Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


XI

PROFESIUNE ŞI CÂŞTIG

Berlin, 12 martie 1908

Mulţi dintre cei care au auzit în mod superficial despre ceea ce se obişnuieşte a se numi ştiinţă spirituală sau teosofie, vor considera întru câtva surprinzător ca, după ce am vorbit deja din acest punct de vedere despre nenumărate teme practice, să facem chiar încercarea de a vorbi din punctul de vedere al ştiinţei spirituale despre profesiune şi câştig. Căci mulţi dintre contemporanii noştri şi-au format ideea, dintr-o luare la cunoştinţă mai mult sau mai puţin superficială, că ştiinţa spirituală ar fi ceva situat departe de orice viaţă practică şi pe cât se poate de nepotrivită de a interveni în vreun fel oarecare în această viaţă practică cotidiană. Nu veţi întâlni prea rar imaginea ce se exprimă în cuvintele: O, această ştiinţă spirituală este ceva pentru unii oameni care, deşi vieţuiesc, nu au nimic practic de făcut şi de aceea au suficient timp la dispoziţie pentru a se ocupa cu tot felul de speculaţii fantastice încurcate, cum sunt ideile spiritual-ştiinţifice.

Nu vrem să negăm faptul că, în fond, un asemenea reproş este chiar îndreptăţit în privinţa multor fenomene care apar drept teosofice, pentru că se potriveşte de multe ori ca aceia care se ocupă cu problemele, ideile şi reprezentările teosofice, să fie într-adevăr pe cât posibil de străini de viaţa cotidiană. Dar chiar printre aceia care au mult de luptat şi de lucrat în viaţa cotidiană, care răzbat numai cu multă osteneală, se găsesc oameni care sunt atraşi înspre ştiinţa spirituală printr-o simpatie lăuntrică, printr-un dor al inimii. Printre aceştia vor exista destui pentru care această dualitate – profesiunea cotidiană, activitatea cotidiană, munca obositoare de dimineaţa până seara şi apoi pătrunderea în marile idei – are ceva grandios. Pentru alţii, aceste două aspecte vor fi cu necesitate separate, unul fiind situat, ca să spunem aşa, departe de celălalt. Însă acela care nu vede neapărat în teosofie sau ştiinţa spirituală o preocupare pentru câţiva visători şi fantezişti, ci ceva care poate pătrunde adânc întreaga noastră mişcare culturală, reînnoind-o şi împrospătând-o din punct de vedere spiritual, acela va putea avea convingerea că această teosofie sau ştiinţă spirituală este tocmai ceea ce conduce în adevărata cunoaştere a realităţii, având de spus ceva important şi esenţial şi în privinţa marilor probleme cotidiene, care privesc omul în munca sa aspră de dimineaţă până seara.

Pentru acela care nu rămâne numai la suprafaţă, ci pătrunde mai adânc în ceea ce ne poate arăta teosofia sau ştiinţa spirituală, care nu dobândeşte din aceasta doar câteva idei abstracte, ci şi cele mai profunde impulsuri pentru viaţă, acela va ajunge foarte curând la înţelegerea faptului că prin ştiinţa spirituală se poate dobândi o judecată adevărată, sănătoasă şi corectă asupra celor mai largi domenii ale vieţi. Prin câteva fraze abstracte nu se rezolvă nimic, şi cel mai puţin se rezolvă prin principiul unei fraternităţi abstracte a omenirii. Această fraternitate generală abstractă a omenirii este ceva de la sine înţeles pentru orice om bun, cu aspiraţii corecte. Dar în privinţa a ceea ce revine ocupaţiilor teosofiei sau ştiinţei spirituale, nu este vorba să se predice pur şi simplu această iubire fraternă generală, cuprinzătoare a omenirii, ci să se creeze metodele şi condiţiile prin care să fie posibilă o adevărată şi reală fraternitate a omenirii, prin care aceasta să poată fi şi înfăptuită. Desigur că în vremea noastră există şi alţi oameni care fac aceleaşi afirmaţii; dar le lipseşte privirea de ansamblu.

Dacă vom considera întreaga existenţă omenească din vremurile străvechi şi până astăzi şi apoi comparăm viaţa cotidiană a prezentului nostru cu ceea ce exista din toate timpurile, vom găsi, conform părerii multor oameni, că anumite forme de viaţă nu s-au schimbat deloc: bogaţi şi săraci au existat întotdeauna, sărăcie şi mizerie pe de o parte, bunăstare şi mulţumire pe de alta, şi ele nu au fost niciodată create pe pământ prin vreo mişcare spirituală. Din această cauză nici nu s-ar putea crede că o mişcare spirituală atât de “idealistă” cum este cea teosofică ar putea exprima ceva considerabil tocmai asupra a ceea ce trebuie modificat în raport cu profesiunile şi câştigul.

Vom considera însă cel mai bine tema noastră de azi dacă vom aduce înaintea ochilor, în adevăratul sens spiritual-ştiinţific, cele două concepte, de profesiune şi câştig. În acest context se va dovedi că, înainte de toate, este imperios necesar să cultivăm o gândire profundă, pentru a pătrunde în ceea ce ne oferă viaţa noastră multiplu configurată în privinţa profesiunii şi a câştigului. Expresia “bogaţi şi săraci” a existat desigur, întotdeauna. Dar aceasta nu spune nimic, dacă vrem să înţelegem viaţa. Dacă însă aruncăm o privire în lumea înconjurătoare şi o comparăm cu ceea ce era ea acum câteva sute de ani, sau chiar la intervale mai scurte de timp, se va dovedi că forma vieţii s-a modificat considerabil, că ceea ce constituie astăzi motivul mizeriei şi sărăciei, al disperării, dezolării şi lipsurilor, este produs printr-o formă de viaţă complet nouă. Se dovedeşte că ar fi foarte necesar ca oamenii din cele mai largi cercuri să se gândească mai mult asupra problemei modificării raporturilor omului faţă de profesiune şi câştig. Cine cuprinde cu privirea această viaţă, aşa cum s-a dezvoltat ea treptat de-a lungul secolelor, dacă o analizează cu o gândire matură, va trebui să-şi spună că o anumită clasă socială, despre care este vorba aici înainte de toate, dacă vrem să spunem ceva cu adevărat considerabil relativ la această problemă, a fost creată abia în ultima vreme, şi că tocmai în această clasă socială dobândeşte tot mai mult însemnătate ceea ce ni se dezvăluie în timpul nostru, cu toată intensitatea, prin problema profesiunii şi câştigului. Dacă mergem mai adânc în lucruri, vom vedea că în această problemă se arată ce înseamnă faptul că pe de o parte omenirea parcurge un progres, iar pe de altă parte ea nu este capabilă să-şi urmărească propriul progres, cu interesul şi cunoştinţele necesare. Cel pe care îl denumim astăzi muncitorul modern, muncitorul industrial, este, în forma sub care există astăzi, doar un produs al evoluţiei omenirii din ultimele secole.

Toate acestea sunt legate de remarcabilul, admirabilul, grandiosul progres realizat în evoluţia omenirii. În ziua de astăzi, pământul este presărat cu produse ale gândirii omeneşti, ale invenţiilor, descoperirilor şi artei umane. Peste tot unde oamenii construiesc fabrici şi uzine, unde se excavează pământul, se caută comorile solului şi metalele pământului, peste tot avem rezultate ale gândirii omeneşti. Progresele cunoaşterii naturii, stăpânirea legilor naturii, tot ceea ce a creat gândirea omenească, activitatea spirituală umană în decursul secolelor, le vedem ca şi cum ar fi cristalizate în industria noastră, în firele de tot soiul ce străbat pământul, în mijloacele noastre moderne de transport. Toate şi-au pus amprenta asupra vieţii noastre. Tot ceea ce a creat puterea spirituală umană a fost pus în practică abia de către muncitorul modern, numit în mod obişnuit, muncitor proletar. Şi abia o dată cu el a apărut într-adevăr prima formă modernă a calamităţii noastre în raport cu profesiunea şi câştigul. Şi aproape că nu există nici o pătură şi nici o clasă socială, din orice domeniu al vieţii, care să nu fie afectate de ceea ce s-a creat pentru omenire în felul acesta.

Să ne întrebăm acum dacă gândirea omenească şi interesul uman sunt capabile să creeze şi acea structură socială care să se afle într-o anumită armonie, într-o anumită concordanţă cu ceea ce a creat puterea spirituală umană în domeniul tehnic şi industrial. Să ne gândim deocamdată ipotetic ce ar fi fost dacă oamenii sau o individualitate umană ar fi fost capabilă să-şi folosească puterea spirituală care s-a cristalizat într-un mod atât de grandios în maşini, bănci şi sisteme de circulaţie, pentru a-i aduce, pe aceia care sunt încadraţi în această evoluţie, în structura socială corespunzătoare. Nu vrem să ne situăm pe acelaşi punct de vedere cu un mult citat cercetător al naturii [ Nota 86 ], care afirmă că tot progresul grandios al spiritului omenesc, al ştiinţei omeneşti, al industriei şi transportului nu a dus la nici un progres în evoluţia morală a omenirii, dar dacă am privi la ceea ce a produs omenirea în raport cu morala şi comportamentul civilizat, se poate afirma că ne aflăm încă la nivelul străvechi al barbariei. Nu vom continua această părere prin alte consideraţii mai profunde, dar este totuşi adevărat că tuturor cuceririlor tehnice şi ştiinţifice pe care le admirăm astăzi în domeniul exterior şi interior, nu li se opune nimica în domeniul vieţii sociale, al structurii sociale. Vedem cum incompatibilitatea gândirii sociale în raport cu activitatea industrială se conturează în modul cel mai variat în dizarmonia dintre dorurile omeneşti, necesităţile omeneşti şi idealurile umane, ba chiar în nivelul simplu de trai, natural uman şi ceea ce oferă viaţa în realitatea ei tuturor oamenilor.

Ar fi o sarcină a celor mai largi straturi ale populaţiei, din toate clasele sociale şi din parlamente, să se gândească tocmai la această problemă, în ea fiind conţinut ceva de importanţă mondială. Şi tocmai mişcarea teosofică trebuie să fie cea care să încerce – fără să creadă că prin câteva dogme abstracte, prin câteva reţete preluate din fabrica de gânduri poate rezolva ceva, ci prin dăruirea proprie şi prin cunoaşterea omului adevărat, – să încerce să dezvolte şi să răspândească în lume o gândire sănătoasă, profundă şi în acest domeniu. Esenţialul în acest domeniu este ca oamenii să se educe lăuntric să vadă lucrurile din acest domeniu în lumina lor adevărată.

Cei care din puncte de vedere pretins practice ar dori cu plăcere să privească dispreţuitor şi ridicând din umeri asupra unei mişcări spirituale atât de nepractice cum este teosofia, aceia ar trebui să privească în viaţă şi să înveţe din simptomele caracteristice cum să se raporteze la astfel de probleme. Prin faptul că oamenii s-au obişnuit să privească totul în formele de gândire materialiste, gândirea umană a devenit astăzi mioapă sub anumite raporturi. Cel ce se află pe teren spiritual ştiinţific şi crede că poate cunoaşte enigmele existenţei prin doar câteva concepte implantate, şi că sunt suficiente doar câteva concepte pentru a construi întreg eşafodajul lumii până la om, acela se înşeală. E drept că pentru o cuprindere superficială a lucrurilor sunt suficiente câteva concepte, dar nu şi pentru aprecierea exactă şi profundă a vieţii. Ştiinţa spirituală este incomodă. E drept că nu pentru aceia care se opresc la ceea ce este conţinut în cuvinte şi se limitează apoi la o concepţie abstractă asupra vieţii, ci ea este incomodă pentru aceia care se încumetă să pătrundă mai adânc în ea. Căci ea nu are nimic de a face cu nişte reprezentări mecanice, ci con-strânge la însuşirea de concepte speciale pentru diversele trepte ale existenţei. Iar aceste concepte speciale sunt de aceea călăuze bune în viaţă.

Când oamenii deschid o carte de ştiinţă spirituală în care sunt expuse lumea fizică, cea astrală, ca şi alte lumi spirituale superioare, tăinuite în lumea noastră, şi apoi se mai spune că omul nu ar consta numai din ceea ce se poate vedea cu ochii şi pipăi cu mâinile, ci că se poate trăi şi în domenii superioare, ei spun că toate acestea ar fi prea complicate şi că în felul acesta lucrurile prea sunt tipizate. Pentru ei, lumea este simplă, iar cel care nu o expune ca fiind simplă stârneşte neîncredere din capul locului. Că lumea ar fi simplă, este o afirmaţie comodă. Acest lucru se poate afirma, dar el nu este adevărat. Conceptele uzuale nu sunt potrivite pentru o adevărată pătrundere în viaţa reală care ne înconjură într-adevăr. Există mulţi oameni care nu dispun de mai multe concepte decât paşii pe care îi fac zilnic. Faptul că astfel de oameni ajung la idei cu totul ciudate asupra vieţii, este de la sine înţeles. Astfel de oameni se vor trăda, desigur, abia când vorbesc sau când scriu. V-aş putea da nenumărate exemple în acest sens.

Vreau să vă expun două exemple din marea mulţime, care vă pot dovedi cât de repede rezolvă problemele vieţii oamenii care sunt de fapt însărcinaţi să judece asupra vieţii, sau care se simt chemaţi să o facă.

Există un om care a scris o carte [ Nota 87 ]. Acest fapt nu este cu nimic deosebit, căci uneori este chiar greu să găseşti într-o societate un om care încă să nu fi scris o carte. Deci acest om a scris o carte despre viaţă. El spune în această carte că s-a gândit mult la funcţiile banului, şi care ar fi însemnătatea lor în viaţa noastră exterioară. Apoi a trebuit să înveţe, printr-o experienţă deosebită, că banii nu reprezintă decât un fel de mijloc în cadrul unui anumit cerc al societăţii şi că ei nu au propriu-zis o însemnătate reală. Acest lucru l-a învăţat prin faptul că a făcut o călătorie în America de Sud. Avea o sută de dolari la el, dar cu toate acestea a flămânzit înfiorător, căci nu a primit nimic în schimbul banilor săi. Şi, când a ajuns la o colibă unde a primit ceva de mâncare, i s-a spus să nu se mai ostenească cu dolarii lui, pentru că nu poate face nimic cu ei.

Acest om avea nişte concepte atât de “limpezi”, încât, pentru a constata astfel de lucruri, a trebuit să călătorească până în jungla braziliană! Dar, mai mult, ştiţi că a fost scrisă o carte de către un funcţionar ministerial, Kolb. Acestei cărţi i se cuvine toată aprecierea. Trebuie să apreciem faptul că un funcţionar ministerial a acceptat să lucreze ca muncitor obişnuit în America, printre altele într-o fabrică de biciclete, participând împreună cu ceilalţi muncitori la toată truda şi osteneala pe care nu le cunoscuse mai înainte. Acest om a scris aşadar şi el o carte, în care spune: Acum am învăţat să judec altfel viaţa, decât eram obişnuit mai înainte. Când mai înainte vedeam un om cerşind pe stradă, îmi spuneam: De ce nu munceşte vagabondul? Acum ştiu. Şi el adaugă semnificativ: Da, cele mai importante şi mai semnificative probleme ale economiei naţionale pot fi administrate foarte bine şi comod de la masa verde, dar în viaţă lucrurile stau cu totul altfel. Toată aprecierea pentru faptul că cineva din cercul său social întreprinde aşa ceva, şi toată aprecierea pentru faptul de a recunoaşte deschis şi liber lucrurile.

Însă acum iată şi reversul medaliei. Să facem abstracţie de om şi să privim realitatea ca atare. Ce înseamnă când cineva care trăieşte în Europa şi are un post plin de răspundere, de ale cărui măsuri depind multe, suferinţa, bucuria, fericirea şi nefericirea multor oameni, ce înseamnă când acest om trece prin lume ca şi cum ar fi legat la ochi? Nu trebuie să ne întrebăm cum a trecut el de fapt prin lume, cum a studiat şi cum s-a format. Căci dacă ţinem ochii deschişi şi vedem ceea ce ar fi trebuit el să vadă – căci dacă te afli în viaţă trebuie să ştii anumite lucruri – atunci trebuie să ne întrebăm dacă aceşti oameni au trecut prin viaţă cu ochii închişi şi au trebuit să meargă în America pentru a afla că în junglă nu se poate plăti cu bani şi pentru a afla de ce vagabondul nu lucrează în loc să cerşească. Nu ar trebui să spunem că un asemenea timp – în care este posibil un asemenea simptom, în care gândirea este atât de mioapă – are nevoie de gânduri la fel de clare şi de sigure în privinţa structurii sociale, cum au fost cele care au putut fi înfăptuite într-un mod admirabil de-a lungul secolelor în privinţa maşinilor şi industriei? Dacă teosofia sau ştiinţa spirituală nu sunt cuprinse ca o abstracţie, ca predică de fraze frumoase, ci ca o vestire a ceea ce stă în realitate la baza întregii lumi, atunci tocmai ea ne va oferi această reală cunoaştere a omului.

Despre aceasta vrem să discutăm astăzi mai amănunţit. Dacă privim ceva mai adânc în transformările care s-au îndeplinit de secole încoace şi care pătrund prin ultimele lor vlăstare în prezentul nostru, atunci trebuie să ne spunem că profesiunea şi câştigul s-au schimbat foarte, foarte mult în privinţa raportului lor cu omul. Desigur că mai există şi astăzi oameni care cunosc frumoasele cuvinte rostite de Goethe “Bucuria şi iubirea sunt aripile faptelor mari”. Într-adevăr, bucuria şi iubirea sunt aripile faptelor mari. Şi trebuie să fie aripile din viaţa omenească, dacă e să existe un progres real al omenirii şi o adevărată fericire a omenirii. Căci artistul, atunci când îşi exprimă lăuntricul său cel mai profund, poate spune: numai atunci pot lucra cu adevărat, numai atunci produc ceva folositor, când mă însufleţeşte bucuria muncii mele – adevărat, prea adevărat! Dar cât de departe este viaţa noastră de acest adevăr! Ajungem la un capitol trist în raport cu profesiunea şi câştigul, dacă ne punem această problemă în faţa sufletelor.

Să comparăm artistul creator, care îşi creează operele din bucurie şi iubire [ Nota 88 ] în folosul oamenilor, pentru bucuria şi înălţarea oamenilor, cu muncitorul care lucrează în minele întunecate, să zicem din Sicilia. Acolo găsiţi muncitori care nu sunt numai oameni adulţi, căci mişună printre ei copii de şapte, opt, nouă şi zece ani, care sunt dirijaţi într-acolo în modul cel mai îngrozitor, şi care îşi petrec viaţa – cu excepţii nesemnificative – acolo jos. Şi dacă veţi cunoaşte impulsul din care sunt mânaţi aceşti oameni la muncă, atunci veţi înţelege ceva care altfel este foarte greu de înţeles. Există o dispoziţie înspăimântătoare de adversitate şi aversiune faţă de viaţă, căci aceasta o aflăm prin trăirea unor astfel de lucruri, care sunt altfel destinate să producă bucurie şi fericirea vieţii. Omul care munceşte în felul acesta – eu nu spun poveşti, şi subliniez că-mi vine foarte greu să descriu aceste realităţi –, acela îşi poate exprima dispoziţia sufletească, cea care la ceilalţi oameni se exprimă în cântece vesele şi voioase – într-un cântec cum este acesta:

Blestemată fie mama care m-a născut,
Blestemat preotul care m-a botezat.
Dacă m-aş fi născut un p…*,
Aş fi devenit măcar…* [ Nota 89 ]

* Lipsă text în stenogramă.

Alăturaţi aceste versuri, cuvintelor: “Bucuria şi iubirea sunt aripile faptelor mari” şi încercaţi să vedeţi din aceasta necesitatea atingerii unei concepţii faţă de lume care să mişte inimile atât de profund încât ea să fie îmbinată evoluţiei noastre umane materiale, deoarece este ceva ce ţine de structura vieţii, de industrie, transport şi tehnică.

Dar putem aduce şi în alt mod în faţa sufletelor noastre apariţia maşinilor din ultimul secol, în relaţia cu profesiunea şi câştigul. Nu trebuie să mergem prea departe ca să găsim expresia: “Meseria este brăţară de aur”. De ce? Existau mulţi oameni care aveau o legătură personală profundă a sufletului cu munca lor şi cu produsele pe care le realizau. Încercaţi să vă imaginaţi oraşele Evului Mediu. Încercaţi să priviţi amănunţit fiecare broască de uşă şi fiecare cheie şi încercaţi să vă transpuneţi apoi în atelierele în care se executau aceste lucruri. Imaginaţi-vă cu câtă bucurie şi iubire munceau oamenii şi cum muncitorul punea o părticică din sufletul său în produsele pe care le crea.

Acum încercaţi să vă reprezentaţi, dimpotrivă, muncitorul din industrie, din fabrici, care prelucrează şi execută doar o părticică, a cărei corelaţie cu întregul el nu o cuprinde. Lui îi lipseşte intimitatea legăturii cu ceea ce este produsul său, munca sa. Ori această relaţie personală este ceva extraordinar de important. Este ceva care ne va pune tot mai limpede înaintea sufletului cele două concepte de profesiune şi câştig. Este cu totul altceva, atât în privinţa câştigului cât şi în privinţa muncitorului, atunci când omul are o participare personală la produse, la forma, la organizarea, la aspectul oferit de produs prin înfăţişarea sa, decât atunci când nu există decât interesul faţă de câştig, adică pentru salariul ce se obţine în schimb. Profesiunea se exprimă în munca ce devine produs. Câştigul se exprimă în ceea ce obţine egoismul omului ca salariu pentru produse. Astfel trebuie să alăturăm cele două concepte şi o putem face punând meseriaşul de altădată alături de muncitorul modern. Totul s-a schimbat până în cele mai mici amănunte, atât în privinţa a ceea ce poartă în sine, cât şi a ceea ce au în jurul lor. Întreaga tragedie în privinţa profesiunii şi a câştigului, declanşată prin apariţia maşinilor în viaţa omenească, este exprimată într-o scurtă poezie frumoasă, alcătuită de un poet contemporan, din păcate mult prea puţin cunoscut:

Dărăpănată în pădure,
Lângă cărare, este fierăria;
Din ea nu mai răsună bătaia ciocanelor,
Nici cântecul voios de lucru.
Nu departe se înalţă
O clădire înaltă
În care stăpânesc în încăperea maşinilor
Oamenii de la forjă înnegriţi de funingine.
Cu cuie de la fabrică
A fost bătut sicriul
În care fierarul sărăcit
A fost purtat la groapă. [ Nota 90 ]

În aceste douăsprezece rânduri vi se prezintă cotitura din ultimul secol în privinţa profesiunii şi câştigului. Trebuie să extragem doar două versuri: “Din fierărie nu mai răsună bătaia ciocanelor / Nici cântecul voios de lucru”. Ele exprimă această cotitură. Prin ele ni se pune în faţa sufletului tot ceea ce este esenţial privitor la profesiune şi câştig. Să ne imaginăm un om care-şi cântă cântecul său voios în timp ce bate cu ciocanul şi să încercăm să vedem dispoziţia sufletească a celui care-şi însoţeşte lucrul cu un cântec vesel, şi apoi să încercăm să ne reprezentăm dispoziţia sufletească a unui om care este muncitor plin de funingine într-o fabrică. Nu poate fi sarcina unui reprezentant al ştiinţei spirituale de a predica o reacţie în vederea restabilirii vechilor relaţii, sau să împiedice lucrurile care s-au dezvoltat prin progresul omenirii, şi care trebuiau în mod necesar să intervină. Noi nu avem de criticat ceea ce trebuia să se întâmple. Dar trebuie să ne fie clar că de oameni depinde şi că în oameni se află posibilitatea de a lucra, prin activitatea lor spirituală, în perspectiva binelui şi progresului omenirii.

Mulţi vor spune: Dar vedem totuşi suficienţi oameni care sunt bine pregătiţi să gândească asupra problemei sociale, să gândească asupra a ceea ce trebuie să se întâmple. Însă există o anumită diferenţă, care este foarte mare, între ceea ce are de spus ştiinţa spirituală şi ceea ce reprezintă dispoziţia sufletească generală a timpului nostru. Această dispoziţie generală a timpului poate fi adusă în termeni generali înaintea sufletelor. Cei care au studiat, spun: Voi, teosofii, predicaţi că oamenii trebuie să devină mai buni, să-şi dezvolte iubirea şi aşa mai departe. Dar pe noi nu ne preocupă asemenea copilării de genul “evoluţia sufletului omenesc”, “maturizare umană pentru o viaţă mai bună şi spre binele omenirii”, căci noi ştim că nu este vorba de oameni, ci de relaţii interumane. Aşa spun mulţi, şi nu numai profesori, ci şi oamenii de la masa verde a socialismului. Ceea ce se anunţă acolo este la fel de arogant ca ceea ce este răspândit de la alte mese verzi. Peste tot se predică: Îmbunătăţiţi relaţiile, şi oamenii se vor îmbunătăţi de la sine. Acest lucru este declamat de tot soiul de oameni inteligenţi, care apar unul după altul.

Aş putea să vă dau multe exemple din viaţa nemijlocită. Doar trei paşi ar trebui să fac pentru a vă indica un punct din care cineva (dintre teosofi) spunea: Acestea sunt idei absurde! Este vorba ca relaţiile să fie îmbunătăţite. Dacă oamenilor li se dau condiţii de viaţă mai bune, ei vor deveni de la sine mai buni. Ascultăm acest cântec în privinţa relaţiilor actuale profesionale şi de câştig, cântat mereu în toate variaţiunile sale. Dacă ceva nu este în regulă, nu se consideră că ar fi din cauza oamenilor, ci că ar trebui dată o nouă lege pentru ca relaţiile să se modifice. Şi dacă ceva nu este corect într-un anumit domeniu, ei spun că oamenii imaturi, care nu pot avea o judecată corectă, trebuie protejaţi faţă de cei care vor să-i exploateze într-un domeniu sau altul. Dacă acestea s-ar spune de exemplu relativ la anumite metode de vindecare, atunci am putea întreba: Nu ar fi mai normal şi nu ar fi de la sine înţeles că este sarcina acelora care văd în lucruri să le explice oamenilor, astfel încât ei să se îndrepte din propria lor judecată în direcţia în care trebuie să se îndrepte? Căci nu poate fi vorba despre relaţii, ci numai despre evoluţia sufletului omenesc.

Acest materialism provenit din modul de gândire atomist este adânc înrădăcinat în gândirea timpului nostru, şi a fost transferat şi asupra relaţiilor sociale. Mulţi discută asupra acestor lucruri, dar discuţiile duc doar la dezbateri nesfârşite. Cel care cunoaşte taina dezbaterilor, acela ştie că asupra importanţei omului se poate discuta la nesfârşit şi pro şi contra. Dar nu este vorba de a aduce argumente infinite pro sau contra, ci şi de a resimţi ponderea temeiurilor. Un om care a fost chemat să rostească o sentinţă în acest domeniu, deoarece a fost un om genial, este englezul Robert Owen [ Nota 91 ]. El a fost genial nu numai prin faptul că a vrut să-i facă pe oameni fericiţi, dar şi prin faptul că avea o mare compasiune pentru mizeria socială. El a reuşit să organizeze o colonie model, unde a obţinut multe lucruri frumoase. Organizase lucrurile în aşa fel încât printre muncitori, care puteau impresiona prin exemplul lor, erau intercalaţi beţivi, şi aşa mai departe. El a obţinut în felul acesta unele rezultate bune. Aceasta l-a încurajat să întemeieze o altă colonie. Din nou a procedat în aşa fel încât să poată înfăptui anumite idealuri pe care le avea. Dar, după un timp, evoluţia situaţiei din colonie a fost de aşa natură încât el a trebuit să constate că aceia care nu aveau ca predispoziţii hărnicia şi dorinţa de a lucra, deveniseră paraziţi ai coloniei. Atunci el a spus – şi aceasta a fost ca o recunoaştere – nu, cu organizarea generală trebuie să aşteptăm până când oamenii sunt aduşi la un anumit nivel. Numai prin transformarea sufletelor omeneşti se poate realiza bunăstarea şi progresul, şi nu printr-o simplă organizare. Acestea au fost afirmate de către un om care avea dreptul să o facă deoarece el pornise de la înţelegerea conferită de un impuls sufletesc şi fusese învăţat de către experienţă. Din astfel de realităţi trebuie să învăţăm, nu din teoriile abstracte. Dar ce ne oferă o gândire capabilă de viaţă în acest domeniu? O gândire exactă şi vie ne arată în acest domeniu că toată organizarea, care poate deveni apăsătoare şi înspăimântătoare pentru oameni, este făcută de către oameni. Se alcătuiesc organizări omeneşti, care devin cauza sărăciei şi mizeriei nu numai prin faptul că au fost făcute de către oameni. Cel care vrea într-adevăr să înţeleagă lucrurile să încerce o dată să studieze parcursul istoriei, să studieze cum trăiesc astăzi oamenii încadraţi ici şi colo în viaţă. Cine i-a încadrat astfel? Nu puteri sociale nedeterminate, ci gânduri omeneşti, sentimente şi impulsuri volitive omeneşti. Trebuie să intercalăm aici afirmaţia: Omul poate suferi numai datorită oamenilor. Orice altă suferinţă nu intră în considerare din punct de vedere social.

Nu este de dorit ca un cercetător spiritual să se erijeze drept critic al necesităţilor istorice. Este necesar să ne clarificăm faptul că relaţiile au fost create de către oameni şi că, o dată create, ele au adus sărăcie şi mizerie numai datorită aplicării unei gândiri incorecte în aceste relaţii. Nu este greu de întrevăzut faptul că o gândire mioapă, o gândire care nu are nici o presimţire despre marile, grandioasele corelaţii cosmice nu poate crea o organizare care să poată aduce fericire şi bunăstare în omenire. Prin afirmaţia că trebuie să fim altruişti, că trebuie să iubim oamenii, este ca şi cum am spune unei sobe: Tu eşti o sobă, fii iubitoare şi călduroasă, căci este sarcina ta morală să încălzeşti camera – dar soba nu se va încălzi! Dar dacă faceţi foc în ea, se va încălzi! Desigur că predici despre iubirea generală a oamenilor pot fi răspândite în lume. Dar realizarea practică a ceea ce ne face capabili să intervenim configurând în lumea exterioară în aşa fel încât din aceasta să crească bunăstarea şi o binecuvântare pentru omenire, acestea depind de relaţiile dintre oameni.

O epocă materialistă va vedea în om numai ceea ce se poate apuca cu mâinile, ceea ce se poate percepe cu ochii fizici. Dar omul este mai mult decât atât. El este o fiinţă spirituală, sufletească şi fizică. Şi tot ceea ce poate aduce oamenilor folos şi binecuvântare poate proveni numai din faptul că este luată în considerare întreaga entitate a omului, şi anume în raporturile tot mai complicate ale prezentului şi viitorului. Ştiinţa spirituală ne arată această fiinţă adevărată a omului, ne prezintă fundamentul său şi ne conduce astfel într-un cu totul alt mod la o înţelegere a omului şi a lumii. Ceea ce putem realiza în lume prin profesiune şi câştig nu o putem face decât printr-o viaţă bucuroasă de activitate. Gândiţi-vă ce ar însemna dacă oamenii şi-ar putea îndeplini activitatea ca în cântecul voios de lucru. Fierarul de odinioară putea să o facă, deoarece el îşi cunoştea munca de la începutul ei şi până la produsul final. Munca nu poate proveni din câştig, nici o muncă nu a provenit din câştig. Încercaţi să vă aruncaţi privirea asupra muncii simple: ea se desfăşura într-un ritm, ciocanul fierarului bătea în ritm, iar cântecul însoţea ritmul. Impulsuri comparabile cu bucuria şi iubirea erau cele care îndemnau la lucru. Cu cât mergeţi mai mult înapoi în timp, cu atât mai mult veţi constata că profesiunea şi câştigul sunt două lucruri complet diferite.

Ceea ce realizează omul prin activitatea sa, o face dintr-un impuls faţă de această activitate. Altceva este să dobândeşti un câştig. Şi motivul mizeriei noastre moderne este tocmai faptul că profesiunea şi câştigul, salariul şi munca, au devenit una şi se suprapun. Cu aceasta trebuie să culmineze consideraţiile noastre [ Nota 92 ]. Un om care prelucrează la modul actual într-o fabrică o mică verigă dintr-un produs nu va putea niciodată dezvolta dăruirea ce îl caracteriza pe meseriaşul dinainte; acea dăruire este irepetabilă. Nu va mai fi niciodată posibil, în relaţiile complicate ale viitorului, ca domeniul de activitate să fie străbătut de un cântec voios. Acest cântec legat de un produs a dispărut!

Ne punem întrebarea: există un alt impuls ce poate apare ca înlocuitor? Dacă privim şirul anilor în care au fost create tot mai multe fabrici şi tot mai mulţi oameni au fost mânaţi înspre mizeria modernă a profesiunii şi câştigului, atunci vedem că se crede că evoluţia viitoare poate fi pur şi simplu înnădită de trecutul în care bucuria şi iubirea mai erau încă impulsurile pentru muncă. Dar omenirea nu a creat un înlocuitor pe care oamenii să-l poată alătura produsului. Ceea ce a trecut nu poate fi readus, dar se poate face altceva. Cum pot deveni bucuria şi iubirea din nou impulsuri, noi aripi pentru munca zilnică? Cum pot fi ele create?

Se poate obiecta: cum să creezi impulsuri de dăruire faţă de o muncă murdară şi dezgustătoare? Dar există asemenea impulsuri. Gândiţi-vă numai la ceea ce fac mamele când fac o astfel de treabă din iubire pentru copiii lor. Gândiţi-vă de ce este în stare un om când face ceva din iubire pentru ceilalţi oameni. Atunci nu este nevoie de iubire faţă de produsul muncii, ci de o legătură între oameni. Nu puteţi readuce iubirea faţă de produs, căci ea era legată de relaţiile primare, simple. Dar ceea ce trebuie să aducă viitorul este marea înţelegere ce cuprinde totul şi iubirea de la om la om. Înainte ca fiecare om să-şi poată afla din impulsul cel mai adânc – pe care nu îl poate conferi decât o mişcare spirituală mondială – imboldul înspre activitate, înainte ca el să fie în stare să-şi îndeplinească munca din iubire faţă de semenii săi, nu este posibil să se creeze impulsuri reale pentru o evoluţie viitoare în sensul fericirii oamenilor.

Ne-am propus astfel drept impuls ceea ce ştie orice ştiinţă secretă din timpuri imemoriale. Există chiar o lege spirituală care sună astfel: În viaţa socială este folositor şi spre fericirea oamenilor numai ceea ce oamenii nu fac pentru ei înşişi, ci pentru întreaga colectivitate [ Nota 93 ]. Orice activitate pe care oamenii nu o fac decât pentru sine trebuie să ducă la un dezastru. Aparent este o lege dură, dar această lege dură este rezultatul adevăratei cunoaşteri.

Iată ceea ce trebuie să aducă teosofia sau ştiinţa spirituală omenirii de astăzi: capacitatea de a înţelege din nou o asemenea afirmaţie. Ceea ce trebuie să cuprindă toţi oamenii sau anumite grupe de oameni a devenit în concepţia materialistă o noţiune cu totul abstractă, pe care nu o mai poate preda nici un impuls moral. Gândiţi-vă numai cum se vorbeşte despre sufletele popoarelor, sau despre sufletele-grup. În modul de exprimare nu este conţinut nimic real! Oamenii trebuie să-şi clarifice din nou faptul că există entităţi care trăiesc în lumile spirituale şi că astfel de suflete-grup există şi sunt realităţi. Am ajuns cu evoluţia noastră până acolo încât tocmai în timpul nostru există concepţii care reprezintă exact opusul ştiinţei spirituale şi care, de exemplu, nu văd într-un grup de oameni, într-o apartenenţă comună, decât o formalitate. Ştiinţa spirituală ne arată însă că în elementul vizibil, în fizic, nu este conţinută întreaga existenţă, ci că la baza a tot ceea ce este vizibil se află ceea ce trece dincolo de fizic, se află nesensibilul, suprasensibilul, astfel încât lucruri ca spiritele colectivităţilor şi spiritele grupurilor nu mai sunt o abstracţiune pentru noi. Astfel, avem o formulare exactă atunci când spunem că nu de muncă este vorba, chiar dacă ea este atât de apreciată. Despre muncă este vorba numai în contextul omenirii, atunci când ea este folositoare pentru alţi oameni sau, după cum spunem noi, este o muncă productivă.

Să încercăm să lămurim lucrurile printr-un exemplu simplu: pe o insulă trăiesc doi oameni. Unul produce lucruri care potolesc foamea lui şi a celuilalt, care fac posibilă existenţa. Şi celălalt munceşte îngrozitor de mult: el se ocupă cu aruncarea de pietre dintr-un loc într-altul; le aruncă cu hărnicie, şi apoi se duce şi le aruncă înapoi. Este îngrozitor de harnic; poate fi înspăimântător de harnic. Dar munca sa nu are nici o însemnătate, este întru totul neesenţială. Căci nu este vorba să muncim, ci să facem ceva care este în folosul celuilalt. Folositoare este activitatea de aruncare a pietrelor încoace şi încolo numai dacă ea produce bucurie omului care o îndeplineşte. Dar dacă printr-o anumită organizare el este obligat să primească un salariu pentru muncă, atunci munca este lipsită de importanţă pentru context. Căci ea trebuie să stea într-un context reglat prin înţelepciune şi structurare. Cel care priveşte în corelaţiile lucrurilor, acela ştie că cele mai importante activităţi sunt cele realizate independent de câştig. Câştigul trebuie să fie ceva în sine. Cum se menţin oamenii reciproc, este o întrebare în sine. Dar impulsul de activitate nu trebuie şi nu poate să provină din egoism, ci trebuie să se formeze relativ la colectivitate.

Ceea ce realizează un om este folosit de către alţi oameni. Dacă oamenii au nevoie de ceea ce produc eu prin munca mea, atunci activitatea mea, care corespunde capacităţii mele, poate fi mai restrânsă dacă dispun de capacităţi mai reduse, sau poate fi considerabilă, dacă am o capacitate înaltă. Şi dacă oamenii au nevoie de această muncă, acest fapt este un impuls pentru munca mea, care-mi poate conferi o dispoziţie sufletească de cântec voios. În acest sens însă trebuie să dispunem de impulsurile şi de capacitatea de a privi în inimile oamenilor şi de a vedea că acestea pot să devină ceva pentru noi. Dacă înţelegem să ne identificăm cu ceea ce simt oamenii în inimile lor, vom şti că aceasta reprezintă esenţa omului. Atunci lucrăm în colectivitate şi ne însuşim gândirea socială. Veţi spune poate că nici un om nu aruncă pietre dintr-un loc într-altul. Dar acest fapt se petrece continuu în relaţiile actuale, numai că oamenii nu îl văd. Ei sunt prea miopi. Cel care învaţă să gândească social ajunge în curând să conştientizeze această realitate. Gândiţi-vă că vă aflaţi undeva, găsiţi o vedere frumoasă şi scrieţi douăzeci de vederi fără a avea ceva de împărtăşit. Cine priveşte mai adânc în lucruri nu va vedea numai vederea cu imagini, ci va vedea şi mulţi poştaşi care trebuie să urce şi să coboare atâtea trepte. Câtă muncă s-ar fi economisit, dacă vederile nu ar fi fost scrise!

Aici poate interveni cineva care să spună: Prin faptul că au fost scrise atâtea vederi, un singur lucrător nu mai este de ajuns. Va fi angajat un altul, şi în felul acesta va primi şi celălalt o pâine. Dar nimeni nu se gândeşte că în acest mod nu se realizează o muncă productivă. Căci este o muncă prin care nu se produce nimic. Prin faptul că veţi constrânge un om să execute o activitate şi îi veţi procura o remunerare pentru aceasta, nu veţi crea un ajutor pentru omenire. Căci trebuie să privim în structura existenţei, aşa cum ne-o poate da numai educaţia spiritual-ştiinţifică. Trebuie să ne fie limpede că aceste lucruri nu trebuie să preocupe numai pe câţiva economişti. Fiecare om individual trebuie adus la capacitatea de a dezvolta această gândire socială şi ea este ceea ce izvorăşte din înţelepciunea spiritual-ştiinţifică drept atitudine moral-spirituală, încât sufletul omului să devină deschis şi liber, şi să gândească până la capăt lucrurile pe care le vede în jurul său, astfel încât să nu se mai spună că trebuie create locuri de muncă pentru şomeri. Căci nu este vorba să se dea de lucru unuia sau altuia, ci se pune problema activităţii desfăşurate, care trebuie să reprezinte ceva necesar pentru omenire. Dacă privim astfel lucrurile, ni se arată limpede că ceea ce trebuie să devină în viitor impuls pentru activitatea noastră, ceea ce trebuie preluat în profesiunea noastră, şi care trebuie să fie un sentiment de apartenenţă la grupuri umane, sentiment care să reverse dintr-o adevărată înţelepciune, sentimentul social viu, este ceea ce trebuie să dobândească loc în fiecare suflet omenesc. Nu iubirea abstractă, nu acea iubire care vorbeşte doar de iubire, şi care vede doar până în vârful nasului ei, ci numai iubirea străluminată de cunoaştere poate aduce o îmbunătăţire în relaţiile interumane.

De aceea, ştiinţa spirituală nu poate fi o reunire de dogme şi idei. Ideile există de dragul sufletului. Ceea ce contează pentru ştiinţa spirituală, sunt oamenii vii. Cu cât sunt mai mulţi oameni cuprinşi de această înţelepciune, cu atât mai multă iubire adevărată va exista, şi cu atât mai mult va servi acest fapt progresului şi fericirii oamenilor. Astfel vom afla că prin faptul că profesiunea se întemeiază pe dăruirea faţă de omenire, iar câştigul se întemeiază pe grija pentru subzistenţa oamenilor, prin faptul că se gândeşte întru totul în această direcţie, prin aceasta omenirea va putea avea parte de fericire. Cercetătorul de ştiinţă spirituală nu va crede că se poate schimba prin dogme ceva de azi pe mâine. Pentru cel care este solid ancorat pe terenul ştiinţei spirituale este limpede faptul că sufletul poate trăi în iubirea activă şi că, prin faptul că oamenii sunt cei care întemeiază cunoaşterea, se poate acţiona întru fericirea omenirii. Atunci un om cum este Kolb nu va trebui să meargă în America pentru a afla că de la masa verde se iau prea uşor decizii în problemele sociale, ci un curent din viaţa publică îi va deschide ochii şi el nu va trebui să meargă legat la ochi prin lume. Cel mai bun şi mai frumos rod al concepţiei spiritual-ştiinţifice despre lume se va obţine atunci când oamenii nu vor fi ispitiţi înspre predici sentimentale asupra iubirii omenirii şi a fraternităţii, ci dacă ea îi va aduce, cu simţurile deschise şi libere, să vadă adevărata realitate spirituală. Prin aceasta, omenirea va împlini tot mai mult spusele lui Goethe: „De puterea ce înlănţuie toate fiinţele se eliberează doar omul ce se depăşeşte pe sine” [ Nota 94 ].

Această maximă este valabilă în sens cuprinzător în domeniile naţional şi profesional. Numai atunci poate fi creat ceva favorabil, când întreaga noastră structură socială va fi întru totul dominată de acest principiu, încât munca noastră să nu fie pusă în slujba remunerării şi a câştigului, ci ea să fie independentă de câştig.

Există desigur oameni care spun că pretutindeni se manifestă strădania de a sustrage impulsului de câştig subiectiv tot soiul de lucruri, care să fie transferate asupra societăţii. Cel ce vorbeşte aşa ar putea vedea în funcţionar idealul omenirii, la care câştigul şi profesiunea sunt separate. Este însă vorba ca fiecare om individual să aibă impulsurile din care poate izvorî fericirea caracterizată. Unitatea nu trebuie să plutească ca o schemă abstractă, ca un nor deasupra întregului, ci ea trebuie să trăiască în fiecare suflet individual, ce indică mereu înspre înălţimea spirituală a cosmosului, aşa cum se oglindeşte ea în fiecare suflet omenesc. Numai o astfel de concepţie asupra lumii poate reuşi să înfăptuiască ceea ce este posibil şi salutar în viaţa umană colectivă.

Acest lucru a fost simţit de către marii oameni, a fost simţit de către un mare spirit, despre care se vorbeşte astăzi tot mai mult, iar unii oameni o fac cu atât mai mult cu cât îl înţeleg mai puţin. Acest spirit a spus că prin constituirea unităţii reale, adevărate, fericirea trece asupra oamenilor, şi că prin împrăştierea în multitudine şi diferenţiere se naşte toată mizeria socială. Cea mai mare mizerie socială se creează atunci când oamenii sunt mânaţi în diferenţieri, la modul că fiecare nu face decât ceea ce-i dictează propriul egoism. Abia când omul individual simte că ceea ce poate face el trebuie depus pe altarul omenirii, când aceste sentimente şi această gândire străbat omul, abia atunci ele se pot revărsa în omenire. Ceea ce a spus Fichte este adevărat: Orice fericire constă în adevărata unitate, şi orice sărăcire şi mizerie în viaţă constă în separare şi diferenţiere; căci adevărata iubire nu poate fi atinsă când sufletul este durificat prin separare şi multitudine, ci atunci când el află liniştea şi pacea în adevărata comunitate şi într-un spirit comun [ Nota 95 ].