultate filosofică. În cadrul Facultăţii noastre de filosofie pot fi studiate foarte bine toate ştiinţele de specialitate. Dar în punctul central al concepţiei sale despre lume trebuie să se afle filosofia ca miez; aceasta nu trebuie să stea în spatele celorlalte ştiinţe de specialitate. Căci prin această ştiinţă filosofică centrală ajungem la concepţia artistică. Iar titlul de Doctor ar trebui să-l obţină numai acela care a preluat în sine acest mod de gândire, care are dispoziţia de a avea viaţă în sine. Ultimul examen al filosofului ar trebui să fie o verificare a formelor sale de viaţă; singurul titlu de onoare al Doctorului în filosofie ar trebui întemeiat pe faptul că în forma vieţii se află conţinutul vieţii în om. Altfel, doctorul în filosofie este un arabesc, o pretenţie, o formă socială. Nu numai cunoaşterea ţine de Doctorul în filosofie, ci cunoaştere transformată în artă a vieţii. O asemenea conştienţă a existat deja. Numai aşa va avea Doctorul în filosofie maturitatea adecvată unui cap filosofic. Iar o mare răspândire a concepţiei teosofice despre lume ar duce de la sine în această direcţie, deoarece concepţia teosofică despre lume vrea să dezvolte forţe care dormitează în om. Teosoful este conştient că omul este capabil de evoluţie, şi că aşa cum copilul trebuie să evolueze, la fel se pot dezvolta spiritul şi sufletul înspre trepte superioare. Omul care a terminat un Gimnaziu şi o Universitate, nu este o fiinţă încheiată. Modul de gândire teosofic vrea să facă tot mai de înţeles ideea că omul se află abia la începutul evoluţiei sale. Iar în acest sens, dătătoare de ton trebuie să fie Facultatea de filosofie. Ea trebuie să se dezvolte din modul de gândire matematic, într-o direcţie spirituală; înspre această culme trebuie să se desfăşoare totul. Teosofia nu este atât de dificilă. Ea s-ar face întru totul de la sine, căci dacă, de exemplu, ar exista o Facultate de teosofie; în final toate ştiinţele ar deveni teosofice.

Fiziologia este ştiinţa modurilor de manifestare ale plantelor, animalelor şi oamenilor. Dacă se consideră în fiziologie organizarea ochiului, ş.a.m.d., se obţin imagini din care se extrage cunoaşterea faptului că omul vede. Astăzi fiziologia ne învaţă că, în fond, toate senzaţiile noastre sensibile ar depinde de organele noastre de simţ; ea ne învaţă ceea ce este subiectiv. Iar în final ea afirmă că noi nu ştim nimic despre ceea ce se află în afara acestor senzaţii sensibile. Dacă reflectăm la aceasta, şi nu rămânem fără gânduri ci cercetăm lucrurile din punct de vedere spiritual în continuare, vom ajunge exact la aceeaşi învăţătură pe care ne-o dă ocultismul, anume că tot ceea ce este sensibil este iluzie, iar învăţătura despre energia simţurilor, prelucrată din punctul de vedere teosofic, ne duce la mari profunzimi. Avem nevoie de o fiziologie pe care o putem studia şi o putem încorona apoi prin filosofie. Nu avem o altă variantă. Astăzi filosofia reprezintă doar o porţiune din Facultatea de filosofie. Ea nu mai are nici o putere; este o materie printre celelalte materii. Or acest lucru nu trebuia să se întâmple; ea trebuia să confere forţa pentru celelalte materii, dar în loc de aceasta ea şi-a primit coloratura proprie de la celelalte discipline de specialitate. Faptul că se gândeşte considerabil material, provine de acolo că nu filosofia şi marea concepţie de spre lume au un cuvânt de spus, ci mai degrabă fiziologia provenită din celelalte materii a devenit ştiinţă experimentală. Dacă se crede că psihologia este practicată cu exactitate numai atunci când pe om se fac experienţe la fel ca pe un cristal neviu, atunci omul este considerat ceva neviu, ceva lipsit de suflet. Psihologia nu poate recunoaşte nimic altceva decât expresia materială. Teosofia ar clarifica faptul că studiul fiziologiei şi cel al psihologiei sunt într-un fel unul şi acelaşi lucru, şi că amândouă se încadrează în marele organism al cunoaşterii. Şi pentru că actualmente nu se recunoaşte acest lucru, universităţile de azi nu pot purta în lume o concepţie idealistă. Iar Facultatea de filosofie nu este câtuşi de puţin capabilă să fie purtător de stindard al modului de gândire filosofic. Această Facultate nu trebuia să fie un agregat de materii diferite, ci ea trebuia să le lase să crească împreună, devenind un suflet comun. Şi atunci, chiar dacă teosofia însăşi nu ar fi transplantată la universităţi, se va preda teosofic. Altfel însă, Facultatea de filosofie rămâne un agregat fără legătură spirituală. Iar cunoaşterea ar trebui să devină un tot viu, din ale cărui membre licăreşte spiritul. Ca teosofi, vom fi satisfăcuţi dacă studiile filosofice se vor bucura de acest privilegiu şi se vor dezvolta mai departe pe această bază. Noi nu vrem nimic altceva decât ceea ce ar trebui să vrea fiecare pentru fiecare ştiinţă în parte, spre binele ei. Dacă e ca teosofia să-şi împlinească sarcina, ea nu poate fi doctrină, ci trebuie să fie viaţă. Noi trebuie să fim teosofi cu fiecare pas pe care-l facem, noi trebuie să îmbibăm tot ceea ce facem în viaţă cu acest mod viu de gândire teosofic. Atunci Mişcarea teosofică va fi mai mult decât este, ea va fi unul dintre cei mai puternici factori de cultură din prezent. Dar ea trebuie să dobândească influenţă asupra acelora care sunt aleşi să ne conducă actualmente cultura. Noi trebuie să recunoaştem şi să reprezentăm teosofia oriunde acţionăm în viaţă. Procesele lumii nu sunt moarte, ci vii. Fiinţele şi nu raporturile determină evoluţia spiritului omenesc. Teosofia este o lume a spiritului, şi unul dintre factorii de cultură cei mai importanţi ai prezentului. Nu se pune problema lecturii scrierilor teosofice, ci a dispoziţiei lăuntrice a faptului ca omul să fie cuprins de aceasta în viaţa de toate zilele.