Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


V

INIŢIEREA

Berlin, 28 noiembrie 1907

În cursul conferinţelor de ştiinţă spirituală din timpul iernii am fost nevoiţi să atingem unele teme deloc iubite, ci numai tolerate, în epoca prezentă. Dar putem spune că poate nici una nu este atât de puţin iubită şi atât de puţin tolerată ca aceea care va constitui obiectul expunerii noastre de astăzi: iniţierea.

Dacă vorbim despre lumile spirituale, superioare, în sensul în care trebuie să vorbim într-o întreagă serie de conferinţe, se va ivi, bineînţeles, şi gândul: Cum ajunge omul la cunoaşterea acestor lumi superioare, cum ajunge să privească în ele? Expunerea noastră de astăzi ne va da măcar un răspuns provizoriu – un răspuns plenar îl pot da numai toate conferinţele acestei ierni – la întrebarea despre ce este iniţierea. Trebuie să presupunem acceptate aici cele două principii fundamentale ale întregii ştiinţe spirituale, la care ne-am referit deja pe scurt în prima dintre conferinţele de faţă: Primul este adevărul că în dosul şi în afara lumii noastre, care poate fi percepută prin simţuri şi înţeleasă cu intelectul, mai există o altă lume, ba chiar o serie de alte lumi, suprasensibile, suprafizice, cum le-am numit. Al doilea este adevărul că aceste lumi, care există pe lângă lumea noastră senzorială, vizibilă, îi pot deveni accesibile omului, treptat, în aşa fel încât să-i fie posibil să le cunoască prin propria lui evoluţie.

Prin această afirmaţie, ştiinţa spirituală îşi atrage de la bun început adversitatea tuturor celor pe care în ultimele conferinţe i-am numit oamenii lui “noi” şi “se” din epoca prezentă. Oamenii lui “noi” sunt aceia care vorbesc despre aceste lucruri folosind cel mai frecvent cuvintele: Nu “se” poate cunoaşte sau “noi” nu putem cunoaşte. – Prin aceasta e proclamat de la început un fel de absolutism al cunoaşterii, un fel de infailibilitate a vorbitorului respectiv, care se face pe sine, şi ceea ce poate el să cunoască, etalonul întregii cunoaşteri umane. Ştiinţa spirituală se situează pe poziţia exact opusă. Ea se situează pe poziţia care spune că omul posedă facultăţi şi puteri de cunoaştere care zac în el sub formă de germene şi care pot fi dezvoltate pe trepte din ce în ce mai înalte. Trebuie să admitem, desigur, că e absolut just dacă cineva spune că nu poate să cunoască anumite lumi superioare. Dar trebuie să spunem, totodată, că aceste lumi superioare nu pot fi pătrunse cu acele puteri de cunoaştere pe care le are el în vedere şi că, în mod logic, nimeni nu are dreptul să spună: Puterile mele de cunoaştere sunt absolut singurele existente; ceea ce cunosc eu reprezintă limita întregii cunoaşteri umane. – Fiindcă prin aceasta el respinge capacitatea omului de a evolua, el neagă de la bun început faptul că omul se poate înălţa pe trepte din ce în ce mai înalte şi mai înalte. Dar convingerea fundamentală a oricărui om care priveşte lumea într-un mod lipsit de prejudecăţi este aceea că omul e capabil de evoluţie, şi mai ales în cadrul culturii noastre germane e uşor să te ridici până la recunoaşterea acestui principiu.

Ceea ce pune bazele unui mod de a gândi care duce la iniţiere a fost exprimat şi subliniat în repetate rânduri de Goethe, în cele mai diferite expresii şi maxime minunate. Vom pune în fruntea conferinţei de azi acel cuvânt – vom reveni asupra lui în cursul expunerilor –, acel cuvânt prin care Goethe atrage atenţia asupra acelei puteri umane lăuntrice care tinde mereu mai departe şi mai departe, mereu mai sus şi mai sus, şi care, ce-i drept, e strâmtorată de ceea ce ne înconjoară, e frânată în orice clipă de ceea ce ne este impus din exterior, de pretutindeni, drept realitate senzorială, dar care posedă, totuşi, un mijloc de a ajunge la cunoaşterea lăuntrică, la cunoaşterea lumii. Goethe spune, în acest poem, “Tainele” [ Nota 40 ], în care vorbeşte despre o iniţiere deosebită a rozicrucienilor, referindu-se la principiul iniţierii în cuvinte profunde:

Căci orice forţă înainte tinde,
Ici-colo împlinindu-şi viaţa şi lucrând.
Din toate părţile ne ţine, ne cuprinde
Curentul lumii, şi cu el ne duce spumegând.
Şi prin furtuni lăuntrice şi lovituri, greu prinde
Spiritul nostru un profund cuvânt:
De-acea putere ce încătuşează pe oricine
Devine liber omul ce s-a biruit pe sine.

E cu totul propriu gândirii lui Goethe să caute aceste puteri ale omului, care pot fi dezvoltate până ce rodesc drept puteri de cunoaştere superioare, să caute căile şi mijloacele de a ajunge la o înţelepciune a cunoaşterii cu adevărat obiective, care priveşte în interiorul lucrurilor, adică în spiritualul lor. Este proprie gândirii lui această căutare, dacă încercăm să-l surprindem acolo unde îşi exprimă în modul cel mai intim punctul de vedere pe care se situează în ceea ce priveşte cunoaşterea. Găsim aici multe afirmaţii care exprimă clar acest lucru.

La începutul Teoriei culorilor, această lucrare atât de greşit înţeleasă de mulţi – astăzi încă n-a sosit vremea ca această lucrare a lui Goethe să fie înţeleasă, dar poate că va veni peste câtăva vreme, atunci când se vor arăta perspectivele amintite de mine în conferinţa “Ştiinţele naturii la răscruce” – aşadar, la începutul Teoriei culorilor, Goethe spune că ochiul a fost creat “în contact cu lumina, pentru lumină” [ Nota 41 ]. El mai spune că acesta a fost un organ indiferent, insensibil al lumină. Lumina a făcut din el organul care acum poate să vadă lumina, obiectele asupra cărora se proiectează lumina. Aşadar, aşa trebuie să fie gândit, în sensul lui Goethe, ceea ce eu am spus în sensul ştiinţei spirituale: că în nişte vremuri originare foarte îndepărtate fiinţa umană nu avea ochi care să poată percepe lumina, că ochii au provenit din nişte organe de o cu totul altă natură. Şi care a fost forţa care a săvârşit această transformare? Lumina însăşi! Ea a făcut să iasă la iveală ochiul, care devenise sensibil la lumină. Şi, în acelaşi timp, Goethe sugerează că în om există, poate, alte facultăţi, necunoscute şi ignorate, care, dacă vor fi dezvoltate, vor deschide o nouă lume, exact la fel cum ochiul, dacă e făcut să iasă la iveală, ne deschide lumea luminii şi a culorilor. Şi noi nu vorbim, în ştiinţa spirituală, despre lumile superioare, suprasensibile, în nici un alt sens decât acesta.

Noi vorbim despre asemenea percepţii exact în sensul afirmaţiei făcute de Johann Gottlieb Fichte, marele gânditor. Fichte spune: Dacă un singur om înzestrat cu vedere s-ar duce printre unii care sunt orbi cu toţii, şi dacă le-ar vorbi despre lumină şi culori, ei l-ar considera, probabil, un fantast. Tot aşa, ceea ce el, Fichte, avea să le spună auditorilor săi, era accesibil numai unui organ care trebuia să iasă la iveală abia de acum înainte, şi care – numai că pe o treaptă mai înaltă – poate fi comparat cu organul orbului din naştere, care înainte de operaţie cunoştea lumea numai cu ajutorul pipăitului, dar care pe urmă o vede strălucind în culori şi lumină [ Nota 42 ]. Tot aşa e posibil, prin dezvoltarea unor puteri care dormitează în om, să facem să iasă la iveală nişte facultăţi cu care el să perceapă în lumea înconjurătoare forţe şi obiecte noi, care pot fi percepute numai de nişte facultăţi spirituale. În ştiinţa spirituală nu se vorbeşte într-un sens nelogic, ci în acest sens absolut logic, despre lumile spirituale.

Cine se îndoieşte de existenţa lumilor spirituale, acela se află pe aceeaşi treaptă a puterii de judecată ca şi unul care s-a născut orb şi spune: Nu există nici o lume a luminii şi culorilor, căci eu n-o văd. – Asupra posibilului nimeni nu poate să emită o judecată reală. Dar asupra realului poate să decidă acela care o cunoaşte. Nu poate să decidă asupra unei probleme cel ce nu ştie ceva despre ea. Astfel, de fapt, numai principiul experienţei, al trăirii, are voie să hotărască asupra a ceea ce numim iniţiere.

Este, de aceea, inutil să se vorbească despre aceste lucruri? Nu, nu este inutil; fiindcă, în ce sens vorbeşte cel care face comunicări despre asemenea lumi superioare? El vorbeşte despre ele ştiind că, fie şi numai prin aceste comunicări, prin aceste solii, pot fi trezite facultăţile şi puterile care dormitează în toţi oamenii şi prin care se poate ajunge în mod real în aceste lumi. Iar cel care nu vrea să primească solii din aceste lumi seamănă cu unul care ar fi refuzat odinioară să treacă şi el prin evoluţia de pe acea treaptă de dezvoltare a organizării umane pe care încă nu apăruseră ochii, până pe treapta când apar organele cu care omul poate vedea Soarele. Acest om ar fi putut să spună, şi el: De ce să accept ca în mine să se dezvolte ceva, pentru ca eu să pot cunoaşte Soarele şi lumina? Înainte, el nu cunoştea Soarele şi lumina. Abia printr-o putere străină care se apropie de noi, în om se poate dezvolta premisa germenului lăuntric. Numai dacă ne deschidem sufletul în mod liber comunicărilor despre lumile superioare vom primi primul imbold de a dezvolta puterile superioare care, în cele din urmă, vor face din noi nişte văzători, nişte iniţiaţi.

Despre principiul iniţierii s-a vorbit în toate epocile evoluţiei umane. Numai că raportul faţă de activitatea publică era altul decât acela care trebuie să existe în epoca noastră. Fie că ne întoarcem la vechile civilizaţii – hindusă, chaldeeană, babiloniană, egipteană, greco-romană –, fie că străbatem perioada Evului Mediu, trecând prin secolele 16, 17 şi până la noi, întotdeauna au existat iniţiaţi şi discipoli ai iniţiaţilor. Numai că despre aceasta nu se vorbea în mod public. Iniţiat! Ce însemna aceasta? Există o deosebire între un iniţiat, un clarvăzător şi oamenii care aplică nişte puteri superioare în serviciul lumii fizice. Dar astăzi nu vrem să intrăm în detaliile acestor deosebiri mai subtile. Clarvăzător este acela care poate privi în lumile suprasensibile, acela despre care putem spune că lumile ce constituie lumi ascunse pentru omul obişnuit, pentru el sunt lumi deschise, perceptibile. De ce introducerea în asemenea lumi superioare era practicată, aş zice, în taină? De ce în vremurile trecute nu se vorbea în mod public despre ele? Data viitoare vom vorbi despre pericolele iniţierii. Azi vom atrage atenţia doar asupra faptului că la graniţa dintre lumea senzorial-vizibilă şi lumea invizibil-suprasensibilă pe om îl pândeşte cu adevărat un anumit pericol, şi că cel care urmează să devină un iniţiat trebuie să depăşească mai întâi acest pericol. Pericolul constă în faptul că la graniţa dintre lumea fizică şi cea suprafizică este extraordinar de greu să distingi iluzia de realitate, visele de realitate, viziunea de percepţia spirituală reală. Aici, pe acest tărâm, e foarte uşor să confundăm formaţiunile fantasmagorice din propriul nostru suflet cu ceea ce există în mod real, obiectiv. Sunt necesare diferite însuşiri, care vor fi prezentate în cele ce urmează, pentru ca la graniţa dintre cele două lumi să ne păstrăm tocmai sângele rece, siguranţa sufletului, curajul, perseverenţa şi energia, căci dacă omul şi-ar pierde claritatea cu privire la ceea ce este aparenţă şi ceea ce este realitate, el şi-ar pierde minţile, şi ar deveni un nebun, în loc să devină un iniţiat.

Acum, bineînţeles, în majoritatea oamenilor există o aviditate nespus de mare, o adevărată furie de a vedea, totuşi, ceva din lumile superioare. Dar la majoritatea oamenilor nu există în aceeaşi măsură şi perseverenţa, şi voinţa, şi, înainte de toate, puterea de a învinge tot ceea ce trebuie învins pentru a da la o parte piedicile amintite. De aceea, în toate epocile a fost necesar ca iniţiaţii să-i cerceteze mai întâi pe cei ce urmau să aibă acces la iniţiere în privinţa intelectului lor, a facultăţilor lor spirituale şi morale, şi a sentimentelor lor. Numai aceia care puteau rezista examenului privirii sigure a iniţiatului puteau fi admişi la iniţiere. Trebuia ca aceştia să fie nişte oameni care, datorită întregii lor situaţii de viaţă, să fie în stare să se supună, într-adevăr, probelor care îi făceau capabili ca la graniţa dintre lumea fizică şi lumea spirituală să deosebească aparenţa de adevăr, viziunea de realitate.

Se poate ivi acum întrebarea: Dar atunci de ce nu păstrează şi astăzi tăcerea, dacă a fost posibil să se tacă atâta vreme, cei ce ştiu ceva despre aceste lucruri? De ce nu se mai aplică şi astăzi principiul izolării severe, în ceea ce priveşte introducerea în lumile superioare? De ce e încălcat acest principiu? Lucrul îşi are bunul său temei. Omenirea progresează. În diferitele epoci ale evoluţiei sale, ea e mereu altfel. Şi istoria e mult mai diferită, în modelarea ei şi în treptele ei de evoluţie, decât îşi imaginează omul profan. Cine nu cunoaşte lucrurile, acela îşi imaginează că oamenii de astăzi sunt la fel ca cei de acum câteva secole. Şi aceia care au studiat istoria şi antropologia au în mod tacit aceeaşi reprezentare. Dar oamenii din diferitele secole, care pentru o anatomie exterioară şi pentru o fiziologie exterioară sunt la fel, ei sunt, de fapt, foarte diferiţi unii de alţii. Deosebirile nu constau, în general, în lucrurile grosiere, iar anatomia exterioară şi fiziologia exterioară nu ştiu absolut deloc din ce constau ele. Omenirea înaintează şi noi am ajuns, în epoca noastră, la o formă a spiritului uman şi a sufletului uman când e nevoie, pentru binele general şi pentru progresul omenirii, de adevărurile despre misterele lumii, de concepţiile, noţiunile şi ideile care ne conduc în adâncul lucrurilor, care până acum au fost păstrate mereu în aşa-numitele şcoli oculte.

Aspectele mai exacte vor fi prezentate în conferinţele următoare. Azi nu e necesar decât să atragem atenţia asupra schimbării extraordinar de mari care a avut loc doar în cursul câtorva secole. Să amintim un singur lucru, care a intervenit în profunzimile evoluţiei umane: arta tiparului. Ia gândiţi-vă cum au trăit oamenii în ceea ce priveşte sufletul lor, în ceea ce priveşte cultura lor spirituală, înainte de apariţia tiparului, cum era comunicarea dintre cei care ştiau ceva şi aceia care voiau să înveţe ceva, înainte să fi existat cărţile şi cum astăzi comunicările ştiinţei şi erudiţiei ajung până la fiecare suflet, prin scrierile de popularizare şi prin articolele de ziar. Şi dacă vă imaginaţi mai departe toate acestea, vă veţi putea face o imagine despre faptul că ceea ce există astăzi în suflete arată cu totul altfel şi nu veţi mai crede că sentimentele, gândurile şi impulsurile de voinţă care trăiesc în suflet nu au nici o influenţă asupra vieţii considerate în ansamblul ei. Cine crede că toate cele vizibile sunt o copie a spiritului, acela îşi va spune că astăzi oamenii au alte nevoi corporale şi sociale decât în epocile trecute. În trecut era posibil ca numai câte un om să ştie ceva despre anumite evenimente, despre adevăr şi înţelepciune. Dar ceea ce era principiul iniţierii trebuie să fie făcut astăzi accesibil oricărui om. Dintr-o datorie faţă de omenire, principiul sever al păstrării tainei şi al izolării a fost sfărâmat, astfel încât astăzi se vorbeşte nu numai despre ceea ce poate fi spus de pe poziţiile ştiinţei spirituale în legătură cu lumile superioare, ci se vorbeşte, cel puţin într-un anumit mod elementar, despre felul cum se poate înălţa omul însuşi în această lume, despre felul cum poate parcurge el primele trepte ce duc la iniţiere. Dar de la bun început trebuie să atragem atenţia asupra unui lucru: nimeni nu trebuie să creadă, din acest motiv, că principiul iniţierii trebuie luat uşor şi nu cu prea multă seriozitate, din cauză că astăzi, de fapt, fiecăruia îi sunt accesibile primele trepte ale iniţierii. Aceste prime trepte pot fi parcurse, după cum veţi auzi, de aproape oricine şi în orice situaţie de viaţă. Dar pe urmă încep nişte trepte din ce în ce mai înalte, până sus, la starea aceluia pe care îl putem numi, în adevăratul sens al cuvântului, un iniţiat.

Îmi revine sarcina de a caracteriza mai întâi acest concept. Ce este un iniţiat? Dacă presupun că în dosul lumii noastre fizice există nişte lumi mai înalte şi tot mai înalte, atunci un iniţiat ar fi acela care poate arunca o privire în aceste lumi superioare. Educaţia spirituală ce duce la iniţiere constă în faptul că omului i se dau mijloacele şi indicaţiile cu ajutorul cărora el îşi poate dezvolta ochii spirituali şi urechile spirituale, pentru a putea să vadă în această lume spirituală, aşa cum vede în lumea fizică prin organele sale fizice.

De fapt, toate acestea sunt numai o pregătire în vederea iniţierii propriu-zise. Cel ce devine un discipol al iniţierii, acela primeşte de la maestrul lui anumite indicaţii despre felul cum poate dezvolta facultăţile ce dormitează în el. Toate acestea ţintesc spre un punct care îl conduce pe om, în sensul cel mai înalt al cuvântului, într-un adânc preliminar al lumii, într-un centru din care pornesc razele activităţii creatoare a lumii şi ale legităţii lumii. Aşa ceva există. Acest mister ar putea fi chiar exprimat în cuvinte şi, totuşi, nu e exprimat. Îngăduiţi-mi din capul locului această aluzie, căci, chiar dacă sună aparent misterios, cel care meditează puţin asupra ei va găsi că până şi felul cum este exprimat un asemenea lucru e foarte important pentru sentimentul pe care trebuie să-l dezvoltăm pentru a înţelege principiul iniţierii.

Discipolul e pregătit pentru ca el să primească misterul lumilor, care ar putea fi exprimat, dacă ar fi voie să fie exprimat. Iniţiatul este acela care ştie un anumit mister, important în cel mai înalt grad pentru viaţa oamenilor. Un mister, pentru că, dacă ar fi rostit în faţa vieţii cotidiene, el ar părea nebunesc, smintit, prostesc, paradoxal. Şi încă asta n-ar fi nimic. Dar există şi alte motive care îl fac pe cel ce ar putea exprima misterul să nu aibă voie, totuşi, să-l exprime. Motivul este atât de profund, încât acest mister, care constituie încheierea unei anumite serii de trepte iniţiatice, să nu poată fi smuls cu forţa nimănui, chiar dacă ar fi chinuit şi schingiuit. E un mister pe care el nu-l poate lăsa niciodată să-i fie smuls cu forţa. Fiindcă acest mister nu e transmis de la un om la altul prin intermediul cuvintelor, esenţialul constă în faptul că discipolul e condus atât de departe încât, prin dezvoltarea, deja amintită, a propriilor sale puteri şi facultăţi, ajunge să dezlege el însuşi enigma aflată în dosul lucrului respectiv, în aşa fel încât discipolul stă în faţa maestrului său cu acei ochi strălucind de bucurie care spun: Am găsit!

Educaţia spirituală constă în aceasta: A-l conduce pe discipol spre găsirea de sine. O mare parte din ceea ce trebuie să-şi cucerească omul pentru a pătrunde în lumile superioare constă tocmai în acel sentiment puternic, grandios, care prinde rădăcini în suflet când, după ce a fost condus sus, spre facultăţile şi treptele superioare ale iniţierii, sufletul se trezeşte, se simte ca nou născut. E la fel ca sentimentul pe care îl are, pe o treaptă inferioară, orbul din naştere, care înainte nu putea decât pipăi şi căruia după operaţie i se arată treptat, ieşind din întunecimi adânci, lumina şi culorile, strălucirea şi formele. Numai dacă între maestru şi discipol există acest raport, raportul e unul sănătos. El e clădit atunci pe lucrul suprem care poate exista între un om şi un alt om: libertatea. Trebuie ca între ei să existe acel raport în care nu intră nimic, dar absolut nimic dintr-o influenţă neîndreptăţită exercitată de maestru, pentru că tot ce urmează să fie dezvoltat aici e scos din fiinţa discipolului însuşi.

După ce am caracterizat în acest fel dispoziţia care trebuie să domnească în principiul iniţierii, ne propunem să studiem puţin mai exact ceea ce numim dezvoltarea facultăţilor care dormitează în om. Vom porni de la lucruri care se află la îndemâna noastră şi vom înainta spre altele, situate mai departe de noi. Pentru observaţia obişnuită, există deja trei facultăţi: gândire, simţire şi voinţă, gând, sentiment şi impuls de voinţă. Pe acestea le găsiţi în sufletul omului. Aşa arată treapta pe care e situat omul de condiţie mijlocie. Toate aceste trei facultăţi pot fi dezvoltate. Mai întâi gândirea: În orice caz, oricât de subtil, oricât de intim ar fi dezvoltată, această gândire nu îl poate duce pe om dincolo de lumea fizică. Totuşi, gândirea este prima treaptă a evoluţiei, dacă vrem să ajungem dincolo de lumea fizică. E o contradicţie aparentă, care se va rezolva însă imediat. Urmează să vorbesc îndată despre acele principii iniţiatice care erau aplicate în mod obişnuit, de-a lungul ultimelor secole, în şcolile oculte, şi care astăzi pot fi comunicate publicului larg, în elementele lor incipiente, de către aceia care ştiu ceva despre ele.

Ceea ce trebuie să dezvolte discipolul mai întâi este: o gândire liberă de senzorial. Ce înseamnă gândire liberă de senzorial? Când omul priveşte lumea cu ajutorul simţurilor sale, el îşi formează în lăuntricul său, în reprezentările sale, imagini despre lume, idei despre lume. Aceste reprezentări şi idei îl fac să înţeleagă lumea. Dar toate acestea nu sunt gândire liberă de senzorial. Chiar dacă ştiinţa actuală, din cauza unei anumite slăbiciuni interioare, în multe cazuri nu vrea să accepte un alt fel de gândire, totuşi, acest alt fel de gândire există, există o gândire care îşi are izvorul numai şi numai în lăuntricul omului, în sufletul uman. Doar că din sfera cea mai largă a acestei gândiri libere de senzorial omul de astăzi cunoaşte încă foarte puţin, şi când ceva din aceasta ajunge până la el, el o respinge, nu vrea să o accepte.

Omul poate avea gânduri nu numai bazându-se pe lumea senzorială, pe ceea ce vede şi aude, miroase şi gustă; el poate avea şi gânduri care izvorăsc dintr-o putere lăuntrică şi care nu pot fi incitate niciodată prin ceva exterior. Nici măcar filosofii nu au ajuns până astăzi să-şi dea seama de acest lucru. Dar eu pot aduce dovada. Ne-o poate furniza o ştiinţă care e foarte puţin răspândită în rândurile publicului larg, şi anume matematica, geometria. Nimeni nu poate vedea în realitatea exterioară un cerc real, nimeni nu poate vedea în exterior ceea ce îi spune legitatea: 2 x 2 = 4. Dar, printr-o meditaţie pură, fără să ne punem în faţă boabe de fasole, putem costata că 2 x 2 = 4, sau ne putem construi cercul prin contemplare lăuntrică, în aşa fel încât linia care descrie cercul să fie mereu la aceeaşi distanţă de centru. Ce a scris marele Platon pe frontispiciul şcolii sale? El a spus că nu poate fi primit nici unul dintre aceia care nu cunosc geometria [ Nota 43 ]. Cu aceasta, el n-a spus că un candidat trebuie să cunoască întreaga geometrie, ci numai că acesta trebuie să aibă un simţ pentru geometrie. Dacă doar am copia sub formă de noţiuni cercul exterior, noi nu am putea să formăm niciodată un cerc adevărat. Dar noi putem să construim în spirit un cerc şi să ne elaborăm astfel legile cercului. Aşadar, noi trebuie să ne elaborăm cercul din propriul nostru spirit. Aceasta este ceea ce era numit în şcolile oculte gândire liberă de senzorial. Matematica nu e prea iubită şi, totuşi, ea e singura gândire liberă de senzorial practicată în şcolile noastre. Dar cei mai mulţi oameni vor râde de noi, dacă vom spune că mai există şi alte noţiuni, care pot fi găsite pe cale pur spirituală, în afară de cele referitoare la spaţiu şi număr şi figuri geometrice. Sunt desconsideraţi şi dispreţuiţi acei filosofi şi gânditori care au afirmat că omul poate să construiască un edificiu de gânduri care să fie în concordanţă cu lumea.

Cel care, în cadrul culturii noastre germane, a creat asemenea idei libere de senzorial şi pentru alte domenii decât pentru domeniul spaţial al geometriei este iarăşi Goethe, şi ceea ce a realizat Goethe prin tipul plantei, prin planta originară, şi prin tipul animalului, prin animalul originar, este o cucerire minunată, grandioasă, în cadrul vieţii spirituale a omenirii [ Nota 44 ]. Ce fel de gânduri sunt acestea? Goethe însuşi caută să le explice, în felul său. Mulţi au scris despre ele. Dar cea mai mare parte a celor afirmate sunt nişte absurdităţi, pentru că cei mai mulţi nu au posibilitatea de a înţelege cum se raportează un cerc construit în spirit şi ale cărei legi le putem concepe, la un cerc desenat pe tablă, care nu e altceva decât un număr de particule minuscule dintr-o cretă. Dar aşa se raportează planta originară a lui Goethe la planta perceptibilă în mod exterior-senzorial. Afară sunt diferite plante – aşa gândea Goethe –, una arată într-un fel, cealaltă altfel. Dar în noi trăieşte o putere spiritual-lăuntrică prin care suntem în stare să găsim, pe baza unei creativităţi lăuntrice, conceptul de plantă originară. Botaniştii au crezut că Goethe se referă la o plantă perfectă. Dar asta e o absurditate! El se referea la planta văzută în mod spiritual. Asta este ceea ce am încercat eu să reconstruiesc într-una dintre cărţile mele, drept plantă originară, la fel cum construim în spirit cercul. Dacă suntem în stare să facem în aşa fel încât din ea să iasă la iveală toate posibilităţile, planta originară a lui Goethe conţine toate plantele posibile; animalul său originar conţine toate animalele posibile. Ceea ce a creat aici Goethe este o ştiinţă spirituală a lumii organice. Ea ne dă posibilitatea de a crea în spirit ceea ce nu poate să apară simţurilor noastre. Aici pornim, în orice caz, de la un fapt spiritual profund, important. Şi Goethe a pornit de la acest fapt, din care i s-a împărtăşit ceea ce el a găsit drept plantă originară. Aceasta nu era pentru el o simplă idee, ci elementul creator existent în toate plantele. Animalul originar era pentru el elementul creator existent în orice animal.

A devenit celebră convorbirea, des citată de mine, pe care au avut-o Goethe şi Schiller chiar la început, după ce făcuseră cunoştinţă, în legătură cu plantele, în timp ce se întorceau de la o conferinţă a naturaliştilor din Jena [ Nota 45 ]. Schiller a spus că e un mod nesatisfăcător de a privi fiinţele acela care nu vede legătura dintre ele. Goethe a răspuns că poate exista şi un alt mod de a privi, prin care vezi elementul comun, liantul spiritual care le menţine pe toate împreună. Goethe ne descrie acea convorbire, cum el şi-a luat pe urmă creionul şi a schiţat în câteva linii caracteristice imaginea plantei sale originare. Atunci Schiller, poetul speculativ, a spus: – Dar aceasta nu e o realitate, un fapt real, ci o idee. – Atunci, a replicat Goethe, dacă aceasta este o idee, eu văd ideile cu ochii! – În plantă se află puterea creatoare de viaţă. Datorită privirii profunde pe care spiritul lui Goethe o avea pentru o asemenea existenţă, a fost posibil ca în spiritul lui să fie trezit elementul care creează în toate animalele şi plantele. Există o legătură tainică între fiinţa lăuntrică umană şi ceea ce e răspândit în întreaga lume animală şi vegetală. Când omul face să apară în el planta originară, el face să apară acea formă după care au fost create plantele. Şi noi simţim că în acest fel participăm în mod spiritual la crearea entităţilor din natură. Pentru Goethe, aceasta este o cufundare în lucruri şi o scoatere la iveală a spiritului care trăieşte în lucruri, în spiritul lui. Acesta e faptul pe care Goethe îl pune în faţa oamenilor.

Se poate încerca acelaşi lucru şi în regiunile mai înalte. Un filosof german a făcut-o, nu într-o măsură suficientă, dar într-un mod principial şi nespus de profund, care n-a fost înţeles. Dacă ar fi adevărată o anecdotă care se povesteşte, ea ar confirma acest fapt, în profunzimea lui! Căci mult-batjocoritul Hegel se pare că a spus, anume: “Doar unul m-a înţeles, dar şi acela m-a înţeles greşit!” [ Nota 46 ] Hegel a căutat să creeze în concepte libere de senzorial ceea ce trăieşte în lumea din jurul omului şi în istoria umană. Recent a apărut în colecţia Biblioteca Universală a Editurii Reclam “Filosofia istoriei” de Hegel [ Nota 47 ], în care el oferă o largă privire de ansamblu asupra întregii istorii a lumii. Multe afirmaţii din această carte nu sunt juste, multe sunt, din păcate, atât de unilaterale cum numai Hegel putea fi de unilateral, astfel încât cartea nu poate servi decât pentru a ne stimula propria gândire. Dar ea va putea servi foarte bine la găsirea principiului. Hegel s-a străduit să ajungă la gândirea liberă de senzorial, astfel încât el lasă ca în spiritul său, care este acelaşi spirit cu cel care a condus omenirea, să apară totul. Cine vrea să facă acest lucru are nevoie de o cunoaştere mai intimă a spiritului uman şi a spiritului popoarelor decât a putut s-o aibă Hegel. De aceea, totul pare abstract, cenuşiu, logic, în sensul rău al cuvântului; dar lucrurile spuse de el sunt pline de spirit şi incitante. Şi trebuie să spunem: Ceea ce este greşit aici îi poate folosi omenirii mai mult decât nişte lucruri care, oricât de juste ar fi ele, sunt banale.

Exact la fel cum în matematică poate fi desfăşurată o activitate de gândire şi o creaţie liberă de senzorial, exact la fel cum se poate face aşa ceva şi în cazul istoriei, tot astfel cartea mea Filosofia libertăţii [ Nota 48 ] vrea să ofere pentru dezvoltarea lăuntrică a omului, cu întreaga sa facultate de cunoaştere, o imagine a felului cum poate fi sesizată aceasta pe baza gândirii libere de senzorial. E o carte asemănătoare unui organism, în care o frază decurge din cealaltă, o carte despre o gândire care se mişcă în sine mereu mai departe şi care este închegată în sine. Am vrut să arăt aici că omul care vrea să treacă treptat din sfera senzorialului în lumea suprasensibilului trebuie să-şi cultive gândirea. Astăzi există, în orice caz, mijloace mai uşoare, şi anume cele comunicate de ştiinţa spirituală. Ceea ce putem citi în lucrările de ştiinţa spirituală despre diferitele părţi constitutive ale fiinţei umane, despre reîncarnare şi karmă, despre viaţa de după moarte, despre evoluţia raselor şi civilizaţiilor umane, şi despre care vom mai vorbi, sunt lucruri pe care nu le puteţi vedea cu organele de simţ, ci pe care le puteţi concepe dacă vă bazaţi, în principal, pe capacitatea de înţelegere pe care o are omul. Ceea ce ne oferă ştiinţa spirituală este pentru oameni gândire liberă de senzorial, aşa cum era ea dată odinioară, în şcolile oculte, şi cum trebuie s-o aibă omul înainte de a putea privi în lumile spirituale. De cercetarea a ceea ce există în lumile spirituale ţine clarvederea, iniţierea. Dar cel care şi-a creat, într-un anumit fel, posibilitatea de a face comunicări, acela poate clădi o punte de legătură. Şi apoi, oricine se poate convinge, printr-o gândire logică cuprinzătoare şi printr-o putere de judecată sănătoasă, că ceea ce spune el e adevărat. Pentru căutarea acestor lucruri e necesară clarvederea, pentru înţelegerea comorilor superioare de înţelepciune sunt necesare numai mintea sănătoasă şi logica.

În orice caz, astăzi mulţi oameni sunt ca posedaţi de o gândire mai mult sau mai puţin materialistă sau de acea convingere trufaşă a infailibilităţii care vine de la ştiinţa pozitivistă. Aceasta e fantasmagorie goală. Dacă oamenii ar şti că ei trăiesc, de fapt, numai sub puterea de influenţă a sugestiilor, că ei nu ştiu ce e real şi ce nu e real! Ce-i drept, ei nu vor să admită infailibilitatea papei, dar se declară ei înşişi infailibili. Cel ce se situează astăzi pe poziţia ştiinţei este cel mai intolerant. Pe cercetătorul spiritual îl consideră un prost, iar pe sine însuşi? Ei bine, pe sine însuşi se consideră un om care nu poate greşi! Despre lumile inaccesibile simţurilor poate fi comunicat ceva numai pe baza unei gândiri libere de senzorial. De aceea, prima fază a căii spirituale constă în educarea gândirii, abia această educare ne dă posibilitatea de a ne dezvolta gândirea şi de a ajunge să privim cu adevărat în lumile spirituale.

A doua treaptă constă în dezvoltarea simţirii. Nimeni nu ar trebui să-şi dezvolte simţirea, dacă nu a adus gândirea liberă de senzorial până într-un anumit punct. Cel ce ştie cum arată lucrurile în lumile superioare, acela spune: Când intraţi în lumile superioare, situate deasupra lumii noastre fizice, ajungeţi în lumea astrală şi apoi în lumea spirituală sau devahanică. Acolo, impresiile sunt cu totul altfel decât îşi poate reprezenta omul care cunoaşte numai lumea fizică. Dar, chiar dacă toate trăirile, toate experienţele, sunt altfel, un lucru rămâne: logica, gândirea sănătoasă. Omul care îşi dezvoltă gândirea logică, şi care este un om cu mintea sănătoasă, stând ferm cu amândouă picioarele pe Pământ, acela nu se va putea rătăci când se înalţă în lumile situate în dosul celei fizice, care îi oferă surprize peste surprize. Cine dezvoltă în el această gândire ce creează din izvorul lăuntric al sufletului, această gândire sigură pe ea însăşi, acela are o călăuză sigură şi când trece de acea graniţă dincolo de care e greu să deosebeşti între fizic şi suprafizic. Cu o gândire sănătoasă reuşim să trecem peste abisul care se cască acolo. Dacă navigăm fără o gândire sănătoasă şi spunem: Voi îmi daţi numai gânduri; dar în mine trăieşte puterea unui zeu, de ce să nu mă pot înălţa în lumile superioare? – eu pot să răspund doar atât: Cei ce vorbesc aşa, aceia habar nu au cum este în lumile superioare, unde nu suntem corectaţi de lumea exterioară, unde trebuie să avem călăuza în noi înşine, dacă e să nu rătăcim pe căi greşite.

În şcoala de iniţiere, dezvoltarea simţirii se face cu ajutorul imaginaţiei. Discipolul îşi creează mai întâi o reprezentare în imagini a lumii; apoi, el trebuie să exerseze în cea mai mare tăcere contemplarea asupra lumii, sub semnul maximei goetheene: “Tot ce-i vremelnic e numai simbol” [ Nota 49 ]. Aş vrea să vă arăt, apelând la un exemplu pe care l-am dat deja de multe ori, cum e condus cel ce tinde spre o dezvoltare spirituală spre adâncul lucrurilor, cum i se face prin imaginaţie o educare a sentimentului. Dacă vreţi să sesizaţi cu gândirea dumneavoastră dezvoltarea vieţuitoarelor şi vă opriţi la gândire, nu veţi putea face niciodată un pas just dincolo de această lume senzorială. Dumneavoastră vă puteţi însuşi cele mai diverse noţiuni despre felul cum evoluează fiinţele inferioare tot mai sus, până la om, puteţi apela chiar la învăţătura spiritual-ştiinţifică despre evoluţie, la felul cum Logosul s-a revărsat în lume şi a plăsmuit forme şi lumi din ce în ce mai complexe: plante, animale, oameni şi regnuri umane, felul cum au apărut toate diferenţierile, evoluţiile şi involuţiile etc. Acestea sunt nişte învăţături pe care le găsiţi în cărţile de teosofie, nişte concepte frumoase şi interesante. Dar în lumile superioare nu veţi ajunge pe această cale. Prin aceasta vă puteţi forma reprezentări care sunt nişte analogii ale lumilor superioare, dar cu ele nu veţi putea ajunge niciodată în aceste lumi. Pentru aşa ceva aveţi nevoie de imaginaţie. Aceasta nu e ceva născocit. E ceva produs cu ajutorul unei puteri creatoare şi care nu ia doar forma unor concepte, astfel încât aceste concepte, cum sunt planta originară şi animalul originar ale lui Goethe, să corespundă realităţilor exterioare, ci sunt plăsmuite nişte imagini care corespund unei realităţi mult mai profunde, care corespund spiritului ce desfăşoară o activitate creatoare în dosul acestor lucruri.

Aş vrea să înfăţişez sub forma unui dialog ceea ce li se spunea întotdeauna discipolilor în asemenea şcoli oculte. Vă spun aceasta ca să vă fac să înţelegeţi principiul, metoda iniţierii. Ceea ce eu voi spune în câteva cuvinte, în cazul instruirii oculte durează un timp foarte îndelungat. Dialogul pe care vi-l înfăţişez eu n-a avut loc niciodată; dar ceea ce reprezintă el a avut loc întotdeauna, în orice şcoală ocultă. Discipolului i se spune: Priveşte planta, care cu rădăcinile ei arată spre Pământ, şi care face să-i crească tulpina, frunzele şi florile în sus, şi compar-o cu omul. Tu ai face o comparaţie greşită dacă ai vrea să compari capul cu floarea şi piciorul cu rădăcina. – Aş vrea să spun, în paranteză, că şi cel care a întemeiat ştiinţele moderne ale naturii într-un mod atât de extraordinar ajunge la această concepţie [ Nota 50 ]. El compară rădăcina cu capul omului şi vede în plantă omul inversat şi în om planta inversată. – Rădăcina e capul, pe care planta îl întinde spre centrul Pământului, la fel cum omul îşi poate întinde capul, pe care îl ţine în direcţia opusă, spre Soare sau spre puterile cereşti ale Universului. Planta roteşte în mod cast ceea ce posedă ea drept organ de reproducere, adică floarea, din care iese germenul unei noi plante, spre raza solară, numită în şcolile iniţiatice medievale “sfânta lance a iubirii”, care atinge receptacolul şi, după fecundare, face să apară germenul cel nou, raza solară care face ca planta să crească în această direcţie. Exact invers e omul. El îşi îndreaptă spre centrul Pământului organele de reproducere, iar capul afară, în spaţiu. Între acestea două e situat animalul, aşa i se spunea discipolului, animalul, care face o jumătate de întoarcere, astfel încât coloana vertebrală are poziţia orizontală. Priveşte planta, animalul şi omul, şi vei înţelege afirmaţia lui Platon, că sufletul lumii e răstignit pe crucea lumii [ Nota 51 ]. Prin lume, Platon înţelege planta, animalul şi omul. Planta este aceea care stă vertical, invers faţă de ea e omul, care îşi îndreaptă privirile, o dată cu capul, în afară, spre eterul cosmic liber, iar braţul orizontal al crucii este animalul. Aceasta e forma originară a crucii, cunoscută în vremurile vechi şi în toate şcolile oculte.

Acum, discipolului i se spune următorul lucru: Imaginează-ţi planta în substanţa ei pură, castă. Omul e situat pe o treaptă mai înaltă decât planta. Puteţi lua restul din conferinţele pe care le-am ţinut deja de-a lungul timpului. Planta seamănă cu omul adormit. Aşa cum stă în faţa noastră, ea are un trup fizic şi un trup eteric sau corp al vieţii. La omul adormit, în pat se află numai trupul fizic şi trupul eteric sau trupul vieţii. Omul, când doarme, se află, de fapt, în afara corpurilor fizic şi eteric. Ceea ce gândeşte şi simte în el, ceea ce simte plăcere şi durere, în timpul somnului este decuplat. Aşadar, planta are o conştienţă pe care o cunoaştem drept conştienţă de somn şi o putem numi chiar aşa.

Ce înseamnă dezvoltarea care trece prin linia orizontală şi duce până la inversarea totală? Ea înseamnă că omul şi-a dobândit conştienţa lui actuală, de zi, luminoasă. Trecând prin animalitate, omul a devenit o fiinţă înzestrată cu o conştienţă luminoasă de zi. În schimb, a trebuit să piardă altceva. Priviţi planta: Ea nu e străbătută de trupul poftelor, de trupul astral. Substanţa plantei posedă un trup fizic şi un trup eteric. Omul trebuie să treacă prin animalitate şi să-şi integreze instincte, pofte şi pasiuni. Omul a urcat mai sus, prin faptul că a integrat naturii vegetale natura instinctuală a poftelor.

Acum, ştiinţa spirituală pune în faţa lui un ideal mare, un ideal real. Ştiinţa spirituală îi arată omului că el poate să dezvolte treptat în lăuntricul lui puterea care îl conduce din nou spre curăţirea şi purificarea naturii instinctuale, care îl duce pe treapta pe care, păstrându-şi starea de conştienţă actuală, va trăi din nou, pe nişte trepte de evoluţie superioare, într-un trup curat, cast, pe nişte trepte viitoare de evoluţie, când va fi biruit ceea ce a fost necesar să preia în fiinţa lui, trecând spre nişte trepte mai înalte. Ceea ce maestrul punea în faţa discipolului era, aşadar, un ideal de viitor real: Tu vei avea din nou natura de plantă! Şi i se indicau mijloacele prin care poate fi cucerită natura de plantă. I se spunea că întreaga omenire va ajunge cândva iarăşi pe această treaptă, când omul va fi dezvoltat din el însuşi puterea pur spirituală. Atunci, el nu va mai fi legat de natura instinctuală a poftelor, el nu va mai îndrepta spre raza de soare spirituală un organ de reproducere plin de pofte. Acest organ, pe care omul îl va fi dobândit cândva şi care era prezentat drept organ real, cu toate că e un organ spiritual, care în viitor va fi îndreptat spre raza de soare spirituală, era numit în şcolile iniţiatice Sfântul Graal.

Şi acum, imaginaţi-vă deosebirea dintre noţiunile seci, abstracte, care vi se pun în faţă în matematică sau în scrierile de orientare idealistă, şi această imaginaţiune, prin care ne înălţăm, trecând pe la animal, până la om şi apoi la alte trepte de viitor din evoluţia omenirii. Dacă punem în faţa sufletului o asemenea imagine de viitor, atunci, dacă suntem capabili nu doar să gândim spiritul, ci şi să îl simţim, vom însoţi această imaginaţiune cu sentimentele noastre. Vom vedea această evoluţie nu numai în spirit, ci o vom şi simţi. Mare şi grandioasă ne va apărea evoluţia din Univers, când o vom sesiza astfel sub formă de imagine, nu de noţiune abstractă. Aşa le era prezentat discipolilor întregul Univers existent de jur împrejurul nostru, cu toate enigmele lumii. Toate acestea îi solicitau nu numai gândirea, ci şi simţirea, sentimentul. Lui i se părea că întregul său suflet iese afară din el şi se transpune în tot ceea ce există de jur împrejurul lui. La fel cum, în cazul tipului originar al lui Goethe, în noi se creează ceva, ceva care trăieşte în toate plantele şi animalele, tot astfel este şi atunci când simţirea evoluată iese afară din noi, este ca şi cum am simţi sufletul lumii, curgând, ca putere, prin toate fiinţele.

În felul acesta, tot ceea ce exista de jur împrejurul discipolului devenea viu pentru el, devenea imaginaţiune. Oriunde umbla, pe pajişti şi câmpii, pretutindeni imaginile lucrau în sufletul lui. Aceasta declanşa în el puterea lăuntrică şi el ajungea treptat să privească în dosul fiinţelor şi lucrurilor. Dacă povestim aşa aceste lucruri, ele ne par, pur şi simplu, incredibile. Când, sub îndrumarea maestrului, discipolul era condus în sfera imaginativă a lumii, el nu era condus numai spre gândire, ci el era introdus şi în sentimentul şi impulsurile care au izvorât din sufletul creatorului lumilor. El era condus într-o lume reală. Şi, apoi, de la dezvoltarea sentimentului se trece la dezvoltarea voinţei.

Dacă simţirea e dezvoltată cu ajutorul imaginilor, voinţa e dezvoltată prin semnele scrierii oculte. Această voinţă e partea cea mai adâncă a puterii ascunse. Ea devine un fel de schelet, pe care, prin această voinţă, omul îl împinge afară, în lumea exterioară. Dacă vă amintiţi imaginile de coloane şi peceţi expuse la Congresul de la München: acestea există pentru a educa voinţa. În mapa pe care am editat-o sub titlul Imagini ale unor peceţi şi coloane oculte [ Nota 52 ] aveţi redat acest lucru. Vreau să vă explic acum principiul acestor peceţi şi coloane oculte şi să vă indic importanţa pe care o au ele pentru iniţiere. Fiecare pecete reprezintă ceea ce puteţi găsi în “Apocalipsa” sau “Revelaţia ascunsă a lui Ioan”. În această mapă găsiţi nişte semne: Fiecare semn are o putere extraordinară de influenţare a omului, o putere dătătoare de mari impulsuri. Pe prima pecete găsiţi o figură umană; picioarele par făcute din cositor lichid, din gură iese o sabie de foc. Nu vreau să vă descriu tot restul. Cine se cufundă în această pecete, acela va vedea că ea îi dă, şi anume prin acest contrast, ceva minunat. Vom auzi în ultima conferinţă a seriei din această iarnă, “Soare, Lună şi stele”, că ştiinţa spirituală ne conduce şi spre nişte stadii ale Pământului în care Pământul era într-o stare lichidă incandescentă şi că – spre deosebire de ceea ce spune ştiinţa materialistă – omul exista deja. Obiecţia că omul nu poate trăi într-un mediu lichid incandescent, această obiecţie şi-o poate aduce ştiinţa spirituală însăşi. Pe atunci, omul însuşi era constituit dintr-o masă lichidă aflată în stare de incandescenţă. O stare ulterioară, de viitor, ne este înfăţişată prin sabia de foc ce iese din gură – ea reapare în toate miturile. Eu nu pot decât să sugerez despre ce e vorba aici. Veţi vedea cum ştiinţa spirituală are nişte legături profunde cu sâmburele fiinţial cel mai intim al lumii.

Dacă noi spunem astăzi: Cum are loc comunicarea, când eu vă vorbesc? Ceea ce rostesc eu sunt, în primă instanţă, gândurile mele. Ele iau forma unor sunete care pun aerul în vibraţie. Şi, astfel, aerul din această încăpere e pus în mişcare. Vibraţiile aerului ajung la urechea dumneavoastră, la sufletul dumneavoastră, se transmit sufletului dumneavoastră Cuvintele mele trăiesc aici, în spaţiu, în anumite forme vibratorii. Dacă aţi putea să le vedeţi, atunci, când eu rostesc cuvântul Seele*, dumneavoastră aţi vedea nişte vibraţii absolut anume. După cum omul de astăzi e în stare să modeleze aerul şi să facă să învie în aerul ce vibrează trăirile din sufletul lui, în viitor el va fi capabil să plăsmuiască organe. În om există organe aflate la începutul evoluţiei lor şi organe care sunt pe punctul de a-şi încheia evoluţia. La începutul evoluţiei sunt laringele şi inima omului. Ştiu că spun ceva îngrozitor din punct de vedere al ştiinţei pozitive, fiindcă acestea sunt prezentate ca şi cum ar fi nişte aparate mecanice, inima, ca şi cum ar fi o pompă. Dar tocmai teoriile referitoare la inimă şi circulaţia sângelui vor suferi nişte modificări corespunzătoare într-un viitor nu prea îndepărtat. Se va constata că circulaţia sângelui provine de la cu totul altceva decât de la inimă şi că inima se mişcă numai datorită circulaţiei sanguine. Când omul are un sentiment de ruşine, el se înroşeşte la faţă. Aceasta este o influenţă a sângelui. În viitor, inima va fi un muşchi voluntar şi ea se pregăteşte să fie un muşchi voluntar.

*Suflet – n.tr.

Avem aici un fapt care îşi va pune, pur şi simplu, amprenta asupra viitorului omului, din punct de vedere exterior-fizic. Pentru anatomia şi fizica de astăzi, inima este o piatră de încercare. Configuraţia ei este aceea de muşchi voluntar, dar astăzi ea încă nu este un muşchi voluntar. Un muşchi voluntar are fibre cu striaţii transversale. Inima are asemenea fibre cu striaţii transversale, cu toate că astăzi încă nu e un organ voluntar. Dar ea este pe cale de a deveni un muşchi voluntar.

Şi laringele va avea în viitor o altă funcţie. El va fi organul de reproducere al omului. Laringele, care astăzi produce cuvinte ale sufletului, mai târziu va lua asupra sa funcţia de reproducere. Principiul focului este vorbirea, şi principiul de foc al vorbirii va fi un principiu creator; de aici, sabia din gură. Această sabie de foc este în strânsă legătură cu puterile cosmice. Când omul se adânceşte în imaginea ei, aceasta îi fortifică forţa voinţei. Toate acestea pot fi spuse numai în acest fel. Cine le va transpune în practică, le va cu-noaşte prin proprie experienţă. Atunci, el nu numai că va presimţi, va gândi şi va avea sentimente, ci va pătrunde cu puterile sale de voinţă în lucruri. Aceasta e calea care trece prin scrierea ocultă.

Putem indica, aşadar, în mod absolut concret, în ce fel trebuie să dezvoltăm gândirea, simţirea şi voinţa. Dacă au fost trezite puterile ce dormitează în om, atunci gândirea, simţirea şi voinţa devin nişte organe absolut precise, acele organe care astăzi sunt numite ochii lui Dumnezeu, ochii spiritului. Din ele se vor dezvolta ochii spirituali, care ne arată lumea luminii spirituale tălăzuitoare şi a culorilor ei şi puterile spirituale din dosul lumii noastre fizice. Puterile de voinţă educate pe cale spirituală devin urechile spirituale despre care vorbeşte şi Goethe, care era adânc iniţiat în aceste lucruri.

Se-ntrece-n cântec vechiul Soare
În sferele frăţeşti acord fratern,
Iar trecerile-i necesare
Cu bolţi de tunete s-aştern. [ Nota 53 ]

(traducerea: Şt. Aug. Doinaş)

Şi Goethe rămâne în cadrul imaginii juste. Când omul e introdus în lumea spirituală, el e introdus pe calea urechii. Când el ajunge în regiunea spiritului, se spune imediat: “Deja, suind, pentru urechi spirituale / ziua cea nouă se naşte”*. Celor care cred că îl înţeleg şi îl cunosc pe Goethe, dar spun că aceasta este o absurditate şi cer o explicaţie, pe care n-o putem aştepta de la poet, trebuie să li se răspundă: Nu, de la un poet ca Goethe nu ne putem aştepta să scrie absurdităţi: “Se-ntrece-n cântec vechiul Soare...”** este o absurditate numai dacă aplicăm aceste versuri la lumea fizică.

* (germ.: Tönend wird für Geistesohren / schon der neue Tag geboren”)
** (germ.: “Die Sonne tönt...”)

Am văzut, aşadar, că principiul iniţierii are la bază faptul că sunt scoase la lumină anumite puteri care dormitează în lăuntricul omului, în aşa fel încât aceste puteri îl conduc pe om în lumea spirituală din jurul lui. Ce scot oare aceste puteri din lăuntricul omului? Trebuie să ne explicăm problema absolut în sensul lui Goethe. Odinioară, în trupul fizic al omului a existat un organ senzorial, un organ indiferent, scăldat în valurile de lumină. Lumina l-a transformat în ochi, astfel încât prin ochi omul a putut să vadă culorile şi formele existente de jur împrejurul lui. Aşa a apărut ochiul. În om dormitează organe necunoscute şi nerecunoscute, pe care oamenii nu vor să le admită. Dar de jur împrejurul nostru mai sunt şi alte lumi, pe lângă lumea luminii şi a culorilor. La fel cum, la un orb, ochiul a fost trezit ca să vadă, în cazul clarvederii şi claraudiţiei se formează urechile spirituale şi ochii spirituali, astfel încât omul să poată vedea în lumea spirituală din jur.

Astăzi, omul şi-a cucerit în el însuşi conştienţa de sine. El a devenit o fiinţă capabilă să raporteze totul la sine însăşi. Dar, prin faptul că îşi dezvoltă ochii spirituali şi urechile spirituale, prin faptul că urmează principiul iniţierii, el se cufundă iarăşi în lumea exterioară. Sinea lui superioară o găseşte în această lume. Nu avem voie să spunem că găsim divinul şi spiritualul în noi. Aceasta este o exprimare incorectă. “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” este un cuvânt vechi. Dar noi trebuie să-l înţelegem în sensul în care vechiul Adam a cunoscut-o pe femeia sa. El a fecundat-o. Aşa este şi cu organele. Fecundează-te pe tine însuţi, lasă-te fecundat de lume. – Astfel, ceea ce trebuie să realizeze omul este dezvoltarea puterilor ce dormitează în el... Adevărat este ce spune Goethe:

Căci orice forţă înainte tinde,
Ici-colo împlinindu-şi viaţa şi lucrând.
Din toate părţile ne ţine, ne cuprinde
Curentul lumii, şi cu el ne duce spumegând.
Şi prin furtuni lăuntrice şi lovituri, greu prinde
Spiritul nostru un profund cuvânt:
De-acea putere ce încătuşează pe oricine
Devine liber omul ce s-a biruit pe sine.