Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


III

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

Berlin, 24 octombrie 1907

Întregul ciclu al acestor conferinţe este dedicat cunoaşterii spiritului, iar dacă azi urmează să vorbim în mod special despre cunoaşterea spiritului şi a sufletului, aceasta se întâmplă din cauză că ne putem înţelege astfel, într-un anumit sens, asupra conceptului de spirit, prin faptul că îl punem în legătură cu conceptul de suflet, prin faptul că îl raportăm la conceptul de suflet. Fiindcă pentru cei ce se ocupă de ştiinţa spirituală este foarte deranjant faptul că în epoca prezentă, când se studiază fiinţa umană, nu se face nici o deosebire între cele două concepte, spirit şi suflet.

Dumneavoastră veţi fi ştiind cu toţii că există o aşa-numită psihologie sau ştiinţă despre suflet, care se predă astăzi pe o scară relativ largă în şcoli. În cataloagele unde sunt consemnate prelegerile universitare găsiţi, de asemenea, prelegeri de psihologie, ceea ce ar însemna, textual, ştiinţa, învăţătura despre suflet. Trebuie să observăm aici că nici unul dintre cei care vorbesc într-un asemenea mod despre psihologie sau ştiinţa despre suflet nu au conştienţa clară a faptului că la om trebuie să se vorbească despre suflet şi spirit. Tot ceea ce e pus în legătură cu viaţa lăuntrică a omului, adică, dacă ne este îngăduit să folosim aceste expresii, cu gândirea, simţirea şi voinţa omului, e privit ca şi cum s-ar încadra în conceptul de suflet. Sufletul e considerat, pur şi simplu, opusul trupului şi corporalului uman şi se spune – dacă cineva se lansează într-o asemenea afirmaţie, dacă nu a ajuns în prada unui mod de gândire cu totul materialist – că omul e format din trup şi suflet.

Vrem să ţinem seama, în primă instanţă, numai de acele păreri care se situează pe poziţia că sufletul este o entitate reală. Cine spune că omul e format din trup şi suflet, în general, nu e conştient deloc de faptul că se află astfel în prada unui dogmatism apărut relativ recent, în cursul evoluţiei creştine. Chiar creştinismul mai vechi, care mai pornea de la învăţăturile înţelepciunii, distingea în entitatea umană, cum distingeau toate învăţăturile înţelepciunii din diferitele epoci şi a diferitelor popoare, trupul sau corpul, sufletul şi spiritul. Abia deciziile luate mai recent cu ocazia unor concilii bisericeşti au abolit spiritul, ca să zicem aşa, şi abia după Conciliul de la Constantinopol se vorbeşte numai despre trup şi suflet [ Nota 20 ]. Erudiţia modernă, care se ocupă cu aşa ceva, care, aşadar, nu gândeşte în mod materialist, crede că e situată pe solul unei cercetări absolut libere şi nu bănuieşte nicidecum că ea doar şi-a asimilat această noţiune creştină târzie despre suflet, care face abstracţie de spirit, şi-a asimilat-o drept prejudecată, drept idee preconcepută. Aşa este, în general, cu multe concepte care figurează în erudiţia noastră şi care sunt luate ca şi cum ar fi, într-adevăr, un rezultat al cercetării, când, de fapt, ele nu sunt decât o prejudecată veche de secole.

Ne vom ocupa acum de psihologia obişnuită, din cele mai diferite direcţii. Dar aici nu ne propunem să criticăm, ci doar să caracterizăm. Psihologia a avut cel mai mult de suferit şi cel mai puternic – avem voie, fără îndoială, s-o spunem – din cauza modului de a gândi materialist. Nu numai că ştiinţa exterioară, care se ocupă de fenomenele senzoriale, a pierdut treptat noţiunea de spirit, ci psihologia a pierdut chiar noţiunea de suflet, adică propriul ei obiect de cercetare. Este o evoluţie interesantă aceea parcursă în acest caz de viaţa spirituală. Un cercetător şi gânditor îndrăzneţ, care a realizat în anumite domenii lucruri absolut extraordinare, a avut curajul de a exprima ceea ce la alţii este doar, ca să zicem aşa, un mod de a gândi, un mod de a simţi fundamental, în cadrul psihologiei moderne. Acest gânditor îndrăzneţ a fost Friedrich Albert Lange. Puteţi citi cu toţii cartea sa “Istoria materialismului” [ Nota 21 ], apărută în colecţia Biblioteca Universală a Editurii Reclam. E o carte excelentă, pentru că tocmai cel ce studiază în mod temeinic, dacă ştie să gândească, ajunge în mod inevitabil la convingerea – am arătat-o în ultima mea conferinţă – că materialismul, ca şi concepţie despre lume, poate fi comparată cu un om care se trage în sus prin propria sa forţă, ţinându-se de propria sa chică. Acest Friedrich Albert Lange a spus în privinţa psihologiei un lucru care poate fi sintetizat în trei cuvinte: “psihologie fără suflet.” Această expresie provine de la Friedrich Albert Lange. Alţi cercetători nu au avut curajul de a exprima această concluzie; dar ei acţionează şi cercetează în psihologie ca şi cum nu i-ar privi deloc un concept despre suflet. Şi astăzi veţi găsi tot soiul de noţiuni despre suflet în cele mai cunoscute lucrări de psihologie oficial recunoscute. Dar dacă vreţi să aflaţi şi să cunoaşteţi, într-adevăr, ceva despre suflet, zadarnic veţi căuta acolo, fiindcă această psihologie – nu vreau să critic, ci doar să caracterizez –, psihologia aceasta a pierdut cu totul noţiunea de suflet, chiar dacă acest lucru nu e mărturisit întotdeauna. Indiferent că veţi căuta să vă informaţi la Wundt sau la alţii, nicăieri nu veţi găsi lămuriri cu privire la viaţa sufletului. Acolo găsiţi răspuns la tot felul de întrebări legate de modul în care percep oamenii obiectele din jurul lor. Găsiţi, de asemenea, tot felul de speculaţii despre modul în care se raportează percepţia la conştienţă. Astfel, se întreabă, de exemplu: Cât timp durează până când omul, după ce a primit o incitaţie, o ridică în conştienţă? Găsiţi tratate probleme referitoare la atenţie, la felul cum omul emite judecăţi, cum compară lucrurile între ele, cum şi le aminteşte etc. Dar cine ar putea să nege faptul că un suflet cu o simţire liberă de prejudecăţi – acum, în sensul obişnuit al cuvântului –, când îşi pune întrebări referitoare la propria sa entitate, are în vedere, în primul rând, un lucru: Care este esenţa acestui suflet al meu? Oare el are aceeaşi soartă cu corporalitatea, aceea de a se dezintegra şi de a înceta să existe, după ce a survenit moartea? Oare el ia parte numai la viaţa mediului senzorial din jurul său, sau ia parte la o viaţă mult superioară, suprasensibilă, care nu se epuizează în lumea fizică? Aceste întrebări, care sunt întrebări de o importanţă vitală pentru oameni, zadarnic le veţi căuta în psihologiile actuale, fie şi numai ca întrebări. Totul în viaţa umană trimite la ele; dar când intră în discuţie fiinţa reală a sufletului, aşa se spune, atunci această problemă depăşeşte limitele cunoaşterii umane.

Dacă aveţi puţină răbdare să vă uitaţi printr-o asemenea carte de psihologie, veţi constata că exact aceleaşi metode şi procedee de cercetare care sunt aplicate astăzi la studierea naturii fizice, a vieţii din jurul nostru, şi pe care ne-am obişnuit să le numim metode naturalist-ştiinţifice, sunt folosite şi la studierea sufletului. Ei bine, dacă sunt folosite aceste metode, nu poate rezulta altceva decât ceea ce ne întâmpină în această literatură psihologică. Mai mult decât în orice alt domeniu, în cercetarea psihologică e important cine face aceste cercetări. Acolo unde domneşte gândirea materialistă, s-a ajuns tot mai mult la convingerea că rezultatele cercetării pot fi numai dintre acelea care ne vin din exterior. Cine mai înţelege astăzi în mod complet şi temeinic sensul frumoaselor cuvinte scrise de Goethe:

De n-ar fi ochiul plăsmuit solar,
Lumina s-o zărim cum am putea?
De n-am avea în noi dumnezeiescul har,
Cum ne-ar putea divinul încânta? [ Nota 22 ]

În lumea exterioară nu ne vine în întâmpinare nimic, dacă nu suntem înrudiţi cu lucrul respectiv sau cu fiinţa respectivă sau cu forţa respectivă din lumea exterioară, dacă nu purtăm în noi înşine ceva înrudit cu ele. Tot astfel, poate cerceta sufletul numai acela care caută în afara sinei sale ceva ce a trăit, ce a aflat în el însuşi. Nu oricine – şi acest lucru trebuie subliniat mai ales în privinţa cercetării sufletului – poate fi psiholog; fiindcă omul observă din misterele celorlalte suflete numai atâta cât a devenit realitate în el însuşi.

Ştiinţa spirituală, am spus noi chiar la început, se ocupă de spiritul ca atare. Şi toate aceste conferinţe sunt consacrate studierii spiritului. Oricum vor fi intitulate conferinţele, pretutindeni noi vrem să căutăm spiritul. După cum reiese din conferinţa prezentată acum paisprezece zile [ Nota 23 ], ştiinţa spirituală va avea sarcina de a arăta că în dosul a tot ceea ce se întâmpină în lume trăieşte spirit şi acţionează spirit.

Ce este pentru ştiinţa spirituală materia? Doar o altă formă a spiritului! Când ştiinţa spirituală vorbeşte despre materie, substanţă şi corp, ea vorbeşte despre ele cum vorbeşte despre gheaţă în raport cu apa. Gheaţa este apă sub o altă formă. Dar cineva ar putea să vină şi să spună: Atunci ştiinţa spirituală neagă materia şi corporalitatea, dacă afirmă că totul e spirit – şi atunci pentru ştiinţa spirituală nu există materie. Dar ştiinţa spirituală nu e situată nicidecum pe această poziţie bizară. Să rămânem la comparaţia noastră cu gheaţa şi apa. Ceea ce intră în considerare pentru viaţă nu sunt nişte vorbe goale, nişte definiţii fără conţinut, ci nişte influenţe pe care le întâlniţi în viaţă. Chiar dacă cineva spune că gheaţa e apă sub o altă formă – şi cu aceasta el are perfectă dreptate –, influenţele apei sunt, totuşi, altele decât acelea ale gheţii, aşa cum oricine poate observa, dacă îşi pune în palmă o bucăţică de gheaţă, în loc să-şi toarne în palmă apă. Cine ar vrea să nege că gheaţa este apă sub o altă formă, acela s-ar blama zdravăn. Tot aşa, nici ştiinţei spirituale nu-i dă prin minte să nege materia. Ea există, numai că este spirit sub o altă formă. Şi sub ce formă? Sub o formă care permite ca, dacă e observată din exterior, prin simţuri, să poată fi văzută. Acesta este esenţialul, în cazul materiei. Aici, conferinţa de azi reia firul celei prezentate în urmă cu opt zile, când am avut ocazia să arătăm că în faţa progresului făcut de ştiinţele naturii orice concepţie materialistă se preface în praf şi pulbere, că noţiunea fantasmagorică despre materie se dizolvă în ceaţă şi abur în faţa cercetărilor mai noi. Ceea ce acum treizeci de ani mai era un concept sigur, de exemplu eterul, materia, se pulverizează astăzi în faţa cercetărilor făcute ulterior. Şi ce rămâne din ceea ce se apropie de noi în lumea exterioară? Ceea ce vedem şi auzim, sunet, culoare, căldură etc.: ceea ce percepem. Să ne avântăm, atât cât ne stă în puteri, până la concepţia că în dosul căldurii, în dosul sunetului, în dosul luminii nu se află nimic din aceste vârtejuri de atomi teribil de brutale care, în lunga epocă a materialismului, au fost considerate singura realitate. Real este în acest sens ceea ce noi vedem, auzim, percepem drept căldură. Şi dacă privim în dosul culorii, în dosul sunetului, în dosul căldurii, aşa cum le simţim, cum le vedem – ce vom găsi în dosul lor? În dosul lor găsim, dacă luăm sunetul, cât timp el rămâne în lumea senzorială, aer în mişcare. Dar noi nu avem voie să mergem în dosul lumii senzoriale cu speculaţiile noastre. Trebuie să rămânem în lumea senzorială. Şi iarăşi, cineva care nu a fost doar poet, ci şi gânditor, cineva care nu e luat cu totul în serios de către erudiţi, a rostit marele cuvânt: “Dar nu căutaţi nimic în dosul fenomenelor; ele înseşi sunt teoria” [ Nota 24 ].

Dacă mergem în dosul sunetului, în dosul luminii, nu găsim nişte atomi de natură materială, care se cufundă în retina noastră, o impresionează şi produc în acest fel reprezentarea culorii şi a luminii. Dacă privim cu adevărat în dosul lor, ce găsim acolo? – Spirit! Culoarea se raportează la spirit precum gheaţa la apă. Sunetul se raportează la spirit precum gheaţa la apă. În dosul a ceea ce vede şi aude, în locul acelei lumi fantasmagorice de atomi ce trec în goană unii printre alţii, adevăratul gânditor şi cercetător spiritual găseşte spiritul, realitatea spirituală, astfel încât întrebarea despre esenţa materiei îşi pierde orice sens. Fiindcă, în ce fel găseşte cercetătorul spiritual răspuns la întrebarea despre esenţa materiei? Ce este, în esenţa sa, ceea ce ne înconjoară afară, în lume, şi care ne apare drept materie? E spirit! Şi spiritul îl cunoaştem! Trebuie să găsim esenţa lui în noi înşine. Ceea ce suntem noi în fiinţa noastră cea mai intimă, sunt şi toate lucrurile din lumea de afară, numai că sub o altă formă. Într-o formă care permite să fie văzute din exterior, când spiritul îşi dă o suprafaţă. Îngăduiţi-mi să rostesc un cuvânt pe care orice om de ştiinţă în sensul obişnuit al cuvântului îl va considera nebunesc: Când spiritul merge spre exterior, el apare drept culoare, drept sunet. Culoarea şi sunetul nu sunt altceva decât spirit, absolut acelaşi pe care îl găsim în noi înşine, dacă ne înţelegem pe noi în mod just. Astfel, în ştiinţa spirituală, fiecare mineral este pentru noi spirit. Nici partea constitutivă cea mai de jos a entităţii umane, pe care o numim trup fizic, nu este pentru noi, în entitatea sa adevărată, nimic altceva decât spirit, sub forma în care el există şi în natura aparent lipsită de viaţă. Dar prin ce se deosebeşte ceea ce numim spirit uman de spiritul care ne întâmpină în lumea de afară drept mineral şi plantă, drept munte, drept fulger şi tunet, drept copaci şi ape etc., prin ce se deosebeşte de toate acestea spiritul pe care îl numim spirit în sensul restrâns al cuvântului? Prin faptul că acest spirit în sens restrâns se arată ca spirit sub forma lui cea mai originar-proprie, sub forma care îi revine lui însuşi, ca spirit. Ceea ce numim de obicei natură este, ce-i drept, spirit, dar spirit care îşi îndreaptă latura exterioară spre simţuri, şi ceea ce numim spirit în sens restrâns este, în esenţa sa, exact acelaşi. Natura este, în privinţa formei, ceea ce, conform cu înfăţişarea sa cea mai originar-proprie, se îndreaptă spre sâmburele cel mai lăuntric al fiinţei noastre. Dacă vom căuta spiritul afară, în natură, îl vom găsi lipsit de viaţă în minerale, plin de viaţă în plante şi înzestrat cu simţire în animale. Omul reuneşte în sine această formă întreită a spiritului în cele trei părţi constitutive ale fiinţei sale, aşa cum le cunoaştem din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Putem ajunge la o cunoaştere reală a omului numai dacă studiem această natură complicată a fiinţei umane şi nu ne mulţumim cu distincţia abstractă care se face între trup şi suflet, ci ne întrebăm: Cum e construit omul?

Prin ştiinţa spirituală, noi distingem mai întâi trupul fizic al omului, ceea ce are omul în comun, drept substanţe şi forţe, cu întreaga aşa-numita natură lipsită de viaţă. În trupul fizic al omului există aceleaşi substanţe şi forţe pe care le întâlnim afară, în lumea minerală. Dar omul mai are, pe lângă acestea, o a doua parte constitutivă, pe care o numim trup eteric sau al vieţii. Când vorbim despre eter, acesta nu are nimic comun cu eterul fantasmagoric care a jucat atâta timp un rol important în ştiinţă şi la care în viitorul apropiat ar putea să se renunţe cu totul. În ceea ce priveşte trupul eteric, noi nu ne vom putea ocupa de metodele clarvederii superioare. Dar vom înţelege trupul eteric cel mai bine dacă vom concepe lucrurile în felul următor: Să luăm o plantă, un animal, pe omul însuşi: În trupul fizic sunt conţinute aceleaşi substanţe, aceleaşi forţe, dar într-un amestec şi o diversitate infinit de complicate, astfel că aceste substanţe nu pot forma ele înseşi trupul fizic. Nici un corp de plantă nu poate fi ceea ce este el numai datorită forţelor fizice, şi, tot astfel, nici un corp de animal, nici un corp uman. Complexitatea, diversitatea amestecului şi dozajului ar face ca trupul să se descompună, dacă ar fi lăsat în voia propriilor sale forţe fizice şi chimice. În fiecare moment al vieţii, împotriva descompunerii corpurilor fizice lucrează trupul lor eteric sau, cum i se spune, trupul vieţii. În ele se dă o luptă permanentă. Iar în momentul morţii, când trupul eteric sau al vieţii se desparte de trupul fizic, substanţele şi forţele trupului fizic se supun propriilor lor legi. De aceea, în ştiinţa spirituală noi spunem: Din punct de vedere fizic şi chimic, trupul fizic este un amestec imposibil, el nu se poate menţine în sine însuşi. Cel care luptă în fiecare clipă a vieţii împotriva descompunerii trupului fizic este trupul eteric. – Cea de-a treia parte constitutivă a entităţii umane este ceea ce am desemnat adeseori drept purtătorul plăcerii şi durerii, al bucuriei şi suferinţei, al instinctelor şi pasiunilor. Când viaţa începe să se interiorizeze, noi începem să vorbim în ştiinţa spirituală de un aşa-numit trup astral. Aceasta este a treia parte constitutivă a entităţii umane şi a treia parte constitutivă a entităţii animale.

Astăzi, oamenii au o noţiune atât de neclară despre ceea ce constituie entitatea individuală, încât anumiţi cercetători nu mai pot face deloc distincţie între un animal şi o plantă. Bineînţeles că aici există nişte treceri; dar acum ele nu ne interesează. Dumneavoastră puteţi citi în cărţile de popularizare a ştiinţei, care, de altfel, sunt foarte meritorii, că planta are aceleaşi manifestări ca un animal sau ca un om şi, de aceea, se vorbeşte despre un “suflet al plantei” [ Nota 25 ] în sensul obişnuit al cuvântului. Sufletul animal şi sufletul uman sunt confundate cu ceea ce sunt, la plantă, nişte manifestări de viaţă simple. Când vorbim de un suflet animal sau uman sau de un trup astral? Când la forma de manifestare exterioară se adaugă viaţă lăuntrică, trăire lăuntrică. Lăuntricul este esenţialul. Dacă vedeţi o plantă, dacă o atingeţi, iar această plantă îşi strânge frunzele, înseamnă că asupra plantei a fost exercitată o excitaţie şi ea dă un anumit răspuns la această excitaţie. A spune că acest răspuns este o manifestare sufletească e dovada celui mai incredibil diletantism. Nu avem voie să vorbim de suflet sau trup astral de îndată ce apare o reacţie de răspuns; căci altfel ar trebui să atribuiţi şi hârtiei de turnesol un suflet, atunci când se înroşeşte, dacă e cufundată într-un acid. Nu este esenţială o reacţie exterioară oarecare, ci faptul că în lăuntricul unei asemenea fiinţe are loc ceva. Dacă dumneavoastră loviţi o fiinţă şi ea va prezenta o schimbare a formei sale sau o altă reacţie exterioară, puteţi numi aceasta un fenomen al vieţii; dar a vorbi aici de simţire sau de suflet înseamnă a răsturna toate noţiunile cu capul în jos. Se poate vorbi de un suflet sau de un trup astral abia atunci când fenomenului care are loc din punct de vedere exterior i se asociază în interior un eveniment nou, un fapt nou, când unei loviri sau presiuni i se alătură senzaţia de durere sau o altă reacţie, ceva care e trăit drept bucurie. Ceea ce face ca o fiinţă să fie o fiinţă sufletească nu sunt manifestările pe care le are ea în exterior, ci procesele pe care le trăieşte în lăuntricul ei. Abia acolo unde apare senzaţia, acolo unde viaţa se transformă lăuntric în plăcere şi suferinţă, acolo unde un anumit obiect exterior nu exercită doar o atracţie asupra unei fiinţe, ci acolo unde în lăuntricul fiinţei apare o trăire în raport cu obiectul exterior, abia acolo se poate vorbi de suflet sau de trup astral. Când o plantă se încolăceşte în jurul unei tulpini sau al unui băţ, acestea sunt nişte reacţii de răspuns la excitaţii: fenomene ale vieţii. Chiar dacă în cazul unor plante se întâmplă ca, dacă vă puneţi degetul în apropierea ei, ea să se orienteze spre deget şi nu spre băţ, nu aveţi de-a face cu un proces lăuntric. De un proces lăuntric poate fi vorba abia atunci când în interiorul fiinţei se mişcă un imbold şi când fiinţa respectivă răspunde excitaţiei prin intermediul acestui imbold. Cine nu face o distincţie riguroasă între aceste lucruri, acela e incapabil să se ridice la conceptul de suflet, de trup astral. Pe acesta omul îl are în comun cu animalele, dar nu şi cu plantele.

Apoi, după cum am amintit adeseori, avem o a patra parte constitutivă, prin care omul trăieşte în lăuntricul lui ceva care face din el coroana creaţiunii de pe Pământ – ceea ce numim Eul uman. A cunoaşte acest Eu în entitatea lui proprie este o problemă extraordinar de importantă pentru întreaga cunoaştere.

În conferinţele anterioare am atras atenţia asupra faptului că în întreaga sferă a vorbirii noastre există un singur cuvânt, un singur nume care se deosebeşte de toate celelalte nume. Orice alt obiect îl puteţi desemna prin numele său, ceasul de mână, masa, caietul. Dar nu puteţi desemna la fel, cu numele său, ceea ce este Eul. Încercaţi o dată să spuneţi unei alte fiinţe “eu”! Nu puteţi spune “eu” decât referindu-vă la dumneavoastră înşivă. Orice fiinţă este pentru o alta un “tu”, şi pentru fiecare fiinţă celălalt este un “tu”. Dacă e să fie rostit numele Eului, acest nume trebuie să răsune din sâmburele cel mai lăuntric al fiinţei. Au simţit-o şi religiile întemeiate pe ştiinţă spirituală şi, de aceea, ele au spus, în mod just: Aici, Dumnezeu rosteşte un prim sunet, un prim cuvânt, în sufletul uman, în forma lui cea mai originar-proprie, şi astfel expresia folosită pentru a desemna Eul le părea ceva sfânt. Din cauză că nimeni altul nu-l poate rosti, din cauză că numai sufletul însuşi îl poate rosti, ei l-au numit “numele inexprimabil al lui Dumnezeu” [ Nota 26 ]. Ceea ce doctrina iudaică mai târzie a desemnat prin numele Jahve nu e altceva decât expresia folosită pentru Eul care se desemnează pe sine însuşi în sine. Aceasta e a patra parte constitutivă a entităţii umane.

Şi acum, când privim această entitate formată din patru părţi – trup fizic, trup eteric, trup astral şi Eu –, noi trebuie să spunem: Cu aceste patru părţi constitutive, pe care nu le posedă nici o altă fiinţă de pe Pământ în afară de om, stă în faţa noastră orice om, sălbaticul necultivat şi omul spiritual cel mai evoluat. Dar prin ce se deosebesc oamenii de pe Pământ, dacă toţi au patru părţi constitutive? Prin faptul că unul a lucrat mai mult, cu Eul său, asupra celorlalte trei părţi constitutive, altul mai puţin. Să-l comparăm pe omul rămas încă într-o stare de sălbăticie completă, care se supune fiecărei porniri, pofte, fiecărei pasiuni, cu un moralist de înaltă gândire, care posedă nişte concepte morale pure, sfinte, şi care, urmându-le, nu lasă să se manifeste, din pornirile şi pasiunile sale, decât pe acelea cărora spiritul poate să le spună “da”. Prin ce se deosebesc aceştia între ei? Prin faptul că omul spiritual de înaltă gândire a lucrat din direcţia Eului asupra corpului său astral. Sălbaticul necultivat a lucrat prea puţin asupra corpului său astral, îl are încă aproape aşa cum l-a primit de la natură, de la puterile divine. Moralistul şi idealistul cu gândire înaltă l-a transformat, l-a curăţit şi purificat.

Un trup astral e format din două părţi: o parte pe care omul o are fără contribuţia sa, şi o alta, pe care el a prelucrat-o, care este munca Eului său. Oamenii aflaţi la o asemenea înălţime, cum ar fi, de exemplu, Francisc din Assisi [ Nota 27 ] – oricum aţi gândi despre el în rest –, şi-au adus aproape întregul trup astral sub stăpânirea Eului, astfel încât în trupul lor astral nu se petrece nimic care să nu se afle sub stăpânirea Eului. Cum se deosebeşte un asemenea om de unul sălbatic? În omul sălbatic, totul se petrece în virtutea unor lucruri care nu au legătură cu Eul; în omul cu gândire înaltă, totul se petrece în virtutea a ceea ce el a făcut din trupul său astral. Atâta cât a fost transformat de către Eu din trupul astral, atâta sine spirituală sau manas există în om.

Avem acum cinci părţi constitutive ale entităţii umane: trup fizic, trup eteric, trup astral, Eu şi Sine spirituală. Şi pe urmă noi, ca oameni, avem capacitatea de a transforma, de a purifica şi înnobila nu numai trupul nostru astral, nu numai suma poftelor, pornirilor şi instinctelor noastre, ci noi avem şi capacitatea mai înaltă de a ne transforma trupul eteric. În viaţa obişnuită, oamenii care parcurg o cale spirituală lucrează la înnobilarea treptată a corpului lor astral deja prin impulsurile obişnuite ale vieţii, prin noţiunile lor morale, prin reprezentările intelectuale. Tot ceea ce învăţăm noi transformă trupul astral. Dacă vrem să ne facem o idee despre opoziţia dintre transformarea trupului astral şi transformarea trupului eteric, prin munca Eului, trebuie să ne amintim cum eram la opt ani. Pe atunci nu ştiam multe dintre lucrurile pe care le ştim astăzi. Am învăţat multe. Sub influenţa sentimentelor pe care ni le-am asimilat astfel, trupul astral s-a transformat, el şi-a integrat sinea spirituală sau manasul. Dar tot ceea ce constituia, pe vremea când aveam opt ani, temperamentul nostru, înclinaţiile noastre ş.a.m.d., nu s-a transformat în acelaşi fel. Dacă la opt ani eraţi un copil mânios, încăpăţânat, atunci probabil că mai sunteţi uneori şi astăzi mânios ori încăpăţânat. Transformarea temperamentului şi a înclinaţiilor înaintează mult mai încet. Progresele făcute de trupul astral le putem compara cu minutarul unui ceas, iar progresele făcute de trupul eteric cu înaintarea acului orar. Înclinaţiile se schimbă însă numai dacă se transformă trupul eteric şi pentru aceasta e nevoie de impulsuri mai puternice decât pentru transformarea trupului astral. Astfel de impulsuri puternice are omul axat pe ştiinţa spirituală, şi el le poate deja avea când este expus impresiilor unei opere de artă dincolo de care omul vede un sens infinit, ca de exemplu „Parsifal” al lui Wagner, sau Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Aceste impulsuri nu sunt active numai asupra trupului astral, ci ele sunt atât de puternice încât şi trupul eteric al omului este purificat şi transformat. Tot aşa este când omul se află în faţa unui tablou de Rafael sau Michelangelo şi când prin culoare îl pătrunde un impuls al veşniciei. Dar cele mai puternice sunt, totuşi, impulsurile religioase ale omenirii. Impulsurile religioase care au străbătut epocile i-au transformat pe oameni într-o măsură atât de largă, încât le-au cuprins trupul eteric, astfel că, în ceea ce priveşte trupul eteric, oamenii au în ei două părţi, partea netransformată, primită de la natură, şi partea transformată. Partea transformată se numeşte spiritul vieţii sau budhi.

Dacă de om se apropie apoi ceva din ceea ce aflăm când audiem o conferinţă despre iniţiere, iese şi mai puternic în evidenţă ceea ce transformă trupul eteric. Iniţierea constă în faptul că omului i se pun la îndemână mijloacele prin care poate să-şi transforme tot mai mult trupul eteric. De aceea este valabil şi pentru cel pe care îl numim discipol ocult faptul că orice învăţare intelectuală, tot ceea ce el îşi poate însuşi ca la şcoală, nu e decât pregătire. Pentru cel ce se supune unei căi spiritual-ştiinţifice de educaţie, e mult mai important decât întreaga asimilare de conţinuturi intelectuale ca el să transforme, în mod voit şi conştient, fie şi o singură înclinaţie a sa în alta, chiar dacă nu e vorba decât de un gest al mâinii. Transformarea unui asemenea gest poate avea mai multă valoare decât o cantitate oricât de mare de cunoştinţe teoretice însuşite. De fapt, iniţierea constă din impulsuri care purifică şi curăţă trupul eteric uman. Pe urmă, în acei oameni care se înalţă la curăţirea şi purificarea trupului fizic, aceste impulsuri merg mai departe, şi acesta e lucrul suprem pe care îl poate realiza omul în actuala sa viaţă.

Acum, cineva ar putea spune: Dar trupul fizic e partea constitutivă cea mai de jos; e ceva deosebit, atunci, în faptul că omul acţionează asupra trupului fizic? – O, da! Tocmai deoarece trupul fizic e partea constitutivă cea mai de jos trebuie folosite forţele cele mai puternice pentru a-l transforma pe acesta în forma sa originară, în forma spiritului pur. Purificarea acestui trup fizic începe prin anumite metode de reglare a procesului respirator. De aceea, partea astfel transformată e numită atma sau omul-spirit propriu-zis; atma nu înseamnă nimic altceva decât respiraţie. De aceea, când e transformat trupul – care, însă, rămâne exterior, ca de obicei –, atunci are loc autoeducarea spiritual-ştiinţifică pe treapta cea mai înaltă. Prin aceasta, omul dobândeşte nu numai facultatea de a trăi în mod conştient în trupul său fizic, de a cunoaşte, ca să spunem aşa, fiecare globulă a sângelui său, fiecare curent nervos, ci el ajunge să acţioneze afară, în natura cea mare, el ajunge să devină, dintr-un om care înainte era închis în pielea sa, dacă ne putem exprima astfel, un om capabil să acţioneze asupra forţelor Universului şi ale Cosmosului. Aşa trece omul în acea stare prin care devine una cu Cosmosul. Tot ceea ce se spune despre o unire cu Cosmosul care nu se face pe calea unei adevărate autoeducaţii şi evoluţii e doar flecăreală şi vorbărie goală.

Omul devine una cu Cosmosul prin faptul că el îşi transformă mai întâi trupul astral, pe urmă trupul eteric şi, în sfârşit, trupul fizic. Prin aceasta, el devine una cu Cosmosul, aşa cum degetul mic e una cu trupul fizic, de care aparţine. Aceasta este o cale absolut normală şi legică a evoluţiei umane, pe care au mers mulţi oameni, pe care, până la un anumit punct, mergem cu toţii deja acum şi pe care vom merge toţi în viitor.

Ce se întâmplă aici, de fapt? Să încercăm să ne punem în faţă ceea ce se întâmplă: Ce este trupul astral? El nu e altceva decât suma poftelor, pornirilor şi pasiunilor, a plăcerii şi suferinţei, bucuriei şi durerii. Tot ceea ce conlucrează astfel în om este manifestare a spiritului, spirit într-o anumită formă; pentru că totul e spirit. Cum e posibil ca Eul să lucreze asupra trupului astral? E posibil prin faptul că spiritul i se deschide Eului în forma lui cea mai originar-proprie. În pasiuni, porniri şi pofte, spiritul e ascuns, aici el apare în manifestările sale. În Eu, el se revarsă în forma lui cea mai originar-proprie şi Eul îl lasă, la rândul său, să se reverse cu totul în trupul astral, astfel că Eul mijloceşte între forma originar-proprie a spiritului şi aceea a manifestării sale. Aşa stau lucrurile cu trupul eteric şi, în cele din urmă, şi cu trupul fizic, şi aşa are loc o spiritualizare permanentă, în timpul transformării celor trei corpuri sau părţi constitutive ale entităţii umane. Pe cât e de adevărat că tot ceea ce ne întâmpină sub formă de minerale e spirit – dar spirit în efectul său exterior –, tot atât de adevărat este că ceea ce ne întâmpină în om se află pe calea spiritualizării prin ceea ce Eul însuşi toarnă în entitatea inferioară. Dar numai dacă între această manifestare exterioară, partea materială a omului, trupul său fizic, trupul eteric şi trupul astral, şi părţile constitutive ale spiritului – sinea spirituală sau manasul, spiritul vieţii sau budhi, omul-sprit sau atma –, care îşi trimit lumina în cele trei corpuri, numai dacă între acestea se află Eul este posibilă această transformare a spiritului în cele trei corpuri. Eul trebuie să stea între ele. Şi atunci, părţile constitutive superioare le pot prelucra pe cele inferioare.

Şi prin ce am cunoscut oare esenţa acestui Eu? Am cunoscut-o deja prin numele lui. Niciodată, dacă ne desemnează pe noi înşine, acest nume, acest Eu, nu poate să răsune din exterior la urechea noastră. Prin aceasta am spus mai mult decât prin toate frazele ce stau scrise în cărţile de psihologie obişnuite. Dacă oamenii ar înţelege cum trebuie ce este Eul prin faptul că acest nume nu poate răsuna niciodată spre noi din exterior, atunci s-ar realiza mai mult decât a realizat întreaga psihologie oficial recunoscută. Filosoful Fichte a spus-o deja: Lucrul cel mai frumos este omul ca Eu. Dar cei mai mulţi dintre oameni ar prefera să se considere o bucată de lavă de pe Lună decât un Eu, pentru aceasta ei având nevoie de propria lor putere, ca să-l privească, să-l vadă [ Nota 28 ].

În conferinţa despre sufletul animalelor [ Nota 29 ] vom vedea că şi animalul are un Eu, dar nu în lumea fizică. Omul se deosebeşte de animal prin faptul că el îşi are Eul în lumea fizică. Eul este acela care face ca spiritul să se reverse dinspre lăuntric în afară, intrând în ceea ce este altă formă a spiritului, în diferitele materii, chiar în sufletul însuşi, în ceea ce numim trup astral. De aceea, putem desemna, pur şi simplu, esenţa Eului drept interiorizare. La animal, această interiorizare e abia pregătită. Deoarece despre sufletul animalelor vom mai vorbi, azi ne vom referi la această problemă doar în treacăt. Aşadar, nu avem voie să uităm că şi animalul are un Eu, dar nu animalul individual, ci o întreagă specie de animale. Toţi leii împreună, toţi tigrii împreună, au un Eu, şi acest Eu se află în lumea suprasensibilă. E ca şi cum de la un animal care aparţine unei specii s-ar întinde nişte fire sau otgoane invizibile, spre sufletul-grup sau sufletul speciei, acelaşi pentru toţi. Şi un asemenea suflet-grup a devenit suflet uman individual. Ceea ce are o întreagă grupă de animale are fiecare om individual. De aceea, la animal abia se pregăteşte interiorizarea care duce la formarea sufletului. Vedem acest lucru dacă studiem aşa-numitul suflet al animalului, trupul astral. Interiorizarea propriu-zisă a acestui suflet, prima pătrundere a luminii spiritului, e posibilă în lumea noastră acolo unde Eul se află el însuşi în această lume, ca suflet individual. Sufletul care are în el Eul este în stare, datorită acestui lucru, să lase spiritul să se reverse în materie. Vedem, aşadar, că spiritul şi trupul sau, cum mai putem spune, spiritul şi materia, sunt două entităţi, dacă putem spune astfel, una fiind, de fapt, aceeaşi ca şi cealaltă, numai că sub o altă formă. Materia şi trupul sunt spirit sub o altă formă. În lume, ele diferă una de alta numai aşa cum diferă între ele gheaţa şi apa. Ele sunt diferite, cu toate că sunt unul şi acelaşi lucru. Şi la mijloc e situat sufletul. El este elementul de unire între spirit şi trup.

Astfel, noi îl înţelegem pe om numai dacă îl concepem sub forma acestei alcătuiri tripartite, constând din trup, sau, de fapt, din trupul tripartit, din trup fizic, trup eteric şi trup astral; constând din spirit în devenire: manas, budhi, atma sau sine spirituală, spirit al vieţii şi om-spirit – şi din suflet, drept entitatea care le transformă pe unele într-altele, care participă la viaţa trupului şi la viaţa spiritului. Putem înţelege sufletul în lumina justă numai dacă îl vedem lucrând astfel din direcţia spiritului asupra trupului. Dacă îl studiem din acest punct de vedere, vom găsi răspuns, prin ştiinţa spirituală, tocmai la acele întrebări pe care sufletul uman trebuie să şi le pună în raport cu entitatea reală a sufletului. Vedem că, la om, sufletul e situat între trup şi spirit. La omul sălbatic, de exemplu, sufletul nu va putea aspira în trup decât o mică picătură de spirit. Acesta se află încă în întregime sub influenţa factorilor exteriori, foamea şi setea, sub influenţa a ceea ce trupul eteric sau trupul vieţii îi imprimă, drept fenomen de viaţă, sub influenţa instinctelor şi poftelor ce merg până la animalitate. Sufletul unui idealist foarte evoluat, de exemplu Schiller sau Francisc din Assisi, înclină spre spirit, îşi cucereşte o conştienţă superioară şi se eliberează de existenţa materială. Ştiinţa spirituală ne arată că transformarea constă din forme. Aceasta e ceea ce noi numim materie. Adeseori o vom întâlni în conferinţele din această iarnă, adeseori o putem clădi în faţa noastră, şi nimeni nu are voie să spere că ar putea să-şi însuşească în cursul unei singure conferinţe lumea de noţiuni care ţine de ştiinţa spirituală.

Dacă privim de pe această poziţie spiritual-ştiinţifică lumea care se află de jur împrejurul nostru, atunci ni se arată că ea este într-o permanentă transformare, aşa cum şi din punct de vedere exterior natura ni se arată într-o permanentă transformare. Vedem cum primăvara floarea iese din sămânţă. Toamna, o vedem ofilindu-se ia-răşi, dar esenţa e păstrată în sămânţă – ca să reînvie în anul următor. Tot astfel, ştiinţa spirituală ne va arăta că, într-adevăr, trupul e construit de către spirit şi că esenţa acestui spirit, când trupul se des-compune, se păstrează ca sămânţă spirituală, ce reapare mereu şi mereu.

Noi putem transforma gheaţa în apă şi apa în gheaţă. Tot aşa se transformă spiritul în trup. Trupul se descompune, dar spiritul din el se păstrează şi reapare în forme mereu noi. Suntem conduşi astfel spre legea pe care o numim legea stărilor alternative din viaţa umană. Aici, omul trăieşte în trupul fizic, în trupul eteric şi în trupul astral. Dar el mai are şi o altă viaţă, care a existat înainte de această viaţă şi va exista după această viaţă. La fel cum aici trăieşte în aceste trei corpuri, atunci el trăieşte în lumea spirituală. Şi de acolo el îşi aduce cu sine puterile care îi construiesc trupurile, care îi dau forma pe care el o are, chiar dacă în spirit viaţa e altfel. Acesta e lucrul care ni se arată, dacă înţelegem ştiinţa spirituală în mod just. Ni se arată atunci că omul duce o viaţă care alternează între naştere şi moarte: viaţa în trup, pe de o parte, şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, până când el păşeşte spre o nouă încarnare – viaţa în spiritual, pe de altă parte. Şi cel care trăieşte aici în trup şi acolo în spirit, şi alternează între viaţa în trup şi viaţa în spirit, e sufletul. Dar, de fiecare dată când a trecut printr-o încarnare, omul a lucrat asupra trupului său şi, ca suflet, el ajunge, îmbogăţit cu roadele vieţii pământeşti, înapoi, în ţara spiritelor. Sufletul evoluează mereu mai departe, urcă mereu mai sus. Astfel, el este şi mijlocitorul între spirit şi trup. Şi astfel suntem conduşi până la graniţa care ne arată, dacă privim în mod just spiritul, sufletul şi trupul, care e raportul lor reciproc. Ajungem să ştim că ceea ce se descompune, ceea ce se preface în praf şi pulbere, este o metamorfoză a ceea ce constituie fiinţa cea mai lăuntrică a sufletului, după cum ştim că toate cele temporale sunt forme a ceea ce e veşnic. O asemenea ştiinţă spirituală conduce spre o ştiinţă care dă cu adevărat răspuns la întrebările referitoare la soarta omului după moarte, la întrebările pe care le are de pus inima umană, în general, dacă vrea să ştie de o asemenea ştiinţă. O ştiinţă care îşi pune în faţă nişte limite nu vede ceea ce este mai important. De aceea e atât de limitată psihologia noastră oficială. Într-un anumit sens, e important să învăţăm ceea ce ne oferă ea. Ştiinţa spirituală nu o dispreţuieşte, dar o consideră insuficientă, atâta timp cât nu se merge spre esenţa spiritului şi a sufletului. Aceasta e calea justă spre cunoaşterea spiritului şi a sufletului: Prin faptul că duce o existenţă în timp, sufletul e legat de corpurile lui, dacă putem spune astfel, e împletit în aceste corpuri, şi ceea ce îl atrage spre aceste corpuri e acea parte care constituie o piedică pentru viaţa curată, purificată, pe care omul o duce în spirit, între moarte şi o nouă naştere. Ajungem să înţelegem treptat unde sunt piedicile sufletului, când el se pregăteşte pentru noua naştere. Ajungem să înţelegem, de asemenea, că după moarte sufletul trebuie să se elibereze nu numai de trup – fiindcă acest lucru îl face deja moartea –, ci de înclinaţia spre trup. Cu ajutorul conceptelor juste despre spirit, suflet şi trup, aflăm şi care este soarta sufletului în pelerinajul din timpul vieţii trupeşti şi din timpul vieţii spirituale.

Azi am încercat să arăt, fără a ţine seama de ceea ce se dobândeşte prin metodele clarvederii şi ale iniţierii, despre care vom vorbi în conferinţele următoare, apelând numai la înţelepciunea intelectuală umană obişnuită, că în acest fel se poate ajunge la concepte juste despre suflet şi spirit. Iată ce trebuie să reţinem aici: Lucrurile pe care le vom auzi în cursul acestei ierni vor fi nişte rezultate ale cercetării spirituale. Ele pot fi găsite numai prin metodele indicate în conferinţele referitoare la iniţiere ş.a.m.d. Dar ele pot fi înţelese prin logica obişnuită şi printr-o gândire temeinică. Cel care vrea să invoce scuza: Ce mă priveşte pe mine ştiinţa spirituală, de vreme ce nu sunt un clarvăzător? – acela întoarce spatele ştiinţei spirituale nu din cauză că îi lipseşte clarvederea, ci pentru că nu îşi aplică asupra ei gândirea într-un mod temeinic şi cuprinzător. Tocmai ştiinţa despre suflet a suferit mult în epoca materialismului – pe care unii îl consideră depăşit, care chiar a fost depăşit în filosofie, dar înfloreşte încă în modul de a gândi al psihologiei. Astăzi, cel mai mult au suferit din cauza materialismului conceptele de suflet şi spirit. Ştiinţa spirituală va trebui să facă în aşa fel încât să-şi asume misiunea de a readuce în sânul omenirii nişte concepte pure şi purificate despre suflet şi spirit. În acest fel, ea va fi cea care va sluji cel mai bine înaltelor tradiţii religioase, care ştiu să facă deosebire între spiritul uman şi cuprinzătorul spirit al lumii, pe care tradiţiile religioase îl numesc Spiritul Sfânt. Noi înţelegem aceste scrieri numai dacă le luăm într-un sens suficient de profund şi dacă privim totul în imagini grandioase, cuprinzătoare, care sunt expresia unor fapte adevărate, ca mijloc al înţelegerii lor.

Noi înţelegem cu ajutorul ştiinţei spirituale şi multe alte lucruri pe care omenirea le va şti în viitor, şi pe care în vremurile timpurii ale evoluţiei doar le-a presimţit, prin spiritele ei cele mai importante. Multe sentimente ciudate străbat sufletul uman când el se transpune cu sentimentul în viaţa spirituală. Cei care îi spun ştiinţei spirituale: Tu ne dai ceva pentru spirit, dar nu ne dai nimic pentru suflet; eu caut suflet, iar tu îmi dai cuceriri spirituale –, aceştia nu ştiu că ceea ce resping este tocmai ceea ce dă sufletului lucrul de care au ei nevoie. Ei însetează după impulsurile de voinţă ale sufletului. Dar sufletul poate fi fericit şi plin de pace dacă lasă spiritul să se reverse în el şi, din spirit, să plăsmuiască, să modeleze corpurile.

Ceea ce ne vine în întâmpinare din exterior este spirit modelat şi ceea ce face ca materia să ia formă se revarsă în jos, spre noi, din lumea spirituală. Ceea ce vede ochiul nostru la o formă drept culoare este, ca să spunem aşa, spirit densificat, iar puterea care pătrunde în materie şi face să apară forma provine din ceea ce e veşnic. Astfel, unui spirit care, ce-i drept, nu îşi clarifică acest lucru pe cale spiritual-ştiinţifică, dar îl simte şi îl bănuieşte, ceea ce trăieşte de jur împrejurul lui poate să-i apară în aşa fel încât să-şi spună: tot ceea ce este aici îmi pare ca modelat din lumea spirituală. Forma îmi apare drept ceva sfânt, care a pătruns ca un fulger în simpla materie şi când văd forma însăşi, ea pare că se cufundă în materie şi iarăşi se retrage din aceasta. Iată ce a presimţit poetul din ştiinţa spirituală, când a arătat opoziţia dintre trup, sufletul uman şi spirit, care desfăşoară, amândouă, acestea din urmă, o muncă plăsmuitoare în trup. Lui Schiller i-a venit ca un fel de presimţire sentimentul că, în realitate, sufletul face ca spiritul să pătrundă în materie, materia dispărând sub această influenţă din faţa privirilor. Cugetând la acest lucru, el şi-a transpus sentimentul în frumoasele cuvinte:

Doar de corp acele puteri aparţin
Ce urzesc întunecatul destin.
Dar, departe de-a timpului vamă,
Tovarăşa naturilor fericite
Colindă, sus, ale luminii câmpii înflorite,
Divină între zei, forma umană. [ Nota 30 ]