Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


X

FEBRA SĂNĂTĂŢII ÎN LUMINA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

München 5 decembrie 1907 [ Nota 81 ]

Sănătatea este ceva spre care tinde în mod firesc orice om. Şi putem spune că această cerinţă de sănătate a omului nu corespunde numai unor sentimente şi dorinţe egoiste, ci ea corespunde unui dor justificat de activitate. Capacitatea noastră de a munci, posibilitatea de a acţiona în lume, le avem mulţumită sănătăţii. De aceea apreciem sănătatea ca pe un bun cu totul deosebit. Dar tocmai în acest mod de gândire, de strădanie înspre sănătate pentru capacitate de activitate, se află ceva deosebit de important. Într-un anumit mod, aici se află taina: în ce condiţii este demn într-adevăr să ne străduim înspre sănătate. Ar putea părea ciudat că tendinţa spre sănătate este demnă de dorit numai în anumite condiţii. Dar consideraţiile de astăzi ne vor arăta că sănătatea face parte dintre acele bunuri care nu trebuie dorite de dragul lor, ci din alte motive. Faptul că acest lucru nu se petrece întotdeauna în ziua de azi, ni-l dezvăluie orice privire aruncată în lumea înconjurătoare prezentă.

Oricât de ciudat ar fi să vorbim despre o febră a sănătăţii, despre o căutare febrilă a sănătăţii, oricine poate face anumite constatări în această privinţă. Cu ce fel de mijloace şi pe câte căi nenumărate nu tinde cu insistenţă majoritatea oamenilor după sănătate! Astăzi găsim peste tot o strădanie agitată înspre sănătate. Călătorim prin ţinuturi în care vechile castele şi ruine ne amintesc de aceia care, în calitate de călugări şi cavaleri, numeau drept bunuri ale lor tăria spiritului şi forţa trupească. Aceste castele sunt distruse astăzi. În aceleaşi ţinuturi găsim astăzi sanatorii. Şi când să fi existat oare în vreo vreme a evoluţiei lumii atât de multe strădanii speciale de a dobândi sănătatea printr-un mod de viaţă conform cu natura, aplicând metode ce folosesc curele de apă sau de aer? Oamenii sunt puşi în mişcare prin băile de aer şi soare. O cunoştinţă a venit odată, în prima jumătate a verii, la mine; era în drum spre un sanatoriu. Cu multă trudă îşi cucerise cele patru săptămâni de concediu pe care voia să le petreacă acolo. După părerea lui, era de la sine înţeles că cel mai bun lucru pe care îl putea face un om era să petreacă acest răstimp într-o existenţă relativ mulţumitoare, în sanatoriu. De aceea nu am vrut să-i explic inutilitatea intenţiei lui, şi să-i răpesc astfel toate speranţele. Pe drumul de întoarcere a trecut iarăşi pe la mine. A adus o broşurică în care era scris tot ceea ce a trebuit să înfăptuiască cu organismul său în acele patru săptămâni. Din nou nu am putut să-i iau bucuria, deşi îmi stătea pe limbă întrebarea: Spuneţi-mi, când v-aţi trudit mai mult: de-a lungul întregului an, sau în aceste patru săptămâni, în care aţi fost mânat de la cald la rece, de la uscat la umed şi chiar măturat cu un fel de mături? Dar cel mai rău a fost faptul că după câteva săptămâni mi-a spus: Această cură mi-a ajutat la fel de puţin ca toate celelalte de treizeci de ani încoace – căci în fiecare vară încercase altceva. Cine ţinea la acest om nu putea să privească decât cu regret asupra febrei sale după sănătate. Câţi oameni nu aleargă astăzi la magnetizatori şi „vindecători spirituali”! Câte scrieri nu există asupra „armoniei cu infinitul” [ Nota 82 ] şi altele asemănătoare. Pe scurt, febra sănătăţii este ceva care trăieşte în vremea noastră.

Acum s-ar putea pune o altă întrebare: sunt într-adevăr bolnavi aceşti oameni? – Desigur că ceva le lipseşte, dar există într-adevăr vreo şansă ca prin toate aceste măsuri să se ajungă la sănătate?

O judecată străveche s-a menţinut şi în ziua de azi la oamenii simpli. Se spune deseori că lucrurile exprimate de oamenii simpli în astfel de sentinţe ar conţine adesea ceva bun. Da, dar la fel de frecvent conţin şi ceva incorect! Şi la fel este şi cu judecata de care e vorba: „Există multe boli, dar o singură sănătate”. Aceasta este într-adevăr o inepţie. Căci există la fel de multe sănătăţi câţi oameni există pe lume: pentru fiecare om există sănătatea lui individuală. Prin aceasta am exprimat deja faptul că orice prescripţie generală şablonardă, de genul „aşa şi aşa este sănătos pentru om”, reprezintă o absurditate. Tocmai acea parte a omenirii care este afectată de febra sănătăţii suferă cel mai puternic din cauza prescripţiilor generale în privinţa sănătăţii, căci, crezând că există ceva care poate fi desemnat în general drept sănătate, consideră că trebuie făcute cutare şi cutare lucruri, căci ele ar fi sănătoase. Este incredibil că nu se vede faptul că dacă o baie de soare poate fi foarte bună pentru un om, acest fapt nu poate fi generalizat; ea poate fi foarte dăunătoare pentru un altul. În general se acceptă acest lucru, dar în special nu se aplică. Trebuie să ne fie limpede că noţiunea de sănătate este absolut relativă, că ea este supusă unei transformări continue, şi în special pentru om, care este cea mai complicată fiinţă de pe Pământ.

Trebuie să aruncăm o privire în ştiinţa spirituală, atunci vom pătrunde adânc în natura omenească şi vom recunoaşte cât de schimbătoare este ceea ce numim noi sănătate. Practic, astăzi se uită de ce se acordă atâta valoare lucrurilor materiale: pentru că se uită că şi omul se află în evoluţie.

Ce înseamnă că omul se află în evoluţie? Încă o dată trebuie să ne referim la entitatea omului. Trupul fizic reprezintă doar o parte a entităţii omeneşti. Pe acesta, el îl are în comun cu întreaga natură lipsită de viaţă. Dar el are – drept a doua componentă – trupul eteric sau al vieţii, pe care îl are în comun cu tot ceea ce trăieşte. Acesta este un luptător continuu împotriva a tot ceea ce vrea să distrugă trupul fizic. În clipa în care trupul eteric părăseşte trupul fizic, trupul fizic devine un cadavru. Cel de al treilea element component este trupul astral, pe care îl are în comun cu animalele, şi care este purtătorul plăcerii şi neplăcerii, al fiecărui sentiment şi fiecărei reprezentări, al bucuriei şi al durerii, aşa-numitul trup al conştienţei. Al patrulea element component este Eul său, punctul central al fiinţei sale, care îl face încoronare a creaţiei. Eul transformă celelalte trei trupuri prin evoluţie, pornind din centru. Să considerăm un om sălbatic, neinstruit, un om mediu şi un idealist de o factură înaltă. Sălbaticul mai este încă sclavul pasiunilor sale. Omul mediu îşi purifică impulsurile. El îşi refuză îndeplinirea anumitor impulsuri şi le înlocuieşte cu dreptatea sau înaltele idealuri religioase. Ceea ce înseamnă că el îşi prelucrează trupul astral pornind din Eu. În felul acesta, trupul astral are două componente. O parte mai are încă acea configuraţie existentă şi la sălbatic, dar cealaltă parte este transformată în Sine spirituală sau Manas. Prin impresiile de artă sau prin grandioasele impresii făcute de întemeietorii de religii omul lucrează la trupul său eteric şi creează Buddhi. Dar şi trupul fizic poate fi transformat, devenind Atma, atunci când omul se dedică anumitor exerciţii spirituale. În felul acesta lucrează omul, conştient sau inconştient, la cele trei trupuri ale sale. Dacă am putea privi departe în urmă în evoluţia omenirii, am găsi peste tot stări primare de cultură, moduri simple de viaţă. Tot ceea ce aveau oamenii ca ustensile, pentru satisfacerea necesităţilor lor spirituale şi corporale, ca şi întreg modul lor de viaţă, era simplu. Totul evoluează, şi cu aceasta evoluează şi omul însuşi. Acest aspect este cel mai important.

Imaginaţi-vă cât se poate de viu un om primitiv, care îşi macină făina între două pietre, şi reprezentaţi-vă cele ce se află în jurul acestui om. Comparaţi acest om cu un om al culturii actuale. Ce îl înconjoară pe acesta, ce vede el de dimineaţa până seara? El percepe impresiile oribile ale zgomotelor marilor oraşe, ale tramvaielor şi aşa mai departe. Trebuie să înţelegem cum se desfăşoară evoluţia. Dar trebuie să transpunem ceea ce înţelegem din lucrurile simple şi asupra procesului cultural. Goethe a emis maxima: Ochiul a fost creat de către lumină şi pentru lumină [ Nota 83 ]. – Dacă nu am avea ochi, nu am vedea nici o culoare şi nici o lumină. Dar de unde avem ochii? Goethe a răspuns şi la această întrebare: lumina a extras ochii din nişte organe indiferente. Astfel, urechea s-a format prin sunet, simţul căldurii s-a format prin căldură. Omul s-a format prin ceea ce se extinde în jurul său. După cum ochiul există datorită luminii, tot aşa şi structurile mai subtile ale organismului există datorită a ceea ce înconjoară omul. Lumea simplă, primară, este camera obscură, care mai conţine încă multe organe. Ceea ce reprezintă lumina pentru organele indiferente, din care s-a dezvoltat ochiul, este mediul înconjurător pentru omul simplu. Acest mediu acţionează cu totul altfel asupra omului, asupra modului în care trăieşte el astăzi. El nu se poate întoarce în stările primare de cultură, ci o lumină spirituală tot mai intensă, tot mai puternică, a devenit activă în jurul lui, şi care a creat mereu ceva nou.

Acum ne putem face o idee despre importanţa acestui proces de cultură transformator, dacă ne gândim cum le merge fiinţelor care sunt şi ele supuse evoluţiei dar nu pot parcurge şi ele transformarea. Este vorba de animale. Ele sunt altfel alcătuite decât oamenii. Dacă privim animalele aşa cum ne apar în lumea fizică, ele îşi au trupul fizic, eteric şi astral în lumea fizică, dar Eul lor nu se află în lumea fizică. De aceea animalele nu sunt capabile să-şi transforme pe planul fizic cele trei elemente componente şi nu se pot adapta unui nou mediu înconjurător. Alaltăieri am vorbit despre animalele sălbatice aflate în captivitate. Animalele sălbatice libere nu au niciodată tuberculoză, carii dentare şi aşa mai departe, dar în captivitate le au. Astfel, în captivitate sau în condiţii similare, ele prezintă un şir întreg de manifestări decadente. Prin procesul de cultură, omul este adus continuu în alte circumstanţe. În aceasta constă cultura. Altfel nu ar exista o evoluţie şi nici o istorie a omenirii. Ceea ce am observat la animale ca experiment natural, în privinţa efectului asupra organismului fizic, ne întâmpină la om în opusul său. Deoarece are un Eu, omul poate prelucra lăuntric impresiile culturii actuale, care îl asaltează. El este lăuntric activ, îşi adaptează mai întâi trupul astral la raporturile modificate şi îl restructurează. În răstimpul în care omul evoluează, ajunge în raporturi culturale mai înalte şi primeşte mereu impresii noi. Acestea se exprimă mai întâi în senzaţii şi sentimente. Dacă omul ar rămâne pasiv, inactiv, dacă nu ar declanşa nici o activitate, nici o productivitate, el s-ar pipernici lăuntric, s-ar îmbolnăvi ca animalele. Dar tocmai aceasta îl caracterizează pe om, faptul că el se poate adapta şi îşi poate transforma trupul eteric şi cel fizic pornind de la cel astral. Dar omul trebuie să fie lăuntric capabil să realizeze această transformare, altfel nu se realizează un echilibru între ceea ce îi vine din afară şi ceea ce se opune din lăuntric. Am fi striviţi de impresiile din afară aşa cum este strivit de ele animalul din cuşcă, deoarece nu dezvoltă o productivitate lăuntrică. Dar omul are această activitate lăuntrică. Omul trebuie să aducă ceva în întâmpinarea luminilor spirituale din jurul său; întru câtva, să-şi dezvolte ochi ca să le vadă.

Tot ceea ce creează o dizarmonie între impresiile exterioare şi viaţa lăuntrică este nesănătos. Tocmai în marile oraşe putem vedea ce se întâmplă când impresiile exterioare devin tot mai puternice. Dacă trebuie mereu să trecem ca vijelia, dacă trebuie să ascultăm mereu zarvă şi gălăgie, dacă tot mereu trec pe lângă noi oameni grăbiţi, iar noi nu luăm nici o atitudine faţă de aceasta şi nu acţionăm împotriva acestei situaţii, atunci efectul este nesănătos. Prin luarea de atitudine nu trebuie înţeleasă una raţională, ci este vorba ca sentimentele noastre, sufletul nostru, ba chiar şi viaţa trupului nostru să ia o atitudine. Vom înţelege corect acest lucru dacă ne vom referi la o anumită maladie care a apărut în special în timpul nostru, şi care mai înainte nu exista: un om care nu este obişnuit să cuprindă prea multe, care are o sărăcie a sufletului, va fi expus tuturor impresiilor exterioare posibile în aşa fel, încât se află în faţa unui exterior complet neînţeles. Aceasta este situaţia multor naturi feminine: lăuntricul este prea slab, prea puţin structurat pentru a prelucra totul. Dar şi la mulţi bărbaţi se întâlneşte această situaţie. Consecinţa o formează maladiile de tip isterie. Toate bolile de acest gen pot fi explicate în felul acesta.

O altă formă de maladii apare atunci când viaţa ne aduce în situaţia de a voi să înţelegem prea multe din ceea ce ne întâmpină în lumea exterioară. La bărbaţii care suferă de mania cauzalităţii, apare de cele mai multe ori această boală. Omul se obişnuieşte să întrebe mereu: De ce? De ce? – Se vorbeşte chiar despre om ca despre „taurul fără odihnă al cauzalităţii”. Noi nu putem să răspundem la întrebările inutile cu răspunsul pe care l-a dat un întemeietor de religie, deoarece suntem prea politicoşi. Atunci când a fost întrebat: „Ce a făcut Dumnezeu înainte de a crea lumea?”, el a răspuns: „A tăiat nuiele pentru aceia care pun întrebări inutile” [ Nota 84 ]. – Aceasta este exact situaţia inversă isteriei. În acest caz se manifestă un dor prea mare şi neobosit pentru soluţionarea enigmelor. Aceasta nu reprezintă decât o manifestare exterioară a unei dispoziţii sufleteşti lăuntrice. Cel care nu osteneşte în a întreba „De ce?” are o altă constituţie decât alţi oameni, el dovedeşte că are o altă desfăşurare a funcţiilor spirituale şi trupeşti decât un om care nu pune întrebarea „De ce?” decât dintr-un motiv exterior. Această atitudine conduce la toate stările ipohondrice, de la forma cea mai uşoară până la cea mai mare obsesie a bolilor. În felul acesta acţionează procesul culturii asupra oamenilor. Acum putem să ne explicăm şi de ce atât de mulţi oameni simt impulsul de a părăsi această cultură şi această viaţă. Ei nu pot face faţă la ceea ce îi agresează din exterior, şi atunci tind în afară. În astfel de cazuri este întotdeauna vorba de naturi firave, care nu ştiu să opună impresiilor exterioare un lăuntric puternic.

De aceea nu putem vorbi deloc despre vreun şablon general al sănătăţii, căci viaţa este atât de variată. Ici este o situaţie, colo alta. Şi deoarece cele dezvoltate de om în sine sunt dezvoltate într-un fel de către lumea exterioară, fiecare om îşi are propria sa sănătate. De aceea noi trebuie să-l facem pe om capabil să-şi suporte mediul înconjurător până în procesele trupeşti. Pentru un om care se află într-o situaţie unde nu este necesar un efort fizic considerabil, ar fi o nebunie să stăruim să-şi dezvolte musculatura. Unde se află măsura pentru dezvoltarea utilă a omului? În însuşi omul. Cu sănătatea este la fel ca şi cu banii. Dacă ne străduim să avem bani ca să-i folosim în scopuri de binefacere, atunci strădania noastră este salutară, este ceva bun. Strădania de a avea bani nu trebuie respinsă, căci este ceva care ne face capabili să promovăm procesul de cultură. Dar dacă ne străduim să avem bani de dragul banilor, atunci este absurd, ridicol. Tot aşa este şi cu sănătatea. Dacă ne străduim să fim sănătoşi de dragul sănătăţii, atunci sănătatea nu are importanţă. Dacă însă ne străduim să fim sănătoşi pentru a realiza ceva datorită acestei sănătăţi, atunci strădania după sănătate este justificată. Cine doreşte bani trebuie să se întrebe mai întâi de câţi bani are nevoie şi apoi să se străduiască să-i dobândească. Cel ce tânjeşte după sănătate trebuie să ia în considerare ceea ce se înţelege în realitate prin cuvintele uşor răstălmăcite: tihnă, plăcere, bucuria vieţii. La oamenii simpli, primitivi, există o bucurie a vieţii, o plăcere, o mulţumire de a trăi. La oamenii la care viaţa exterioară şi cea lăuntrică se află în armonie, la omul constituit armonios, dacă apare pe undeva un sentiment de neplăcere, dacă ceva îl doare, trupeşte sau sufleteşte, atunci acel sentiment de neplăcere este semnul unei anumite maladii, al unei dizarmonii. De aceea, în orice proces educativ şi în orice activitate publică nu trebuie să se lucreze într-o manieră şablonardă, ci din plenitudinea concepţiei de cultură, în aşa fel încât omului să-i fie posibil să afle bucurie şi mulţumire în viaţă.

E ciudat, nu-i aşa, că aceste lucruri sunt spuse tocmai de un reprezentant al ştiinţei spirituale! Căci acestea le spune ştiinţa spirituală căreia i se reproşează că tinde spre asceză! Atunci când cineva care se bucură nespus să meargă în fiecare seară la un varieteu de mâna a doua sau să-şi bea cele opt măsuri de bere întâlneşte oameni care se bucură de o realitate superioară, va spune: „Se autoflagelează.” Dar nu este aşa, căci oamenii s-ar autoflagela dacă i s-ar alătura lui. Cel ce se bucură de un varieteu de mâna a doua sau are bucurii similare, acela aparţine acelei lumi, şi ar fi greşit să încercăm să-i luăm bucuria; sănătos ar fi însă dacă i-am schimba gusturile.

Trebuie să lucrăm ca să ne purificăm plăcerile. Teosofii nu se reunesc pentru a vorbi despre lucruri superioare pentru că asta îi doare, ci pentru că este bucuria lor cea mai înaltă. Pentru ei ar fi o resemnare cumplită să se aşeze şi să joace „66”. Ei au bucuria vieţii în orice fibră a lor, de aceea trăiesc astfel.

Nu este vorba să se spună şi relativ la sănătate: trebuie să faci cutare şi cutare. Este vorba să asigurăm bucuria şi mulţumirea. Tocmai prin aceasta este cercetătorul de ştiinţă spirituală pe deplin un degustător subtil al vieţii. Cum se transferă aceasta asupra sănătăţii? Trebuie să ne fie limpede faptul că, dacă vrem să prescriem cuiva ceva relativ la sănătate, va trebui să realizăm ce anume conferă bucurie şi plăcere trupului său astral. Căci plecând de la trupul astral se acţionează asupra celorlalte elemente componente. Însă acest lucru e mai uşor de spus decât de făcut. De aceea vom da un exemplu.

Există chiar printre teosofi oameni care îşi interzic consumul de carne. Dacă ar fi oameni care mai poftesc încă să mănânce carne, asta ar fi cel mult o pregătire pentru o stare ulterioară. Va veni însă o vreme în care omul va avea o asemenea relaţie cu mediul său înconjurător, încât îi va fi imposibil să mănânce carne. Un medic care nu consuma carne, dar nu din motivul că ar fi fost teosof, ci considera că acest mod de viaţă este sănătos, a fost întrebat de către un prieten de ce nu consumă carne. El a răspuns cu o contra-întrebare: De ce nu mâncaţi carne de cal sau de pisică? Şi desigur că prietenul a trebuit să răspundă că aceasta îi provoacă repulsie, deşi el consuma carne de porc, de vită şi aşa mai departe. Dar medicul avea aceeaşi repulsie faţă de orice fel de carne.

Abia atunci când starea subiectivă lăuntrică corespunde realităţii obiective, abia atunci a venit momentul în care realitatea exterioară are efect însănătoşitor. Trebuie să putem face faţă realităţii exterioare. Aceasta se exprimă prin cuvântul „plăcere”, pe care nu avem voie să îl folosim în mod trivial, ci în semnificaţia sa venerabilă de acord armonic al puterilor noastre lăuntrice. Bucuria, fericirea, plăcerea şi mulţumirea, care sunt bazele pentru o viaţă sănătoasă, provin mereu din aceleaşi temelii, din sentimentul vieţii lăuntrice, care este fenomen însoţitor al productivităţii, al activităţii lăuntrice. Omul este fericit dacă poate fi activ. Această activitate nu trebuie înţeleasă în mod grosier.

De ce îi face iubirea fericiţi pe oameni? Ea este o activitate pe care uneori nici măcar nu o remarcăm ca atare. Deoarece este o activitate ce se desfăşoară din lăuntru spre afară, cuprinzându-l pe celălalt. În acest proces ne revărsăm lăuntrul înspre afară. De aici elementul însănătoşitor, conferitor de fericire al iubirii. Productivitatea poate fi întru totul lăuntrică şi nu trebuie să devină vizibilă la o manieră tumultuoasă. Atunci când cineva citeşte o carte şi impresiile primite îl copleşesc, el va ajunge treptat într o stare lăuntrică apăsătoare. Dar dacă prin citirea unei cărţi sunt trezite imagini, atunci avem de a face cu o productivitate care conferă fericire. Este ceva întru totul asemănător ca atunci când ne este frică de un eveniment şi devenim palizi. Atunci sângele năvăleşte spre interior pentru a ne conferi putere, astfel încât ceea ce ne întâmpină din afară să găsească un echilibru în interior. Prin sentimentul de teamă este trezită la viaţă o productivitate lăuntrică şi chemată la activitate în afară. Elementul însănătoşitor constă în a-ţi da seama de activitatea lăuntrică. Dacă omul ar fi putut simţi activitatea formării lăuntrice pentru configurarea ochiului său din organul indiferent, el ar fi resimţit un sentiment de satisfacţie; dar el nu era pe atunci conştient.

Este mult mai bine să nu duceţi un om epuizat într-un sanatoriu, ci într-un mediu în care să se bucure în primul rând de o bucurie sufletească, dar şi de o bucurie fizică. Aducerea omului într-un mediu al bucuriei, în care prin fiecare pas se trezeşte sentimentul lăuntric al bucuriei este ceea ce îl face sănătos, când vede razele Soarelui trecând printre frunzele copacilor sau percepe culorile şi parfumul florilor. Dar acestea trebuie resimţite de omul însuşi, astfel încât el să-şi poată lua sănătatea în mâini. Fiecare pas să-l stimuleze înspre activitate lăuntrică. Paracelsus a exprimat aşa de frumos următoarea maximă: cel mai bine este când fiecare este el însuşi, conform lui însuşi, şi nu altuia [ Nota 85 ]. Deja este o îngrădire a ceea ce ne însănătoşeşte, dacă trebuie să mergem la un altul în acest scop. Atunci ne aflăm din nou în faţa impresiilor exterioare, care par să aibă succes pentru o scurtă vreme, dar conduc în final tocmai la isterie.

Dacă vom considera lucrurile astfel, vom ajunge la alte gânduri sănătoase. Există astăzi anumiţi oameni, şi chiar medici, în special medici nespecialişti, care duc o luptă împotriva medicinii, aşa cum este ea învăţată în şcoli. Este într-adevăr necesară o reformă a medicinii, dar aceasta nu se poate realiza prin astfel de lupte, ci anumite realităţi spiritual-ştiinţifice trebuie să ajungă chiar în ştiinţă. Dar ştiinţa spirituală nu există ca să încurajeze diletantismul. Există în ziua de azi oameni care au febra însănătoşirii. Este foarte uşor să descoperi o boală sau alta la un om. Cineva poate constata că un anumit organ nu arată ca la alt om. Sau un om nu respiră aşa cum consideră cel cuprins de febra vindecării că trebuie să respire toţi. Şi atunci el trebuie vindecat! Oribil, cumplit de oribil! Căci nu este câtuşi de puţin vorba să ne străduim înspre un concept şablon al sănătăţii. Este foarte uşor de spus că una sau alta nu corespund sănătăţii. Să presupunem că unui om i s-a tăiat piciorul; acel om este desigur bolnav, desigur mai bolnav decât cel care respiră neregulat, şi care este bolnav de plămâni. Dar nu se pune problema să-l vindecăm, căci ar fi o nebunie să ne spunem că omul acesta trebuie să-şi recapete piciorul! Deci faceţi să-i crească piciorul la loc! ci este vorba să-i facem viaţa pe cât de suportabilă posibil.

Aşa se petrec lucrurile la modul grosier, dar şi la cel subtil sunt la fel. Căci la orice om se poate găsi ceva, cât de mic, în neregulă. Dar uneori nu este câtuşi de puţin vorba să îndepărtăm această neregulă, ci, în ciuda neregulii, să facem viaţa pe cât posibil suportabilă. Gândiţi-vă la rana făcută în trunchiul unui copac. Ţesuturile şi scoarţa cresc împrejurul ei. La fel este şi la om. Puterile naturii menţin viaţa, crescând în jurul neregulii. În greşeala de a voi să vindece totul cad în special medicii nespecialişti. Ei vor să cultive în toţi oamenii o singură sănătate. Dar această unică sănătate există la fel de puţin ca şi un om normal. Nu numai maladiile sunt individuale, ci şi sănătăţile. Cel mai bun lucru pe care îl putem face, fie ca medic, fie ca sfătuitor, este să-i oferim certitudinea că el se simte bine când este sănătos, şi nu se simte bine când este bolnav. Dar acest lucru nu este deloc simplu în contextul actual. De cele mai multe ori, cel care înţelege astfel de lucruri se va teme de acele maladii care nu se exprimă prin oboseală şi dureri. De aceea este greşit să calmăm durerile prin morfină. Este sănătos ca sănătatea să aducă bucurie, iar boala neplăcere. Iar un mod sănătos de viaţă ne putem cuceri abia dacă am devenit lăuntric puternici. Realizăm acest lucru dacă opunem raporturilor exterioare complicate un lăuntric puternic. Febra sănătăţii va înceta abia atunci când oamenii nu vor mai tinde înspre sănătate ca atare. Omul trebuie să simtă şi să înveţe să simtă dacă este sănătos, şi să poată suporta uşor lipsa de sănătate. Acest lucru este posibil numai printr-o concepţie trainică despre lume, care acţionează până în trupul fizic. Ea produce armonie. Dar o astfel de concepţie despre lume nu depinde de impresiile exterioare. Concepţia spiritual-ştiinţifică despre lume conduce omul în domenii pe care le poate atinge numai dacă este lăuntric activ. O carte de ştiinţă spirituală nu poate fi citită ca alte cărţi. Ea trebuie să fie scrisă în aşa fel încât să stimuleze propria activitate. Cu cât cititorul trebuie să se străduiască mai mult, cu cât se află mai mult printre rânduri, cu atât este mai salutar. Aceasta se referă numai la domeniul teoretic. Dar ştiinţa spirituală are efect asupra tuturor domeniilor.

Ceea ce numim ştiinţă spirituală există pentru a acţiona ca mişcare spirituală puternică, care duce la crearea conceptelor dotate cu cele mai puternice forţe de încordare, pentru ca omul să poată lua atitudine faţă de ceea ce îi apare înaintea ochilor. Ştiinţa spirituală vrea să confere o viaţă lăuntrică ce se extinde până în membre, până în circulaţia sanguină. Atunci fiecare om îşi va resimţi sănătatea în sentimentul său de bucurie, în sentimentele sale de plăcere şi mulţumire. De cele mai multe ori şi orice prescriere a unei diete este lipsită de valoare. Ceea ce îmi spune un altul că ar fi bun pentru mine, nu are importanţă. Faptul că eu resimt mulţumire la preluarea hranei, este ceea ce contează. Omul trebuie să aibă înţelegere faţă de relaţia sa cu fiecare aliment. Trebuie să ştim ce fel de proces spiritual se desfăşoară aici între natură şi noi. A spiritualiza totul, acesta este factorul însănătoşitor.

Se crede poate astăzi, tocmai despre cercetătorul de ştiinţă spirituală, că mâncarea ar fi pentru el ceva indiferent, pe care o preia fără să o înţeleagă. Dar faptul de a deveni conştient de ceea ce înseamnă să preiei în tine o parte a cosmosului, care este impregnată de lumina solară, de a cunoaşte contextul spiritual în care se află lumea înconjurătoare, de a o savura nu numai fizic, ci şi spiritual, aceasta ne eliberează de toată repulsia care îmbolnăveşte, de toată supraîncărcarea ce ne îmbolnăveşte. Vedem astfel cât de mari sunt cerinţele impuse omenirii de a dirija strădania spre sănătate în direcţia corectă. Dar ştiinţa spirituală vrea să fortifice omul. Ea va face din fiecare om care i se dedică un etalon pentru sine însuşi. Aceasta reprezintă în acelaşi timp cea mai nobilă strădanie spre libertate, care provine din ştiinţa spirituală şi care face din om stăpânul lui însuşi. Fiecare om este o entitate individuală, atât în privinţa însuşirilor sale, cât şi în privinţa sănătăţii şi maladiilor sale. Suntem încadraţi în corelaţiile legice ale lumii, şi trebuie să ne cunoaştem relaţiile cu lumea. Nici o putere din afară nu ne poate ajuta. Abia când găsim acest sprijin lăuntric puternic devenim oameni întregi, cărora nu li se poate lua nimic. Dar nici nu li se poate da ceva. Ne vom descurca totuşi în sănătatea şi boala noastră, deoarece avem acest sprijin puternic în noi înşine. Această taină a strădaniei sănătoase a fost exprimată de un spirit care gândea şi simţea pe deplin sănătos. El ne spune cum merge fiinţa omenească armonizată neabătut pe calea sa. Goethe este acel spirit, care ne spune în poezia sa „Cuvinte orfice străvechi”:

Ca-n ziua care acestei lumi te-a conferit
Sta Soarele planete salutând,
Tu ai crescut continuu
După legea rânduită ţie.
Aşa trebuie să fii, şi n ai scăpare –
Aşa spuneau deja sibilele, profeţii;
Şi nici o vreme şi nici o putere nu sfărâmă
Configurata formă ce-n viaţă se dezvoltă.