Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


VII

BĂRBAT, FEMEIE ŞI COPIL ÎN LUMINA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

(Notiţe luate de un participant) [ Nota 61 ]

Berlin, 9 ianuarie 1908

Ştiinţa spirituală nu este doar ceva care oferă satisfacerea curiozităţii, sau, mai nobil exprimat, satisfacerea instinctului de cercetător al omului. Ea trebuie să-i dea omului, totodată, un impuls pentru viaţă şi pentru activitate. Din ceea ce ne oferă ştiinţa spirituală trebuie să ne vină, în ultimă instanţă, siguranţă şi mulţumire în viaţă, destoinicie în faptele noastre şi în îndeplinirea sarcinilor noastre.

Copilul stă ca o enigmă vie în faţa ochilor noştri. Prejudecăţile din multe ramuri ale vieţii mai pot fi îndreptate uneori, dar prejudecăţile din munca de educare a copilului au de cele mai multe ori efecte distrugătoare şi adesea nici nu mai pot fi îndreptate.

În triada bărbat, femeie şi copil ne apare, dintr-un anumit punct de vedere, întreaga omenire. În copil există multe lucruri moştenite de la bărbat şi femeie. Aici intervine, aşadar, problema eredităţii, care cuprinde până la un anumit punct şi enigma destinului. Ce a primit copilul de la strămoşii lui? Studiaţi, de exemplu, din acest punct de vedere, dramele lui Ibsen. În artă şi ştiinţă se pune peste tot problema eredităţii, pentru că oamenii simt semnificaţia şi importanţa ei practică. Dar aici noi nu avem voie să ne lăsăm amăgiţi de prejudecăţile care ne sunt sugerate în multe cazuri de faptele care ne ies în întâmpinare prin observarea vieţuitoarelor inferioare. Una dintre cele mai mari greşeli din acest domeniu constă în faptul că ceea ce arată observaţia şi experimentul la animale şi plante, sau ceea ce ştim din istoria strămoşilor noştri, e aplicat fără rezerve la omul actual. Ştiinţa spirituală recunoaşte ceea ce se înţelege în ştiinţă prin ereditate, dar ea se ridică de la aceste fapte la unele mai înalte, care ni se dezvăluie abia din direcţia aspectelor lumii spirituale. Căci există o ridicare pe trepte din ce în ce mai înalte în ceea ce priveşte legitatea. O legitate fundamentală domneşte în întreaga natură, în entităţile naturale şi în cele spirituale. Dar noi trebuie să ne ridicăm, cu modul nostru de a înţelege legile pe nişte tărâmuri inferioare, până la nişte legităţi care sunt valabile pe tărâmuri mai înalte. Trebuie să realizăm neapărat această ridicare pe trepte tot mai înalte.

În ce se transformă ereditatea pe tărâmurile mai înalte? Răspunsul la această întrebare ne va insufla respect faţă de omul în devenire. Există o deosebire uriaşă între fiinţele inferioare şi om. Deosebirea fundamentală dintre om şi alte fiinţe constă în următoarele: Tot ceea ce ne interesează la animal este cuprins în noţiunea genului sau a speciei. La animale nu avem acelaşi respect faţă de individ ca în cazul omului. Descrierea unui leu este descrierea speciei leilor. Aici precumpăneşte ceea ce e caracteristic speciei. La om precumpăneşte însă individualitatea. De aceea este posibil să scriem biografia oricărui om, chiar şi a celui mai simplu. În acest fapt zac ascunse foarte multe lucruri, în primul rând faptul că omul este un gen, o specie în sine, în fiecare individ în parte. În om locuieşte ceva care înseamnă la fel de mult ca o întreagă specie animală.

De aici rezultă pentru noi legea reîncarnării sufletului. Individul uman nu poate fi înţeles deloc prin studierea strămoşilor săi. Unele însuşiri exterioare mai pot fi atribuite, eventual, strămoşilor, dar nu ceea ce ţine de fiinţa cea mai proprie a unui individ uman. La fel de puţin putem deduce individualitatea speciei unei anumite fiinţe animale din caracteristicile strămoşilor săi.

Cauzele apariţiei unei fiinţe vii trebuie să provină întotdeauna din ceva viu. În urmă cu nu prea multe secole se credea în zămislirea originară, de exemplu, se credea că din nămolul râurilor s-ar putea naşte nişte animale vii. Sufletul omului nu e făcut din tot felul de însuşiri asamblate la un loc, pe cât de puţin un vierme e făcut din anumite substanţe anorganice, aşa cum se credea odinioară. Sufletul provine întotdeauna din suflet; şi sufletul care locuieşte astăzi într-un om provine dintr-o existenţă sufletească anterioară. El este o reîncarnare, şi nu un conglomerat de însuşiri venite pe linia paternă şi pe linia maternă. Din acest punct de vedere ne propunem să studiem bărbatul, femeia şi copilul.

Ceea ce apare drept baza mai profundă, drept individualitatea copilului, este ceea ce se integrează, ca suflet, în corporalitate, după ce a dus între timp o altă existenţă. Bărbatul şi femeia trebuie să-i dea copilului doar un înveliş. Prin aceasta nu diminuăm cu nimic valoarea iubirii materne şi paterne. Individualitatea unui om există deja cu mult timp înainte de actul sexual al părinţilor. Un fel de iubire inconştientă îl conduce pe copil spre aceşti părinţi anume şi îi determină pe aceştia să zămislească. Şi cei doi zămislitori aduc apoi în întâmpinarea copilului, drept răspuns la iubirea lui, iubirea lor părintească.

Pentru anumite fiinţe, moartea şi iubirea sunt strâns legate. Unele animale mor după actul împerecherii. Asemenea fiinţe ne trimit spre adâncurile legăturilor dintre fiinţele vii din Univers şi, de asemenea, spre realitatea iubirii. Pentru om, iubirea este ceva prin care el îşi dedică existenţa sa individuală întregii existenţe. Ea nu e doar acel lucru cântat în mod abstract de poeţi, ci o putere care străbate întreaga natură. Prin iubire, individul se autodepăşeşte. La fiinţele mai desăvârşite, ea e o ridicare a vieţii pe o treaptă mai înaltă.

Fiinţa cea mai individuală e omul. Importanţa individului şi a iubirii poate fi înţeleasă pe deplin numai prin studierea entităţii umane, aşa cum ne este dată ea prin ştiinţa spirituală. După ştiinţa spirituală, trupul fizic nu e decât un veşmânt al întregii existenţe umane. Trupul eteric, omul îl are în comun cu ceea ce trăieşte drept animal şi plantă. Trupul astral, pe care îl au şi animalele, cuprinde tot ce ţine de viaţa sufletească, de la instinctul cel mai de jos şi până sus, la ideile morale cele mai înalte.

Dar puterea Eului o posedă numai el, ca om, motiv pentru care poate fi considerat coroana creaţiunii. A simţit profunzimea acestui cuvânt, “eu”, acea personalitate care a spus: Eul este ceea ce este, a fost şi va fi. O adevărată cunoaştere a Eului e forma cea mai înaltă a cunoaşterii în cadrul existenţei. În dosul “imaginii voalate de la Sais” se află cunoaşterea Eului. “Vălul meu încă nu l-a ridicat nici un muritor.” Adevărata cunoaştere a Eului e accesibilă numai acelei puteri din om care e nemuritoare. Numai suprasensibilul din om cunoaşte ceea ce e nemuritor. Aşadar, ceea ce e muritor în noi nu poate ridica vălul zeiţei.

Un romantic german a spus cu îndrăzneală: Dacă nici un muritor nu poate ridica vălul zeiţei, atunci trebuie să devenim nemuritori! [ Nota 62 ]

Până la schimbarea dinţilor, copilul îşi formează trupul fizic. Omul creşte apoi, fireşte, în continuare, dar această creştere nu e decât o mărire a formei, o extindere a formei pe care el a primit-o până la şapte ani. Aici avem un mijloc important de reglementare pentru educaţie. Până în acest moment, noi trebuie să dezvoltăm în special forma fizică a copilului. Dacă nu facem acest lucru, am omis ceva pentru întreaga viaţă a omului respectiv. În cea de a doua perioadă, până la pubertate, se dezvoltă trupul eteric. În perioada anterioară, acesta, bineînţeles, n-a fost inactiv. Dar până la schimbarea dinţilor acest trup eteric e închis într-un fel de înveliş matern. Abia din acest moment el devine liber şi se poate dezvolta. La pubertate a fost atins un punct final în dezvoltarea trupului eteric şi de acum înainte devine liberă dezvoltarea trupului astral. Şi mai târziu începe dezvoltarea Eului.

Rezultă, aşadar, o altă imagine pentru procesul ereditar al părţii fizice, o alta pentru trupul eteric şi iarăşi o alta pentru trupul astral.

Ceea ce aduce omul cu sine, ca moştenire, de la strămoşii lui, îşi are sediul în trupul fizic şi în trupul eteric. Până la pubertate, aceste însuşiri moştenite pe cale ereditară ajung să fie cu totul vizibile. Dar pe urmă începe dezvoltarea individualităţii unice a omului, şi acest lucru se exprimă în sentimentul de iubire. Anumite specii de animale mor în timpul actului iubirii, din cauză că aici entitatea lor încetează şi existenţa lor individuală s-a sfârşit. Cu cât individualitatea unei fiinţe se află pe o treaptă de dezvoltare mai înaltă, cu atât mai departe o ia cu sine dincolo de pubertate, ca pe ceva nepieritor. În realitate, aici sunt nişte treceri multiple. Astfel, omul îşi trece viaţa lăuntrică dincolo de ceea ce ţine numai de specie.

Poate că o comparaţie între om şi piatră ne va ajuta să înţelegem cel mai bine despre ce e vorba aici: În cristal, formele exterioare care l-au plăsmuit ajung la capătul lor. Ele nu mai imprimă nimic interiorului rocii. La plantă, esenţialul nu constă într-o mărire a formei, ci numai într-un fel de repetare a principiului formei, aşa cum a arătat Goethe [ Nota 63 ]. Ceea ce şi-a cucerit omul pe nişte trepte anterioare, e manifestat acum de el drept efect al lucrării Eului. După cum planta îşi caută în sol şi îşi scoate din el materialele necesare construirii trupului ei, omul tânăr îşi caută în părinţii lui solul necesar pentru construirea fiinţei lui corporale.

Aici, reprezentările ştiinţei oculte devin în mod nemijlocit voinţă, în sentimente, viaţă. Noi trebuie să respectăm în sensul cel mai profund dreptul individualităţii copilului. Omul se situează în alt fel faţă de generaţia următoare, dacă vede lucrurile în această lumină.

Ştiinţele naturii spun aici: De la principiul masculin, în embrion trece un anumit număr de însuşiri, tot aşa de la partea feminină, de la ovul. Amândouă aceste grupe de însuşiri trebuie că se amestecă în embrion. Şi astfel este evitată revenirea veşnică a mereu aceloraşi însuşiri. Acesta este motivul amestecării însuşirilor masculine şi feminine în embrion. Aici este esenţialul, în economia naturii.

Dar în privinţa sufletului, ştiinţele naturii sunt lucrul cel mai superstiţios care poate exista. O spune şi Schopenhauer, într-o străfulgerare genială: Ceea ce vrea să intre în existenţă face să se întâlnească, în iubire, individualităţile celor două sexe umane [ Nota 64 ]. Aşa ceva ne învaţă, în ultimă instanţă, şi ştiinţa spirituală. Oamenii sunt făcuţi să se întâlnească întru procreare, de-a lungul generaţiilor viitorului. Când îl privim astfel pe fiecare copil, nu avem nici un drept să-i impunem propria noastră fire. Educatorul adevărat poate stimula evoluţia unui copil numai până în punctul unde a învăţat el însuşi, în fiinţa lui. Copilul este cel mai mare dascăl al educatorului.

Dacă educatorul dezleagă în mod temeinic această enigmă care îi e dată prin copil, el e cel mai bun educator. Cine pătrunde asemenea concepţii cu întreg sufletul, acela simte cum ele se transformă în respect faţă de entitatea copilului şi trezesc veneraţie faţă de ceea ce creşte şi devine aici. Această atitudine se extinde, transformându-se în datorii faţă de întreaga generaţie în devenire. Noi, oamenii adulţi, suntem pentru generaţia în devenire ca un fel de sol matern din care ea se dezvoltă. Noi trebuie să-i dăm copilului cele de care el are nevoie pentru viaţă, dar nu ne este îngăduit să-l constrângem pentru a-l forma conform cu propria noastră imagine, trebuie să-i lăsăm o libertate în dezvoltarea lui şi s-o respectăm. A respecta această libertate în fiinţa care există abia sub formă embrionară, aceasta este o misiune mult mai importantă pentru om decât respectarea libertăţii a ceea ce există deja. Ştiinţa spirituală este o educatoare justă în sensul acestui respect şi al acestei veneraţii. Ea ne arată suprasensibilul şi realităţile pe care le pun în mişcare, dintr-un trecut străvechi, nişte entităţi spirituale, pentru a construi lumea şi pentru a ajuta prin aceasta omenirii. Cunoaşterea a ceea ce a fost ieri ne dă posibilitatea de a găsi rezolvări satisfăcătoare şi pentru problemele de astăzi. Activitatea noastră din prezent trebuie să respecte libertatea suprasensibilului în dezvoltare. Deviza noastră trebuie să fie: Libertatea suprasensibilului în lumea sensibilă!

În felul acesta, noi ajutăm omenirii să înainteze spre un viitor benefic pentru noi şi care va reprezenta un fel de stare divină. Dacă ni s-a deschis în prezent ochiul pentru realitatea suprasensibilă, atunci vom ajunge să înţelegem trecutul şi din el vom învăţa ceea ce ne este folositor pentru viitor şi ceea ce trebuie să facem în viitor.

De Ieri îţi stă deschis şi clar,
Pe Azi de-l faci în libertate,
Atunci un Mâine poţi spera
La fel de fericit în toate. [ Nota 65 ]