Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


XIII

ÎNCEPUTUL ŞI SFÂRŞITUL PĂMÂNTULUI

Berlin, 9 aprilie 1908

Ceea ce îl caracterizează pe om faţă de celelalte fiinţe care-l înconjură pe acest Pământ constă, printre alte lucruri, care ne vor preocupa mai puţin astăzi, în faptul că omul nu îşi organizează viaţa pur şi simplu după imbolduri surde instinctive, ci după idei şi gânduri limpezi, care îi conferă putere, tărie şi siguranţă în activitatea sa, dacă el este capabil să nu privească numai asupra prezentului, ci să îşi determine singur viitorul prin ideile sau idealurile sale. La aceasta ajunge omul numai dacă este capabil să se uite în jurul său în viaţă, să privească dincolo de ceea ce constituie clipa prezentă, în trecut şi în viitor. Din trecut învăţăm; pentru viitor lucrăm cel mai bine prin faptul că anticipăm prin ideile şi idealurile noastre ceea ce voim să înfăptuim în viitor.

Foarte uşor poate părea că tema de astăzi „Începutul şi sfârşitul Pământului” este mult prea extinsă înspre trecut şi înspre viitor, ca şi cum am vrea să ne preocupăm cu idei ce plutesc cu mult deasupra existenţei noastre cotidiene. Marele filosof german Johann Gottieb Fichte a adresat însă deja cuvintele potrivite acelor oameni care, dintr-o aparentă practică a vieţii, se împotrivesc ideilor şi idealurilor, deoarece consideră că un om practic nu trebuie să aibă idei şi idealuri [ Nota 104 ]. Acestor oameni s-a adresat Johann Gottlieb Fichte pe când a vorbit studenţilor săi de la Jena despre marile idealuri şi despre determinarea omului – aşa cum am mai amintit deja într-alt context –, rostind frumoasele cuvinte: Faptul că idealurile nu se pot folosi nemijlocit în viaţa practică, o ştim noi, idealiştii, la fel de bine ca aşa-numiţii oameni practici, eventual chiar mai bine. Dar dacă aceştia vor să afirme că o viaţă cu adevărat practică nu trebuie organizată după idei şi idealuri, ei ne arată doar că, în devenirea vieţii, acestea nu au fost luate în considerare. De aceea, fie ca bunul Dumnezeu să le dea la timpul cuvenit ploaie şi soare, alimentele necesare şi, dinspre partea mea, dacă este posibil, şi gânduri înţelepte.

Pentru noi, în orice caz nu este vorba astăzi despre idealuri, idei şi justificarea lor; ci vom atinge doar un punct. Unii pot crede că idealurile şi ideile care cuprind spaţii temporale atât de largi ca începutul şi sfârşitul Pământului vor conduce probabil într-o nebuloasă, se vor pierde în nepractic. Dar concepţia spirituală despre lume aduce tot mai mult în conştienţa omului faptul că, cu cât idealurile au o provenienţă mai înaltă, cu atât mai nemijlocit pot fi ele folosite în viaţă şi cu cât pătrundem mai departe cu ideile şi idealurile noastre, cu atât acestea vor dezvolta puteri mai mari, nu numai faţă de lucrurile înconjurătoare din viaţă, ci şi pentru fiecare clipă a vieţii cotidiene de dimineaţa până seara. Idealurile mici ne conferă o putere mai restrânsă, pentru o ocazie sau alta. Idealurile mari ne conferă o plenitudine continuă, ne fortifică şi ne dau puteri. Nu este vorba să ne adâncim teoretic în gânduri în asemenea idei şi idealuri, ci ca din ele să curgă, să izvorască ceva. Dacă idealurile sunt mari, atunci din ele izvorăsc sentimente vivifiante mai puternice decât din idealurile mărunte. Şi aceste sentimente vivifiante puternice ne fortifică spiritual sufleteşte şi trupeşte, şi ele se strecoară neobservate în ceea ce îndeplinim zilnic, şi abia ele ne fac posibilă viaţa într-o manieră demnă de dorit.

Dacă privim astăzi înapoi la devenirea Pământului nostru, a locuinţei noastre terestre, atunci omul prezentului se va gândi în mod firesc mai întâi la minunatele, admirabilele cuceriri ale gândirii natural-ştiinţifice. Ca şi cu alte ocazii, subliniem şi acum că nu a fost şi nu poate fi niciodată sarcina ştiinţei spirituale – dacă se înţelege corect pe sine – să aducă chiar şi cea mai mică obiecţie constatărilor şi rezultatelor îndreptăţite ale ştiinţei naturale moderne. De aceea, înainte de a aborda această temă cuprinzătoare din punctul de vedere spiritual-ştiinţific, permiteţi-mi şi aici, ca şi în cazul altor consideraţii, o scurtă introducere.

Vom răspunde mai pe scurt şi schiţat la întrebarea: Ce ştie să spună ştiinţa actuală despre tema noastră de astăzi? Ştiinţele naturii dezvăluie trecutul terestru cu o mare ingeniozitate cuprinzătoare. Din ceea ce este Pământul nostru acum, din ceea ce a fost menţinut ca o rămăşiţă a lumilor şi entităţilor dispărute, ştiinţa noastră ştie să conchidă cum a arătat Pământul nostru cu milioane de ani în urmă şi ce fiinţe se perindau pe atunci pe el. Ştiţi doar că istoria şi documentele istorice ne conduc doar un răstimp scurt înapoi în devenirea Pământului, aproximativ doar câteva mii de ani. Apoi devine, ca să spunem aşa, întuneric, dacă vrem să ne bazăm în continuare pe documentele istorice. Pentru o altă perioadă ne conduce înapoi ceea ce nu a putut fi încredinţat documentelor istorice şi nici altor documente, şi anume ceea ce strămoşii noştri au alăturat, ca obiecte ale culturii lor, morţilor lor în morminte, lucruri care au fost confecţionate de către ei şi care s-au păstrat ca rămăşiţe. Însă apoi ştiinţa naturii merge şi mai departe înapoi. Ea ne arată, prin scheletele oaselor şi prin celelalte rămăşiţe ale plantelor şi animalelor străvechi, care sunt conţinute în straturile Pământului nostru, ce fel de fiinţe au trăit succesiv pe acest Pământ. Este uşor de înţeles că ceea ce se află în straturile superioare ale Pământului nostru şi-a aflat acolo mormântul într-o perioadă mai recentă, iar ceea ce se află în straturile mai adânci, care au fost acoperite de cele ulterioare, trebuie să conţină rămăşiţele doveditoare ale timpurilor anterioare. Desigur că nu este simplu să cercetezi în acest mod din punct de vedere natural-ştiinţific. Căci geologia sau teoria straturilor rocilor are oarecare dificultăţi. Pentru că ceea ce a fost stratificat sub suprafaţa Pământului, în cea mai mare parte nu a rămas aşa cum a fost stratificat iniţial. Au avut loc stratificări succesive, răsturnări, toate văluririle posibile ale întregului, astfel încât uneori ceea ce se afla iniţial în stratul cel mai de jos a devenit falie superioară. Trebuie de multe ori o mare perspicacitate pentru a-ţi face din stratificările Pământului nostru o imagine despre modul în care s-a dezvoltat Pământul.

Nu vrem să intrăm în alte amănunte, decât în măsura în care cercetătorul spiritual este în stare să le justifice. Şi nici nu vrem să expunem amănunţit ceea ce ar trebui spus din punct de vedere spiritual. Căci aici mai este destul de corectat, dar nu vrem să ne ocupăm de aceasta acum. Dimpotrivă, vrem să preluăm mai degrabă cu recunoştinţă, ca o mare cucerire pentru omenire, ceea ce a observat harnica ştiinţă a naturii şi ceea ce a realizat perspicacitatea natural-ştiinţifică în acest domeniu. Ne face plăcere să ne transpunem împreună cu cercetătorul naturii într-o stare anterioară a Pământului nostru, în care Pământul arăta, în cea mai mare parte a sa, altfel decât astăzi, în care pe Pământul nostru trebuie să fi trăit cele mai simple fiinţe, de la care nu ne-a rămas nici o rămăşiţă. Urmărim, împreună cu cercetătorul naturii, devenirea Pământului nostru de la straturile inferioare până la straturile cu rămăşiţe depozitate în partea sa superioară. Găsim animale simple care fac parte dintre vertebrate, printre care unele cu schelet osos. Mergem mai departe şi vedem cum s-au dezvoltat treptat diversele clase de animale şi de plante aşa cum par ele să fi apărut treptat pe Pământul aflat în schimbare. Mergem înapoi cu cercetătorul naturii până în perioada în care au apărut peştii în evoluţia Pământului. Mulţi au cu totul alte forme decât cele de astăzi. Dacă mergem şi mai departe înapoi, ajungem la o fază ciudată de evoluţie a Pământului nostru, în care acesta este populat de nişte animale monstruoase admirabile, care aparţin parţial clasei amfibiilor şi reptilelor. Sunt animale uriaşe, ai căror ochi erau probabil la fel de mari ca şi capul unui copil, prevăzute cu maxilare gigantice, animale care sunt denumite ihtiozauri şi plesiozauri şi aşa mai departe, şi ale căror rămăşiţe au fost dezgropate în cele mai diferite ţinuturi ale Pământului din acele straturi care se consideră că au aparţinut cretacicului şi jurasicului. Apoi ajungem în timpul în care au apărut formaţiuni vegetale mai desăvârşite, într-un răstimp relativ tânăr, deşi cuprinde câteva mii de ani. Ajungem apoi acolo unde, după concepţia natural-ştiinţifică, a apărut omul, unde, ca să spunem aşa, conform documentelor conţinute în straturile terestre respective el apare pentru prima oară pe Pământul nostru, după ce mamiferele superioare îi precedaseră apariţia. Pe scurt, dacă folosim din nou acea imagine pe care am putut-o folosi recent cu alt prilej, atunci când am abordat Soarele, Luna şi stelele din punct de vedere spiritual-ştiinţific, şi ne-am gândi că de undeva din spaţiul cosmic cineva ar putea urmări de a lungul milioanelor de ani cum se configurează aici pe Pământ treptat suprafaţa lui, cum se modifică repartizarea Pământului şi a apei, a căldurii şi a frigului, cum apar cele mai diferite clase şi forme de animale şi de fiinţe, atunci imaginea fizică pentru un asemenea observator ipotetic aflat pe undeva în spaţiul cosmic ar fi esenţialmente aceeaşi cu cea pe care o descrie ştiinţa naturii. Dar accentuăm din nou că dinspre partea ştiinţei spirituale nu putem merge decât până în punctul din care ştiinţele naturii înseşi vor fi nevoite să corecteze lucrurile în viitor.

Unde există deci un conflict între ştiinţele naturii şi ştiinţa spirituală? Tot mereu se spune dinspre partea ştiinţelor naturii că ştiinţa spirituală nu se întemeiază pe un teren natural-ştiinţific. Cum se poate sta mai mult pe un teren natural-ştiinţific decât acceptând că tot ceea ce ştiu şi pot demonstra ştiinţele naturii este recunoscut şi de noi?

Însă există oameni care spun că ei sunt solid ancoraţi pe terenul realităţilor natural-ştiinţifice. Aceştia pretind de la cercetătorul spiritual ca el să nu ştie altceva decât ceea ce ştiu ei înşişi. Ei nu solicită pur şi simplu ca noi să fim de acord cu ceea ce spun ei, ci pretind ca noi să ne supunem dogmelor lor, ca să nu spunem mai mult decât ceea ce spun ei. Dar aceşti oameni nu remarcă, cu acest prilej, că o asemenea intoleranţă lăuntrică nu a existat niciodată în întreaga evoluţie a omenirii, nici măcar în timpurile în care intoleranţa exterioară ajunsese foarte departe. Dar, desigur, după cum am spus deja cu prilejul consideraţiilor asupra Soarelui, Lunii şi stelelor, imaginea exterioară nu constituie un prilej de dispută între ştiinţa spirituală şi ştiinţele naturii. Dar rezultă din această imagine exterioară că dincolo de sensibil, dincolo de lumea fizică, nu există puteri suprasensibile, suprafizice? Am putut descrie ultima oară experienţa în care se arată cum se formează un sistem cosmic în mic, dintr-o picătură de ulei, prin învârtirea unei manivele. Dar cu acest prilej, experimentatorul a uitat că el însuşi a învârtit manivela! Şi nu se are în vedere faptul că lucrurile nu ar fi posibile fără gândurile celui care roteşte manivela! Ceea ce se vede cu ochii este expresia exterioară, procesul exterior pentru ceea ce se desfăşoară lăuntric-spiritual, şi pe care omul nu îl va putea cunoaşte niciodată prin faptul că el cunoaşte lumea cu ajutorul ochilor şi al instrumentelor auxiliare, deci pur şi simplu prin instrumente fizice. Dar noi vrem să privim înapoi până la începutul fizic al Universului şi să contemplăm ceea ce nu este pur fizic, şi de aceea trebuie să aducem mai întâi în faţa sufletului adevărata fiinţă a omului. Pentru cel ce consideră adevărata fiinţă a omului din punct de vedere spiritual-ştiinţific, fiinţa omenească se alcătuieşte, după cum am subliniat adesea, dintr-o serie de componente. Înainte de toate, ştiinţa spirituală ne arată că adevăratul motiv al acelor stări alternative dintre veghe şi somn, pe care omul îl trăieşte în fiecare interval de douăzeci şi patru de ore, constă în aceea că o parte a componentelor fiinţei omeneşti se desprinde în somn de cealaltă parte. În fiecare noapte, când omul adoarme, cufundându-se într-un somn fără vise, într-un întuneric imprecis, vedem în imagini şi impresii grandioase, ceea ce a trăit în suflet de-a lungul zilei. Vedem scufundându-se tot ceea ce vieţuieşte lăuntric omul ca instincte, impulsuri, pofte şi pasiuni, plăcere şi neplăcere, bucurie şi durere. Tot ceea ce a străbătut sufletul ca trăire sufletească lăuntrică de-a lungul zilei se cufundă prin adormire într-un întuneric imprecis. Pentru cel situat pe terenul ştiinţei spirituale, ca şi pentru orice om situat pe punctul de vedere al raţiunii umane sănătoase, ar fi desigur absurd să afirme că, prin adormire, purtătorul plăcerii şi neplăcerii, al bucuriei şi durerii, al impulsurilor, poftelor şi pasiunilor ar dispare şi că ar reapare dimineaţa, la trezire. Ştiinţa spirituală ne arată că atunci când omul se află cufundat într-un somn fără vise, în pat se află acel element component al omului pe care acesta îl are în comun cu toate fiinţele lipsite de viaţă, cu întreaga lume minerală din jurul său, şi pe care îl numim trup fizic, şi că legat în timpul somnului de trupul fizic este trupul eteric sau al vieţii, pe care omul îl are în comun cu plantele, dar pe care mineralele şi lumea lipsită de viaţă nu îl mai au. Iar ridicate afară din om în starea de somn fără vise sunt alte două elemente componente ale entităţii omeneşti. Plăcerea şi neplăcerea, bucuria şi durerea, impulsurile, poftele şi pasiunile, toate sentimentele care oscilează în sus şi în jos, inundând sufletul, şi care tac în timpul nopţii, au drept purtător trupul astral şi acesta este ridicat în starea de somn fără vise afară din trupurile fizic şi eteric, rămase în pat. Trupul astral şi Eul sunt ieşite în afară.

Prin ce se diferenţiază existenţa acestui trup astral în timpul nopţii de cea din timpul zilei? Ne putem lămuri diferenţa existentă între trupul astral din răstimpul vieţii de peste zi şi a celui din timpul nopţii dacă aducem în faţa sufletelor noastre ceea ce am expus într-o altă serie a acestor conferinţe, anume că trupul astral îşi are realitatea afară, în cealaltă lume, care este de jur-împrejurul său. De ce depinde faptul de a percepe ceva? În jurul dumneavoastră pot exista nenumărate lumi, lumea sunetelor, a luminii, a mirosurilor şi gusturilor, şi aşa mai departe, dar, dacă nu aveţi organe de simţ pentru ele, aceste lumi nu ar exista pentru dumneavoastră. Este cel mai ilogic lucru ce poate fi înfăptuit, – şi cea mai mare parte a oamenilor prezentului o fac în orice caz – anume de a afirma că o lume pe care ei nu o percep nu există. Ştiinţa spirituală arată că în timpul nopţii, în timpul somnului fără vise, trupul astral al omului este ridicat din trupurile fizic şi eteric şi se află într-o altă lume; nu într-o lume de dincolo, ascunsă pe undeva, ci într-o lume care ne pătrunde, ne străbate, aşa cum lumina şi aerul pătrund şi străbat spaţiul. Pentru observaţia spiritual-ştiinţifică, această lume se diferenţiază de cea fizic-sensibilă numai prin faptul că necesită alte organe prin care să poată fi percepută. Acest trup astral al omului se află într-o lume spirituală, aflată în lumea noastră înconjurătoare ca şi aerul din jurul nostru. Cel care nu are habar de faptul că în jurul său se află aer spune că în jurul său nu se află nimic. La fel, cel care nu are nici o presimţire a faptului că trăieşte neîncetat în spirit, spune că nu ar fi nici un spirit în jurul nostru, că nu ar exista nici o lume spirituală, nici fapte şi nici entităţi spirituale. Trupul astral, purtătorul bucuriei şi durerii, se află în această lume în timpul nopţii. El nu percepe această lume, deoarece în evoluţia prezentă, în prezentul ciclu de evoluţie a omului, el încă nu are organe de percepţie, nu are instrumente de cunoaştere pentru această lume în care se află.

Acum puteţi să acceptaţi ca pe o ipoteză când spunem că există un trup astral şi că omul se află în timpul somnului fără vise afară din trupurile sale fizic şi eteric, într-o lume spirituală. Dar făcând abstracţie de cel ai cărui ochi spirituali s-au deschis prin iniţierea despre care am discutat, şi care cunoaşte din observaţie şi trăire proprie trupul astral în despărţirea lui de trupul fizic, deci făcând ab-stracţie de acela, se poate arăta, să spunem aşa, experimental, că un astfel de trup există, chiar dacă nu o facem cu instrumentele obişnuite. Căci singurul instrument care conduce într-adevăr omul în lumea spirituală şi îi lămureşte tainele lumii suprasensibile este omul însuşi, cu entitatea sa deplină. Acest instrument, omul însuşi, este susceptibil de o perfecţionare infinită, de o desăvârşire infinit de subtilă, şi tocmai iniţierea este cea care îl perfecţionează pe om. Ea furnizează celui ce vrea să o aplice asupra sa, ca să spunem aşa, dovada experimentală a faptului că există un trup astral al omului, care poate deveni independent de trupul fizic.

Să ne amintim câteva puncte de vedere pe care le-am discutat la iniţiere. Am spus atunci că omul poate face anumite exerciţii, poate exersa meditarea, aşadar cufundarea lăuntrică, după prescripţii absolut metodice prin care îşi fortifică lumea lăuntrică de gânduri, sentimente şi voinţă, făcând-o mai puternică decât pot fi fortificate gândurile, sentimentele şi voinţa prin orice observaţii sensibile exterioare. Există asemenea indicaţii, cum am văzut în conferinţa despre iniţiere, prin care omul poate dobândi mai mult decât prin simpla observare exterioară a realităţii. Într-un suflet omenesc ce aplică indicaţiile asupra sa se întâmplă ceva cu totul deosebit. Şi anume, într-adevăr, acelui trup pe care l-am numit trup astral – şi pe care îl are şi omul actual, care nu are ochi spirituali şi urechi spirituale [ Nota 105 ] – îi sunt incorporate plastic, prin munca lăuntrică subtilă a omului, aceşti ochi spirituali şi aceste urechi spirituale. Putem arăta cum cufundarea în gândurile şi sentimentele lăuntrice, cufundarea în impulsurile de voinţă, face mai energice sentimentele şi impulsurile de voinţă. Putem arăta cum acţionează acestea asupra trupului astral; după o vreme, dacă omul are suficientă răbdare şi perseverenţă, la întoarcerea de dimineaţă în trupul fizic şi cel eteric, trupul astral arată că şi-a cucerit ochii şi urechile spirituale şi că acum poate trăi ceea ce se numeşte iluminare. Aşadar prin faptul că lucrează în starea de conştienţă trează la aprofundarea gândurilor, conform anumitor prescripţii metodice, prin faptul că realizează în sine anumite sentimente şi anumite impulsuri de voinţă, omul poate acţiona asupra trupului său astral în aşa fel încât acesta să devină capabil să acţioneze la rândul său asupra noastră. Prin aceasta se dovedeşte realitatea trupului astral. Noi acţionăm asupra lui, iar el asupra noastră. El îşi manifestă existenţa prin realitatea iniţierii.

La fel cum trupul astral al omului este despărţit în timpul somnului de trupul fizic, tot aşa este despărţit de el ceea ce numim purtătorul propriu-zis al omului, conştienţa de sine propriu-zis omenească. Şi aceasta dispare, la nivelul de dezvoltare al omului actual, într-un întuneric imprecis.

La omul care doarme, avem în pat în faţa noastră trupul fizic, pe care omul îl are în comun cu toate mineralele, şi trupul eteric, pe care-l are în comun cu toate plantele. Ieşite afară din trupul fizic şi cel eteric sunt trupul astral, – pe care omul îl are în comun doar cu animalele, – şi Eul, pe care omul, ca încoronare a creaţiunii pe Pământ, nu îl are în comun cu nici un alt regn al naturii de pe Pământ. În prezentul ciclu de dezvoltare, în care nu sunt dezvoltate simţuri superioare, „ochi spirituali” şi „urechi spirituale”, pentru a vorbi ca Goethe, la adormire, impresiile pe care le are omul în timpul zilei se scufundă şi altele nu apar în lumea pentru care el nu are dezvoltate simţurile. De aceea el este înconjurat noaptea de întuneric, lipsă de lumină, tăcere. Dimineaţa la trezire, omul se cufundă în trupurile eteric şi fizic. Acestea sunt prevăzute cu ochi şi urechi fizice. Omul spiritual se cufundă în omul fizic sensibil, foloseşte acolo instrumentele pentru lumea fizic-sensibilă şi prin aceasta percepe această lume din jurul său. Ar trebui să înţelegem – şi, dacă vrem, putem să o facem – ceea ce a spus Fichte: să nu credeţi că ochiul vede, ci omul vede prin ochi, şi să nu credeţi că urechea aude, ci omul aude prin ureche [ Nota 106 ]. Şi tot aşa cum este cu ochii şi urechile, este şi cu simţul mirosului şi al gustului. Ele sunt, toate, instrumente pentru omul lăuntric.

În acest om lăuntric spiritual, în acest eu şi în acest trup astral, ştiinţa spirituală vede şi trebuie să vadă elementul originar al omului. Ceea ce este dat în trupul astral şi Eu, exista înainte de trupul fizic şi cel eteric. Desigur că unii oameni, influenţaţi puternic sugestiv de ideile prezentului, puternic înlănţuite de materie, vor obiecta: vă gândiţi voi oare, în ştiinţa voastră spirituală fantezistă, că acest spirit, purtător al plăcerii şi neplăcerii, al bucuriei şi durerii, al impulsurilor, instinctelor, pasiunilor şi al conştienţei de sine a plutit liber cândva, pe undeva, fără să fie legat de vreun trup fizic? La aceasta, ştiinţa spirituală răspunde: Desigur, chiar aşa şi este! Înainte de elementul fizic şi chiar de cel eteric a fost acest trup astral, purtătorul plăcerii şi neplăcerii, al bucuriei şi al durerii. Viaţa lăuntrică exista înainte de cea exterioară.

Cu aceasta, ne-am transpune nemijlocit la începutul Pământului. Vă puteţi imagina că cineva, chiar căzut pradă puternicelor sugestii materialiste, poate nega întru totul că ar exista ceva care, ca stare spirituală, să se afle la baza a ceea ce s-a concentrat şi s-a format abia ulterior? S-a afirmat adesea aici că, pentru ştiinţa spirituală, materia este spirit concentrat. Să folosim o comparaţie, pe care am folosit-o adesea, pentru a arăta ceea ce gândeşte cercetătorul spiritual despre spirit şi materie. Gândiţi-vă la faptul că cineva ar avea în faţă aer transparent, şi că în acest aer transparent ar apare o formaţiune de nor, ca efect al unei răciri. Ceea ce anterior era transparent, devine opac prin formarea de nori; ceea ce anterior, ca vapori de apă, nu era vizibil, devine acum apă. Se poate merge şi mai departe: apa îngheaţă, formând gheaţă. Gheaţa cade, bucăţele, în jos. Să acceptăm că poate veni cineva care să spună: este inepţie, prostie curată să spui că apa era răspândită anterior în aer. Eu nu am văzut aşa ceva! În primul rând a fost ceea ce m-a întâmpinat ca nori. Apoi apare un altul, care nu poate vedea nici norii şi care vede ceva abia când se formează gheaţa. Dacă i se spune acestuia: ceea ce este astăzi gheaţă aici a existat mai înainte ca apă, el va spune: nu am văzut nimic, gheaţa e aici şi nu în altă parte.

Din asemenea gânduri trebuie preluat răspunsul atunci când cineva vrea să-i reproşeze cercetătorului spiritual că fantazează, când spune că la început omul nu exista din punct de vedere material şi nici ca trup eteric, ci că la început existau doar trupul astral şi Eul. La începuturile existenţei noastre terestre existau trupul astral şi Eul. Ba chiar, după cum vom vedea imediat, omul exista ca fiinţă spirituală pe Pământ, înainte de a exista pe Pământ animalele, plantele şi mineralele. La început, Pământul consta dintr-o reunire de astfel de oameni pur spirituali, care constau din Eu şi trupul astral. Acesta este începutul Pământului. Apoi, cercetătorul spiritual descrie în continuare: după cum apa ce se află conţinută invizibilă în aer se poate condensa formând norii, tot aşa s-a condensat odinioară astralul, formând etericul. Pe atunci, în desfăşurarea evoluţiei Pământului existau oameni care aveau un Eu, un trup astral şi un trup eteric. La sfârşit s-a format trupul fizic, partea cea mai densă a entităţi omeneşti, tot aşa cum s-a format gheaţa din apă şi apa din vaporii de apă. Acesta este mersul evoluţiei Pământului. Mai întâi, omul a fost o fiinţă spirituală, apoi o fiinţă eterică şi, în fine, spiritualul a cristalizat din sine trupul fizic. Să reţinem imaginea vaporilor de apă care se condensează. Acceptaţi faptul că dispuneţi de nişte apă. Trataţi artificial această apă în aşa fel încât o parte din ea să îngheţe la mijloc; se formează astfel multe granule de gheaţă. Şi acum se petrece ceva foarte curios: din această apă, gheaţa se separă ieşind la suprafaţă, rămânând acoperită numai cu puţină apă, pe când substanţa primordială, apa din care s-a format gheaţa, se retrage. La apa din alte vase, cristalele de gheaţă rămân înăuntru şi apa îngheaţă mai departe. Tot mai multă apă se transformă în gheaţă, se formează nuclee mai mari de gheaţă. La un anumit număr din formaţiunile astfel rezultate, nucleele de gheaţă se ridică la suprafaţă, păstrând puţină apă, pe când substanţa mamă se retrage. Acestea se continuă. Tot mereu se formează bucăţi de gheaţă, ceea ce înseamnă că se constituie tot mai multă gheaţă din apă. Şi tot mereu se formează trepte de gheaţă pe Pământ, pe când altă apă se transformă mereu în gheaţă, până când în final totul este transformat în gheaţă, până când substanţa mamă mai este conţinută, ca să spunem aşa, numai în porii gheţii.

Lăsaţi această imagine să se nască în sufletele dumneavoastră pentru mersul devenirii Pământului, de la începuturile sale până în vremea noastră. Gândiţi-vă că, la începuturile existenţei noastre terestre, omul exista ca fiinţă spirituală şi numai ca fiinţă spirituală. Aceasta a început mai întâi să cristalizeze din sine o parte mică, neînsemnată, care a devenit mai densă. Există anumite fiinţe care rămân, ca bucăţile de gheaţă, pe o treaptă timpurie a evoluţiei, prin faptul că s-au despărţit de substanţa spirituală maternă. Acestea sunt cele mai nedesăvârşite animale, care s-au format odinioară prin faptul că din substanţa mamă omenească, din omul astral, doar o parte a devenit materială şi s-a densificat. Acestea sunt animalele inferioare. Ceilalţi oameni s-au dezvoltat în continuare pe trepte mai înalte. Iarăşi s-au desprins din substanţa spirituală maternă animale mai desăvârşite. Şi astfel, ca şi în cazul gheţii provenite din apă, în decursul evoluţiei Pământului s-au dezvoltat creaturi tot mai diferenţiate, mai desăvârşite şi mai desăvârşit configurate, formaţiuni fizice, până la omul actual, care prin constituţia sa exterioară este imaginea predispoziţiilor şi posibilităţilor spirituale care existau deja iniţial în spirit la începutul Pământului, adică erau conţinute în trupul astral al omului. Şi aşa cum bucăţelele de gheaţă ieşite la suprafaţă reprezintă pentru dumneavoastră etapele devenirii marelui bulgăre de gheaţă, tot aşa toate fiinţele mai nedesăvârşite decât omul, întregul regn animal şi vegetal, reprezintă etapele rămase în urmă ale evoluţiei omului pe Pământ. Omul este întâiul născut al Pământului ca fiinţă spirituală şi, dacă-mi este îngăduită expresia, ca fiinţă spirituală el a cristalizat din sine treptat, etapă cu etapă, elementul material. În fiecare etapă au rămas entităţi subordonate pe diferite trepte de evoluţie, astfel încât în întreaga serie a fiinţelor nedesăvârşite ale Pământului nu trebuie să vedem strămoşii omului, ci, dimpotrivă, descendenţii omului spiritual care nu şi-au continuat evoluţia împreună cu ei. Sunt fraţii rămaşi în urmă, entităţile retardate pe treptele premergătoare, care au ajuns la decadenţă prin faptul că şi-au continuat viaţa până în zilele noastre.

Vedem astfel, atunci când contemplăm şirul evolutiv, că anumite componente s-au desprins din evoluţie. Dacă cineva şi-ar fi putut pune un scaun în spaţiul cosmic de pe care să urmărească omul hiperborean, el ar fi trebuit, dacă premisele ştiinţei spirituale sunt corecte, să vadă fizic exterior imaginea pe care o prezintă cercetătorul spiritual: modul în care omul lasă în urma sa mai întâi animalele mai nedesăvârşite, apoi pe cele din ce în ce mai desăvârşite. Într-adevăr, din punct de vedere exterior, omul a apărut cel mai târziu în configuraţia sa actuală, ca fiind cel mai tânăr dintre creaturi. Dar, din punct de vedere spiritual, el este întâiul născut; spiritual, el precede toate celelalte fiinţe. Din om s-au format toate celelalte entităţi care s-au desprins oarecum ca deşeuri pe o treaptă de evoluţie nedesăvârşită a omului, care reprezintă cele eliminate din evoluţia omenirii. Astfel, între fiinţele Pământului, tot ceea ce este nedesăvârşit se raportează la ceea ce este superior. Nu înfăţişarea noastră fizică reprezintă elementul superior, originar, ci spiritul. Ştiinţele naturii de astăzi suferă enorm din cauza întrebării pe care şi-o pun mereu şi care este atât de strâns legată de tema noastră, a începutului Pământului: cum s-a putut dezvolta viul din elementul lipsit de viaţă? Dacă pe Pământul nostru nu a fost decât substanţă nevie, cum s-a putut dezvolta viul din ea? Singurul răspuns la această întrebare este că ea este greşit pusă. Niciodată nu s-a dezvoltat viul din neviu, dar, dimpotrivă, tot ceea ce este neviu s-a format din viu. Vă puteţi clarifica uşor cum provine neviul din viu, dacă priviţi ceea ce se extrage şi astăzi ca rocă a Pământului sub forma de huilă. Au existat cândva plante de ferigi şi coada calului în anumite ţinuturi de pe suprafaţa Pământului, care s-au scufundat în sol şi care sunt extrase astăzi după milioane de ani, după ce s-au pietrificat. Pentru cercetătorul spiritual nu numai huila s-a format din plante, ci şi întreg solul mineral. Toate substanţele minerale conduc înapoi la un element vegetal originar, chiar dacă, după cum am spus, cercetătorul materialist de astăzi nu-şi poate imagina că poate exista un regn vegetal fără o temelie minerală. Un asemenea cercetător nu-şi poate imagina nici faptul că procesele dense, grosiere, provin din procese mai subtile.

Există un exemplu în privinţa modului în care o asemenea concepţie materialistă poate şoca raţiunea omenească sănătoasă în privinţa modului în care materialismul îşi atinge culminaţia în anumiţi savanţi europeni. Există de exemplu teoria materialistă a fenomenelor sufleteşti de William James [ Nota 107 ], care vrea chiar să fie idealistă, şi la care reprezentările materialiste se amestecă în întreg sistemul de gândire. Am expus deja simptomul conţinut în afirmaţia: „Omul nu plânge pentru că este trist, ci este trist pentru că plânge”. Deci autorul presupune că existenţa acţionează material asupra omului. Ea are efect asupra glandelor lacrimale, omul resimte procesul şi devine trist. Aşa este situaţia în prezent: inventatorul acestei teorii este consecvent în materialism, chiar şi atunci când şochează raţiunea omenească sănătoasă. În realitate, procesele se desfăşoară în lumea sufletesc-spirituală, iar procesele materiale reprezintă consecinţele lor. Procesele sufleteşti spirituale sunt cele iniţiale. Tot ceea ce este în stare solidă, tot ceea ce este material-mineral în jurul nostru, a provenit la origine, ca şi huila, din spiritual. Întrebarea nu este aşadar cum s-a format viul din neviu, ci cum s-a format neviul din viu. Dar tot aşa cum s-a format neviul din viu, cum a existat viul înaintea neviului, tot aşa era şi spiritualul înaintea viului. Ne întoarcem astfel la începutul Pământului nostru şi vedem că Pământul nostru însuşi era o fiinţă spirituală. El era o fiinţă spirituală şi a configurat succesiv elementul material din sine, în aşa fel încât din spiritual a provenit viul şi din viu a provenit elementul mort. Elementul mort este cel din urmă produs.

Privim astfel înapoi la începutul Pământului nostru şi simţim propria noastră origine la începuturile Pământului, ne simţim ca primii născuţi ai lui, punctul spiritual de plecare al evoluţiei Pământului. Şi acum să lăsăm spiritul să privească din acest loc înspre viitor. Cel mai uşor putem înţelege cum creează cercetătorul spiritual o imagine a perspectivei viitorului dacă ne clarificăm ceea ce a reieşit în treacăt şi din alte indicaţii din prezentul ciclu de conferinţe, şi anume că organele omului de astăzi au valori şi calităţi deosebite. Căci nu este aşa cum apare la cercetarea omului prin anatomia materialistă. Pentru anatomistul materialist, toate sunt ca atare, aşa cum se prezintă ele în specificul lor. Dar pentru cel care urmăreşte organele omului cu privirea spirituală, există organe aflate în decadenţă, în veştejire, în prag de moarte, aşa cum se constituie la un copac coaja, scoarţa sa, pe când altele, la modul în care arată astăzi, nu se află decât la începutul devenirii lor. Anumite organe inferioare, care servesc astăzi omului la perpetuarea speciei, sunt cuprinse în procesul de pieire. În schimb, avem un organ ce se află la începutul dezvoltării sale, şi care va atinge o treaptă de dezvoltare mult mai înaltă în viitor. Acest organ este inima omului. Inima este o minunată perspectivă pentru viitorul nostru, nu numai ca parte spirituală, ci până în fizic. Această inimă este o „cruce” („crux”) pentru anatomişti, deoarece orice organ care realizează o mişcare voluntară, are musculatură striată. Or, inima este un organ care este mişcat involuntar, şi totuşi ea este alcătuită după legile musculaturii mişcate voluntar. De unde provine aceasta? Anatomia fizică nu o poate explica. Din faptul că această inimă are determinarea ca în viitor să fie un organ superior. Ea are musculatură striată, deoarece în viitor va fi un muşchi mişcat voluntar, aşa cum ne mişcăm noi astăzi muşchii de la mână. În viitor, vom însoţi ceea ce resimte sufletul ca impuls, cu o mişcare voluntară a inimii. Omul nu îşi va realiza activitatea numai prin instrumentul mâinilor, ci inima va fi un instrument al sufletului, într-o manieră pe care omul de astăzi nu o poate deloc presimţi.

Să luăm acum un alt organ, organul fonator. Ce poate realiza el astăzi? Când vorbesc cu dumneavoastră, ce se întâmplă? Cuvintele pe care vi le adresez trăiesc mai întâi în sufletul meu. Dacă nu le-aş rosti, ele nu ar ajunge în sufletele dumneavoastră. Eu le rostesc, punând instrumentul laringelui meu în mişcare. Datorită acestui fapt, aerul din această încăpere este transpus în mişcare, şi la fiecare cuvânt al meu se creează oscilaţii sonore în această sală, care ajung până la dumneavoastră. Ce este limbajul? Este încorporarea gândurilor în aer. Dacă am exprimat ceva, răsună gândul, el este încorporat în aer, iar cel care ar putea vedea undele de aer din această încăpere ar vedea configurarea corporală a gândurilor mele, vibrând aici în spaţiu. Ştiinţa spirituală ne arată că omul va ajunge în viitor să formeze nu numai configuraţii aeriene datorită cuvintelor sale, ci şi să creeze o materie mai densă, după imaginea celor ce trăiesc în sufletul său. El va învăţa să configureze tot mai dens în viitor prin organul său fonator transformat, astfel încât în viitor omul va ajunge să-şi creeze urmaşii prin cuvântul său. Dacă omul se dezvoltă în continuare, vor avea loc transformări importante în corporalitatea lui. Anumite organe se desprind şi cad, altele se dezvoltă mai departe. Inima va deveni un organ important pentru pornirile sufleteşti. Organul fonator va deveni organul de reproducere pentru omul viitorului, care-şi va putea crea semenii prin gândirea sa. Aşa cum astăzi îşi încorporează gândurile în aer, tot la fel omul se va încorpora pe sine prin organul care este astăzi pe cale să devină organul de reproducere al viitorului. Capul nostru actual este ca o umbră a ceea ce va fi el în viitor. Legătura dintre organul fonator omenesc şi organul de reproducere este indicată prin faptul că la pubertate, vocea băieţilor se schimbă, are loc o modificare a ei.

Fie ca oamenii să ia în seamă cu mai multă atenţie astfel de modificări ce ne sunt împărtăşite de către ştiinţa spirituală! Căci ceea ce ne spune ştiinţa spirituală ne indică asupra a ceea ce va duce în viitor la crearea semenilor: cuvântul. Omul va rosti un cuvânt, iar cuvântul va deveni om. Acest lucru va avea loc, dacă omul se va fi spiritualizat tot mai mult. Căci prin faptul că omul îşi pune organele sale fizice, inima şi laringele, după cum am văzut, în serviciul spiritului său, el se spiritualizează pe sine, se întoarce la spirit la sfârşitul evoluţiei Pământului. La precursorii omului, la creatorii săi, care se aflau la începutul evoluţiei Pământului acolo unde omul se va afla la sfârşit, era la fel. Iar omul va deveni astfel prin Cuvânt la sfârşitul Pământului; omul va rosti Cuvântul la sfârşitul sfârşitului, iar cuvântul va deveni om. Despre acele fiinţe spiritual-divine care se aflau deja la începuturile Pământului, înspre care va evolua omul cândva, ni se spune într-unul dintre cele mai profunde documente religioase, în Evanghelia lui Ioan, în mod absolut corect şi obiectiv: La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era un Dumnezeu, – Aşa cum la început era Cuvântul, şi Cuvântul era un Dumnezeu, tot aşa, la sfârşit va fi Cuvântul un om, iar omul va fi Cuvântul.

Dacă privim acum la început şi vedem cum s-a născut omul din spirit şi a devenit omul actual în sensul acestei deveniri a Pământului, şi dacă privim asupra transformărilor omului pământean, ni se deschide perspectiva acestei deveniri terestre în sensul spiritualizării. Avem spiritul la început şi spiritul la sfârşit. Spiritul a fost începutul şi spiritul este ţelul. Aceasta este taina evoluţiei Pământului. Şi dacă la mijloc vedem materia ce se concentrează tot mai mult, noi ştim că această materie este spirit transformat, dacă nu o privim în imaginea ei exterioară, ci pătrundem în esenţa ei. Ea nu este altceva decât ceva care s-a configurat din spirit şi care se va transforma din nou în spirit. Dacă privim înainte, vedem peste tot spirit. După cum a spus Jakob Böhme, noi provenim din spirit şi tindem înspre spiritual. Activitatea, ca activitate spirituală, este acea cunoaştere a spiritului care îl înalţă realmente pe om, care îl face util, deoarece el devine o fiinţă capabilă de fapte, o fiinţă sănătoasă spiritual şi fizic, plină de speranţă; este cunoaşterea faptului că totul provine din spirit şi tot ceea ce percepem şi vedem în devenirea lumii reprezintă faptele spiritului divin.