Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


II

ŞTIINŢA DESPRE NATURĂ LA RĂSCRUCE

Berlin, 17 octombrie 1907

În conferinţa introductivă, pe care am avut cinstea de a o prezenta aici acum opt zile, am atras deja atenţia asupra premiselor de bază ale aşa-numitei ştiinţe spirituale sau, dacă vreţi, ale teosofiei. Am spus că ştiinţa spirituală se sprijină pe două coloane: în primul rând, pe faptul că omului îi este clar că în dosul lumii noastre senzoriale, care poate fi văzută cu ochii şi pipăită cu mâinile, există o lume spirituală, suprasensibilă, a realităţilor, evenimentelor şi entităţilor; în al doilea rând, că omul poate deveni capabil de a interveni în această lume spirituală prin cunoaştere şi, pe o treaptă mai înaltă, şi făptuind. Există o lume spirituală şi ea îi este accesibilă omului – aşa putem exprima pe scurt convingerea ştiinţei spirituale.

Această ştiinţă spirituală urmează să fie pusă în lumină din cele mai diverse direcţii, în cursul acestor conferinţe din timpul iernii. În conferinţa de azi vom arunca o privire asupra raportului ei cu ceea ce se numeşte ştiinţă despre natură. Ce-i drept, unii dintre dumneavoastră, care vin la aceste conferinţe special pentru a afla aici câte ceva din rezultatele cercetării spirituale însăşi şi despre trăirile în lumile superioare, poate că vor vedea în conferinţa de azi un fel de deviere de la curentul normal. În general, teosofii propriu-zişi sunt de părere că şi-au găsit deja relaţia cu rezultatele cercetării ştiinţelor despre natură şi, astfel, expunerea unor lucruri cum ar fi raportul ştiinţei spirituale cu celelalte rezultate, provenite din ştiinţele despre natură, le vor părea cam plicticoase. Dar în cursul conferinţelor următoare vom ajunge la nişte teme atât de specific spiritual-ştiinţifice, încât micul intermezzo de azi va putea fi tolerat, fără îndoială, mai ales ţinându-se seama de faptul că cele mai dure atacuri şi, de asemenea, cele mai mari neînţelegeri în privinţa ştiinţei spirituale vin tocmai din partea celor ce pretind că sunt solid situaţi pe solul ştiinţelor naturii. Înainte de toate, trebuie să vă fie clar faptul că în conferinţa de azi nu se vorbeşte de pe o poziţie antagonistă faţă de ştiinţele naturii. Având în vedere marea putere de atracţie pe care o exercită astăzi asupra contemporanilor noştri reprezentările ştiinţelor naturii, ar fi cu adevărat riscant să ajungi la o poziţie antagonistă faţă de ştiinţele naturii. Fiindcă putem auzi mereu: Ştiinţele naturii se situează pe solul faptelor, al experienţei, şi tot ceea ce nu concordă cu aceste fapte şi experienţe trebuie considerat de domeniul fanteziei. Aceasta este explicaţia emisă, din diferite direcţii, cu privire la lucruri de felul celor ce urmează să fie expuse în aceste conferinţe despre ştiinţa spirituală prezentate în această iarnă.

Dacă avem în vedere condiţiile vieţii culturale din epoca noastră, va fi cel mai potrivit ca această conferinţă să prezinte, cât mai obiectiv posibil, cât mai imparţial faţă de pro şi contra, numai raportul dintre ştiinţele naturii şi ştiinţa spirituală. Dar să observăm de la bun început că ştiinţa spirituală ca atare nu poate avea nici un interes de a intra neapărat în dispută cu ştiinţele naturii, acolo unde e vorba, într-adevăr, exclusiv de faptele furnizate de ştiinţele naturii. Aceasta nu poate fi absolut deloc sarcina ei. Cui i-ar trece vreodată prin minte să atace, într-un fel sau altul, acest edificiu clădit din fapte riguroase? Cui i-ar da prin minte să obiecteze ceva împotriva a ceea ce stă atât de solid ancorat, prin experiment şi experienţă concretă, pe solul ştiinţelor naturii? Ştiinţa spirituală se bazează ea însăşi întru totul pe experienţa concretă. Pe nişte experienţe, bineînţeles, de felul celor caracterizate ultima dată, pe nişte experienţe făcute în lumile superioare, spirituale. În privinţa principiilor metodice, ea este însă cu totul în concordanţă cu ceea ce se pretinde astăzi atât de des cu privire la ştiinţele naturii. Ea este absolut de acord cu ştiinţa despre natură în privinţa faptului că la baza oricărei cunoaşteri se află, în ultimă instanţă, experienţa, trăirea. Astfel, în introducerile la o serie de conferinţe spiritual-ştiinţifice va fi vorba mai puţin de a lua o atitudine faţă de anumite rezultate obţinute de ştiinţele naturii din epoca noastră – pentru că acest lucru nu e necesar –, ci mai mult de a se arăta cum trebuie să-l privim pe cercetătorul naturalist în gândirea lui naturalist-ştiinţifică. E important acest lucru: să urmărim procesul de gândire naturalist-ştiinţific, aşa cum ni se oferă el.

Acum va fi foarte bine să îndreptăm pentru scurt timp o privire retrospectivă spre acea viaţă spirituală germană din ultimele decenii. Aici intră în considerare, înainte de toate, un lucru: Astăzi, ştiinţa despre natură a devenit pentru mulţi ceva ce ea n-a fost niciodată înainte. Ea s-a pregătit, încet şi treptat, de-a lungul a patru secole. Dar abia în secolul al 19-lea s-a ajuns la apogeul a ceea ce s-a pregătit astfel treptat. Ştiinţa despre natură a devenit ceva care ar putea fi desemnat drept un fel de religie, un fel de mărturisire de credinţă, sau, mai bine zis, diferiţi oameni au crezut că pot forma din rezultatele cercetării naturalist-ştiinţifice actuale un fel de mărturisire de credinţă, un fel de religie. Pentru ştiinţa spirituală e mult mai important să arunce o privire spre felul cum a luat naştere un fel de religie nouă, un fel de mărturisire de credinţă nouă, pe baza unor presupuse rezultate oferite de ştiinţele naturii, decât să se oprească la controversele în legătură cu faptele furnizate de ştiinţele naturii. Cine studiază într-un mod imparţial viaţa noastră spirituală, acela nu poate nega că astăzi destui oameni se opun presupunerii că există o lume spirituală, se opun sentimentului religios, invocând faptul că orice trimitere la o lume spirituală e infirmată de noile rezultate ale cercetării naturalist-ştiinţifice. În anumite cercuri se crede, pur şi simplu, că prin rezultatele cercetării naturalist-ştiinţifice a fost înlăturată orice posibilitate de a face trimitere la o lume spirituală. Acum o sută de ani, nimeni nu s-ar fi putut gândi să tragă o asemenea concluzie din faptele furnizate de ştiinţele naturii. Au existat şi în trecut, fireşte, mărturisiri de credinţă dintre cele mai radicale; dar ele n-au făcut niciodată afirmaţia că lumea, conform “ştiinţei adevărate”, poate fi explicată numai pe cale materialistă. Iar cuvântul “ştiinţă adevărată” are o putere magică nespus de mare pentru contemporanii noştri!

Se vorbeşte mult despre vremurile mai vechi, întunecate, ale fanatismului religios, ale disputelor şi persecuţiilor religioase. Noi nu vrem să escamotăm aceste lucruri ori să fim câtuşi de puţin părtinitori în această privinţă. Dar, dacă în secolele trecute s-a ajuns la aceste lucruri care au înjosit cu adevărat omenirea în gândirea şi simţirea ei, la o privire imparţială asupra dezvoltării sufletului uman, făcând o comparaţie între gândirea şi simţirea epocii noastre şi gândirea şi simţirea unor vremuri mai vechi, rezultă, totuşi, ceva deosebit. Cine reflectează într-un mod imparţial la acest lucru, acela va putea găsi confirmat peste tot ceea ce acum voi pune în faţa dumneavoastră numai ca afirmaţie.

Ce-i drept, multe epoci au fost întunecate şi intolerante, dar epocii noastre i-a rămas o intoleranţă cu o uriaşă iluzie a infailibilităţii! Această intoleranţă interioară nu săvârşeşte nici un fel de excese şi persecuţii exterioare, cu toate că putem vedea deja uneori şi cum împotriva celui ce ţine conferinţe despre lumea spirituală sunt chemaţi procurorul şi poliţia. Dar acestea sunt cazuri de excepţie; din punct de vedere exterior, epoca noastră este tolerantă. Numai în ceea ce priveşte gândirea e considerat un nătărău, un fantast sau, cel puţin, necopt la minte, oricine nu împărtăşeşte crezul celor ce spun: Pe baza faptelor furnizate de ştiinţele naturii rezultă că este imposibil să se spună ceva despre latura spirituală a lumii. – Această situaţie s-a pregătit cu încetul. În secolul al 19-lea, s-a ajuns la punctul ei culminant. Faptul că s-a întâmplat aşa îşi are bunul său temei. Şi dacă vrem să aflăm acest temei, trebuie să spunem că el are legătură cu nişte paşi mari, uriaşi, din evoluţia omenirii. Vedem aici cum în epoca modernă oamenii au cercetat lumea fizică exterioară cu toate instrumentele ce pot fi imaginate şi cu toate metodele, elaborate într-un mod plin de măiestrie, care, treptat, ajung, în felul lor, să se învecineze cu miraculosul. Vedem cum s-a început cu astronomia, cu concepţia astronomică despre edificiul lumii, cum, apoi, a fost cucerit din lumea fizică, bucată cu bucată, ceea ce poate fi cercetat cu ochiul înarmat cu aparate şi poate fi înţeles cu intelectul. Iar în secolul al 19-lea s-a văzut că acest mod de a cerceta nu poate privi doar în intimitatea naturii lipsite de viaţă, ci a proiectat lumină, într-un mod profund şi plin de importanţă, şi asupra naturii vii.

Cine este în măsură să urmărească viaţa spirituală cu o privire obiectivă, acela ştie că s-a făcut un pas uriaş înainte atunci când, în anii ‘30 ai secolului al 19-lea, Schleiden [ Nota 6 ] a descoperit particula cea mai mică din care sunt compuse lumea vegetală şi lumea animală, drept un fel de entitate vie: celula. A devenit clar dintr-o dată că faptele descoperite cu ajutorul microscopului şi prin noua metodă de cercetare ne obligă să renunţăm la o serie de presupuneri anterioare. S-a reflectat mult la întrebarea ce ar putea fi în interiorul lui acest organism, care constituie fiinţa noastră vitală. Şi s-a descoperit apoi ceva care corespunde atât de mult gândirii şi simţirii secolului al 19-lea: S-a văzut cu ochii felul cum se clădeşte organismul din nenumărate fiinţe vii extrem de mici. S-a văzut acum felul în care ele conlucrează şi fac să apară organismul uman. Fenomenul asupra căruia se făcuseră atâtea presupuneri şi fuseseră emise atâtea gânduri stătea acum deschis în faţa cercetării obiective.

Dacă în felul acesta se aruncase o privire în lumea vieţii, un mare pas înainte a fost făcut în momentul în care Kirchhoff şi Bunsen [ Nota 7 ] au făcut cunoscută analiza spectrală. Cu ajutorul acestui instrument minunat, spectroscopul, s-a putut dovedi acum că aceleaşi substanţe din care este alcătuită lumea noastră pământească există şi în restul lumii. S-a văzut acest lucru din datele furnizate de spectroscop. Şi pe urmă, când Darwin a venit cu marea bogăţie, ba chiar cu o arhiabundenţă de date, care arată că fiinţele se schimbă sub influenţa condiţiilor de viaţă exterioare, că ele depind de locul unde trăiesc, şi când el a reuşit să cerceteze cu adevărat resturile unor vieţuitoare străvechi, existente în straturile Pământului nostru, şi când la aceasta s-a adăugat cercetarea paleontologică, formând o punte de trecere între istorie şi ştiinţele naturii, pentru simţirea şi gândirea secolului al 19-lea apăruse ceva extraordinar de important. Apăruse ceea ce s-ar putea numi un reazem solid, sigur.

Mai ales în Germania oamenii au simţit binecuvântarea unui asemenea reazem solid, sigur. Tocmai în Germania exista o concepţie spirituală despre lume grandioasă, o concepţie idealist-filosofică, legată de nume cum sunt Fichte, Schellig, Hegel. În spatele lor exista o serie întreagă de încercări îndrăzneţe, grandioase, de a gândi. Dar în secolul al 19-lea exista părerea că aceste încercări de a gândi au ceva subiectiv-arbitrar, ceva cu care fiecare poate să fie de acord sau nu. Ceea ce au gândit Hegel, Fichte, ei au gândit pentru ei înşişi; poate că altul gândeşte altfel. Cu aceasta ajungem – aşa se credea – într-un labirint de concepţii despre lume. Dar aceasta se întâmplă numai dacă părăsim terenul sigur al faptelor concrete, dacă, de exemplu, nu vedem că organismul cel mai mic e alcătuit din nişte fiinţe vii foarte mici. Fiindcă atunci am constata că mii de oameni care privesc la microscop văd şi descriu acelaşi lucru. Oricare dintre cei ce cunosc straturile Pământului trebuie să le descrie în acelaşi fel. Acesta este solul solid, sigur, al faptelor concrete.

Oamenii nu s-au oprit la afirmaţia: Cine se situează pe acest sol al faptelor concrete, acela merge pe un drum sigur, iar tot restul îl lăsăm neatins. Dacă ei s-ar fi oprit pe solul faptelor concrete, de aici n-ar fi putut rezulta niciodată nişte mărturisiri de credinţă, ba chiar nişte probleme religioase. Adevărata ştiinţă a naturii, care se sprijină pe observaţie, făcând abstracţie de lumea suprasensibilă, va merge întotdeauna pe un drum sigur, chiar dacă se limitează la percepţiile senzoriale. Ea va ajunge la date sigure. Dar aceste date au avut un efect de sugestie, ba chiar hipnotizant! Din aceste date naturalist-ştiinţifice a fost creată un fel de religie ateistă sau materialistă, un fel de mărturisire de credinţă bazată pe ştiinţele naturii. Dar s-ar putea spune că orice mărturisire de credinţă îl poate face pe om să stea în viaţă solid ancorat şi puternic, şi că adevărul se va găsi în cursul evoluţiei omenirii, că nu este esenţial felul cum se raportează omul la problemele lumii suprasensibile. Dar în cursul conferinţelor noastre se va vedea tocmai că nu e just să gândim aşa, că nu e indiferent felul cum simte omul şi cum îşi formează reprezentări. Vom dovedi tocmai acest lucru, că sentimentul şi reprezentarea sunt o lume reală şi că viitorul – nu numai al Pământului, ci şi al întregului neam omenesc, depinde de felul cum gândeşte omul.

Vom vedea în cursul conferinţelor din această iarnă cât de profundă şi adevărată este această afirmaţie. Ştiinţa spirituală nu se preocupă de disputele teoretice, pe ea o interesează să acţioneze într-un mod folositor şi corespunzător entităţii umane. Dacă un corp material particular e format din atomi sau nu, dacă un organism material particular e alcătuit din celule izolate sau nu, dacă în celelalte corpuri cereşti există aceleaşi substanţe ca cele de pe Pământ sau nu – toate acestea sunt nişte întrebări legate strict de faptele materiale. Dar, prin faptul că s-a afirmat ceva decisiv despre aceste probleme, prin aceasta nu se afirmă niciodată ceva despre soarta a ceea ce, în om, numim suflet sau spirit. Şi, dacă ne limităm la constatarea şi la descrierea faptelor, fără a trece peste această limită şi a intra în regiunea sufletească, atunci nu poate exista nici o discrepanţă între ştiinţele naturii şi ştiinţa spirituală. Dar nu s-a rămas aici. Au fost construite nişte teorii, nişte reprezentări, cu care nu se poate uni ab-solut nici o fiinţă sufletească, nici o existenţă spirituală.

Nu e nevoie decât să aruncăm o privire în urmă, spre câteva decenii ale evoluţiei. Astăzi s-a uitat aproape de tot felul cum s-a ivit, în secolul al 19-lea, aşa-numita teorie a forţei şi materiei; dar tocmai pentru cel aflat în afara ştiinţei spirituale ar fi bine să studieze puţin temeiul propriu-zis al teoriei despre forţă şi materie.

Să ne reprezentăm imaginea teoriei seci a forţei şi materiei, aşa cum era ea odinioară. Ea a luat naştere, din punct de vedere filosofic, pe baza a ceea ce ofereau datele obţinute de ştiinţele naturii. Se descoperise că omul e constituit din celule individuale. Fuseseră descoperite nişte procese chimice şi fizice şi se afirma că toate corpurile noastre sunt constituite din molecule şi atomi şi că prin jocul şi mişcarea atomilor iau naştere fenomenele de jur împrejurul nostru. Cei ce au acum patruzeci, cincizeci de ani, şi au trecut printr-o formaţie erudită, îşi pot aminti în mod viu perioada în care aşa-numita teorie a căldurii domina totul. Marile descoperiri din domeniul teoriei căldurii luaseră o asemenea formă, încât omul îşi reprezenta un gaz oarecare în sensul că el ar consta din milioane de particule foarte mici, de molecule şi atomi, care se află într-o mişcare infinit de complicată, care se ciocnesc şi ricoşează, producând astfel fenomenele căldurii. Ce era aici căldura? Nimic altceva decât rezultatul a ceea ce există afară, în spaţiu, drept joc variat al unor atomi ce se mişcă unii printre alţii şi se ciocnesc între ei. În acea vreme se spunea, pur şi simplu, în mod foarte sec: Ceea ce simţi tu drept căldură nu este decât o mişcare pe care o execută particulele cele mai mici ale corpurilor şi gradul de căldură respectiv depinde de tăria ciocnirilor, de intensitatea mişcării. Astfel, pentru teoria căldurii, în lumea exterioară nu există nimic altceva decât atomii ce se mişcă unii printre alţii, iar ceea ce se înţelegea prin cuvântul căldură era o senzaţie subiectivă, o influenţă exercitată asupra organismului uman sau asupra creierului, pe care toţi şi-o reprezentau sub formă materială. Dar nu numai căldura, totul era reprezentat sub forma unei asemenea mişcări a atomilor! Trebuie să reţinem acest lucru. Fiindcă, dacă ajungem cumva la reprezentarea materialistă, ea este ca un Moloch: Înghite spiritualul, aşa cum l-au înghiţit moleculele şi atomii.

Luaţi cărţile scrise în acea perioadă despre fenomenele luminii; veţi găsi spus acolo, sub o formă foarte aridă: Ceea ce voi numiţi roşu sau albastru, e doar o influenţă exercitată asupra nervilor voştri, ea există numai în voi. Afară, în lume, nu există lumină şi culori, există doar eterul ce împânzeşte întreaga lume şi mişcarea specifică acestui eter acţionează asupra voastră şi face să apară senzaţia de culoare. Aşa există lumina afară, în lume, ca mişcare a eterului cosmic, şi ceea ce simţiţi voi este, de fapt, un nimic. – Într-un cuvânt, realitatea propriu-zisă ar fi spaţiul gol, umplut cu atomi aflaţi în mişcare. De aici, aşa se presupunea, provin toate fenomenele. Cineva care ar fi vrut să se exprime în mod radical, ar fi putut spune aşa: Imaginaţi-vă că toate creierele oamenilor ar dispărea, ce ar rămâne atunci? Nimic altceva decât spaţiul gol, umplut cu atomii eterului, dacă vreţi, şi cu materia înzestrată cu greutate, toate aflându-se într-o anumită mişcare. Dar tot ceea ce este, în voi, percepţie, senzaţie, tot ceea ce este senzaţie olfactivă, gustativă, calorică, aceasta nu mai există, e ceva subiectiv, nu obiectiv.

Acum, pe la mijlocul secolului al 19-lea, nişte oameni ca Büchner şi Vogt nu fac decât să tragă concluzia la această premisă. În lucrarea Concepţii despre lume şi viaţă din secolul al 19-lea [ Nota 8 ] veţi găsi scoase în evidenţă meritele acestor doi bărbaţi, pentru că ei au avut consecvenţa de fier de a trage concluziile ce decurg dintr-o asemenea concepţie. Dacă afară, în lume, fenomenelor de culoare şi sunet nu le corespunde nimic altceva decât atomii şi moleculele în mişcare, atunci urmarea firească este ca gânditorul să spună: Înseamnă că nici în om nu există nimic altceva decât materie, constând din atomi şi molecule în mişcare. – Concluzia trasă de Vogt nu a fost decât concluzia absolut clară ce trebuia trasă: Prin mişcarea moleculelor cerebrale, gândurile sunt secretate la fel cum sunt secretate alte lucruri de către ficat sau rinichi etc. – Acest cuvânt, care le-a făcut multora sânge rău, nu era, de fapt, decât o consecinţă a premiselor pe care le stabiliseră şi alţii, dar care nu merseseră atât de departe. De acest lucru se leagă în mod necesar faptul că această lume a atomilor şi moleculelor, care era considerată absolutul, a fost repartizată în substanţele care au putut fi descoperite. Oamenii credeau că întreaga materie s-ar afla în mişcare şi că materia poate fi divizată în atomi şi molecule. Şi viul, viaţa însăşi era considerată tot numai o mişcare complicată de atomi în cadrul corpurilor vii. Se ştia deja că diferitele corpuri individuale pot fi descompuse în părţile lor simple, apa, de exemplu, în hidrogen şi oxigen, acidul sulfuric, în hidrogen, sulf şi oxigen. – Dar se iveşte acum o graniţă, dincolo de care mijloacele de cercetare ale chimiei nu mai permit în continuare nici o descompunere. De unde provine acest lucru? Din faptul că la baza substanţelor noastre se află nişte elemente simple. Există cam şaptezeci de asemenea elemente [ Nota 9 ] şi se spune că toate substanţele noastre sunt combinaţii ale acestor şaptezeci de elemente, şi că substanţele sunt formate din atomi şi molecule.

Cum ia naştere apa? Prin faptul că elementele sale, oxigenul şi hidrogenul, care de obicei stau separate sau alături, se întrepătrund. Acesta a fost fenomenul pe care s-au sprijinit în principal materialiştii secolului al 19-lea, faptul că s-a presupus existenţa unui număr absolut precis de elemente. În orice carte de chimie puteţi găsi: hidrogen, oxigen, carbon, sulf, fosfor, fier, clor, brom, iod ş.a.m.d. Se spune acolo că orice entitate vie sau nevie ia naştere printr-o alăturare mai mult sau mai puţin complicată a moleculelor, iar complexul pe care îl numim suflet uman – tot ceea ce poartă omul în lăuntricul lui drept sentimente, senzaţii, reprezentări, idealuri ş.a.m.d. – era privit, tot aşa, ca fiind nimic altceva decât rezultatul conlucrării dintre atomii şi moleculele sale, în mod complicat asamblate. Ce-i drept, unii, ca Haeckel [ Nota 10 ], au spus că este o absurditate să explicăm sufletul drept un simplu rezultat al conlucrării dintre nişte mici atomi fără viaţă. De aceea, Haeckel şi-a format concepţia că deja atomul are, în sine, un suflet. El crede că toţi aceşti atomi care construiesc un asemenea organism au un mic suflet şi că numeroasele suflete mici formează împreună sufletul uman.

Ei bine, a vorbi despre un asemenea suflet al atomului este superstiţia cea mai îndrăzneaţă, cea mai aventuroasă! Aici începe un capitol al superstiţiei naturalist-ştiinţifice, care merge în direcţia a ceea ce este numit suflet al celulei, celulă cu suflet şi altele asemenea. Am ajunge prea departe dacă am urmări această problemă în continuare. Pentru noi este important aici să caracterizăm sensul şi spiritul ştiinţelor naturii, aşa cum ni s-au oferit ele. Dar privim în trecut, spre epoca în care din sugestia naturalist-ştiinţifică a apărut un fel de credinţă materialistă. Acest lucru are cu adevărat nişte consecinţe spirituale uriaşe. Cine nu ia în serios lucrurile, uşor poate să treacă peste ele, fără a le vedea. Dar adevărul este că această mărturisire de credinţă naturalist-ştiinţifică exclude orice independenţă a sufletului şi a spiritului, ea exclude posibilitatea de a se vorbi despre spirit şi suflet. Pentru această concepţie, ceea ce trăieşte sufletul uman începe cu prima mişcare a organismului şi dispare când organismul s-a dezintegrat. Omul nu este altceva decât o maşină construită, care, pe parcursul celor şaizeci sau optzeci de ani, cât există, produce din sine diferite fenomene, cum sunt gândurile, senzaţiile şi sentimentele, iar când se dezintegrează, deja totul s-a terminat, fiindcă aceste fenomene nu sunt altceva decât combinaţii de molecule.

Aşa a gândit Vogt şi toţi ceilalţi care au tras concluzia îndrăzneaţă, radicală, din premisele oferite de ştiinţele naturii. A apărut apoi o altă grupare în cadrul ştiinţelor naturii.

Unul dintre reprezentanţii ei este Du Bois-Reymond [ Nota 11 ]. El a ţinut o conferinţă importantă în cadrul unei întâlniri a naturaliştilor de la Leipzig, în care a aruncat în discuţie un cuvânt care, de fapt, constituie şi va mai constitui în mod necesar obiectul multor discuţii. El a spus: Noi am ajuns, în ştiinţele naturii, atât de departe, încât în noi s-a format un ideal naturalist-ştiinţific, care constă în a deduce tot ce există, de exemplu, fenomenele de lumină, culoare şi sunet, din activitatea atomilor şi moleculelor. Tot restul este aparenţă; însă acestea sunt realităţi. Tot ceea ce ia naştere, ia naştere şi subzistă prin faptul că aceşti atomi existenţi în lume se asociază unii cu alţii, se ciocnesc, intră în mişcări vibratorii. Dacă ar fi posibil – crede Du Bois-Reymond – să indicăm pentru fiecare fenomen mişcarea şi poziţia corespunzătoare a atomilor, atunci lumea ar fi explicată din punct de vedere naturalist-ştiinţific. Dar cu această explicare naturalist-ştiinţifică n-a fost explicat un lucru şi el nici nu poate fi explicat. Pe atunci, Du Bois-Reymond trimitea şi la ideile marelui filosof german Leibniz. – Ia presupuneţi – cam aşa a explicat Du Bois-Reymond – că puteţi dezmembra şi descrie în mod clar un creier uman, cu toate mişcările sale, şi acum reprezentaţi-vi-l mărit, în aşa fel încât să vă puteţi plimba prin el ca prin hala maşinilor unei fabrici. Priviţi tot ce se poate vedea acolo: veţi vedea nişte mişcări nespus de complicate, cu care nimic în lume nu poate fi comparat; dar veţi vedea numai mişcări. Tranziţia care ne face să spunem: Simt miros de trandafiri – ştiinţele naturii nu o vor putea explica niciodată. Aici se află o limită de netrecut a cunoaşterii. Cum devine conştientă natura umană – acest lucru nu poate fi explicat. De aceea, el îşi rosteşte celebrul “ignorabimus”: Noi nu cunoaştem niciodată. – El spune, aşadar: Niciodată nu va fi dată posibilitatea de a depăşi aceste limite, niciodată omul nu va şti cum ia naştere, din mişcare, conştienţa.

Du Bois-Reymond nu a pus în faţa lumii doar această enigmă, ci încă şase altele. Din “Cele şapte enigme ale lumii” [ Nota 12 ], dumneavoastră aflaţi că el recunoaşte a nu înţelege cum a luat naştere viaţa şi cum a avut loc prima disociere a materiei. El presupune că materia trebuie să fi fost de la început disociată, particulele ei fiind vârâte unele printre altele. La întrebarea de unde provine mişcarea, el spune: Niciodată nu vom putea şti acest lucru! – Du Bois-Reymond numără toate acestea printre cele şapte enigme ale lumii, iar în cartea “Enigmele lumii” de Haeckel puteţi citi că ea a fost scrisă ca un fel de replică la “Cele şapte enigme ale lumii”. Apoi citim mai departe: Este adevărat că există şaptezeci de elemente, constând din nişte substanţe absolut diferite în cazul fiecărui element; dar totul ia naştere prin alăturarea atomilor şi moleculelor. – Un lucru a fost considerat cert: imuabilitatea atomilor. Ceea ce este atom rămâne un atom. Aceasta este o afirmaţie pe care Büchner o subliniază mereu [ Nota 13 ]: Mişcarea atomilor se schimbă, dar ceea ce este un atom de sulf, un atom de oxigen ş.a.m.d., rămâne un atom de sulf, un atom de oxigen. Acesta este fenomenul care a fost făcut cunoscut drept imuabilitatea substanţei din cadrul elementelor, veşnicia atomilor. În “Enigmele lumii”, Haeckel nu subliniază nimic mai puternic decât veşnicia materiei. Acesta a fost un lucru stabilit drept cert. Iar celălalt lucru pe care Du Bois-Reymond l-a stabilit drept cert a fost acela că ştiinţele naturii au nişte limite. Niciodată nu vom putea şti cum ia naştere conştienţa.

Pe baza acestor premise s-au format diverse, cum să le spunem, grupări. Unii spuneau: Oricum ar sta lucrurile, noi rămânem la vechea noastră convingere religioasă. Noi îi lăsăm pe cercetători să gândească ce vor, noi credem; dar, în ceea ce priveşte ştiinţa, ne ţinem de faptele constatate. – Ceilalţi, mai îndrăzneţi, spuneau: Desigur, dacă atomii în mişcare, cele şaptezeci de elemente şi atomii eterici dintre ele, sunt realitatea adevărată, atunci tot restul e o aparenţă, care continuă să existe numai atâta timp cât există o formă de mişcare. – Dar aceasta nu mai e ştiinţă, ci este o mărturisire de credinţă! Aceasta este transferată asupra a tot ceea ce ţine de lumea spirituală, care, pentru o asemenea mărturisire de credinţă, nu e altceva decât o formă de manifestare a realităţilor pur materiale.

A fost, fără îndoială, o cutezanţă, când, pe la sfârşitul anilor ‘80, chimistul Wilhelm Ostwald a ţinut, în cadrul întrunirii naturaliştilor de la Lübeck, o conferinţă intitulată: “Depăşirea materialismului ştiinţific” [ Nota 14 ]. Ostwald a arătat că pentru gândirea logică noţiunea de materie nu se divide, de fapt, în nimic. Putem dezvolta foarte uşor această gândire logic-consecventă: Oare ce vedeţi dumneavoastră în lume? Vedeţi corpuri! Ce sunt aceste corpuri? Sunt ceva care are o anumită culoare, o anumită strălucire, o anumită temperatură, ceva ce puteţi auzi, puteţi mirosi şi gusta. Încercaţi să reţineţi tot ceea ce percepeţi la asemenea corpuri. Dacă înlăturaţi tot ceea ce percepeţi drept miros, gust, senzaţii tactile ş.a.m.d., ce vă rămâne? Absolut nimic! În faţa gândirii logice, un corp nu este altceva decât un conglomerat, suma însuşirilor sale.

Ce era pus la baza luminii, a culorii? Nimic altceva decât nişte mişcări ale eterului! Întregul spaţiu a fost umplut cu eter. Cel ce cunoaşte fizica teoretică, acela ştie cum sunt calculate undele eterului ş.a.m.d. şi că tot ceea ce este găsit astfel este rezultatul unor calcule. Eterul nu poate fi nicidecum obiectul observaţiei nemijlocite. Dacă se spune că el produce obiectele perceptibile, cum să-l percepem pe el însuşi? Eterul a fost ideea cea mai fantezistă din câte au putut fi concepute. Astfel, ştiinţele naturii se bazează pe ceva pur născocit. N-a existat niciodată altceva decât rezultatul unor calcule. Lucrul cel mai absolut şi mai cert care trebuia să existe pentru gândirea naturalist-ştiinţifică n-a fost decât ceva obţinut prin calcule. În “Filosofia libertăţii” puteţi citi cum acest gând se autosuspendă, astfel încât poate fi comparat cu Münchhausen, care se trage în sus ţinându-se de propria lui chică. Acolo este explicat acest lucru. Dar asupra oamenilor, chiar dacă îşi închipuie că sunt extraordinar de exacţi, nu acţionează niciodată motivele logice, faptele reale, ci sugestia. Asupra lor acţionează tot felul de concepte care străbat sufletul prin mii şi mii de canale. Astfel, elementele şi atomii deveniseră o premisă de la sine înţeleasă, chiar şi pentru aceia care nu aveau nici o posibilitate de a privi problema în ansamblu, şi care nu ştiau deloc de ce se presupun asemenea lucruri. Era o sugestie în masă.

În această perioadă a fost făcut unul dintre cei mai mari şi mai frumoşi paşi în cercetarea naturii de către om, şi anume cercetarea viului, devenită prin Darwin atât de populară [ Nota 15 ]. Acea frumoasă, infinită bogăţie de fapte care au fost făcute cunoscute lumii era de-aşa natură încât simţeai nevoia să spui: Dacă ea ar fi nimerit într-o epocă spirituală, în care s-ar fi ştiut că la baza tuturor fenomenelor materiale se află spirit, atunci tocmai în aceste fapte ar fi fost găsite nenumărate argumente care să dovedească faptul că în lume domneşte şi acţionează spiritul. Darwinismul n-a creat nicidecum materialismul. Materialismul, care provine din nişte reprezentări de felul celor caracterizate mai înainte, a făcut ca darwinismul să devină materialist. El a făcut să devină materialist şi un gânditor şi cercetător de înaltă gândire cum a fost Ernst Haeckel. În timp ce, prin frumoasele lui cercetări, Haeckel ar fi putut realiza lucruri extraordinare pentru ştiinţa spirituală, sub influenţa puterii de sugestie exercitate de epoca sa, el a ajuns pe făgaşul materialismului [ Nota 16 ].

Dacă lucrurile ar mai sta şi astăzi aşa, nici nu ne-am putea gândi să vorbim de o ştiinţă spirituală şi, deocamdată, este imposibil să-i convingem pe cei situaţi pe solul explicaţiilor date de ştiinţele naturii. Trebuie să-i lăsăm să meargă pe căile lor, şi cercetătorul spiritual trebuie să meargă şi el pe calea lui. Dacă lucrurile ar mai sta şi astăzi cum stăteau odinioară, ar trebui să spunem: cercetarea spirituală ar putea să-şi găsească mulţumirea în ea însăşi. – Dar lucrurile s-au schimbat. Tocmai aceia care au parcurs drumurile a ceea ce e considerat ştiinţă despre natură au putut să vadă, de asemenea, cum are loc, tocmai în domeniul gândirii naturalist-ştiinţifice, cel mai mare avânt. Vor veni nişte vremuri în care nimeni nu va mai putea înţelege că a fost posibil să fie gândite vreodată nişte lucruri de felul celor care sunt populare astăzi. Se prea poate să pară că în epoca actuală ştiinţele naturii vor înainta biruitoare cu această concepţie despre lume materialistă, se prea poate să pară că prin nişte cercetări bine pregătite s-ar reuşi să se producă în laborator, din albumină, materie vie. Atunci, ei ar spune: noi putem să producem materia vie, din care sunt alcătuite întregi fiinţe vii, şi pentru naturalist există nişte fapte pur şi simplu încântătoare, care arată că putem trata o substanţă lipsită de viaţă cu anumite substanţe otrăvitoare, de aici rezultând nişte efecte asemănătoare cu un fenomen de otrăvire. Substanţele rezultate arată ca nişte cristale vii [ Nota 17 ]: prin forma lor, ele fac impresia că sunt vii, deşi încă nu sunt vii. Putem concepe, aşadar, că se va ajunge până la a se arăta că din molecule şi atomi provine, pe de o parte, viaţa şi, pe de altă parte, spiritul.

Aceasta pare să fie, pe de o parte, situaţia. Şi, pe de altă parte, care e situaţia? Ceva care va avea un efect mai puternic decât ceea ce a spus Ostwald, de pe poziţiile unei logici naturalist-ştiinţifice, împotriva materialismului. Vedem aici cum se pregăteşte treptat un alt mod de gândire naturalist-ştiinţific şi că acest lucru devine o necesitate. Pe la mijlocul anilor ’90, Becquerel [ Nota 18 ], marele cercetător din domeniul fizicii, a descoperit la anumite substanţe care conţin uraniu existenţa unor radiaţii. Acestea au nişte efecte absolut precise, care se manifestă prin faptul că fac ca aerul să devină bun conducător de electricitate sau că provoacă o anumită modificare a plăcii fotografice, cum sunt, de exemplu, razele X. Dumneavoastră ştiţi că în epoca cea mai recentă s-a ajuns să fie descoperite asemenea raze în legătură cu ceea ce numim elementul radiu. Dar, oricât de interesant ar fi faptul că există ceva ce nu se cunoştea înainte, întregul mod de a fi şi de a acţiona al acestor raze a fost atât de străin, atât de altfel, în comparaţie cu reprezentările dinainte, încât mulţi au ajuns deja astăzi să se lase zdruncinaţi în ceea ce priveşte concepţia lor, conform căreia atomii sunt ceva absolut, sunt veşnici, şi doar se întrepătrund sau se alătură unii altora. Avem aici nişte substanţe care se comportă într-un mod foarte ciudat în întregul lumii, cum sunt tocmai radiul şi uraniul. Ele emit radiaţii, dar radiaţiile lor sunt absolut inepuizabile. Toate acestea ar fi compatibile cu concepţia veche; dar lucrul cel mai important este acela că putem face în aşa fel încât o substanţă cum e radiul să emită radiaţiile, că noi putem să selectăm anumite părţi din ele şi o parte s-o lăsăm; că există, de exemplu, radiaţii care electrizează aerul şi pe care le putem apoi selecta în aşa fel încât să avem efectul lor pe placa fotografică. Putem selecta diferite însuşiri, în aşa fel încât să avem nişte substanţe care nu mai au primele însuşiri. O anumită însuşire poate fi luată unei substanţe şi să fie primită de alta. În orice librărie puteţi găsi astăzi tratate despre această problemă.

Dar acesta încă nu e lucrul cel mai important. Important e faptul că mereu sunt emanate raze, la infinit, şi că ele se întorc din nou în spaţiul cosmic. În orice caz, anumite motive ne constrâng să presupunem că aceste raze se epuizează, totuşi, cândva. Se poate dovedi deja astăzi că anumite substanţe pierd din masă într-un timp foarte scurt, într-un timp aproape imperceptibil, dar că substanţele care pot fi emanate se transformă, ciudat lucru! în cu totul alte substanţe, astfel încât pentru un mare număr de cercetători e cert faptul că radiaţiile radiului se transformă în aşa-numitul heliu.

Vedem că radiul îşi trimite radiaţiile în spaţiu. După vechea teorie, ce ar trebui să se întâmple aici? Atomii s-ar putea cel mult disocia, separa unii de alţii, dacă sunt indivizibili. Dar aici noi vedem că ei emit în permanenţă radiaţii şi noi nu putem să presupunem altceva decât că atomii se dezintegrează până în cele mai mici părţi ale lor, că ei se scindează. Alţii ne arată, iarăşi, în mod clar, că dezintegrarea atomilor este posibilă pentru un mare număr de substanţe. Vedem astfel că ceva care a fost considerat lucrul cel mai durabil, absolut – în timp ce tot restul era doar un produs al său –, astăzi se descompune. Astăzi, se preface în praf şi pulbere. Şi este o speranţă întemeiată aceea că aşa se întâmplă cu toţi atomii. Ce va fi atomul, aşadar, în viitor? El va fi ceva care ia naştere şi se formează. Fiecare atom se formează, are o anumită perioadă de viaţă şi, după încheierea ei, se dezintegrează din nou. Iată, aşadar, că ceea ce pentru materialism era lucrul cel mai durabil, atomul, devine o entitate care ia naştere şi piere. Când vedem că radiul devine elementul heliu, vedem că aici o substanţă se transformă în altă substanţă. Ne dăm seama că vechiul vis al alchimiştilor, acela de a transforma substanţele în alte substanţe, este, totuşi, real.

În unele cărţi există nişte aluzii vagi la faptul că cercetările moderne ale ştiinţelor naturii se apropie de ceva ce visau alchimiştii. Există deja naturalişti care au făcut observaţii interesante asupra anumitor procese. În trecut se spunea că există nişte săruri ale cuprului care sunt rezultate, de exemplu, din combinarea cuprului cu clorul. Dacă acestea sunt separate, avem din nou cuprul şi clorul. De aici vedem, cum se spune, că atomii sunt aşezaţi unul lângă altul şi că, atunci când îi obligăm să se despartă iar, avem clorul şi cuprul. În orice caz, unii oameni, care au început să reflecteze la acest lucru, au remarcat un lucru care este de o importanţă esenţială şi pe care cercetătorul spiritual trebuie să-l sublinieze mereu: Dacă reuniţi substanţele pe care le-aţi separat drept cupru şi clor, nu se poate să nu ia naştere şi căldură. Când aceste două substanţe se combină, se răspândeşte căldură. Faptul că aici ia naştere căldură este un lucru la fel de real şi de important ca şi ceea ce a fost obţinut prin combinarea cuprului şi clorului. Dacă vrem să separăm iar aceste două substanţe, trebuie să adăugăm din nou căldura. Căldura o percepem. Atomi şi molecule n-a perceput nimeni niciodată. Dar nu vedem din fenomenul însuşi cu ce avem de-a face aici? Dacă dumneavoastră combinaţi cuprul şi clorul, e ca şi cum aţi stoarce din ele căldura, aşa cum aţi face să iasă făina din sacii cu făină. Dacă vrem apoi ca sacii să fie din nou plini, trebuie să punem iar făină în ei. Căldura ar fi, aşadar, o umplutură. – Prin aceasta am atribuit căldurii realitate şi am arătat că nu trebuie să ne aşteptăm doar la acţiunea moleculelor, ci că aceste substanţe înseşi sunt posibile numai datorită acestei călduri.

Dacă ţinem seama de faptul că atomii se dezintegrează sub mâinile noastre, trebuie să ne întrebăm: Oare ştiinţa despre natură, pe calea ei ce se îndreaptă spre o răscruce, acolo unde atomii – până acum, realitatea cea mai sigură – se prefac în praf şi pulbere, ne conduce până în punctul în care vom recunoaşte ceea ce în trecut ea considera că este doar expresie exterioară, doar aparenţă? Acesta este lucrul spre care conduc astăzi ştiinţele naturii! Întreaga teorie atomistă, care mult timp a fost reazemul ştiinţelor naturii, astăzi se clatină. Astăzi, faptele sunt de-aşa natură încât teoriile care nu se sprijină pe fapte trebuie să se prăbuşească. Atomii şi moleculele nu sunt fapte reale, ci ceva născocit. Dacă acest lucru cade, fiindcă este el însuşi un efect, noi trebuie să punem întrebarea: Al cui efect este? La început, oamenii vor încerca să ajungă la presupunerea că la baza acestui lucru stă altceva. Astăzi, ei sunt deja pe punctul de a vorbi despre o electricitate fluidă. Foarte frumos este ceea ce a spus ministrul englez Balfour [ Nota 19 ]: Dacă ne reprezentăm astăzi nişte atomi, putem spune doar că prin lume se tălăzuieşte ceva ca un element fluid, iar atomii sunt ca nişte bucăţele de gheaţă în apă. – Aceasta este o reprezentare frumoasă. Dar unde duce ea? Încercaţi să o duceţi mai departe. Ea duce în punctul în care ştiinţele naturii vor ajunge să recunoască drept realitate propriu-zisă ceea ce au negat înainte, ceea ce înainte era pentru ele doar aparenţă. A fost ceva ciudat a crede că ceea ce eu numesc culoare şi ceea ce numesc roşu există doar în capul meu, că afară există doar nişte corpusculi sferici extrem de mici, care se ciocnesc şi se presează reciproc şi produc în acest fel senzaţiile de lumină, culoare şi sunet. Aceste reprezentări vor trebui să dispară în curând, prin puterea faptelor reale. Va deveni clar că ceea ce vedem şi auzim sunt realităţi şi că a fost o fantasmagorie nebunească să crezi că în dosul acestei lumi se află o lume materială. Această lume materială se va dezintegra şi se va preface în praf şi pulbere. Şi se va recunoaşte ce anume se află în dosul lumii. Şi atunci oamenii vor trebui să se întoarcă spre ceea ce percepem şi putem percepe prin trăire proprie. Atunci, oamenii îşi vor da seama că atomul nu poate fi altceva decât electricitate îngheţată, căldură îngheţată, lumină îngheţată. Şi, pe urmă, ei vor fi nevoiţi să meargă şi mai departe, până la recunoaşterea faptului că în toate trebuie să vedem spirit condensat şi plăsmuit într-o formă. Materia nu există! Ceea ce este materia se raportează la spirit precum gheaţa la apă. Dacă dizolvaţi gheaţa, rezultă apă. Dacă dizolvaţi materie, ea dispare ca materie şi devine spirit. Tot ceea ce e materie, e spirit, e forma exterioară de manifestare a spiritului.

Va mai dura mult timp până când va trebui să se ajungă la această ultimă consecinţă, că nu ochiul a format lumina, ci lumina a format ochiul, şi că sunetele pe care le auzim au format urechea. Atunci, oamenii vor ajunge să-şi dea seama că întreaga materie a luat naştere din spirit, şi adevăratele fapte naturalist-ştiinţifice vor fi trecute, fără nici o întrerupere logică, în domeniul ştiinţei spirituale. Cea mai frumoasă temelie pentru ştiinţa spirituală vor fi faptele furnizate de ştiinţele naturii. Cine se situează pe poziţia cercetării spirituale, acela priveşte cu admiraţie ştiinţa despre natură aflată la răscruce. Influenţele cu putere de sugestie au condus-o spre părerea că materia este singura realitate. Acesta a fost tragismul, situaţia imposibilă a materialismului. Cercetătorul spiritual recunoaşte întru totul lumea naturală existentă. Dar cercetătorul spiritual nu poate face din lumea născocită şi fantasmagorică a atomilor indivizibili şi a vibraţiilor unui eter născocit, această lume visată şi fantasmagorică a materialismului, lumea sa. El o respinge, drept superstiţie. Şi superstiţie a fost şi credinţa în existenţa unor atomi aflaţi în dosul percepţiilor noastre. Fiecare atom ar putea fi perceput dacă am avea instrumentele potrivite – aşa se spunea. – Nu se află nimic în dosul a ceea ce noi percepem, ci numai spiritul şi lumea spirituală în care pătrundem! Acesta e lucrul pe care îl căutăm în dosul fenomenelor. În lumea fenomenelor materiale noi nu căutăm o lume de atomi care se tălăzuiesc unii printre alţii, ci lumea spiritului. Se află pe o cale sterilă acela care crede că găseşte în dosul fenomenelor exterioare o altă lume materială. Cei care mai clădesc încă şi astăzi pe aşa ceva, crezând că aceasta este o bază sigură, vor fi nevoiţi să se lase corectaţi. Va veni vremea în care această superstiţie fantasmagorică va fi recunoscută ca atare şi în care multe dintre lucrurile considerate astăzi superstiţie se vor dovedi juste.

Principiul fundamental just al ştiinţelor naturii, acela de a rămâne pe solul faptelor, conduce el însuşi ştiinţele naturii spre răscrucea unde se va vedea dacă faptele dau dreptate teoriilor. Şi faptele nu le dau dreptate, teoriile se prefac în praf şi pulbere, de parcă nici n-ar fi fost! Ceea ce era considerat baza cea mai solidă şi din care ştiinţa voia să explice spiritul şi conştienţa: elementul şi atomul, se dezintegrează, dispar. Ceea ce vrem noi, este certitudinea, şi pe aceasta o putem dobândi numai dacă percepem în noi spiritul.

Astfel, ştiinţa despre natură se va transforma în ştiinţă spirituală. Astăzi, ea se află la răscruce. Unii încă nu recunosc acest lucru, alţii pot să-l vadă. Va veni vremea în care va exista o armonie minunată între cunoaşterea faptelor furnizate de ştiinţele naturii şi ceea ce afirmă ştiinţa spirituală. Ea nu va face niciodată o afirmaţie care să contrazică o constatare a ştiinţelor naturii. Ştiinţa spirituală admiră şi astăzi lucrările spiritului în materialism; dar nu-şi construieşte nici un fel de castel pe culmi de nori. Ştiinţa spirituală vrea să înţeleagă lumea, pentru a acţiona în ea. În urmă cu aproximativ o sută de ani, în Germania exista o ştiinţă care a navigat cu toate pânzele sus spre materialismul secolului al 19-lea, o ştiinţă despre natură care a început să nu mai recunoască decât ceea ce se poate vedea cu ochii şi pipăi cu mâinile. Consecinţa a fost că şi ceea ce era de domeniul gândirii a devenit ceva material, concret. Marile sisteme filosofice, care operau cu nişte expresii şi concepte ce nu erau familiare oricui, au fost date la o parte. Oamenii care vor să-i desfiinţeze pe Hegel şi pe Schelling nu înţeleg, de obicei, absolut nimic din aceste mari spirite, care au privit atât de adânc în lume, mai adânc decât o poate presimţi măcar unul dintre aceia care cred că i-au depăşit. Conceptele în sfera cărora se mişcau ei erau, în orice caz, nişte concepte foarte puternic sublimate, nişte concepte foarte fine.

Goethe se situa la mijloc, între aceste două partide. De aceea, el a putut presimţi că ştiinţele naturii navighează în direcţia materialismului şi, pe de altă parte, el a găsit ocazia de a pătrunde în miezul problemelor şi de a clădi puntea de legătură între religie şi ştiinţele naturii. De aceea a putut să spună atât de frumos că va veni odată vremea în care filosofia şi ştiinţele naturii se vor uni. Dar, a adăugat el, un timp va fi necesar ca ele să meargă pe căi separate. – Ele au mers pe căi separate, fără ca unul dintre curente să-l înţeleagă pe celălalt. Şi astăzi avem două curente, materialismul, care s-a perimat de la sine, care vede pe baza propriei sale metode cum temelia ei cea mai solidă, cea mai absolută, i se fărâmiţează în mâini, care se autodesfiinţează, şi o filosofie care devine teosofie sau ştiinţă spirituală; care nu caută să prezinte omenirii doar spiritualul abstract, ci spiritualul concret, realităţile lumii superioare, care nu va mai fi o ştiinţă despre spirit abstractă, ci o ştiinţă despre spirit concretă.

Într-un viitor nu prea îndepărtat vom vedea apărând acea frumoasă alianţă dintre concepţia despre lume naturalist-ştiinţifică şi cea spiritual-ştiinţifică. Vom vedea că faptele furnizate de ştiinţele naturii vor fi de folos concepţiei spirituale şi că, de asemenea, concepţia spirituală va fi folos ştiinţelor naturii. De aceea va fi clădită puntea de legătură. Spiritul uman poate să prospere numai dacă modalităţile sale de a acţiona sunt în armonie unele cu altele. Spiritul s-ar atrofia dacă ştiinţa despre natură ar rămâne fără ştiinţă spirituală şi dacă ştiinţa spirituală ar trebui să se mulţumească doar cu gândul: Dar, oricum, tu nu poţi conduce ştiinţa despre natură în domeniul spiritual. – Dar cursul evoluţiei lumii va aduce pacea. El va clădi puntea de legătură dintre credinţă şi cunoaştere. Ea va aduce un progres şi o armonie infinite între credinţă şi ştiinţă.

Câţi nu duc astăzi dorul păcii exterioare, al armoniei exterioare şi al fericirii exterioare a omului! Dar toate cele exterioare sunt o formă de manifestare a celor interioare, iar viaţa umană exterioară nu poate fi decât o consecinţă a celei lăuntrice. Se va naşte o viaţă umană exterioară fericită dacă există suflete pline de bucuria speranţei, de încredere în viitor. Ele vor şti să întemeieze pacea socială justă, iar din pacea lăuntrică va lua naştere pacea exterioară. De aceea se pare că nu e lipsit de importanţă să privim această ştiinţă despre natură aflată la răscruce şi să arătăm cum unul dintre drumuri va ajunge într-o fundătură, dar celălalt trebuie să ducă în mod absolut clar pe tărâmurile care sunt şi acelea ale ştiinţei spirituale. Aşa vor conlucra ele în viitor şi edificiul lumii va fi îmbogăţit din două direcţii. Va fi o armonie mare, desăvârşită, şi ea va fi în om armonia lăuntrică a sufletului, care este ţelul final al ştiinţei spirituale.