Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


VI

AŞA-NUMITELE PERICOLE ALE INIŢIERII

Berlin, 12 decembrie 1907

Ştiinţei spirituale nu i se reproşează doar faptul că este o fantasmagorie, o visătorie, ci mulţi mai cred şi că pentru cel ce se apropie de această ştiinţă ocultă sau spirituală mai apar şi anumite pericole legate de ea. În anumite cercuri domnesc nişte concepţii pur şi simplu bizare în legătură cu aşa-numitele pericole ale ştiinţei spirituale. În primă instanţă, se atrage mult atenţia asupra unor asemenea pericole, fără a se face măcar încercarea de a caracteriza mai îndeaproape presupusele pericole, fără a se indica în ce constau ele; fiindcă acolo unde se vorbeşte uneori de aceste pericole, domneşte la fel de frecvent o necunoaştere, profundă, am putea spune, a ceea ce ascunde în ea ştiinţa spirituală. Asemenea oameni au numai o reprezentare vagă că ea conţine ceva periculos. Şi nimeni nu face lucrul pe care ar trebui neapărat să-l facă: să cerceteze dacă ştiinţa spirituală însăşi e periculoasă ori numai pătrunderea mai adâncă în ea, faptul de a face cunoştinţă cu metodele, exerciţiile care îl introduc pe om în lumea spirituală din jurul nostru, invizibilă şi neperceptibilă pentru simţurile obişnuite, dar absolut perceptibilă pentru simţurile superioare. Cine vrea să vorbească despre pericole în acest domeniu, acela trebuie să facă distincţia de mai sus. Numai că, după cum am mai spus, adeseori nici nu se pune deloc problema de a atrage atenţia asupra anumitor pericole, se spune doar atât: Ah, această ştiinţă spirituală sau această teosofie, ea îi îndepărtează pe oameni de viaţă, de lucrurile cu care ar trebui, de fapt, să se ocupe în viaţă şi care ar trebui să-i intereseze. O dată cu aceasta este rostită şi cealaltă judecată, că teosofia îl face pe om nepractic, că îl abate de la îndatoririle imediate ale vieţii, că îl face să se îndrepte spre asceză şi înstrăinare de lume.

Cu toate că am mai amintit-o aici, dintr-o direcţie sau alta, poate că îmi este îngăduit să atrag încă o dată atenţia asupra faptului că aceasta e obiecţia cea mai ieftină şi, în acelaşi timp, cea mai imposibilă care i se poate face ştiinţei oculte şi muncii depuse de ea, aceea că îi înstrăinează pe oameni, într-un fel sau altul, de lume, că îi face să fie nişte străini în lume sau că îi ademeneşte spre asceză. Trebuie să subliniem mereu şi mereu că, deoarece lumea noastră senzorială, lumea noastră în care ne ducem viaţa fizică, are la bază o lume spirituală, cu entităţile şi puterile ei, care intervin mereu în lumea noastră senzorială, trebuie să-l numim străin de lume şi îndepărtat de lume pe acela care nu se sinchiseşte de puterile adevărate şi propriu-zise ale existenţei şi vrea să se limiteze la ceea ce spun simţurile şi la ceea ce pot savura ele. Nici nu poate fi vorba ca teosofia să-i facă pe adepţii ei să ducă o viaţă ascetică, de privaţiuni, sau să îi înstrăineze de lume. Dar este adevărat că cel ce dezvoltă interes pentru ceea ce se revarsă din ştiinţa spirituală, pentru ceea ce poate ea să ofere, acela va avea în mod sigur alte dorinţe, alte simpatii şi antipatii decât au mulţi oameni.

Într-un mare număr de cazuri, cei ce se apropie de ştiinţa ocultă nu dezvoltă aceste interese, aceste simpatii sau antipatii, abia în cadrul unui cerc spiritual-ştiinţific sau teosofic. De regulă, oamenii aduc cu ei sentimentele; ei îşi introduc interesele în cercurile teosofice şi ceea ce vrea sau trebuie să le ofere teosofia sau ştiinţa ocultă nu este altceva decât ceea ce ei cer. Ei nu sunt alungaţi din cercurile celor ce spun: ... ei se înstrăinează de noi – pentru că le-ar fi răpiţi de teosofie, ci pentru că aceste cercuri, cu aparenta lor orientare către lume, cu interesele lor egoiste, îi fac ele înseşi să se înstrăineze tot mai mult. Dacă un asemenea cerc se plânge că i-a fost sustras un membru sau altul, el ar trebui să-şi pună întrebarea: Oare teosofia ne-a luat acest membru, sau l-am alungat noi, prin plictiseală? – Dacă se compară viaţa, aşa cum trebuie să fie ea în cercul teosofilor, cu viaţa unui cerc “care se bucură de viaţă” şi spune că nu trebuie să ne dăruim ascezei, că trebuie să luăm viaţa aşa cum este, noi vom răspunde că teosoful nu se retrage din faţa anumitor lucruri pentru că vrea să se smulgă din sânul vieţii, pentru că vrea să fugă de viaţă, ci pentru că el vrea să se afle în sânul vieţii adevărate, autentice.

Nu există asceză mai mare, nu există privaţiune mai mare, pentru cei ce nutresc interes faţă de ştiinţa spirituală, decât să se dăruiască acelor preocupări care sunt cultivate în multe cercuri drept “viaţă”. Dacă asta numim viaţă: a ne scula dimineaţa, a ne citi ziarul, a face un lucru sau altul, despre care se poate vedea că are o utilitate practică, iar seara să participăm la o petrecere banală sau altceva de acest fel – dacă asta se cheamă viaţă, atunci există, într-adevăr, o “asceză” pentru teosof, o privaţiune groaznică, şi anume, dacă e silit să ducă şi el aceeaşi viaţă. Dacă, de aceea, în pofida tuturor forţelor adverse, interesul pentru teosofie şi pentru ceea ce poate fi prezentat în mod public din ştiinţa ocultă devine astăzi din ce în ce mai mare, atunci aceasta nu e decât o dovadă a faptului că există din ce în ce mai mulţi oameni care fug de viaţa “ascetică” a distracţiilor obişnuite şi care vor să se arunce în braţele vieţii reale. Acesta e lucrul pe care oamenii ar trebui să-l înţeleagă, dacă s-ar sfătui o dată cu ei înşişi, fiindcă viaţa în cadrul ştiinţei oculte nu e absolut deloc un vaier şi un plâns din cauza suferinţelor şi privaţiunilor. Iar practica vieţii e un capitol care a fost discutat deja în diverse conferinţe.

Dacă aceia care îşi închipuie în mod frecvent că sunt atât de inteligenţi, în ceea ce priveşte felul lor de a înţelege viaţa practică, spun că teosofia, cu ideile ei străine de lume, le bagă oamenilor în cap numai gărgăuni, şi că oamenii care se dedau la aşa ceva nu reuşesc să desfăşoare o muncă adevărată în viaţă, dacă ei ar arunca măcar o singură privire asupra lumii şi asupra a ceea ce, pe de o parte, e numit viaţă practică, iar, pe de altă parte, idealism nepractic, poate că ar vorbi altfel. Un filosof german, Johann Gottlieb Fichte, a fost acela care a rostit frumoasele cuvinte: Faptul că idealurile nu pot fi aplicate în mod nemijlocit în viaţă, acest lucru idealiştii îl ştiu la fel de bine ca aşa-zişii oameni practici, poate chiar mai bine. Dar faptul că anumiţi oameni nu pot să-şi dea seama că întreaga viaţă izvorăşte din idealul vieţii, din ceea ce încă nu există, ci abia urmează să devină, aceasta dovedeşte numai – cum se exprimă Fichte – că în planul de înnobilare a omenirii nu s-a contat pe ei. Fie, aşadar, ca Dumnezeirea să le dea la timpul potrivit ploaie şi soare, hrană şi, pe lângă acestea, gânduri înţelepte! [ Nota 54 ] – Teosoful se poate consola printr-o privire obiectivă aruncată asupra vieţii, atunci când se atrage atenţia asupra pericolului aşa-zisei nepriceperi în viaţa practică. Aici poate fi citat, ca exemplu pentru ceea ce este practica, acel inteligent colegiu de oameni ai practicii dintr-un land al Germaniei de Sud. Când s-a încercat să se construiască pentru prima dată o cale ferată în Germania, ei au fost întrebaţi dacă e bine să se construiască o cale ferată. Colegiul căilor ferate a spus – oricine se poate convinge, documentul există – să nu se construiască nici un fel de cale ferată, fiindcă oamenii ar suferi prejudicii grave în ceea ce priveşte sistemul lor nervos; dacă ar fi să se găsească oameni care ar voi să călătorească, totuşi, cu trenul, atunci ar trebui să se ridice în stânga şi în dreapta nişte pereţi de scânduri pentru ca aceia pe lângă care trece trenul să nu aibă comoţii cerebrale [ Nota 55 ]. – Asta nu s-a întâmplat chiar aşa demult! Şi nu demult un om care nu era practic, ci un “dăscălaş nepractic”, a dat ideea de a se introduce în locul taxelor poştale scumpe cărţile poştale, mai ieftine. Era Rowland Hill [ Nota 56 ], omul nepractic. Dar a venit un diriginte de poştă şi a zis: Nu pot înţelege bine cum vom avea un avantaj prin faptul că se introduce în felul acesta perceperea taxelor poştale; fiindcă, dacă traficul s-ar dezvolta în acest fel, atunci clădirea poştei n-ar mai fi suficient de încăpătoare pentru a primi şi transporta toate scrisorile şi celelalte trimiteri poştale. – Aşa ne apar unele păreri venite din cercurile acelor oameni care sunt ostili teosofiei.

Pericolele descrise în legătură cu ea sunt asemănătoare acelora prin care au trecut oamenii din cauza trenului, după ce călătoresc de-acum cu el de câteva decenii. Viitorul va aduce dovada. Pe cât de puţin a putut să împiedice Colegiul Medical din Bavaria construirea căii ferate, iar dirigintele poştei din Londra extinderea traficului poştal, tot pe atât de puţin poate fi oprită, prin obiecţii similare, răspândirea teosofiei, care s-a dovedit necesară în epoca noastră.

Dar multe motive de îngrijorare nu se îndreaptă spre aspectele generale, se adulmecă ceva special. Ne va fi îngăduit, de aceea, să vorbim o dată şi în mod public despre ceea ce, eventual, dă motive pentru asemenea îngrijorări şi discuţii despre pericole. În primul rând, nu avem voie să uităm un lucru: Ceva menit să aibă efecte, ceva menit să aibă importanţă şi putere în lume, acţionează în mod diferit asupra diferiţilor oameni. Acţionează în funcţie de felul în care oamenii se lasă impresionaţi şi influenţaţi de acel lucru. Ei bine, teosofia şi ştiinţa ocultă este şi va fi tot mai mult un fel de furtună purificatoare în atmosfera noastră spirituală. De ce este plină această atmosferă spirituală? Ea este plină de toate judecăţile sigure de victorie şi pline de încredere, care apar cu atât mai sigure de victorie, cu cât conduc mai puţin adânc în esenţa lucrurilor. În special gândirea şi simţirea materialistă, mentalitatea materialistă, se priveşte astăzi pe sine cu o părere extraordinar de sigură de propria infailibilitate, cu o trufie şi o aroganţă extraordinar de mari, considerându-se singura doctrină în măsură să aducă fericirea şi revărsând râsete batjocoritoare asupra a tot ceea ce vrea să arate calea spre lumea spirituală, ca şi cum ar fi vorba numai de nişte fantasmagorii.

Cine îşi educă gândirea cu ajutorul acelei logici care e necesară pentru a stăpâni domeniile aflate în afara lumii senzoriale, acela este mereu în pericolul de a se îmbolnăvi din cauza logicii materialiştilor din ziua de astăzi. Judecăţile superficiale care sunt emise astăzi, care sunt la ordinea zilei şi care se afişează cu o siguranţă şi aroganţă a propriei infailibilităţi fără egal, sunt uneori de foarte scurtă respiraţie şi când le iese în întâmpinare acea logică ce înaintează, cu răbdarea lăuntrică a gânditorului, de la un concept la altul, aşa cum e necesar atunci când nu mai poţi înainta pe puntea trăirilor senzoriale exterioare, ci cauţi să-ţi creezi în tine însuţi un reazem sigur şi o certitudine lăuntrică, atunci inconsistenţa acestor judecăţi devine foarte curând vizibilă! Deja gândirea, aşa cum curge ea pentru epoca prezentă din ştiinţa ocultă, trebuie să ne apară, în multe cazuri, din acest punct de vedere, drept furtună purificatoare. Aşa apare ea pentru marea masă a oamenilor şi, de asemenea, pentru omul individual. Dar aici noi nu putem face altfel decât să subliniem că, totuşi, acesta nu e un pericol. Pentru marea masă există, cel mult, pericolul de a ajunge la incertitudine în privinţa acelor judecăţi care merită să fie puse într-o astfel de situaţie.

Cu omul individual, lucrurile stau mai prost. Aici intră în considerare ceva care acţionează în adâncul cel mai tainic al sufletului său, o dizarmonie între simţire şi judecata omului. Şi această dizarmonie apare astăzi în modul cel mai pregnant la oamenii care cred că se situează cel mai sigur pe solul unui crez materialist oarecare. Un crez materialist are însuşirea că, în ultimă instanţă, nu poate mulţumi decât intelectul, judecata abstractă. Interesele mai profunde ale sufletului, toate dorinţele, toate sentimentele, sunt, la toţi oamenii, mult mai adevărate şi mai profunde decât e adesea judecata lor. Şi, pe când fiecare rămâne, adesea, cu judecata sa, cu noţiunile sale materialiste şi cu mentalitatea sa materialistă, la suprafaţă, în adâncul său trăieşte – adeseori în mod cu totul inconştient pentru el – dorul şi năzuinţa năvalnică a sufletului după ceva spiritual. Pentru cel care ştie să observe mai subtil fiinţa umană, acest lucru apare uneori în mod absolut vizibil, prin faptul că el constată câte dizarmonii există în vorbirea şi afirmaţiile oamenilor. Aici se poate vedea că ei nu pot simţi absolut deloc în concordanţă cu ceea ce spun. În cazul unui mare procent din populaţia globului se adevereşte, desigur, într-un mod mai puţin evident, cuvântul grotesc pus de un poet în gura unuia dintre personajele sale: Pe cât e de adevărat că este un Dumnezeu în cer, tot pe atât de adevărat e faptul că eu sunt un ateu [ Nota 57 ]. – Aceasta este, numai că exprimată în mod radical, grotesc, situaţia unui om care rămâne din punct de vedere afectiv la ceva tradiţional, moştenit din vechime, şi a cărui judecată superficială se opreşte la o negare radicală. Acest lucru poate fi întâlnit astăzi sub o asemenea formă radicală doar la puţini oameni. Dar pentru acela care are un simț de observaţie mai subtil, aproape fiecare convorbire oferă exemplu după exemplu al faptului că astăzi oamenii aşa trăiesc în sufletele lor.

Sub ce premisă se poate trăi aşa? Se poate trăi aşa sub premisa că omul rămâne superficial în viaţa lui sufletească. Fiindcă nimeni, coborând în adâncul sufletului său, nu va putea să tolereze o asemenea dizarmonie cum e aceea care există astăzi la mulţi oameni. Pentru cel deprins cu logica, acest lucru se vede în întregul cuprins al literaturii materialiste sau – cum o numim, într-un mod mai nobil – moniste. Să presupunem că există un om care e cuibărit în atmosfera epocii noastre şi care tinde să iasă din ea nu din libertate lăuntrică, nu dintr-un imbold lăuntric puternic: El rămâne cuibărit, el trăieşte mai departe la modul general, obtuz, dar mulţumit. Dar astăzi nu mai depinde de lucrurile la care mulţi vor să rămână dacă omul poate să mai trăiască în mod obtuz, dacă mai poate să trăiască atât de obtuz. Pentru mulţi oameni nu mai este posibil aşa ceva. Iar ceea ce e literatura de popularizare – cărţi de popularizare, reviste, chiar ziare –, ceea ce oferă ea, pentru minţile mai subtile şi pentru inimile mai profunde, aceasta nu e deloc ceva ce seamănă cu un răspuns la marile întrebări-enigmă ale existenţei, ci foloseşte numai la ivirea unor întrebări noi.

Ba, mai mult, şi ştiinţa actuală însăşi, aşa cum apare ea, cramponată de fapte: ea dă răspuns numai spiritului superficial. Pentru omul cu o simţire profundă, pentru omul cu un spirit subtil, această ştiinţă e cu totul altceva. Ea e o sumă de semne de întrebare. Şi acolo unde unii cred că lucrurile sunt deja rezolvate, dacă îşi fabrică o concepţie despre lume din faptele furnizate de ştiinţele naturii, pentru mulţi oameni întrebările abia încep să apară. Numai că cei care cred că sunt deja rezolvate nu observă nimic. Vedeţi, astfel, în zilele noastre, că mulţi oameni citesc o carte cum este “Enigmele lumii” a lui Haeckel [ Nota 58 ], pentru a găsi acolo dezlegate enigmele lumii. După ce au citit cartea, abia atunci încep cu adevărat să-şi pună marile întrebări. Fiindcă acolo nu se dau răspunsuri, ci se pun întrebări. Asemenea inimi şi asemenea minţi ar putea fi aduse cândva, pe o cale sau alta, la teosofie.

Acum le iese în întâmpinare teosofia şi ştiinţa ocultă, cu gândirea ei riguroasă, logică în sine, care conţine în sine izvorul certitudinii, la fel ca matematica, şi ei se văd puşi în faţa unei dizarmonii uriaşe, între cele cu care fuseseră deprinşi până acum de lumea exterioară şi cerinţele care se apropie dintr-o dată de ei. Până acum se cramponaseră de suprafaţa lucrurilor; acum, ei privesc în adâncuri. Au pierdut, în multe cazuri, o jumătate de viaţă sau mai mult. Şi sunt îngrijoraţi dacă le va mai fi suficient restul vieţii pentru a turna în găurile sufletului, pe care lumea le-a făcut în el, tot ceea ce le iese în întâmpinare. Sau ei vin dintr-un cerc social sau altul şi nu i se pot smulge; de aici apar pentru ei piedicile cele mai îngrozitoare. Calea cea mai practică şi mai sigură pe care ar putea merge ar fi aceea ca ei să se angajeze în cercetarea spiritual-ştiinţifică, dar mii de fire îi opresc. Le ies în cale dizarmoniile care trebuie să apară, când le vin în întâmpinare lucrurile profunde, de care sufletul duce dorul, în contrast cu lucrurile superficiale ale vieţii exterioare. Şi atunci, la unii oameni apare un fenomen specific, pe care îl putem înţelege cel mai bine cu ajutorul unei comparaţii. Imaginaţi-vă că într-un colţ oarecare al unei camere nu s-a făcut curăţenie săptămâni în şir, că acolo s-a adunat multă murdărie – scuzaţi comparaţia. Dacă această cameră nu e luminată cum trebuie, cei ce privesc înăuntru pot crede că totul e curat. Dar dacă cineva face odată lumină cum trebuie în cameră, dezordinea e observată. Totul depinde numai de faptul că facem sau nu lumină cum trebuie.

Aşa e şi cu sufletul. El e obişnuit cu rutina zilnică. Poate că e obligat să fie superficial între oameni superficiali. Dar acum el ajunge la lumină, care scoate în evidenţă această superficialitate, care face ca această superficialitate să apară în întreaga ei lipsă de valoare. Dacă sufletul e sensibil, ce se întâmplă cu el? Dacă e obişnuit să judece superficial, lumina care năvăleşte asupra lui îl va zăpăci mai întâi zdravăn. De aceea vedem că un mare număr de suflete sunt aduse în stare de confuzie, sau mai mult decât confuzie, când intră în contact cu adevărurile ocult-ştiinţifice. Oare ştiinţa ocultă e vinovată de aceasta? Desigur, cine gândeşte aici în mod logic nu va învinui ştiinţa ocultă, care e lumina, ci faptul că sufletul s-a lăsat într-o asemenea măsură în voia obişnuinţei de a judeca superficial.

Şi lucrurile merg încă şi mai departe. Vedem oameni care nu mai pot face deloc faţă civilizaţiei noastre complicate, ei se îmbolnăvesc din cauza civilizaţiei noastre complicate, şi de ce? Pentru că nu o mai scot la capăt cu judecata lor! Teosofia sau ştiinţa ocultă este mijlocul prin care ne putem orienta în cadrul civilizaţiei noastre şi ea poate avea un efect de însănătoşire pentru cel pe care civilizaţia noastră îl îmbolnăveşte. Dar nu se poate întâmpla aici şi altceva? Şi acest lucru ni-l putem clarifica apelând la ajutorul unei comparaţii. O mâncare poate fi sănătoasă din punct de vedere exterior, dar se poate întâmpla ca un om să aibă un stomac foarte bolnav. Chiar dacă mâncarea e absolut sănătoasă pentru omul sănătos, se poate întâmpla ca stomacul bolnav să nu suporte exact această mâncare sănătoasă. Şi aşa este în multe cazuri, când oamenii ies cu suflete bolnave din sânul civilizaţiei noastre şi intră în aerul senin şi dătător de fericire al ştiinţei oculte. Atunci se poate întâmpla ca ei să nu poată suporta, în sufletele lor bolnave, mâncarea cea sănătoasă. Dar acestea sunt cazuri de excepţie.

Totuşi, despre ele se scrie cel mai mult în lume. Se spune: Teosofia e ceva care îi face pe oameni nebuni. – Nu putem nega că ea poate deregla un suflet sau altul, la fel cum face mâncarea sănătoasă cu stomacul bolnav. Dar oare mâncarea sănătoasă a îmbolnăvit stomacul? Multe aşa-zise suflete în derivă vin spre teosofie; este, pur şi simplu, frapant câte suflete în derivă se apropie de ea. Cine e nevoit să-şi desfăşoare activitatea în cadrul acestei mişcări, acela ar putea să vă povestească multe capitole triste, despre felul cum aici sau acolo vine chemarea după ajutor: Eu nu o mai pot scoate la capăt cu lumea, nu mai ştiu cum să potolesc dorul inimii mele. – Cele mai jalnice chemări după ajutor vin zilnic, în număr mare. Această situaţie a creat-o civilizaţia noastră materialistă, mentalitatea noastră materialistă, care – iertaţi-mi expresia frustă – le-a dat pietre în loc de pâine. Superficialitatea judecăţii a putut fi satisfăcută uneori. Dorinţele şi interesele care zac în suflet nu au putut fi satisfăcute. O vreme, ele se lasă reprimate şi estompate, dar pe urmă ies la suprafaţă, şi oamenii vin cu chemările lor după ajutor. Şi atunci – un lucru ce nu se poate nega –, pentru unii e prea târziu.

Astăzi, ştiinţa spirituală nu poate fi practicată în aşa fel încât să se adreseze numai câtorva aleşi. Lucrurile trebuie aduse la cunoştinţa publicului larg. Nu e voie să-i fie refuzate nimănui noţiunile elementare şi nici măcar primii paşi ai iniţierii, aşa cum au fost ei schiţaţi în ultima conferinţă. Dacă astăzi unii oameni, distruşi de civilizaţia şi cultura contemporană, vin spre teosofie, şi dacă furtuna purificatoare provoacă în ele, în primă instanţă, şi mai multă dezordine, oare din acest motiv ar trebui să le fie refuzat tuturor sufletelor medicamentul numai din cauză că unii, prin modul lor eronat de a gândi, au fost aruncaţi în nefericire sufletească? Aşa vorbeşte astăzi nu un fanatism oarecare, aşa vorbeşte experienţa pe tărâmul vieţii spirituale a epocii noastre.

Bineînţeles, pe de altă parte, există un pericol serios pentru relaţia dintre contemporanii noştri şi concepţia ocult-ştiinţifică despre lume. Pericol constă în faptul că aceşti contemporani ai noştri se apropie de concepţia ocult-ştiinţifică despre lume cu concepţia lor despre lume şi cu nişte caractere cultivate de epoca noastră. Câte prejudecăţi, câte judecăţi superficiale nu introduc ei în această concepţie despre lume spiritual-ştiinţifică! Ce pericol există în faptul că, în primă instanţă, ici şi colo, ştiinţa ocultă, concepţia despre lume teosofică însăşi, e denaturată prin ceea ce vine din direcţia epocii noastre! Aici există un pericol. Şi aici trebuie să atragem atenţia asupra unor aspecte particulare, ca să putem privi din ce în ce mai adânc în intimitatea aşa-numitelor pericole şi a pericolelor reale legate de căutarea ocult-ştiinţifică.

De jur împrejurul omului există lumi spirituale – am arătat acest lucru în conferinţele precedente şi vom pătrunde tot mai adânc şi mai adânc în aceste comori de înţelepciune –, nişte lumi care se raportează la lumea senzorială obişnuită la fel ca lumea culorii, a strălucirii şi luminii la lumea pipăitului, pe care o percepe un orb; şi există o lume care e mult superioară faţă de lumea pe care o descoperă orbul, după ce a fost operat şi când din întuneric şi pustiu încep să-i strălucească lumina şi culorile. Acest lucru există la un nivel mai înalt. Lumile spirituale se află de jur împrejurul nostru. Dar acestea nu sunt numai nişte lumi paradisiace, numai nişte lumi ale beatitudinii, cu toate că în ele este paradis şi beatitudine, ci ele sunt şi lumi care pot fi îngrozitoare pentru om, periculoase, prin faptele şi entităţile lor. Dacă omul vrea să ia cunoştinţă de aspectele măreţe şi dătătoare de fericire ale acestor lumi, atunci el nu poate altfel decât să cunoască şi aspectele periculoase, îngrozitoare, pe care ele le conţin. Una fără alta nu se poate.

Acum, noi trebuie să ne dăm seama în ce măsură există aici un pericol. Imaginaţi-vă un om care, fără s-o ştie, se află în apropierea unui depozit de praf de puşcă. El nu ştie nimic despre acel depozit. Dar dintr-o dată află de existenţa acestuia şi e cuprins de o frică teribilă la gândul că, dacă depozitul ar exploda, ar sări şi el în aer. În exterior nu s-a schimbat nimic; totuşi, pentru el, viaţa a devenit alta. Singurul lucru care s-a schimbat, faţă de trecut, e faptul că acum el ştie de existenţa pericolului. Faptul de a şti îl deosebeşte de acela care nu ştie. Aşa e şi cu lumile superioare. Pericolul, ceea ce e îngrozitor în ele, există mereu de jur împrejurul omului. Ba chiar, în nişte lumi de a căror existenţă omul habar nu are, pândesc pericole nespus de mari. Singura deosebire, în privinţa acestor pericole şi lucruri îngrozitoare, între cel ce nu s-a apropiat niciodată de ştiinţa spirituală şi acela care s-a apropiat de ea, constă în faptul că ultimul ştie de acest pericol, iar cel dintâi nu ştie. Şi totuşi, poate că nu e chiar-chiar aşa, din următoarele motive: Noi păşim în lumea spirituală, în care este activ spiritualul. Depozitul de praf de puşcă nu devine periculos prin faptul că dumneavoastră vă e frică de explozie; dar frica dumneavoastră, ea înseamnă ceva în lumea spirituală. E o deosebire între situaţia în care dumneavoastră vă este frică şi aceea în care nu vă este frică. Gândurile pe care dumneavoastră le aveţi se integrează lumii spirituale ca ceva real. Un sentiment de ură pe care îl aveţi faţă de un om, în lumea spirituală este cu mult mai real şi, pentru acela care îl întrezăreşte, mult mai eficient decât o lovitură cu bâta pe care i-aţi da-o omului respectiv. Chiar dacă lucrul îngrozitor nu are loc direct sub ochii dumneavoastră, totuşi, aşa este. Frica şi groaza, asemenea sentimente negative sunt cu adevărat ceva care, dacă emană din om, prin faptul că el ajunge să cunoască fiinţele şi puterile spirituale respective, poate deveni fatal. Această frică şi această groază sunt cu adevărat ceva care îl pune pe om într-un raport periculos cu lumea spirituală; fiindcă în lumea spirituală există entităţi pentru care frica şi groaza ce emană din om sunt ca o hrană binevenită. Dacă omul nu simte frică şi groază, aceste fiinţe flămânzesc. Cel ce încă n-a pătruns destul de adânc, poate să ia aceasta drept o comparaţie. Dar cel care cunoaşte problema, acela ştie că e vorba de o realitate. Dacă omul emană frică şi groază şi are tendinţa de a-şi pierde capul, atunci aceste entităţi găsesc o hrană binevenită şi ele devin din ce în ce mai puternice. Acestea sunt fiinţe ostile omului. Tot ceea ce se hrăneşte din sentimente negative, din frică, groază şi superstiţie, din deznădejde, din îndoială, toate acestea sunt în lumea spirituală nişte puteri ostile omului, care dau atacuri crude împotriva lui, dacă sunt hrănite de el. De aceea e necesar, înainte de toate, ca omul să devină mai întâi puternic faţă de groază, deznădejde, tendinţa de a avea îndoieli şi frică. Dar tocmai acestea sunt nişte sentimente foarte caracteristice civilizaţiei moderne şi materialismul e foarte potrivit, fiindcă îi separă pe oameni de lumea spirituală, să mobilizeze împotriva omului, prin deznădejde şi frică de necunoscut, aceste puteri ostile omului.

Dacă vreau să mă exprim foarte clar, trebuie să spun: În clipa în care omul vede acea poartă prin care se păşeşte în moarte, el vede totodată numeroase puteri care îl frânează pe om, ba chiar vin spre el cu intenţia de a-l distruge. Dar cei mai mulţi atrag asupra lor aceste puteri prin frica lor de moarte. Cu cât e mai mare frica de moarte, cu atât e mai mare puterea ei. Frica de moarte face parte, de altfel, dintre sentimentele de groază. Aceste puteri arată ca nişte saci goliţi, dacă omul devine puternic şi dacă el ştie că prin frica de moarte nu poate schimba nimic din evenimentul morţii.

Omul ajunge să învingă frica de moarte, el ajunge să aibă acea putere de a privi cu îndrăzneală moartea în ochi, numai dacă ştie că în lăuntricul lui există un sâmbure veşnic, nemuritor, pentru care moartea nu este decât o transformare a vieţii, o schimbare a formei de viaţă. De îndată ce omul găseşte în lăuntricul lui, cu ajutorul ştiinţei oculte, sâmburele nemuritor, el se educă din ce în ce mai mult în sensul biruirii tuturor sentimentelor de acest fel, în cele din urmă şi în sensul biruirii a ceea ce se numeşte frica de moarte. Dar cu cât omul devine mai materialist, cu atât creşte mai mult în el frica de moarte. Nici o ştiinţă ocultă nu-l poate scuti pe om de a vedea ce există, de fapt, în dosul culiselor. Ea trebuie să-i arate că viaţa veşnică şi karma atrag după ele, în viaţa spirituală, marea compensare. Ea trebuie să-i arate tot felul de lucruri, această ştiinţă spirituală. Ea nu poate să-i arate stările de beatitudine din culisele vieţii, fără a-i arăta în acelaşi timp puterile îngrozitoare, duşmanii ce pândesc în culise. E întru totul adevărat. Dar ea îi arată, de asemenea, că el poate să învingă orice frică de aceşti duşmani ai săi. Ea îi arată că poate sta cu ochi liber, îndrăzneţ, în faţa tuturor acestor duşmani. Îl învaţă să devină obiectiv, lipsit de prejudecăţi, dacă se lasă cu răbdare educat de ea.

Dar mulţi vin spre teosofie cu sentimentele obişnuite ale curentelor epocii noastre. Asupra lor, ceea ce ei aud aici acţionează ca ceva profund zdrobitor, ca ceva care îi atacă groaznic în suflet, deoarece, ca urmare a gândirii lor materialiste, ei simt frică faţă de viaţă şi groază faţă de viaţă. Aceasta este atitudinea lipsită de maturitate pe care foarte mulţi oameni o introduc în teosofie, şi care va putea fi depăşită numai treptat, prin munca teosofică însăşi. Nici aici nu e vinovată teosofia sau ştiinţa ocultă. Ea face tot ce poate ca să nu-i şocheze prea tare pe oameni. Fiindcă, dacă ar dezvălui adevărul întreg, total, despre unele lucruri foarte apropiate de om, dacă ar spune în ce fel se despart fricoşii de cei fără teamă, şi cât de mare e numărul de o parte şi de alta, unii ar fi şocaţi.

Dar oamenii lipsiţi de maturitate mai aduc şi alte lucruri imature în mişcarea teosofică, prin faptul că traduc, pur şi simplu, în limbajul banal obişnuit din zilele noastre anumite noţiuni care le sunt date în teosofie sau care provin din ştiinţa ocultă. Oricât ar părea de ciudat, aici există uneori un mare pericol pentru relaţiile dintre teosofie şi lumea noastră contemporană. Astfel, unii teosofi lipsiţi de maturitate sau alţii, care se apropie în mod exterior de teosofie, spun mereu că prima cerinţă este aceea de a deveni altruist, de a învinge orice egoism. Unii cred că, dacă vor să-ţi spună un lucru cu adevărat teosofic, nu te pot asigura niciodată îndeajuns de faptul că: Tot ceea ce fac, vreau şi doresc eu este într-un sens cu totul altruist. Eu nu vreau decât să acţionez pentru ceilalţi oameni. – Ei nici nu bănuiesc, în general, cât e de egoistă această convingere. E adevărat că, făcând cunoştinţă cu adevărurile ştiinţei oculte, omul ajunge, într-adevăr, treptat, la ceea ce e sugerat atât de frumos în cuvintele lui Goethe: “De-acea putere ce încătuşează pe oricine / Devine liber omul ce s-a biruit pe sine”*. E adevărat, dar pentru a atinge acest ideal se cere aproape tot ceea ce poate oferi ştiinţa ocultă, adevărurile ei cele mai înalte şi adevărurile ei cele mai adânci. Îl atingem cel mai bine dacă vorbim cât mai puţin despre el şi dacă tindem să-l realizăm cât mai direct.

* (germ.: “Von der Gewalt, die alle Wesen bindet / befreiet der Mensch sich, der sich überwindet.”)

Sunt cel mai puţin altruişti aceia care se laudă cu altruismul lor, după cum, de obicei, sunt cel mai puţin apropiaţi de adevăr aceia care la fiecare a treia propoziţie folosesc cuvântul “cu adevărat”. Şi la baza acestui lucru se află, în ocultism, o lege profundă. Mai întâi, se cere să pătrundem tot mai adânc în adevărurile şi cunoştinţele reale ale ştiinţei oculte, şi nu să ne propunem nişte idealuri de felul: Tu trebuie să-ţi învingi Eul. – Cu o asemenea frază n-am făcut absolut nimic. N-am făcut nimic, dacă, de exemplu, aici se află o sobă, şi eu îi spun: Tu trebuie să fii o sobă de treabă, trebuie să încălzeşti odaia. – Puteţi s-o mângâiaţi şi s-o trataţi cu dragoste, dar cu asta n-aţi făcut nimic. Abia dacă îi veţi da sobei lemne, abia atunci ea va încălzi odaia. Tot aşa, nu foloseşte absolut la nimic să le predicaţi oamenilor virtutea, altruismul, libertatea. Ceea ce e just este să-l încălziţi în interior, să-i daţi omului combustibil; iar combustibilul sunt adevărurile ocult-ştiinţifice. La fel cum lemnele şi cărbunii încălzesc soba, adevărurile ocult-ştiinţifice reale îl fac pe om, treptat, altruist. De ce? Pentru că ele distrag în multe privinţe interesul omului de la micul punct pe care îl numim Eu. Adevărurile teosofice sau ocult-ştiinţifice sunt atât de mari, atât de puternice şi atât de pline de sens, ele ne impresionează atât de puternic, încât ajungem, cu timpul, să ne simţim extrem de neinteresanţi, ca personalitate izolată. Abia acum aflăm cât e de neinteresantă personalitatea izolată. Abia această învăţătură, prin care ajungem să ştim cât de neinteresantă este personalitatea umană izolată, această învăţătură în sine, dacă e provocată de combustibilul adevărurilor ocult-ştiinţifice, duce la eliberarea omului de egoism.

Dacă priviţi lucrurile în temeiul lor mai adânc, veţi vedea că egoismul nu e deloc ceva care, dintr-un punct de vedere mai înalt, să nu fie inclus în ordinea divină a lumii. Dintr-un punct de vedere mai înalt, el este ceva foarte sănătos. Ia gândiţi-vă, dacă mulţi oameni ai epocii noastre, ai actualei faze din evoluţia omenirii, n-ar renunţa, din egoism, la anumite fapte, dacă nu s-ar feri, din egoism, să facă un lucru sau altul, pentru că, din motive pur egoiste, ştiu ce urmări ar avea –, imaginaţi-vă ce oameni dăunători ar fi aceştia, în evoluţia omenirii! Cu adevărat, înţelepciunea cosmică a sădit în om egoismul, pentru a-l face să depăşească o treaptă a evoluţiei, pentru a-l apuca de sinea lui în aşa fel încât el să facă din aceasta ceva cât de important şi valoros îi stă în puteri.

Pe de o parte, este un înalt adevăr, pe de altă parte, o frază goală care şochează, să îi spunem cuiva: Tu trebuie să-ţi jertfeşti personalitatea. Vreau să explic printr-un exemplu cum se face că acesta e o dată un adevăr foarte înalt, iar altă dată poate fi o frază goală. Imaginaţi-vă că îi cereţi unui om care are zece pfenigi în buzunar, să jertfească aceşti zece pfenigi pentru o cauză oarecare. Lui îi va fi uşor să aducă această jertfă. Dar dacă îi cereţi unui om care are întâmplător la el douăzeci de mii de mărci – poate întreaga lui avere – să jertfească tot ce are la el, aceasta e cu totul altceva. A-i cere cuiva care încă n-a lucrat deloc asupra sa, cuiva care n-a ridicat valoarea personalităţii sale, şi nici nu poate fi considerat o personalitate, să renunţe la personalitatea lui, e cu totul altceva decât în cazul unuia care a lucrat mult timp asupra ei, pentru a o face cât mai destoinică. Unul jertfeşte pe altarul evoluţiei omenirii un geniu, celălalt – un prostănac. Nu este esenţial că jertfim, ci ce jertfim. Pentru a ne putea ţine în frâu personalitatea în aşa fel încât ea să poată sluji omenirii, trebuie să dezvoltăm mai întâi această personalitate. Astfel, într-unul din cazuri este o frază goală să vorbim de jertfirea personalităţii, iar în celălalt caz este un adevăr mare, important. – De aceea, nu foloseşte absolut la nimic, dacă în cărţile de teosofie este rostită cerinţa de a jertfi personalitatea şi nu se cere în acelaşi timp: fă în aşa fel încât personalitatea ta să devină cât mai puternică şi mai bogată.

Învăţăm acest lucru printr-o gândire reală, care îşi are rădăcinile în lumea spirituală. Acea logică ce nu trasează graniţe în mod unilateral, ci care ştie că fiecare frază, la fel ca fiecare monedă, are două feţe, poate chiar mai multe, care ne învaţă să ne abatem privirile de la ceea ce este exterior şi să privim spre lăuntric, aceasta este adevărata teosofie, şi ea adeseori nu-i învaţă deloc pe oameni ceea ce e numit astăzi, în mod superficial, teosofie. Iar noi numim aici pericol numai ceea ce nu e un pericol superficial, ci unul real.

Eram încă foarte tânăr, şedeam odată împreună cu cineva care îşi sărbătorise recent, într-o altă ţară, cea de-a cincizecia aniversare şi care, la vremea sa, avusese aceleaşi interese ca şi mine în privinţa studiilor mele goetheene. Acel om mi-a spus atunci că nu-i vine să intre în tagma scriitorilor. Deşi relativ tânăr, el era pe atunci mai bătrân deja decât mulţi dintre aceia care scriu astăzi. Lui i-a venit ideea: Cronici de critică nu am scris. Vreau să scriu altceva, cronici de critică ar trebui să scrie numai unul care a adunat o experienţă de viaţă bogată; de fapt, numai oamenii în vârstă ar trebui să critice. – Aceasta era, în orice caz, o idee foarte bună care i-a venit acelui om. Căci astăzi în cercurile cele mai largi nu mai există nici o judecată în privinţa faptului că se cere maturitate ca să lucrezi în domeniul spiritual. Cu cât înaintăm mai mult în timp, cu atât mai tineri devin oamenii care scriu sub aşa-numita liniuţă, şi, dat fiind faptul că, în general, cititorul nu reflectează şi, de fapt, nu are nici o posibilitate să facă cercetări, ca să vadă cât de tânăr e cel ce semnează, el habar nu are în ce intră astfel. Că astăzi nu e greu să scrii într-un mod inteligent, o ştie oricare dintre aceia care cunosc asemenea lucruri. Ce-i drept, câte unul se miră că X sau Y scrie inteligent. Un om care poate că de la cincisprezece, şaisprezece ani nu s-a ocupat cu nimic altceva decât cu citirea unor asemenea bazaconii, un om care, aşadar, a învăţat meseria aşa cum trebuie, nu are decât să publice o lucrare, şi poate să impună groaznic de multe cu radicalismul sau caracterul confuz al judecăţii sale. Aici, se poate ca un om să aibă ceea ce poate fi numit în mod foarte serios debilitate mintală. Oricât de ciudat ar suna: astăzi, un om poate fi debil mintal şi el să scrie pentru lume într-un mod inteligent, astfel încât să poată fi admirat ca scriitor inteligent. Acest caz este întru totul posibil. Acum câteva decenii era o judecată justă aceea prin care se spunea: În epoca noastră nu e greu să scrii o poezie bună; cultura şi limba versifică. – Astăzi, această afirmaţie este valabilă într-o măsură şi mai largă, astfel că unele eleve ştiu să scrie articole de ziar. Cu totul alte puteri sunt cele care judecă aici, folosindu-l pe om pentru scopurile lor. Omenirea trebuie să ajungă tot mai mult să ceară maturitate de la acela care urmează să emită judecăţi adevărate. Dar o maturitate reală se cere şi în munca pe tărâmul ştiinţei spirituale. De aceea şi există cerinţa ca cei care sunt conducătorii aşa-numitelor şcoli oculte să-şi desfăşoare mai întâi activitatea în cercurile lor şi să nu vorbească în faţa lumii despre adevărurile spiritual-ştiinţifice înainte de a fi împlinit aproximativ treizeci şi cinci de ani. Până la această vârstă, ei pot să-şi exprime în faţa lumii judecata pe tărâmul filosofiei. Dar omul devine matur să se adape din spirit numai în momentul în care el nu mai trebuie să-şi folosească puterea spirituală pentru construirea trupului său. Cât timp trupul creşte, puterile din care se clădeşte o judecată logică trebuie să intre în trup. De aceea, e posibil ca unui poet să-i fi venit nişte poezii adevărate înainte ca el să fi trecut de mijlocul vieţii. Dar omul uită aşa de uşor că pentru a pătrunde cu adevărat în adâncuri, în aşa fel încât nu doar să înţelegem ceva pentru propria noastră mulţumire şi devenire, ci să ajungem să apărem cu deplin simţ al responsabilităţii în faţa omenirii şi să reprezentăm activitatea spiritual-ştiinţifică, e necesară cea mai înaltă maturitate de viaţă, care poate fi atinsă numai la o vârstă înaintată. Dar pentru a înşira fraze teosofice nu e necesară nici o maturitate.

Acesta e esenţialul, în cazul lucrurilor supreme, faptul că, dacă e să fie prelucrate în mod temeinic, se cere maturitate. Dar pentru că ele uşor se pot transpune şi în fraze goale, din cauză că mulţi nu sunt deloc în stare să le înţeleagă în profunzime, ci rămân la frazele goale, ele pot fi folosite şi ca fraze goale. Tot ceea ce poate fi răspândit din teosofie poate fi serios şi profund în cel mai înalt grad, poate fi o putere a vieţii. Dar dacă e întors în reversul lui, poate deveni fraza cea mai pustie şi mai goală. De aceea, noi vedem tocmai pe acest tărâm că înfloreşte frază goală după frază goală şi că tocmai lucrurile necoapte, cel mai necoapte, acţionează mai departe şi tot mai departe. Iar cel care susţine în faţa oamenilor lucruri lipsite de maturitate îşi dăunează lui însuşi mai mult chiar decât lumii. Lumea se va debarasa iarăşi de ceea ce vine din această direcţie. Dacă vă angajaţi pe această linie, înseamnă că vă aşezaţi dumneavoastră înşivă în calea propriei evoluţii viitoare. Nu mai progresaţi. Căci este cu adevărat aşa: Cel ce acţionează pe tărâmul ştiinţei spirituale spre exterior, aduce o jertfă. Una e când ştiinţa spirituală e păstrată ca o taină în sufletul feciorelnic, şi alta e când ea e aruncată afară, în lume. E valabil aici ceea ce se spune despre căutătorul de comori:* El trebuie să fie tăcut. Dacă rosteşte un singur cuvânt, comoara nu poate fi găsită. Tot astfel şi în adâncurile lumii superioare ajungem cel mai bine cu cât putem tăcea mai bine. Cel care a înţeles aceste lucruri, acela nu vorbeşte despre ele, dacă nu e obligat s-o facă, dacă lumea nu i-o cere în mod imperios. Nimeni nu trebuie să vorbească nechemat. Chemarea nu trebuie să vină de aici sau de acolo, ci ea poate veni de la nişte puteri invizibile, suprasensibile.

* Tema frecvent tratata în literatura germană. (n.t.)

Astfel, noi putem spune: Ceva de felul teosofiei se formează din cauză că epoca noastră e atât de puţin în stare să gândească despre ceea ce e matur şi ceea ce e imatur. Ea poate fi bunul cel mai înalt; dar, întoarsă pe dos, ea este o caricatură şi un pericol. Nu e vina ei. Treptat-treptat, ea va pune judecata justă în locul celei grotesc-eronate, în ceea ce priveşte maturitatea şi imaturitatea. Nimeni nu are voie să se mire că aşa stau lucrurile. Dacă ar fi ca cineva să se mire, el ar trebui să se mire, de asemenea, că acolo unde este o lumină puternică sunt şi nişte umbre negre puternice. Acolo unde lumina e mai puţin puternică, şi umbrele sunt mai slabe. Teosofia proiectează uneori umbre negre; dar aceasta dovedeşte doar faptul că ea poate fi o lumină puternică. Peste tot unde se vorbeşte de aşa-numitele pericole, trebuie să fie clar că împotriva pericolului mare există un zid de apărare prin simplul fapt că nici un maestru adevărat din acest domeniu nu-i va expune pe oameni acestui pericol serios, mare, şi că tot ceea ce arată ca un pericol nu vine de la teosofie şi de la ştiinţa ocultă, ci din ceea ce le vine acestora în întâmpinare. Dacă ştim acest lucru, vom fi liniştiţi, chiar dacă în mod aparent se ivesc efecte proaste şi rele. Şi acestea pot veni. Putem vedea cum unii oameni, cât timp rămân departe de teosofie, sunt foarte cumsecade. Dar când se apropie de teosofie, devin vanitoşi, ambiţioşi, trufaşi. De ce? Dintr-un singur motiv foarte simplu. Cât timp un om se ridică numai puţin deasupra a ceea ce gândeşte şi face lumea din jur, el nu poate fi grozav de bun, dar nici grozav de rău. Dar când ajunge la ceva originar, posibilitatea de a fi bun se intensifică; dar, pe de altă parte, creşte şi posibilitatea de a fi rău.

Ceea ce apare deja la teosoful obişnuit poate să apară cu atât mai mult la discipol. La el, greşelile care există pe fundul fiinţei sale, dacă el trebuie să-şi cucerească judecata liberă – şi pe aceasta trebuie să şi-o cucerească –, ies la lumină cu mare claritate. Dar acest lucru este necesar. Dacă un om vrea să evolueze mai repede, atunci de azi pe mâine la el poate să iasă la suprafaţă o întreagă gamă de însuşiri rele. Poate că aceste însuşiri s-ar fi repartizat pe parcursul a şaizeci de ani. Dacă dizolvăm ceva într-o cantitate mare de apă, nu se vede nimic din culoare; dar dacă dizolvăm aceeaşi cantitate de culoare într-o picătură de apă, apa va apărea foarte colorată. Aşa e şi cu discipolul. Ceea ce iese la suprafaţă în câteva zile, aceasta devine evident. Dar dacă un anumit aspect are la dispoziţie şaizeci de ani ca să se manifeste, atunci nu se observă nimic. Da, în însăşi ştiinţa ocultă iese la iveală câte un demon al trufiei. De curând am fost nevoiţi să constatăm că nişte oameni care nu sunt deloc trufaşi din fire se apropie de noi cu diferite dorinţe. Ei vin şi spun: Eu vreau să încep a fi discipol şi să devin cât mai curând adept. – Nu auzim prea rar un asemenea lucru. Şi experienţa arată că demonul trufiei îl apucă pe câte unul. În faţa lucrurilor mari, ei devin adesea cei mai trufaşi şi pe urmă greu înţeleg că acest sentiment e cea mai mare piedică pentru evoluţia lor viitoare şi că lucrul cel mai bun pe care ar putea să-l facă pentru evoluţia lor viitoare ar fi să se sustragă acestui sentiment, trufia. – Dar aceasta are legătură şi cu faptul că noi râdem mult şi, de asemenea, flecărim mult.

Am vorbit, aşadar, despre pericolele ştiinţei oculte. Nu v-am ascuns faptul că există asemenea pericole şi am încercat să arăt care sunt, de fapt, cazurile mai periculoase. Am văzut în cursul acestui ciclu unde sunt pericolele. Astăzi ne-am propus să atragem atenţia numai în linii mari asupra a ceea ce întâlnim peste tot în teosofie şi în ştiinţa ocultă, care stă la baza ei. Cine caută ştiinţa ocultă, acela nu se va lăsa oprit din cauza pericolelor, ci el va găsi vindecarea, însănătoşirea sufletului, tocmai în ştiinţa ocultă. El ştie că ea nu face rău, că ea nu aduce cu sine pericole, că ea dezvăluie relele şi arată pericolele acolo unde ele există şi unde, de obicei, ele ar roade mai departe, dacă nu ar fi aduse pe calea însănătoşirii. De aceea, nimeni n-ar trebui să se lase oprit de aşa-numitele pericole de la încercarea de a pătrunde pe tărâmurile pe care trebuie să le numim lumea spiritului. Ca şi în cazul celorlalte consideraţii şi puncte de vedere, şi aici suntem ajutaţi să ne devină tot mai clar faptul că, pentru omul care vrea să dezvolte puterile şi facultăţile ce dormitează în el, nu există nici o oprelişte de a pătrunde în natură. Fiindcă ceea ce este material e o revelare a spiritului. Şi, după cum de jur împrejurul nostru există fiinţe pe care le putem percepe drept fiinţe îngrozitoare, dacă privim în lăuntricul lor, asemenea fiinţe există şi în natură. Omului îi scapă acest lucru numai prin faptul că îşi închide ochii în faţa lui. Cei care au ştiut ceva despre ştiinţa ocultă, ştiu şi acest lucru.

Goethe a auzit deja în tinereţe obiecţii ridicate împotriva tendinţei de a pătrunde în interiorul lucrurilor. El a auzit cuvintele naturalistului Haller [ Nota 59 ], care a spus: “În interiorul naturii nu pătrunde nici un spirit creat. Fericit cel căruia ea doar coaja exterioară i-o arată.” Goethe, care a îndrăznit să privească în interiorul naturii, ştia că omul e capabil să pătrundă pretutindeni în fiinţa naturii. De aceea, el s-a simţit mereu îndemnat să spună:

Noi trebuie mereu, privind natura,
Să fim atenţi la tot, ca şi la una.
Nimic nu e înăuntru, nimic nu e afară,
Căci ce e înăuntru, se află şi afară... [ Nota 60 ]

Şi, în felul lui specific, Goethe s-a ridicat încă şi la o vârstă foarte înaintată împotriva acestei afirmaţii, care limitează facultatea de cunoaştere umană. El a protestat împotriva ei prin cuvintele care sunt apte să atragă atenţia unui suflet asupra a ceea ce acţionează în viaţa practică din concepţia teosofică despre lume. Goethe a atras atenţia asupra acestui lucru, prin faptul că a amintit la o vârstă înaintată cuvintele lui Haller:

ÎN ORICE CAZ

Fizicianului

O, tu, filistinule! -
“Nici un spirit creat nu pătrunde.”
Mie şi fraţilor mei
Aşa un cuvânt
Să nu ni-l aduceţi aminte!
Noi gândim: peste tot,
Suntem în interior, nu afară.
“Fericit cel căruia ea îi arată
Doar coaja exterioară!”
De ani şaizeci aud acest cuvânt rostit,
Şi tot înjur, dar pe ascuns şi mai ferit;
Îmi zic atunci, a mia oară:
Natura dă cu bucurie, că-i bogată;
Dar ea nici sâmbure,
Nici coajă n-are,
Ci e în toate deodată.
Numai pe tine cel mai des te-ncearcă,
Dacă eşti sâmbure sau coajă seacă.