Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


VIII

SUFLETUL ANIMALELOR ÎN LUMINA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

Berlin, 23 ianuarie 1908

Chiar dacă rămâne ca adevăr veşnic acea chemare, adresată celei mai lăuntrice fiinţe umane, care era scrisă pe frontispiciul vestitului templu grec: Cunoaşte-te pe tine însuţi! – chiar dacă acesta trebuie să rămână firul călăuzitor pentru întreaga gândire, cercetare şi simţire, omul simte, totuşi, curând, dacă priveşte cu ochi lipsit de prejudecăţi spre lume şi spre el însuşi, că autocunoaşterea nu poate fi exclusiv o privire spre lăuntric, o holbare a ochilor spre interiorul propriei sale fiinţe, o oglindire încântată de sine a acestei fiinţe proprii, că autocunoaşterea adevărată trebuie să-i vină omului prin studierea lumii mari şi a entităţilor ei.

Ceea ce există de jur împrejurul nostru, ceea ce e mai mult sau mai puţin înrudit cu noi, legat de noi, faţă de care ne simţim mari sau mici –, toate acestea ne dau, dacă le înţelegem în mod just, şi cunoaşterea de sine justă, în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, oamenii au simţit întotdeauna cât de important este pentru cunoaşterea omului ca el să ştie ce este cu acele creaturi care, pe scara vieţii, mergând în jos, sunt cel mai aproape de el: cunoaşterea fiinţei propriu-zise, cunoaşterea vieţii interioare a animalelor. Dacă omul îşi plimbă privirile peste întreaga bogăţie de forme animale existente, fiecare îi oferă ceva deosebit, plăsmuit ca formă separată. Dacă se priveşte pe sine, chiar la o privire superficială, el găseşte că tot ceea ce vede repartizat la diferitele animale există şi în el, dar adus la o anumită armonie. Când priveşte ceea ce îl înconjoară în regnul animal din lumea exterioară, toate acestea pot să-l zăpăcească, aş zice, astfel încât el e nevoit să facă mai întâi nişte delimitări, ca să le pună în ordine. Şi poate face acest lucru cel mai bine dacă priveşte totul în marele cerc al vieţii animale. Dar, ca multe alte lucruri din domeniul cunoaşterii umane, şi concepţiile oamenilor în legătură cu animalele au depins de felul cum simţea omul într-o anumită epocă şi în anumite condiţii.

Chiar în imediata noastră apropiere constatăm cât de diferit se raportează oamenii la aceste creaturi înrudite cu ei. Vedem cum unul vrea să vadă în animale ceva care e situat, din punct de vedere sufletesc-spiritual, cât se poate de aproape de om. Şi vedem cum alţii nu obosesc să tot sublinieze marea distanţă chiar dintre animalele superioare şi om. Vedem cum asemenea deosebiri se exprimă şi în comportamentul moral. Vedem cum unul face dintr-un animal sau altul un prieten drag, în cel mai adevărat sens al cuvântului, cum el se comportă faţă de serviciile aduse de animal aproape ca faţă de un om, cum îi dăruieşte iubire, încredere, prietenie. Şi vedem, pe de altă parte, cum anumiţi oameni simt o repulsie cu totul deosebită faţă de unele animale sau faţă de altele. Vedem cum, parcă dintr-un imbold etic, unul, care se simte mai mult decât numai un cercetător, atrage mereu şi mereu atenţia asupra asemănării dintre animalele superioare, cu felul lor de a se manifesta, şi om. Vedem astfel cum maimuţele fac lucruri ce amintesc de însuşirile sufleteşti şi spirituale ale oamenilor. Dar vedem, de asemenea, cum alţii văd în animalele situate cel mai sus pe scara vieţuitoarelor un fel de caricatură a modului uman de a acţiona, văzând cum nişte porniri şi instincte care în om există sub o formă estompată, într-o măsură mai mare sau mai mică, la aceste animale superioare apar sub o formă brută, nemascată, neînnobilată, astfel că îl copleşeşte un fel de ruşine. Vedem cum simţirea şi gândirea materialistă, mai ales în epoca recent încheiată, nu obosesc să sublinieze că tot ceea ce poate exterioriza sufletul uman, toate lucrurile la care se poate înălţa sufletul uman, există deja, măcar sub o formă schiţată, şi la animale, că vedem la ele manifestările vorbirii, râsului, sentimentului, al sentimentului moral. Ba unii mai cred că găsesc schiţate la animale, într-un anumit fel, şi urme ale simţirii religioase. Astfel, ei afirmă: Toate perfecţiunile pe care omul le posedă s-au dezvoltat cu încetul din diferite însuşiri care există deja la animale şi care la el numai s-au însumat, astfel că îl putem privi pe om doar ca pe un animal dezvoltat pe treapta cea mai înaltă, evoluat la maximum.

Alte epoci, care aveau o gândire mai puţin materialistă, n-au ştiut cum să mai scoată în evidenţă distanţa dintre om şi animal. Găsim, de exemplu, la Cartesius, care a trăit într-o epocă nu chiar atât de îndepărtată de a noastră, căci el a trăit între 1556-1650 şi e considerat adeseori întemeietorul filosofiei moderne, găsim la el o concepţie ciudată despre animale [ Nota 66 ]. El neagă că animalele ar avea vreuna dintre însuşirile care fac, de fapt, ca omul să fie om: raţiune, intelect, tot ceea ce subsumăm conceptului de suflet raţional. El consideră că animalul e un fel de automat. Diferitele excitaţii exterioare îl fac să se mişte şi tot ceea ce apare la animale este o reacţie la aceste excitaţii. Astfel că el priveşte animalul ca pe ceva nu prea diferit de o maşină vie superioară foarte complicată.

Şi, într-adevăr, cine priveşte cu un ochi netulburat de prejudecăţi lumea animalelor de jur împrejurul nostru, acela uşor va putea simţi dificultăţile legate de aprecierea animalului şi va putea privi, ca să zicem aşa, în interiorul unei fiinţe care, ce-i drept, e înrudită cu noi, dar care, dintr-un anumit punct de vedere, e situată, totuşi, departe de noi. Dacă nu lăsăm ca privirea să ne fie tulburată de nici o părere preconcepută, vedem că o concepţie de felul celei a lui Cartesius nu poate rămâne în picioare. Vedem că, într-adevăr, chiar şi pentru o privire superficială, acele manifestări pe care la om le desemnăm drept raţionale, inteligente, sufleteşti, există foarte bine, într-un anumit sens, şi la animal. Mulţi indică drept caracteristică a animalelor acest lucru: inteligenţa sa, sufletescul său, sunt, într-un anumit sens, staţionare, pe când sufletescul omului e schimbător, în măsura în care pe om îl putem educa. Chiar dacă unii susţin acest lucru, nici el nu poate fi admis fără rezerve, nici măcar la o privire superficială. Dacă studiem animalele din jurul nostru, vedem cât de departe ajung anumite animale, situate aproape de om, în ceea ce priveşte inteligenţa, vedem ce memorie fidelă par să aibă câteodată unii câini. Nu e nevoie să intrăm în detaliile mai subtile ale acestor lucruri ce caracterizează sufletul animal, ci doar să atingem în treacăt nişte aspecte pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră le întâlnesc în viaţă în mod direct sau indirect. Cine nu ştie cât timp ţin minte unii câini unde şi-au ascuns ceva sau alte lucruri asemănătoare. Cine nu ştie că pisicile închise într-o cameră au deschis ele înseşi clanţa de la uşă, ca să poată ajunge în libertate. Ba chiar nu e deloc neadevărată afirmaţia că unii cai, după ce au fost duşi o dată la potcovar, ştiu drumul, astfel încât, dacă le cade vreo potcoavă, se duc la potcovar din propriu imbold. Cine observă asemenea lucruri, acela nu poate să nege faptul că în privinţa anumitor manifestări de inteligenţă, a anumitor activităţi sufleteşti, nu există decât un fel de deosebire calitativă, un fel de intensificare a facultăţilor sufleteşti, la oameni, comparativ cu acelea ale animalelor. Un mare număr de oameni va rezolva repede asemenea lucruri, conform unui cuvânt al lui Goethe, pe care nu trebuie să-l modificăm decât puţin, pentru cazul nostru: Acolo unde lipsesc nişte concepte serioase în privinţa regnului animal, se instalează la momentul potrivit cuvântul “instinct” [ Nota 67 ]. – “Instinct” este aşa, un nume generic, un adevărat talmeş-balmeş în care intră tot ceea ce nu înţelegem în viaţa pământească! Bineînţeles, foarte puţini oameni caută să ajungă la o reprezentare clară a acestor instincte mistice – în sensul rău al cuvântului. Dar aceasta ne obligă să pătrundem, totuşi, mai adânc în aceste lucruri. Dacă privim cu atenţie animalul, vom vedea că anumite însuşiri sufleteşti ale omului, cum sunt invidia, gelozia, iubirea, tendinţa de a se certa, tot felul de alte însuşiri, se întâlnesc şi la regnul animal, uneori într-o măsură mai redusă decât la om, alteori într-o măsură mai mare. Dacă studiem acest lucru, el ne obligă să privim problema ceva mai exact. Numai că au fost consemnate deja numeroase observaţii făcute asupra vieţii animale, în cele mai diferite moduri. Ceea ce în vremea lui Cartesius nu putea să-i fie cunoscut încă cercetătorului, este astăzi uşor accesibil, pentru că, în scopul de a se cunoaşte natura omului, a fost cercetată în toate direcţiile şi lumea animală, în mod ştiinţific exact. Ar putea să pară grotesc, dar cine cunoaşte animalele nu va găsi că e de mirare dacă, printr-o dresură făcută cu grijă, unii câini au fost aduşi până acolo unde, dacă li s-au pus în faţă nişte cărţi de joc pe care erau scrise anumite numere şi li s-a rostit cuvântul corespunzător unui număr, când s-au amestecat cărţile şi iarăşi au fost etalate în faţa lor şi s-a rostit cuvântul respectiv, ei au arătat cartea pe care era scris numărul rostit. Nu vreau să vorbesc despre omul care afirmă că a reuşit să ajungă să joace domino în toată regula cu câinii lui; când nu li se potrivea o piatră, ei dădeau din coadă în mod foarte semnificativ. Toate acestea sunt doar o accentuare a ceea ce fiecare dintre dumneavoastră cunoaşte.

Mai trebuie să atragem atenţia asupra faptului că animalului îi pot fi imprimate nişte însuşiri atât de adânc, încât ele rămân imprimate nu numai în animalul respectiv, ci şi în urmaşii lui. Anumite lucruri pe care le-a deprins un câine au fost regăsite la urmaşii lui, fără ca aceşti urmaşi să fi avut ocazia să înveţe aceste lucruri de la propriii lor părinţi. Chiar dacă urmaşii au fost luaţi imediat după naştere de la mama lor, însuşirile care au fost imprimate primului animal au reapărut la urmaşi. O însuşire exterioară care i-a fost transmisă animalului prin dresură s-a imprimat atât de adânc, încât ea a trecut în principiul ereditar şi s-a transmis, pur şi simplu, de la înaintaşi asupra urmaşului.

În orice caz, tuturor acestor lucruri, care nu pot fi contestate, li se opun anumiţi alţi factori, care, iarăşi, îl pot pune în încurcătură pe cel ce nu vrea să judece în mod pripit, ci temeinic. Să luăm un alt exemplu, doi câini care se obişnuiseră să plece împreună la vânătoare de şobolani. Cineva a vrut să-i împiedice pe aceşti doi câini să meargă mereu împreună la vânătoare de şobolani. Ei au fost închişi în două încăperi diferite. Acestea erau despărţite printr-o uşă închisă. S-a constatat că cel mai mic dintre câini s-a anunţat primul, lătrând. Pe urmă, cel mai mare a reuşit să deschidă clanţa. Acum, ei erau din nou împreună şi au putut ieşi să vâneze şobolani. S-a mai încercat ceva. Câinii au fost închişi din nou în cele două încăperi, dar clanţa de la uşă a fost legată cu o sfoară. Câinii iar au putut să se înţeleagă între ei. Şi acum, cel mic a fost şi mai îndrăzneţ; el şi-a dat seama că sfoara poate fi tăiată cu dinţii. Şi ei iar s-au întâlnit şi au plecat la vânătoare.

Acesta este un exemplu care ne poate duce la greşeala de a le atribui celor două animale o activitate a inteligenţei care merge foarte departe. Dar ea îşi are limitele ei. Cei doi câini au fost închişi încă o dată în cele două încăperi. Dar, de data aceasta, clanţa de la uşă a fost ascunsă cu ajutorul unei bucăţi de stofă, şi acum ei n-au mai putut ieşi împreună. Aşadar, vedem trasată o limită foarte clară. În ultimul caz, ar fi fost necesar ca unul dintre câini să fi tras concluzia că aici trebuie să se găsească o clanţă. Dar el nu putea vedea clanţa; înainte putuse vedea totul. Dar, pentru că n-a putut-o vedea, el nu şi-a dat seama că ea e acolo. Vedem foarte clar limita. Putem să ne luăm aici punctul de pornire şi să încercăm să aflăm unde se găseşte în acest caz o asemenea limită. Putem admira nespus de mult unele animale inferioare, în privinţa însuşirilor lor sufleteşti, şi putem fi uimiţi. Cine are simţul pentru a sesiza legitatea naturii, acela va admira construcţia realizată de o furnică, activitatea unei furnici, construcţia şi activitatea remarcabilă a albinelor, sau, dacă ne ducem la animalele mai evoluate, construcţia castorului ş.a.m.d. – Cine nu va admira în mod serios, la animalele mici, ceea ce arată ca o memorie, ca o inteligenţă, când vede cum unele insecte, furnicile, dacă vreţi, sau alte insecte asemănătoare, după ce au găsit un loc unde pot să ia ceva pentru construcţia lor, duc ceea ce pot căra la construcţia lor şi se întorc mereu acolo, ba le mai iau şi pe altele, ca să le ajute să care ceea ce mai lipseşte. Vedem aici cum activitatea inteligentă a animalelor regăseşte locul unde au cules o dată ceva. Vedem o activitate inteligentă, un fel de activitate raţională, în faptul că o furnică o ia pe alta să-i ajute. S-a obiectat că toate acestea nu trebuie să aibă la bază nimic altceva decât un soi de percepere subtilă a ceea ce există în locul respectiv. După ce a perceput o dată lucrurile aflate în locul respectiv, furnica poate să se deplaseze pe distanţe mari şi prin organul ei de percepţie fin ea e făcută să se întoarcă acolo, deoarece percepe. Anumiţi cercetători s-au străduit să elimine din aria cercetărilor asemenea obiecţii. Ei au pus furnicile în imposibilitatea de a găsi aceste lucruri, dacă totul ar depinde numai de percepţia senzorială, pentru că le-au pus acolo unde vântul bătea din direcţia opusă, făcând imposibile percepţia şi mirosul. Dar animalele au găsit din nou obiectele, astfel că cercetătorii s-au văzut îndreptăţiţi, după cum li se părea lor, să presupună că, într-adevăr, există un fel de facultate a amintirii, un fel de memorie, care îl mână mereu pe animal spre locul pe care şi l-a imprimat în acea memorie.

Dar şi aici există unele lucruri care, într-un anumit sens, ne pun în încurcătură. Vedem că animalele au un dar fin, precis conturat, de a face un lucru sau altul. Cine se adânceşte în asemenea subtilităţi, cum sunt cele care apar, să zicem, când o insectă trece în starea de crisalidă, cine vede cum sunt trase firele pe diferitele linii şi direcţii, cum e trasă aici o direcţie după alta, acela poate să recunoască în ceea ce face animalul un fel de geometrie, de aritmetică, la înţelegerea cărora omul se înalţă abia după o perioadă de învăţare foarte, foarte lungă. Adesea, asemenea lucruri sunt făcute cu atâta măiestrie, încât omul, cu geometria lui, nu e în stare, astăzi, nici pe departe, să le imite. Vedem, de exemplu, căsuţa din fagurele de miere, construită după figura hexagonului regulat. Sau chiar atunci când asemenea insecte ajung în situaţia de a trebui să-şi modifice construcţia sau, în general, activitatea, din cauză că au survenit nişte condiţii sau altele, constatăm că ele nu construiesc mai departe, după un şablon adoptat deja, ci se adaptează, adeseori în mod minunat, noilor condiţii. Vedem manifestându-se, în faţa anumitor moduri de cercetare, un fel de inteligenţă, când o asemenea insectă, o omidă, se închide sub formă de crisalidă şi apoi e tratată într-un anumit fel.

Aşa a încercat odată un cercetător [ Nota 68 ] să dea de urmele acestui fenomen şi el a observat următoarele: După ce a lăsat omida să toarcă firele pentru coconul ei şi ea torsese deja trei fire, a luat-o afară şi a pus-o într-o altă plasă, luată de la o altă insectă, care torsese şi ea diferite fire. Dar el scosese afară acele fire care existau deja. Animalul a luat-o de la început şi a tors iarăşi cele trei fire. Când animalul, după ce torsese până la trei fire, a fost luat afară şi pus într-o plasă la care fuseseră luate şase fire şi existau numai al şaptelea, al optulea şi al nouălea, fiind lăsate şi primul, al doilea şi al treilea, animalul a început să toarcă firul al cincilea, al şaselea şi al şaptelea; apoi s-a oprit iar. Remarcabil e însă faptul că animalul, după ce torsese şase fire şi fusese pus într-o plasă în care existau primele trei, a început să-l toarcă pe al doilea, apoi pe al treilea, pe al patrulea, al cincilea ş.a.m.d. – El se comportă ca un şcolar care a învăţat o poezie, care a spus primele trei strofe şi acum trebuie s-o spună pe a şaptea. Aşa e şi cu acest animal. El a văzut că primele trei fire există; dar nu s-a putut lua după acest lucru. Vedem, aşadar, că în activitatea animalelor domneşte un fel de mecanică.

Putem vedea aceasta şi dintr-un alt exemplu semnificativ: Există o insectă, numită viespea de nisip. Ea are o ciudăţenie: Iese din ascunzătoare, îşi caută o insectă oarecare, dar nu o duce direct în ascunzătoare, ci o lasă la intrare. Apoi intră înăuntru şi cercetează dacă totul e în ordine; pe urmă se duce să ia insecta şi să o pună înăuntru. Putem considera că acesta este un procedeu foarte inteligent. – Dar lucrul poate evolua şi în felul următor: Imaginaţi-vă că aveţi faţă de această viespe obrăznicia de a-i lua prada şi de a o depune în afara ascunzătorii; la o distanţă mare de ea. Animalul se întoarce, caută prada şi o găseşte. Acum, iar se duce până la intrarea în ascunzătoare, cercetează interiorul ei încă o dată şi abia acum pune acolo prada capturată. Dacă faceţi acest lucru în mod şi mai amănunţit, luându-i încă o dată insecta, ea o readuce în faţa ascunzătorii, intră iar înăuntru ş.a.m.d. – Dacă faceţi aceasta de patruzeci de ori, şi ea va repeta procedura de patruzeci de ori. Vă daţi seama: viespea nu reuşeşte să tragă concluzia că în ascunzătoare totul e în ordine, nu mai e necesar să verific. Am putea da o mie de alte asemenea exemple.

În orice caz, ştiinţele naturii au traversat o epocă în care au crezut că o scot la capăt cu acela care le pune asemenea probleme numai rostind cuvintele: luptă pentru existenţă. Oricât de ciudat ar părea pentru unii gânditori lipsiţi de prejudecăţi, aceşti naturalişti îşi spuneau: Un animal şi-a cucerit aceste instincte din anumite motive, înainte animalul nu le avea deloc. Dar poate că o dată un asemenea animal a săvârşit o acţiune care era utilă pentru viaţa sa. Prin faptul că animalul a săvârşit acea acţiune utilă, el a putut să o includă printre condiţiile de viaţă care îi erau favorabile. Celelalte, care s-au arătat mai puţin utile, au dispărut treptat, treptat. La animalele care săvârşiseră nişte acţiuni favorabile, asemenea impulsuri spre acţiune s-au transmis pe cale ereditară, ele au devenit deprinderi, instincte şi ceea ce vedem în sfera de viaţă a instinctelor. Veţi admite că dacă aplicăm asupra lumii animale, cu o privire lipsită de prejudecăţi, acest principiu, conform căruia în cursul evoluţiei, în cadrul luptei pentru existenţă, animalele şi-au însuşit nişte instincte utile, vor reieşi unele aspecte. Foarte plauzibil este pentru unii să spună: Strămoşii şi-au însuşit cândva o deprindere etc.; ea s-a transmis prin ereditate asupra urmaşilor. Animalele care au făcut ceva util, au rezistat în lupta pentru existenţă, celelalte au pierit. De aceea au rămas numai cele înzestrate cu instincte utile.

Dacă aplicăm însă această idee la întreaga natură, vom găsi unele lucruri care nu pot rezista în faţa unei asemenea concepţii, fiindcă trebuie să ne întrebăm ce formă de utilitate stă la baza instinctelor pe care le au anumite insecte, care, dacă văd o flacără, se aruncă în ea şi mor în acest fel. Sau ce formă de adaptare favorabilă în lupta pentru existenţă stă la baza faptului că anumite animale domestice, de exemplu caii şi vitele, se comportă tot aşa? Dacă îi scoatem afară din foc, vedem cum se aruncă mereu în el. Putem face şi această observaţie. Acesta e un aspect.

Dar nici cu celălalt aspect nu ajungem foarte departe pe baza acestui principiu al instinctului, dacă scoatem în evidenţă faptul că animalele au dobândit nişte însuşiri şi le transmit urmaşilor, pe cale ereditară. Dacă vrem să aplicăm acest principiu albinelor, de exemplu, atunci trebuie să ne fie clar un lucru. Dumneavoastră ştiţi că aici facem distincţie între regină, trântori şi albinele lucrătoare. Fiecare categorie are caracteristicile ei, care dă albinelor capacitatea de a-şi aduce la îndeplinire misiunea în stup şi în cadrul vieţii albinelor. De-a lungul multor generaţii, în viaţa albinelor apar mereu aceste albine lucrătoare, având anumite caracteristici, pe care trântorii şi regina nu le au. Acum se pune întrebarea: Oare aceste însuşiri pot fi transmise prin ereditate? Aşa ceva e imposibil, fiindcă tocmai albinele lucrătoare sunt sterile. Procesul de reproducere e asigurat de cei ce nu posedă caracteristicile albinelor lucrătoare. Mereu-mereu regina dă naştere unor albine lucrătoare având însuşiri pe care regina nu le are. Vedem astfel că simpla teorie materialistă a originii speciilor şi teoria care vorbeşte despre lupta pentru existenţă se contrazic în cele mai diverse moduri, că ele ajung, inevitabil, să se încâlcească în contradicţii. Am putea să înmulţim înmiit aceste câteva exemple din viaţa animalelor, dar n-o vom face. Ele vorbesc toate – oricât le-aţi înmulţi – în favoarea unuia şi aceluiaşi lucru.

Acele însuşiri pe care le cunoaştem drept însuşiri ale sufletului uman le veţi găsi întru câtva în sfera lumii animale – sub o formă mai estompată sau mai accentuată, dar aceasta este o altă problemă –, oricum, le regăsim. Găsim, de asemenea, anumite manifestări, care pot fi considerate manifestări ale inteligenţei, manifestări ale unei anumite activităţi raţionale. Dar este oare necesar – şi aceasta e marea întrebare – să ajungem la explicaţia materialistă conform căreia tot ceea ce există în om drept conţinut al sufletului său nu e altceva decât o metamorfoză, o formă superioară a ceea ce găsim în lumea animală? Oare aceste trăsături înrudite din sufletul animalului şi din sufletul omului sunt o dovadă a faptului că omul nu e altceva decât un fel de animal superior? Răspunsul la această întrebare nu poate fi dat decât de către ştiinţa spirituală.

Ştiinţa spirituală priveşte cu un ochi netulburat de idei preconcepute toate trăsăturile înrudite care apar la om şi în lumea animală, dar, dat fiind faptul că ea nu se opreşte la ceea ce oferă lumea simţurilor, ci merge mai departe, până la temelia spirituală a existenţei, ea e în măsură să arate prăpastia adâncă existentă între om şi animal. Ceea ce îl deosebeşte pe om de animal a fost subliniat deja, dintr-un anumit punct de vedere, în conferinţele precedente, mai ales în ultima. Ştiinţa spirituală şi-ar închide singură ochii în faţa realităţii, dacă ar vrea să nege că animalul are un suflet. În sensul ştiinţei spirituale, animalul are un suflet, ca şi omul. Dar el are acest suflet într-un alt mod. Deja în ultima conferinţă, când, vorbind despre bărbat, femeie şi copil, ne-am adus în faţa ochilor concepţia despre vieţile pământeşti succesive, am avut ocazia să atragem atenţia asupra marii deosebiri dintre omul individual şi animalul individual. Ca să repetăm pe scurt: Exact acel volum de interes pe care ni-l stârneşte o fiinţă umană individuală, în dezvoltarea sa de la naştere şi până la moarte, ni-l stârneşte o întreagă specie animală. Omul este, ca individualitate, o specie în sine. Ceea ce avem în cazul leului, să zicem, drept tată, fiu, nepot, strănepot, toate acestea au în comun atât de multe lucruri, încât pe noi ne interesează leul ca gen sau ca specie, ca acest tip anume, exact, numai, în aceeaşi măsură în care ne interesează individualitatea umană particulară, omul individual. De aceea, numai omul are o biografie în adevăratul sens al cuvântului şi această biografie este pentru fiecare om individual exact ceea ce este pentru animal descrierea speciei. Am amintit deja ultima oară că anumiţi oameni – “taţi ai câinilor” sau “mame ale pisicilor” – au aici ceva de obiectat. Ei spun că ar putea să schiţeze o biografie a pisicii lor, a câinelui lor, exact aşa cum se scrie biografia unui om. Dar eu am spus deja că un dascăl a cerut copiilor de la şcoală să scrie biografia tocului lor de scris! Prin comparaţie, se poate face orice, dar nu aceasta este esenţialul. Problema trebuie privită fără idei preconcepute. Şi, dacă vă adânciţi cu adevărat în această problemă, veţi vedea că există întotdeauna anumite detalii, anumite particularităţi. Şi un toc de scris are particularităţile lui, prin care se deosebeşte de alte tocuri de scris. Dar nu aceasta este esenţialul. Esenţialul este valoarea lăuntrică a fiinţei respective, esenţialul este că, într-adevăr, fiinţa individuală, dacă are o natură sănătoasă, ne solicită interesul în acelaşi sens ca şi o întreagă specie animală.

Aceasta este, în primă instanţă, doar o atragere de atenţie logică asupra a ceea ce ştiinţa spirituală vă indică drept particularitate a aşa-numitului suflet animal. În ştiinţa spirituală, noi vorbim, în cazul omului, de sufletul individual, iar la animal, despre un suflet-grup, suflet al genului, suflet al speciei sau suflet al tipului. Adică, exact acelaşi lucru pe care îl atribuim omului individual, ceea ce e conţinut în omul individual, cuprins între limitele date de pielea sa, îl atribuim întregii specii animale, drept suflet. Noi căutăm sufletul omului în el, în om; şi, în calitate de cercetători spirituali, noi căutăm sufletul animalului în afara animalului, oricât de grotesc ar părea acest lucru. Tocmai pentru că noi ne adâncim cu exactitate în fenomene, suntem conduşi spre contemplarea unor nivele ale existenţei superioare nivelului fizic. Eu am atras atenţia asupra faptului că, exact la fel cum de jur împrejurul orbului există lumină, culori, strălucire, în jurul omului care nu are decât percepţii fizice există o lume spirituală, în care există entităţi spirituale. În momentul în care sunt deschise organele de percepţie sau de cunoaştere spirituală, el vede de jur împrejurul lui o nouă lume de fapte şi entităţi, exact la fel cum orbul din naştere, după ce a fost operat, ajunge să poată vedea, astfel încât lumina, culoarea şi strălucirea pe care înainte nu le putea percepe, dar existau, totuşi, de jur împrejurul lui, apar pentru el ca lume nouă.

Sufletul individual al omului a coborât dintr-o lume superioară în trupul fizic. El nu e de natură fizică, dar a coborât până în lumea fizică. El pătrunde cu jarul lui trupul fizic şi îl spiritualizează. Sufletul animalului, care este un fel de suflet al genului, al tipului sau al speciei, nu poate fi întâlnit ca suflet, în calitate de creatură individuală, în lumea fizică. Dar apoi, după ce ochii spirituali ai omului au fost deschişi, ei dau de sufletul animal. Atunci, ei întâlnesc această creatură rotunjită în sine, la fel cum întâlniţi sufletul uman individual în omul individual, când ajungeţi să-l cunoaşteţi pe acel om. Acea lume care se deschide în mod nemijlocit, când se deschid primele organe de cunoaştere, noi o numim lume astrală, şi aceasta din motive pe care le vom discuta în cursul conferinţelor următoare.

La fel cum în lumea fizică întâlnim individualităţi umane rotunjite în sine, în lumea astrală întâlnim entităţi de natură sufletească rotunjite în sine, numai că de aceste suflete-grup ţin întregi grupe de animale – grupe de animale de acelaşi fel. Dacă e să explic aceasta cu ajutorul unei comparaţii, vă rog să vă imaginaţi că eu stau în faţa dumneavoastră, dar în faţa mea se află un perete, în aşa fel încât dumneavoastră nu mă puteţi vedea, un perete cu găuri atât de mari încât aş putea să-mi vâr în ele cele zece degete. Atunci, dumneavoastră vedeţi cele zece degete, dar pe mine nu mă vedeţi. Totuşi, din experienţă, dumneavoastră ştiţi că pe aici pe undeva trebuie să fie un om, căruia îi aparţin cele zece degete. Dacă străpungeţi peretele, îl descoperiţi pe omul respectiv. Într-un raport asemănător se află cercetătorul spiritual faţă de lumea superioară. El vede în lumea fizică nişte indivizi animali diferiţi, dar alcătuiţi în acest fel, de exemplu, lei, tigri, maimuţe ş.a.m.d. Pentru el, acestea sunt nişte animale individuale, care nu ţin de un trup fizic comun, dar aparţin unei fiinţe sufleteşti comune. Peretele care acoperă aceste fiinţe sufleteşti este, pur şi simplu, peretele care constituie graniţa dintre lumea fizică şi lumea astrală. Indiferent unde se află diverşii lei individuali, indiferent că unul se află în Africa, altul în Europa, în menajeriile europene, nu aceasta este esenţialul. Exact la fel cum liniile de unire de la cele zece degete ale mele duc la om, liniile de unire individuale ale animalelor individuale duc la sufletul-grup. Oriunde a existat vreodată o ştiinţă spirituală, deosebirea dintre om şi animal a fost făcută în sensul că ceea ce pentru animal se mai află încă într-o lume spirituală, într-o lume suprasensibilă, şi care, revelându-se, întinde parcă un braţ în lumea fizică, la om a intrat în trup. În faptul că omul ia în stăpânire, în individualitatea lui, acest ceva, constă evoluţia lui mai înaltă, astfel că nu trebuie să ne mirăm dacă diferitele animale concrete au manifestări de inteligenţă. La fel cum dumneavoastră vedeţi manifestări de inteligenţă la mâinile mele, dacă eu le întind prin găurile din perete, la fel cum vedeţi că ele apucă un obiect sau altul, tot aşa puteţi vedea cum albinele individuale, animalele individuale, în general, fac un lucru sau altul. Dar factorul propriu-zis activ n-a coborât deloc în lumea fizică. Factorul activ îl foloseşte pe animal ca pe un organ, ca pe un mădular pe care îl întinde până în lumea fizică.

Dacă punem la bază acest gând, multe lucruri din lume ni se explică. Tocmai cu ocazia unui asemenea lucru puteţi vedea mereu: la majoritatea oamenilor din epoca prezentă, ochii spirituali, organele de cunoaştere superioare, încă nu s-au deschis. Prin urmare, ei nu se pot convinge de faptul că în lumea spirituală există suflete animale rotunjite în sine, care îşi trimit jos, în diferitele animale concrete, organele lor mult mai fine. Dar dumneavoastră vă mai puteţi spune încă ceva. Puteţi presupune că ideile văzătorului, care par cu totul smintite, sunt adevărate şi, dacă le acceptaţi în mod ipotetic, veţi constata că aici, în lume, ceva devine inteligibil pentru noi. Ei bine, hai să studiem unul dintre exemple pe baza acestei premise. Să luăm, de exemplu, viespea de nisip, care, ca organ executor, îşi ia prada, o pune în faţa ascunzătorii, apoi se duce înăuntru şi o ia din nou. La baza acestui fapt se află inteligenţă, chiar dacă nu aceeaşi inteligenţă care stă la baza inteligenţei degetului arătător. Acum, dacă, într-un caz concret, animalul ar putea greşi cu acţiunea lui, ordinea ar putea fi menţinută întru câtva de către “autoritatea centrală”, de către sufletul-grup? Nu! Numai datorită faptului că în instanţa centrală, în sufletul-grup, există inteligenţă şi că aceasta, în fiecare caz concret, nu e lăsată în seama animalului individual, este posibil ca înţelepciunea să domnească în întregul regn animal. Acolo sus, unde se află sufletul-grup, acolo domneşte înţelepciunea. De aceea, noi vedem pretutindeni, acolo unde intră în considerare acest suflet-grup, unde trebuie să apară modificări în raport cu condiţiile exterioare, că el chiar intervine. Dacă esenţialul este că spiritualul animalului corespunde intenţiilor speciei, atunci animalul se află ca într-o masă globală. Dacă dumneavoastră aţi lăsa în seama fiecărui soldat ce să facă şi ce să nu facă, ar putea lua naştere ceva uimitor, o acţiune unitară. Nu e necesar ca, tocmai din cauza unităţii, individul să fie nevoit să facă lucruri greşite? Gândiţi bine, până la capăt, această idee şi veţi constata că aparenta contradicţie se rezolvă chiar şi acolo unde musculiţa se aruncă în flacără şi îşi găseşte moartea. În cazul concret-individual, aceasta duce la moarte, dar în mare, aceasta foloseşte speciei.

Vedem astfel că asupra animalelor sunt răspândite facultăţi şi însuşiri, înţelepciune şi inteligenţă. Vedem că şi la baza fiinţei umane se află înţelepciune. Şi animalul o are. Puneţi-vă întrebarea cu privire la memorie: omul o are. Puneţi-vă întrebarea în cazul animalului; acum trebuie să inversaţi situaţia şi să spuneţi că memoria “are” animalul, puterea de reprezentare “are” animalul. Animalul e posedat de către puterea de reprezentare, e posedat de către memorie. Animalul este un mădular al unei fiinţe superioare, care posedă memorie şi putere de reprezentare. Animalul este împins de către sufletul-grup, mai înţelept, aflat în dosul lui, care nu se află în interiorul animalului individual. Dar cum stau lucrurile cu domesticirea animalelor ş.a.m.d.? Având la bază aceste premise, vă puteţi explica lucrurile foarte bine. Noi ne exersăm o mână drept mână individuală. Exersând-o ca mână individuală, noi trebuie să aducem în scenă anumite activităţi ale organului nostru central. Dar, pe lângă aceasta, mâna trebuie exersată şi, dacă mâna este exersată, atunci exerciţiul va rămâne, ca deprindere, legat de mână. Tot astfel, noi ştim, în orice caz, dacă îngrijim şi educăm un animal concret-individual, că acest animal concret-individual progresează, într-un anumit fel, ca şi membrul individual. Dar el îşi trimite reacţia de răspuns spre instanţa centrală. Se constată că asemenea influenţe pătrund atât de adânc în sufletul-grup, încât însuşirile devenite deprinderi reapar de la sine la urmaşi. La om nu se întâmplă aşa. La om, asemenea lucruri izolate nu se transmit de la sine prin ereditate, deoarece la om ceea ce ţine de specie este pus în umbră sau, mai bine zis, este pus în lumină, de însuşirile individualităţii.

Abia pornind de la asemenea premise vom putea înţelege foarte bine, în ansamblu, felul cum decurge evoluţia umană şi cea animală. Oricum, teoria despre originea speciilor a ajuns astăzi în pragul falimentului. Astăzi, cercetătorii serioşi pun din nou sub semnul întrebării ceea ce se afirma cu puţin timp înainte, că omul individual se situează cam pe aceeaşi treaptă cu mamiferele cele mai evoluate. Se spune că e imposibil ca omul să fie un urmaş al maimuţelor. Dar se poate susţine şi contrariul, fiindcă noi mai avem în comun cu multe maimuţe inferioare anumite facultăţi, astfel că unii cercetători sunt de părere că strămoşul originar din care se trage omul nu mai trăieşte astăzi. Dar ştiinţele naturii nu pot nici până acum să se situeze pe acea poziţie care spune că maimuţa a involuat, iar omul a evoluat în continuare. Ştiinţa spirituală nu doar îşi reprezintă această descendenţă, ci ştie să o cerceteze raportând-o la sufletele-tip sau sufletele-grup ale animalelor şi la sufletele umane individuale. Dacă ne întoarcem în trecut dincolo de mamiferele superioare actuale şi de om, ajungem, în orice caz, la un strămoş originar comun. Dar acesta nu era un animal în sensul de astăzi al cuvântului. El se situa mult mai aproape de om decât de un animal. Strămoşii reali pe care trebuie să-i căutăm sunt, într-un anumit sens, pentru om şi pentru animale, suflete-grup sau suflete ale tipurilor.

Cine ar nega aceasta, dacă priveşte viaţa umană cu o privire netulburată de idei preconcepute? Întoarceţi-vă în trecut, mai departe şi tot mai departe în evoluţia omului, sau cercetaţi chiar şi în ziua de astăzi anumiţi oameni, aşa-numiţii sălbatici, care au rămas pe o treaptă inferioară a evoluţiei. Nu trebuie să vedem la ei mai multe elemente tipice ale speciei, decât la omul evoluat din regiunile civilizate? Cu cât ne întoarcem mai departe în timp, cu atât mai puţin este omul o fiinţă individuală. Ei da, partea individuală s-a dezvoltat în om abia cu timpul şi noi ne îndreptăm spre nişte epoci viitoare în care omul va avea nişte trăsături şi mai individuale. Omul este pe drumul ce duce de la o fiinţă ca exemplar al speciei sau al tipului spre o fiinţă din ce în ce mai individuală şi mai individuală. Astăzi, el se află la mijlocul drumului. Dacă ne întoarcem spre perioada originară a neamului omenesc, vom găsi întregi grupări de oameni ai căror membri nu au un sentiment al Eului pronunţat, la care sentimentul tribului, sentimentul familiei, era cu mult mai puternic decât sentimentul de a fi un individ separat de ceilalţi. De altfel, individul era sacrificat cu uşurinţă pentru interesele tribului sau ale seminţiei, într-un cuvânt, ajungem, şi în cazul omului, dacă ne întoarcem tot mai mult şi mai mult în trecut, să-i recunoaştem un suflet-grup, astfel că în nişte vremuri foarte-foarte vechi, în vremurile trecutului îndepărtat, recunoaştem şi sufletul uman drept suflet-grup, la fel cum e sufletul actual al animalelor.

Dar sufletul uman găsise cealaltă posibilitate. Cum a fost găsită această altă posibilitate, pe care sufletul animalelor nu o are? Sufletul animal şi-a fixat, şi-a densificat mai devreme decât cel uman diferitele caracteristici particulare. Şi, după ce le-a densificat, animalele n-au mai fost capabile să evolueze, ele s-au oprit pe vechea treaptă. Dacă ne întoarcem până la maimuţă, trebuie să spunem că la baza speciei maimuţelor se află un suflet-grup care şi-a turnat prea devreme însuşirile în forma solidă. De aceea, ea n-a mai putut să dezvolte în continuare însuşirile turnate în forma fizică. Omul era încă, în ceea ce priveşte trupul fizic, o fiinţă mai fin modelată, moale, capabilă încă să se transforme. Sufletul-grup al omului şi-a păstrat ceea ce mai putea face în sensul capacităţii de modelare, de transformare. El nu a luat-o atât de devreme în jos, cu dorul său de a-şi forma un trup fizic, cum au făcut sufletele-grup ale animalelor de astăzi. Sufletul uman a aşteptat până acum, când pe Pământ a devenit posibilă pentru el o viaţă mai cuprinzătoare. Şi astfel, sufletele-grup ale animalelor n-au putut folosi corpurile animalelor pentru a intra în ele aşa cum a intrat suflet uman în trupul fizic al omului. Trupului uman i-a fost păstrată facultatea de a deveni mai desăvârşit, în el există posibilitatea de a deveni o locuinţă, un templu, pentru individualitatea superioară, în care poate trăi atunci şi inteligenţa suprasensibilă.

De aceea, facultăţi cum sunt memoria suprasensibilă, puterea de reprezentare şi inteligenţa suprasensibilă, se întâlnesc nu în animale, ci deasupra animalelor. Dar spiritualul îl găsim transpus în om, el a intrat în om. Nu trebuie să ne mirăm, aşadar, că, urmărind evoluţia lumii în sens invers, dăm de un moment în care deja de mult umblau animale pe suprafaţa Pământului, în timp ce pe om îl putem urmări înapoi pe firul vremii numai până în terţiar sau în vechiul diluvian. Mai departe, geologia nu poate să meargă. Sufletul uman a aşteptat cu încarnarea, după ce animalele luaseră deja formă fizică. Corpul uman s-a cristalizat din spiritual. Corpurile animale s-au densificat mai devreme decât s-au densificat corpurile umane, din sufletul lor de grup. În vremurile vechi, în care s-au densificat deja sufletele-grup ale animalelor, aceste suflete erau încă imperfecte. De aceea, ele nu puteau să plăsmuiască decât nişte trepte inferioare. Abia mai târziu a fost individualizat sufletul-grup uman, şi pe urmă s-au născut pe Pământul nostru aceşti indivizi. În felul acesta înţelegem, de asemenea, de ce regnul animal ne apare ca un om descompus în părţile sale. În vremurile vechi, sufletul-grup, care era chemat să se dezvolte, a plăsmuit anumite suflete-grup; a construit forme animale. Şi aici n-a mai putut merge mai departe. Alte entităţi i-au plăsmuit însuşirile. Nu avem voie să ne mirăm că fiinţa care a aşteptat cel mai mult, care a coborât cel mai târziu, prezintă cea mai mare complexitate, dar şi cea mai mare armonie, reunind în sine ceea ce e răspândit în întreg regnul animal. De aceea Goethe a putut spune atât de frumos: Când omul îşi îndreaptă privirile în afară, în natură, şi percepe ceea ce în natura de afară e îmbucătăţit, şi le îmbină pe toate la un loc şi le prelucrează realizând ceea ce este măsură şi ordine în el, e ca şi cum natura s-ar afla pe culmea devenirii şi s-ar admira ea însăşi pe sine [ Nota 69 ].

Astfel că în om regnul animal s-a individualizat, în om însuşirile lumii animale sunt reunite într-o unitate. Vedem astfel spiritul divin în succesiunea formelor animale. Fiecare formă animală este o redare unilaterală a spiritului divin. Dar o expresie armonioasă, multilaterală, a acestuia e omul. Paracelsus a putut spune, fiind conştient de aceasta, un lucru care încă e înţeles atât de greu: Dacă privim afară, la lumea animală, fiecare animal este pentru noi ca o literă, iar omul este cuvântul compus din literele izolate [ Nota 70 ]. – Aceasta este o comparaţie minunată pentru a exprima raportul dintre animal şi om. Mult mai temeinic a ajuns Goethe să cunoască diferitele forme animale. El şi-a zis: Dacă privim animalul şi studiem forma lui, putem vedea că în diversitatea cea mai mare se manifestă, într-o imagine vastă, activitatea creatoare a zeilor; atunci putem vedea ideea originară care, în diferitele ei forme, e ramificată şi repartizată la cele mai diferite animale.

Nu e necesar să devii atât de grotesc ca Oken, care a spus că fiecare organ al omului e ca o specie animală în sine şi el a atras, într-adevăr, atenţia asupra unor organe umane individuale. Astfel, el spune despre sepie că din ea s-a dezvoltat limba [ Nota 71 ]. Aici, el a transpus o presimţire obscură – fiindcă nu era cercetător spiritual – în această formă grotescă. Dar Goethe a descoperit că, aşa cum ideea de om e repartizată asupra diferitelor specii, la baza fiecărui animal se află tipul iniţial, numai că la animal organul individual, care la om se integrează în organism într-un mod armonios, se plăsmuieşte în mod unilateral. Goethe spune: Să luăm un leu şi să-l comparăm cu un animal cu două coarne sau care are coarne ramificate [ Nota 72 ]. La bază se află aici aceeaşi idee originară. Dar leul are o anumită putere, care formează dinţi. Aceeaşi putere care la leu formează dinţi, la animalul cu coarne ramificate formează aceste coarne ramificate. De aceea, nici unui animal cu coarne ramificate nu poate să-i crească în maxilarul superior o serie completă de dinţi. Astfel, Goethe caută în altă parte, la animal, ceea ce lipseşte.

În sânul naturii, animalul însuşi e creat perfect. Toate mădularele se ordonează conform unor legi veşnice, şi forma respectivă păstrează în taină imaginea originară. Iar imaginea originară, care fusese creată deja în fiinţa cea mai imperfectă, care reprezintă sufletul în animalul cel mai imperfect, dobândeşte în om, în purtătorul sufletului individual, forma cea mai perfectă. De aceea, omului nu i s-a dat doar, ca animalelor, forma, ci omul face ca această imagine originară să devină vie, prin gândul creator, în el însuşi. În el, gândul se oglindeşte nu numai după formă şi înfăţişare, ci aşa cum este. Deoarece noi vedem înfăţişat în faţa noastră acest gând însuşi, Goethe spune, urmărind această succesiune spre culmea cea mai înaltă: Bucură-te, supremă creatură a naturii, că poţi cuprinde în lăuntricul tău marele gând după care s-a plăsmuit şirul fiinţelor vii, până sus, la tine [ Nota 73 ].