Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


XIV

INFERNUL

Berlin, 16 aprilie 1908

Trebuie să mergem cu mult înapoi în strădania omenească după o soluţionare a enigmei lumii, dacă vrem să cuprindem cu privirea originea celor două imagini ce se impun omului de îndată ce el se apropie într-un sens mai profund, într-un sens spiritual, de această enigmă a lumii: cele două reprezentări despre Bine şi Rău.

Gândirea omenească a încercat mereu să se înalţe înspre puterile tainice care, din lumile spirituale, au condiţionat şi străbătut evoluţia noastră. Mereu ne apare, în cele mai diferite forme, încercarea de a stabili o relaţie între puterile binefăcătoare care slujesc mântuirii şi progresului evoluţiei omeneşti şi cele distructive, potrivnice, care frânează evoluţia. Dar, pentru observatorul exact, apare tot mereu şi înrudirea intimă ce există între aceste două direcţii de puteri, în ciuda contrastului lor aparent evident. Trebuie doar să ne gândim la cuvintele lui Schiller despre foc, menţionate deja cu o altă ocazie:

Binefăcătoare este puterea focului
Când omul o îmblânzeşte, o veghează.
Dar groaznică devine puterea Cerului
Când se smulge din cătuşele ei,
Păşind pe propriile ei urme,
Fiică liberă a naturii. [ Nota 108 ]

Am putea spune că în asemenea cuvinte se află ca învăluită problema ce ne va preocupa astăzi şi în conferinţa următoare, problemă ce s-a înveşmântat în diferitele epoci în cuvintele: Infern şi Rai. Dar nu ne este câtuşi de puţin îngăduit să credem că pretutindeni unde apar aceşti termeni ar avea aceeaşi semnificaţie superstiţioasă pe care le-o atribuie atât mulţi adepţi ai acestei reprezentări, cât şi mulţi dintre aceia care ar dori să le combată fără a le cunoaşte semnificaţia mai profundă.

Dacă reflectăm la tema noastră, vedem că problema izvorăşte deja din vechea cultură persană, în care împărăţia puterilor bune, a lui Ormuzd, era prezentată într-un contrast puternic cu împărăţia puterilor rele, a lui Ahriman. Şi dacă vedem cum acolo, într-o imagine cognitivă remarcabilă, puterile tainice ce duceau înainte omenirea în sens bun se amestecau cu puterile de ură ce opreau evoluţia şi cum până la urmă învingea totuşi puterea luminii, avem în aceasta una dintre marile imagini în care fantezia şi imaginaţia omenească îmbracă problema noastră. De la grecescul Tartaros până la lumea legendelor nordice ne întâmpină un imperiu al Infernului şi apar nume legate de conceptul de Infern. Este vorba de ţinutul în care sunt condamnaţi să ajungă cei care nu au murit de o moarte onorabilă, corespunzătoare orientării culturii din lumea fizică.

Ne poate frapa o particularitate, dacă ne amintim acea legendă despre împărăţia Infernului. Să o considerăm mai îndeaproape, căci de la început trebuie să spunem că în limbajul simbolic al lumii legendelor se găseşte uneori o înţelepciune mai adâncă decât cea întemeiată în zilele noastre prin concepte abstracte.

Este remarcabil faptul că lumea legendelor nordice consideră starea actuală a Universului ca provenită dintr-un ţinut umplut cu ceaţă rece, „Nifelheim”, ţinutul nordic, în care, conform concepţiei germane, în vremurile străvechi nu ajunsese Soarele, şi dintr-o altă împărăţie, „Muspelheim”, împărăţia caldă. Prin colaborarea celor două împărăţii s-a format starea prezentă a Pământului. Iar cele mai importante puteri care slujesc astăzi omenirii nu provin din caldul Muspelheim, ci din recele Nifelheim, umplut cu ceaţă. Acolo s-au format mai întâi cele mai înalte puteri omeneşti care stau la baza culturii actuale. În acelaşi timp însă ni se spune – şi acest fapt este remarcabil întrucât atinge problema noastră – că Hel, care ia la sine morţii nevrednici, este exilat în acel Nebelheim, în care ajung cei care nu au murit de o moarte onorabilă. Este remarcabil că împărăţia şi puterile progresului sunt legate de locul şi personalitatea care reprezintă puterea morţii, a descompunerii.

Şi dacă părăsim aceste timpuri vechi şi ne apropiem tot mai mult de vremea noastră aflăm, înainte de toate, lucrurile despre care Pochhammer a spus, în prefaţa la cartea lui Dante [ Nota 109 ], că trebuie să fie atât învăţătorul oamenilor adulţi, cât şi educatorul şi învăţătorul tineretului, pentru a ajunge la înţelegerea unei lumi în care este concentrat răul, dacă vor să-şi explice sinea noastră din adâncurile existenţei lumii. Cât de grandios şi de măreţ ne descrie Dante această lume chiar la începutul impresionantului său poem, care reprezintă pentru noi, oamenii, drumul purificării şi devenirii înspre lumile spirituale superioare! Şi din nou a fost un poet inspirat să apeleze la aceste reprezentări pentru a expune puterile ce locuiesc în sufletul omenesc, atunci când Goethe şi-a scris „Faust”-ul său. Goethe a opus la ceea ce trebuia să-l conducă pe Faust înspre puterile luminoase, pe Mefisto.

Putem găsi foarte multe sentenţe semnificative în „Faust”-ul lui Goethe, care descriu raportul aparte dintre Faust şi Mefisto, şi pe al celor doi cu existenţa cosmică. Dintre toate acestea, vom aminti în acest context numai două, în care Goethe alătură cele două concepte de bine şi rău într-un mod remarcabil, şi care ne aminteşte de legenda nordică. Una dintre aceste sentenţe este acolo unde Mefisto este denumit drept „o parte din acea putere care mereu vrea răul, şi mereu face binele”. Conceptele de bine şi de rău sunt puse într-o corelaţie foarte strânsă cu întreaga devenire a Universului. Şi nu vrem să lăsăm nemenţionată nici cealaltă sentenţă a lui Goethe, care ne conduce pe de o parte adânc în sufletul său şi pe de altă parte în profunzimile problemei noastre, căci este vorba de întreaga relaţie a puterilor bune din Faust cu ceea ce doreşte Mefisto să realizeze în el, cu Răul. Într-un mod foarte semnificativ, în clipa în care Faust vrea să încheie pactul cu Mefisto, pact care precizează în ce condiţii va cădea pradă lui Mefisto, Goethe îl pune pe Faust să rostească următoarele cuvinte:

Dacă aş spune clipei:
„Mai zăboveşte, eşti atâta de frumoasă,”
Atunci mă poţi înlănţui,
Atunci cu drag eu voi pieri!
Atunci pot să sune clopotele morţii,
Atunci eşti eliberat din slujba ta,
Arătătorul poate să cadă, şi ceasul poate să stea,
Căci pentru mine timpul a trecut! [ Nota 110 ]

„Dacă aş spune clipei: mai zăboveşte, eşti atâta de frumoasă” reprezintă o expresie prin care Goethe ne face să înţelegem limpede faptul că Mefisto nu l-a înţeles deloc pe Faust în totalitatea lui. Căci Faust ştie că el poate cădea pradă puterilor Infernului numai dacă ajunge în situaţia de a spune clipei: „Mai zăboveşte, eşti atâta de frumoasă”.

Vom aşeza aceste versuri la începutul consideraţiilor noastre de astăzi, deoarece ele ne pot arăta în ce direcţie este îndreptat ceea ce ne preocupă astăzi, pe de o parte în lumea legendelor şi pe de altă parte în gândirea umană profundă, învăluită într-un veşmânt poetic. Desigur că aceia care cred că pot clădi o întreagă imagine de concepere a lumii din compilarea unor concepte referitoare la lumea materială, vor trece foarte uşor peste conceptele de Infern şi Paradis. Pe ei nu-i interesează ceea ce am pus noi în culmea consideraţiilor noastre. Ei spun pur şi simplu: Trebuie doar să mergem înapoi pe calea de evoluţie a diverselor religii şi concepţii copilăreşti asupra lumii şi ne va deveni limpede că fie popoarele înseşi, datorită lipsurilor lor, fie unii oameni, au născocit ceea ce se numeşte Infern şi Paradis, în parte pentru a consola popoarele pentru necazurile pe care le îndură pe Pământ, în parte pentru a-i stimula, prin groaza faţă de Infern, să-şi transforme în bine impulsurile lor egoiste.

Cel care vorbeşte aşa nu ştie nimic din adevăratele cauze şi motive din care au fost introduse astfel de imagini ca Paradisul şi Infernul în sufletele şi inimile oamenilor.

Nu vom căuta un răspuns la întrebarea pe care şi-a pus-o mereu omenirea prin reunirea întâmplătoare a unor observaţii, imagini, judecăţi şi raţionamente, ci vrem să dobândim o imagine asupra a ceea ce se poate spune relativ la această problemă din ceea ce se află la baza tuturor conferinţelor noastre de iarnă.

Să ne amintim conferinţa pe care am avut prilejul să o ţin aici, pe tema „Bărbat, femeie şi copil”. Am putut vorbi acolo despre marele proces de devenire a oamenilor pe Pământ şi despre anumite puteri care intervin şi conlucrează în devenirea umană. Dacă privim această devenire a oamenilor în sensul ştiinţei spirituale – aşa am putut spune– atunci, pentru a stabili o legătură, ne vom raporta la modul în care consideră observatorul spiritual-ştiinţific copilul în devenire, aşa cum ni se înfăţişează el din primele clipe ale vieţii sale la lumina zilei, elaborându-şi mereu tot mai mult puterile şi capacităţile.

Cine contemplă acest om în devenire prin privirea ascuţită de ştiinţa spirituală, acela vede în ce mod încântător se dezvoltă din germen aceste capacităţi ale copilului. O ştiinţă orientată materialist ar vrea să ne facă să credem că ceea ce se elaborează treptat la lumină într-un mod atât de încântător poate fi redus la caracteristicile moştenite de la părinţi, bunici sau alţi strămoşi. În această problemă, cuvântul ereditate joacă în vremea de astăzi un rol important. Adesea s-a atras atenţia asupra faptului că în ziua de astăzi ştiinţa spirituală este adusă în situaţia de a juca un rol pe care nu de multă vreme – căci nu au trecut nici trei sute de ani de atunci – l-a jucat un mare cercetător al ştiinţelor naturii: italianul Francesco Redi [ Nota 111 ]. El este cel care a rostit cel dintâi ceva care constituie astăzi bun comun al tuturor învăţaţilor, diletanţilor şi al savanţilor. Pe vremea lui, nu numai laicii, ci şi toţi cercetătorii naturii credeau că din neviu, din mâlul râului, se pot naşte nu numai fiinţe animale inferioare, ci şi râme, peşti şi aşa mai departe. Astăzi se crede că acestea ar fi numai prejudecăţi religioase, care împiedicau oamenii să reducă lucrurile la o ordine mecanică a lumii. Dar nu numai învăţaţii lumeşti, care existau doar în număr mic pe vremea aceea, erau de părerea că din neviu se poate naşte viul, ci chiar şi sfântul Augustin [ Nota 112 ] era reprezentant al acestei concepţii. Vedeţi deci că religiozitatea sfântului Augustin nu l-a oprit câtuşi de puţin de la reprezentarea unei astfel de înţelegeri.

Ce contrazice însă o asemenea accepţie? O adevărată observare exterioară şi lăuntrică, ce merge până în profunzimile existenţei vieţii, o cunoaştere fizică şi nu suprasensibilă asupra lucrurilor. Căci o cunoaştere fizică şi nu una suprasensibilă a fost cea care a adus treptat oamenii la părerea pe care a exprimat-o Redi: viul se poate naşte numai din viu. În aceeaşi situaţie în care a fost atunci cercetătorul naturii Redi – şi el a scăpat numai cu mare greutate de soarta lui Giordano Bruno [ Nota 113 ] – se găseşte astăzi ştiinţa spirituală modernă. Afirmaţia controversată în ziua de azi este folosită aici pe un tărâm spiritual, şi sună astfel: Spiritualul nu poate proveni decât din spiritual. Ceea ce am văzut dezvoltându-se ca prime dispoziţii ale germenului copilului, nu poate fi redus la procese fizice. Le explicăm prin spiritual, aşa cum explicăm viul prin viaţă. Şi atunci spiritualul ne conduce la un spiritual sufletesc. Dacă vedem acest spiritual sufletesc învăluit oarecum de acele caracteristici ce trebuie raportate la fizic sau la celelalte învelişuri ale omului, atunci raportăm numai acest fizic, pe care capacităţile şi specificul spiritual şi sufletesc îl colorează şi îl nuanţează, la întregul şir ereditar care constă în părinţi, bunici şi aşa mai departe. Şi dacă cineva vrea să ne atragă mereu atenţia asupra modului în care însuşirile se însumează pe linie ereditară pentru a apărea în final la un urmaş, atunci spunem că aceasta nu ne miră câtuşi de puţin din punct de vedere al ştiinţei spirituale. Ni se pare de la sine înţeles ca în trupul în care apare germenul spiritual să apară şi caracteristicile eredităţii fizice. Căci cum considerăm noi această ereditate fizică? Pentru a o explica, alegem următorul exemplu:

Luăm un germen vegetal şi îl cufundăm într-un pământ rodnic, cu toate substanţele posibile care pot configura din belşug plantele, şi apoi cufundăm un acelaşi germen într-un alt pământ, care conţine doar puţine din substanţele de care are nevoie planta. Plantele poartă în sine însuşirile solului din care s-au dezvoltat. Vedem deci planta cum îşi dezvoltă ceea ce constituie propria ei origine profundă, germenul ei vegetal, şi pe de altă parte vedem ceea ce dezvoltă acest germen vegetal, terenul în care este el învăluit, şi care este inerent solului din care a crescut planta. Şi tot aşa cum planta provine dintr-o plantă anterioară, provine şi omul dintr-un spiritual sufletesc dintr-un trecut îndepărtat. El a crescut pe un teren care a fost pregătit pe linie ereditară, şi acest germen sufletesc spiritual conţine şi însuşiri pe care le aduce cu sine din terenul liniei ereditare. Nu ne miră faptul că întregul proces se prezintă aşa, iar pe observatorul exterior al lumii fizice îl poate face să cadă în greşeala indicată. Când ni se spune să privim cum într-o anumită personalitate deosebit de dotată se însumează însuşirile strămoşilor şi că un muzician provine dintr-o familie de muzicieni şi un matematician dintr-o familie de matematicieni, cercetătorul ştiinţei spirituale nu trebuie să nege în nici un caz aceste lucruri, sau să le prezinte într-o altă lumină. Căci pentru ştiinţa spirituală, lucrurile stau aşa:

Ceea ce este spiritual-sufletescul nostru renaşte la intervale mari de timp. În cercetarea spirituală, vorbim despre vieţile pământeşti repetate atunci când afirmăm că ceea ce este în noi existenţă sufletesc-spirituală ne retrimite la vieţile anterioare, în care a fost depus germenul spiritual pentru viaţa actuală. Tot ceea ce conţinem noi acum şi tot ceea ce ne cucerim acum se va dezvolta în viitor şi va avea efectele sale. Acest germen spiritual nu are nimic de a face cu ceea ce se continuă pe linia fizică. Când omul păşeşte în existenţă, acest germen spiritual-sufletesc pătrunde în trupul fizic şi acest trup fizic pe care el îl locuieşte îi conferă puterile moştenite ereditar din familie. Astfel, omul este realmente constituit ca o dualitate, dintre care o latură, cea spiritual-sufletească, conduce la o linie de evoluţie pur spirituală, pe când cealaltă, cea fizică, trebuie redusă la linia de evoluţie ereditară. Ereditatea şi reîncarnarea sunt cele două lucruri care conlucrează aici, ceea ce rezultă în mod limpede din orice analiză judicioasă. Dar vedeţi doar – se spune – că în acel strămoş există cutare sau cutare însuşiri. În final, aceste însuşiri se reunesc şi devin un Goethe sau un Beethoven. Şi de obicei geniile apar la sfârşitul unui şir lung de generaţii.

Să cuprindem încă o dată cu privirea această ultimă afirmaţie: Geniile apar la sfârşitul unui şir de generaţii. Este ciudat că geniul este explicat prin ereditate, deoarece are un trup care este organizat pentru un geniu. Dacă cei din familia Bernoulli devin mereu matematicieni, este doar limpede că pentru aceasta au nevoie de trupuri deosebite. Nu este de mirare că dacă germenul spiritual-sufletesc din ceea ce constituie linia ereditară se cufundă în ceea ce reprezintă terenul pentru un cap de matematician, el aduce cu sine aceste însuşiri. Oare miră pe cineva faptul că un om intrat în apă iese ud? Tot aşa este de la sine înţeles că dacă cineva provine dintr-o anumită familie, el poartă în sine însuşirile familiei.

Aşadar ceea ce vrea să exprime într-adevăr propoziţia enunţată este ceva de la sine înţeles, ceva fundamental banal. Dar prin ce ar trebui să se dovedească faptul că însuşi geniul este moştenit prin ereditate? Prin faptul că el ar sta la începutul, şi nu la sfârşitul unui şir de generaţii! Căci dacă stă la sfârşit, aceasta este o dovadă pentru faptul că tocmai însuşirile geniale nu se transmit prin ereditate! Este deja un mod ciudat de a raţiona când se spune că doar se vede că însuşirile se transmit prin ereditate, şi apoi se adaugă afirmaţia că geniul se află la sfârşitul unui şir ereditar. O logică sănătoasă ne poate spune doar că geniul, prin reîncarnare, nu poate moşteni însuşirile spirituale; căci atunci ar trebui să stea la începutul şirului de generaţii. Ajungem astfel la două linii evolutive, una spirituală şi alta fizică. Dacă nu se acceptă acest lucru, nu ne putem descurca nici cu logica sănătoasă.

Vedem un copil, care a parcurs acum câteva sute de ani o altă viaţă, îl vedem cum se dezvoltă şi foloseşte însuşirile de care dispune acum. În felul acesta vedem copilul păşind în viaţă. Şi cum vedem omul părăsind viaţa? Şi asupra acestui fapt ne-am referit deja. Acum vrem să ne referim la fenomenele care intervin când ceea ce a păşit prin naştere în existenţa fizică părăseşte iarăşi viaţa, trecând prin poarta morţii. Pentru aceasta nu trebuie să ne referim strict la moarte, ci la ceva avut în vedere deja la ultima noastră consideraţie, şi anume la starea alternativă de somn şi veghe şi la starea alternativă de viaţă şi moarte.

Ştim din ultima consideraţie că atunci când seara omul se cufundă în aşa-numitul somn fără vise, anumite elemente componente ale entităţii sale se separă de ceea ce numim lăuntricul omenesc propriu-zis, entitatea cea mai lăuntrică, miezul fiinţei omeneşti. La un astfel de om adormit, diferenţiem, în sensul ştiinţei spirituale, ceea ce se află, ca să zicem aşa, în pat, de acest miez al fiinţei. În pat se află trupul fizic, care prin moarte este predat elementelor pământului. Dar când omul doarme, trupul fizic nu este la fel ca atunci când el este predat pământului. Căci în timpul somnului, trupul fizic mai este încă impregnat de trupul eteric sau trupul vieţii. Trupul fizic trăieşte, funcţiile vieţii sunt întreţinute, astfel că în pat se află trupul fizic şi trupul eteric sau al vieţii. Ridicate în afară, aflăm a fi în primul rând purtătorul plăcerii şi neplăcerii, al bucuriei şi al durerii şi al tuturor impresiilor senzoriale fluctuante din timpul zilei: căldura şi frigul, mirosul şi gustul, purtătorul întregii vieţi de gândire şi reprezentare, începând de la instincte şi pasiuni, până la idealurile morale. Acesta se cufundă la adormire într-un întuneric imprecis. Dar tot el este cel care dimineaţa reapare ca o lumină ce inundă trupul fizic. Este lumina conştienţei.

Încă ceva trebuie să diferenţiem cu exactitate în cadrul a ceea ce este ieşit afară în timpul nopţii din trupul omenesc, atât din cel fizic cât şi din cel eteric. Este vorba de conştienţa omenească şi de purtătorul ei, Eul omenesc. Pe purtătorul plăcerii şi neplăcerii, al instinctelor şi pasiunilor, al impresiilor sensibile fluctuante, îl numim trup astral, iar pe purtătorul conştienţei de sine, cel de-al patrulea element component al fiinţei omeneşti, Eu. Aceste două elemente componente, purtătorul Eului şi purtătorul bucuriei şi durerii, în timpul somnului fără vise sunt ieşite din trupul fizic şi din cel eteric.

De ce nu puteţi percepe acea lume? La această întrebare am găsit răspunsul în conferinţele noastre, în sensul că, aşa cum este nivelul de dezvoltare actual al omului, Eul şi trupul astral nu şi-au dezvoltat organe de percepţie. Omul percepe lumea fizică înconjurătoare prin faptul că are organe în acest sens, ochii şi urechile. Omul percepe mediul înconjurător abia dimineaţa, când Eul şi trupul astral se cufundă în trupul fizic şi se servesc de aceste organe. Avem aşadar o entitate cvadruplă: un trup fizic, un trup eteric, un trup astral şi un trup al Eului. Aceasta este esenţa stării alternante dintre veghe şi somn.

Însă acum vrem să aducem înaintea ochilor momentul morţii. Putem să o facem apelând la ceea ce constituie o realitate pentru un om care a învăţat să folosească simţurile superioare ce dormitează în orice om, prin aplicarea asupra sa a metodelor de iniţiere. Dar şi o logică obişnuită poate înţelege lucrurile, deoarece aceste realităţi sunt astfel constituite încât ele ne pot expune calea omului prin moarte. La moarte intervine ceva care nu se petrece de-a lungul întregii vieţi dintre naştere şi moarte, decât în cazuri de excepţie. De-a lungul întregii vieţi, trupul eteric rămâne unit cu trupul fizic. Numai prin moarte se desparte de el, şi prin aceasta trupul fizic devine cadavru. El este supus acum forţelor fizico-chimice, cărora a fost sustras între naştere şi moarte prin faptul că trupul eteric locuia în el. Acest trup eteric, după cum am spus adesea, este un luptător fidel de-a lungul întregii vieţi, împotriva distrugerii trupului fizic. Căci trupul fizic are active în sine forţele fizice şi chimice. Acest lucru se arată când după moarte este lăsat în seama lui însuşi. El se descompune, este un amestec ce nu durează. Trupul eteric se separă de trupul fizic şi rămâne o vreme împreună cu trupul astral şi cu Eul.

Această rămânere împreună este de o mare importanţă. În momentul morţii, în faţa omului apare un tablou cuprinzător al amintirilor din viaţa de până atunci, dintre naştere şi moarte. Este ca şi cum o panoramă uriaşă a acestei vieţi pe care am parcurs-o s-ar afla în faţa sufletelor noastre. Această contemplare, această imagine a amintirilor este însoţită de un sentiment de extindere, de dilatare a întregii entităţi omeneşti. Este ca şi cum fiinţa omenească s-ar dilata, şi pe partea lăuntrică, ca într-o minunată panoramă, ar apare imaginile vieţii scurse.

De unde provine asta? Provine din faptul că trupul eteric este purtătorul memoriei. Atâta timp cât se află în trupul fizic, el este legat de trupul fizic şi nu poate urmări cu privirea decât ceea ce trăieşte în trupul fizic între naştere şi moarte. Trupul fizic reprezintă o piedică. Dar deoarece trupul eteric este un purtător nevoalat, pur, al memoriei, după moarte ne apare întregul trecut într-o singură imagine. Oameni care au fost gata să se înece sau la o surpare de teren au suferit un şoc fiind foarte aproape de moarte, îşi amintesc cum în faţa sufletelor lor s-a aflat, într-un singur moment, întreaga lor viaţă. Aş putea să vă dau multe exemple în acest sens, dar vreau doar să menţionez ceva deja indicat anterior. Antropologul criminalist Moritz Benedikt [ Nota 114 ], un om care ar considera tot restul celor spuse aici drept lipsit de sens şi fantezie, – dar asta nu contează – a povestit că odată era gata să se înece şi atunci întreaga sa viaţă a stat ca un tablou în faţa sufletului său. Ce se întâmplă în astfel de cazuri? Are loc o desprindere spontană între trupul fizic şi cel eteric, care este anulată apoi imediat. Consecinţa este că întreg conţinutul de memorie cuprinzând întreaga viaţă se află pentru un scurt răstimp în faţa sufletului omenesc.

Aşadar, la început, în faţa sufletului omenesc se află acest tablou de amintiri. Apoi vine timpul în care trupul eteric se desprinde din nou de trupul astral şi de Eu. Dar un rest al trupului eteric rămâne legat de fiinţa omenească, ceva ce s-ar putea numi extract al ultimei vieţi, ceva ca un scurt extract. Imaginaţi-vă acest scurt extract, această esenţă de viaţă, ca şi cum aţi putea rezuma conţinutul unei cărţi groase pe o singură pagină, dar în aşa fel încât un alt om să poată reface conţinutul cărţii prin citirea acestui extract. Ceva de genul acesta, ca o esenţă a vieţii, este încorporată omului pentru întreg viitorul său, după ce el a depus cele de care nu mai are nevoie pentru evoluţia sa ulterioară. Acest lucru trebuie reţinut în mod deosebit. Căci ceea ce este încorporat omului pentru devenirea sa ulterioară este rodul ultimei sale vieţi. Fiecare viaţă reprezintă un fel de pagină în marea carte a vieţii, şi toate vieţile noastre pământeşti sunt înscrise pe câte o asemenea foaie. Ele sunt încorporate trupului nostru. Un asemenea rod luăm cu noi, dintr-o viaţă, în toate vieţile ulterioare. Acest rod are o mare importanţă pentru evoluţia ulterioară a omului.

Înainte însă de a ne referi la importanţa acestui extract de viaţă, trebuie să mai cuprindem odată cu privirea parcursul ulterior al omului după moarte. După ce această imagine a vieţii a persistat un răstimp foarte scurt, pentru omul de dincolo de moarte survine un alt timp, pe care îl putem caracteriza în felul următor: acum, omul îşi are Eul, trupul astral, şi acest extract, despre care tocmai am vorbit. Să urmărim acum în ce mod poate acţiona trupul astral, purtătorul impulsurilor, poftelor şi pasiunilor. Ne putem forma o imagine a efectului acestui trup astral din considerente logice. Să considerăm o trăire obişnuită, trăirea unui gurmand, a unui om căruia îi plac mâncărurile gustoase. Cum se creează plăcerea? Uşor ar putea-o atribui cineva numai trupului fizic. Dar ar fi un nonsens. Nu trupul fizic, ci trupul astral este purtătorul poftelor, bucuriei şi durerii. Plăcerea o are trupul astral, şi tot el este cel care dezvoltă pofta după mâncărurile gustoase. Trupul fizic este un aparat al substanţelor fizice, al forţelor fizice şi chimice. El furnizează instrumentul prin care trupul astral îşi poate satisface poftele. Acesta este, în timpul vieţii, raportul dintre trupul astral şi trupul fizic. Trupul astral strigă după satisfacerea poftelor sale, iar trupul fizic îi furnizează instrumentele, cerul gurii, limba, şi aşa mai departe, prin care el îşi poate satisface toate poftele sale. Ce se întâmplă în cazul morţii? Trupul fizic este depus împreună cu toate instrumentele satisfacerii poftelor. Dar trupul astral există, şi este uşor de înţeles că desigur acest trup astral nu-şi depune dorinţa sa de a avea plăceri, prin faptul că i-a fost luat instrumentul fizic. Trupul astral îşi menţine după moarte poftele şi patimile, deşi instrumentul fizic prin care pot fi ele satisfăcute lipseşte. Trupul astral dezvoltă aşadar pofta de mâncăruri gustoase, şi aşa mai departe, dar îi lipseşte cerul gurii. Sau e ca şi cum un om care are o sete arzătoare, se află într-un loc unde nu este deloc apă. După moarte, el nu se află din alt motiv în imposibilitatea de a-şi satisface poftele, decât din cauză că nu are organele necesare pentru aceasta. Astfel, el resimte durere datorită poftelor nesatisfăcute, până acestea sunt eradicate prin nesatisfacerea lor.

Acesta este răstimpul pe care omul îl petrece după moarte în aşa-numita kamaloka. Kama înseamnă poftă, iar loka, loc. Este o imagine simbolică. Timpul suferinţei încetează abia atunci când omul a eradicat poftele şi patimile, care îşi au rădăcinile în trupul astral şi nu pot fi satisfăcute decât prin trup. Este un timp de dezobişnuire, de purificare.

Dacă ne întrebăm acum dacă acest timp de purificare nu poate apărea în toate gradaţiile sale, răspunsul este: „Ba da!” Să considerăm doi oameni, dintre care unul se pierde în plăcerile senzoriale, a cărui viaţă de dimineaţa până seara este umplută de toate plăcerile posibile, care se pot avea numai în lumea fizică, unde există instrumentele pentru satisfacerea lor. El îşi identifică întreg lăuntricul cu ceea ce este trupul său fizic. Un om care se identifică într-un astfel de mod cu trupul său fizic va avea o existenţă mai dificilă după moarte decât un altul, care vede deja în această viaţă, dincolo de lucrurile sensibile, ceea ce este suprasensibil, spiritual-sufletesc. Luaţi deci, dimpotrivă, un om care contemplă un peisaj frumos sau ascultă o operă muzicală. Omul poate vedea şi în cele mai mici şi nesemnificative lucruri manifestarea spiritualului. Alegem un peisaj frumos sau o operă muzicală bună, deoarece lucrurile se pot înţelege mai limpede prin aceste exemple. Acela care aude răsunând în armoniile şi melodiile unei opere muzicale enigmele veşniciei, care poate lăsa să acţioneze asupra sufletului său armoniile şi relaţiile spirituale dintr-un peisaj frumos, acela se smulge ca fiinţă sufletesc-spirituală, deja din viaţa aceasta dintre naştere şi moarte, de ceea ce este legat de fizic. Iar ceea ce străluminează astfel prin fizic, ceea ce este resimţit ca răsunând prin fizic, este un bun care ne rămâne şi pentru care nu este nevoie să parcurgem nici o purificare şi nici o dezobişnuire, căci ceea ce se desprinde din noi este pur şi simplu veşmântul exterior. Gândiţi-vă, în lăuntrul dumneavoastră cel mai adânc, cum se anunţă în opera muzicală ceva care este pur spiritual, care nu se raportează la manifestările sensibile decât prin faptul că este tăinuit în el, şi care pătrunde în dumneavoastră prin intermediul manifestării sensibile. Este ceva care aparţine spiritualului, sufletului, şi de care omul nu trebuie să se desprindă după moarte.

Vedeţi deci că există diverse grade a ceea ce trebuie îndurat, şi că aceste grade sunt în funcţie de cât de puternic s-a identificat omul, prin organele sale, cu ceea ce poate el vieţui, şi care, din lumea fizică, îi produce plăcere.

Acum există, ca să spunem aşa, o perspectivă care nu trebuie să fie o experienţă reală nemijlocită pentru omul prezentului, căci nu există nici un om care să îndeplinească întru totul condiţiile realizării acestei perspective. Dar ea există totuşi. Să considerăm un om care îşi dăruie întru totul Eul la ceea ce poate fi savurat numai prin trupul fizic şi organele sale în legătură cu lumea fizică exterioară, care s-a pierdut întru totul în această lume exterioară sensibilă şi care nu are nici un interes, absolut nici un interes faţă de ceea ce stă la baza acestei lumi exterioare sensibile drept conţinut spiritual-sufletesc al ei; un om care are în vedere numai pământul şi care se identifică numai cu ceea ce constituie trupul său. Care este consecinţa? O putem înţelege dacă cercetăm mai îndeaproape enigma fiinţei omeneşti.

Dacă vrem să facem ceea ce ne-am propus, trebuie să analizăm ceea ce preia omul cu sine ca extract al vieţii din trupul eteric. Ce devine ceea ce preia el ca extract al vieţii? Din acest rod al vieţii precedente, omul îşi clădeşte următoarea încorporare, trupul vieţii sale ulterioare. Căci ceea ce ne apare drept omul care se dezvoltă treptat este produsul eredităţii. Dar aceste produse ale eredităţii sunt, într-un anumit sens, elastice. Căci omul nu îşi construieşte trupul pur şi simplu din caracteristicile ereditare, ci în această corporalitate oarecum elastică acţionează şi se întreţese ceea ce a adus el cu sine din vieţile precedente. Vedem astfel la un om, în afară de caracteristicile ereditare, întreţeserea roadelor vieţii precedente şi a tuturor vieţilor anterioare. Şi dacă ne întrebăm care este consecinţa acestui fapt atunci când omul trece din încarnare în încarnare, putem spune: consecinţa este ceea ce putem denumi desăvârşirea prin vieţile terestre. La prima sa încarnare într-o viaţă terestră, omul a păşit cu anumite puteri care, în comparaţie cu puterile ce acţionează în ziua de astăzi la majoritatea oamenilor, erau rudimentare. Când a păşit în prima sa încarnare, omul avea o putere sufletească redusă, prin care putea introduce sufletescul în trupul fizic şi cel eteric. Apoi el a savurat roadele primei sale vieţi, a luat cu sine rodul primei vieţi, şi consecinţa a fost că următoarea sa viaţă a putut fi mai desăvârşită. Căci prin faptul că a adăugat la puterile reduse pe care le avea în prima sa existenţă experienţele vieţii sale ulterioare, omul şi-a creat, în privinţa acestor puteri, o existenţă pământească tot mai deplină şi mai armonioasă în sine. Fiecare nouă viaţă ne apare pe o treaptă superioară. Vedeţi interacţionând două puteri. După ce omul a trecut prin poarta morţii, vedeţi extractul vieţii, puterile vieţii anterioare, care sunt păstrate pentru viitor, puterile care-l pot face pe om tot mai desăvârşit. Puterea care îl poate face pe om tot mai desăvârşit este potenţată de la o viaţă la alta. Însă în momentul în care Eul părăseşte trupul fizic, vedeţi puterile care îl înlănţuie mereu de existenţa fizică trecută. Într-adevăr, după moarte, existenţa omenească se compune din ceea ce denumim puteri ce se dezvoltă în continuare şi din ceea ce se constituie în cadrul acestora, şi pe care le putem denumi puteri inhibitoare.

Să considerăm acum pe scurt aceste puteri inhibitoare despre care am vorbit, şi în privinţa cărora omul va trebui să procedeze la eradicarea lor după moarte. Dacă nu s-ar adăuga nimic altceva, după moarte omul ar fi pur şi simplu înarmat cu ceea ce a adus cu sine drept puteri rodnice din viaţa trecută pentru existenţa viitoare. E drept că omul se smulge din ceea ce, ca să spunem aşa, îl înlănţuie de viaţa trecută, el se smulge din toate dorinţele şi cerinţele sale. Dar există ceva de care nu se poate desprinde. Rămâne un rest. Acest ceva care după moarte apare ca rest, şi pe care omul trebuie să-l smulgă din sine, este pregătit între naştere şi moarte. El nu există atunci când omul păşeşte în viaţă. După ce a intrat în viaţă, el creşte în cadrul lumii fizice, şi dependenţa sa de plăcerile lumii fizice reprezintă ceva pe care omul şi-l însuşeşte abia în cursul acestei vieţi, pe care-l include abia acum în entitatea sa. Acum putem să ne imaginăm că ceea ce include astfel omul treptat în entitatea sa nu este ceva care să contribuie la evoluţia lui, ci care ar face chiar imposibilă dezvoltarea lui în continuare dacă omul ar fi expus numai acestor puteri. Pentru că omul le aduce cu sine pe toate acestea în viaţă, pentru a avea posibilitatea să fie preluat de către viaţă, de aceea este viaţa dintre naştere şi moarte cea care introduce puterile inhibitoare în om. Viaţa ne dă pe de o parte experienţa vieţii pe care o luăm cu noi drept rod şi, pe de altă parte, ne uneşte cu lumea fizică pe care o purtăm continuu în noi. Este ceea ce pe de o parte vrea să ne înalţe deasupra încorporării şi pe de altă parte ne aduce mereu în această lume, până când, la sfârşitul existenţei noastre, vom fi atât de evoluaţi încât să fi învins pe deplin tot ceea ce ne uneşte cu lumea fizică. Astfel, omul are încontinuu în sine o putere care îl duce înainte şi o alta care îl frânează, o putere retardantă. Vedem cum existenţa omului este alcătuită din aceste două puteri, dintre care una duce la progres, şi cealaltă constituie o frână.

Puteţi vedea în particular cum interacţionează aceste puteri progresive şi retardante. Să considerăm din viaţa obişnuită ochiul, aparent fizic, al omului. Ochiul este, aşa cum a spus Goethe, „creat de către lumină, pentru lumină” [ Nota 115 ]. Dacă nu am avea ochi, nu am vedea lumina. Dar dacă lumina nu ar exista, nu ar exista nici ochiul. Lumina este cea care a dezvoltat ochiul. Prin faptul că lumina creează ochiul, ea creează în acelaşi timp o piedică în evoluţie şi în curentul evolutiv precedent. Prin faptul că în trecutul străvechi, îndepărtat, lumina a acţionat asupra trupului omenesc, s-a dezvoltat din el acest ochi. Pentru aceasta însă puterile de viaţă în dezvoltare, şi care s-ar fi îndreptat într-o altă direcţie, au trebuit să fie frânate. Abia după influenţa îndelungată a unor alte puteri va fi ochiul capabil să devină un organ care să ducă evoluţia iarăşi înainte. Vedeţi astfel din acest exemplu că frânele, puterile reactive, sunt esenţialmente necesare.

Vedeţi deci în ce mod minunat este organizată viaţa omului prin faptul că pe de o parte există puterea propulsoare de evoluţie şi pe de altă parte puterile reactive. Aceste puteri reactive sunt cele care-l unesc pe om cu lumea fizică şi care, în viaţa fizică dintre naştere şi moarte, îi conferă organele prin care îşi cucereşte din nou puterea necesară progresului. Dacă puterile inhibante nu ar exista, omul nu ar păşi în viaţa dintre naştere şi moarte şi nu s-ar putea integra în învelişurile prin care îi apare spiritual-sufletescul. Acum el acţionează în viaţa creată din puterile inhibitoare. Astfel că omul datorează puterilor inhibitoare roadele progresului său.

În aceasta se află tăinuită o mare enigmă, şi anume că în viaţă puterile progresive trebuie să acţioneze împreună cu cele inhibitoare. Acum se poate întâmpla ca omul să menţină în fiinţa lui echilibrul între puterile progresive şi cele inhibitoare, sau ca într-o viaţă a sa să se unească cu totul şi cu totul cu puterile inhibitoare, ca el să crească împreună cu puterile ce nu sunt produse decât în trupul fizic drept mijloc al progresului, dar pe care el să nu le considere drept mijloc, ci drept scop în sine. În acest caz, spiritual-sufletescul s-ar rupe de orice progres. El s-ar desprinde de om şi ceea ce constituie perioadă de kamaloka, de dezobişnuire, de purificare, şi care constă în aceea că omul se desprinde de ceea ce l-a unit cu lumea fizică, acest răstimp ar deveni ceva absolut. Această variantă reprezintă o extremă. Dar pentru că omul nu se uneşte niciodată într-o astfel de măsură cu lumea sensibilă, deoarece el se poate sustrage în sufletescul său, în lăuntricul său, din această perspectivă extremă, o poate evita. Dar dacă ar fi ca interesul său să nu se ataşeze niciodată de ceea ce străbate ca spiritual-sufletesc – care există ca perspectivă, dar nu este atins în această viaţă – atunci aceasta ar pătrunde în puterile active din viaţă şi ar duce la faptul ca omul să se smulgă din orice spiritual-sufletesc prin identificarea sa cu lumea fizic-sensibilă. Să considerăm acest caz. După moarte, omul trebuie transpus în lumea spiritual-sufletească. El nu aduce în această lume spiritual-sufletească decât o dependenţă invincibilă, o identificare invincibilă cu lumea fizic-sensibilă. Această imagine a amintirilor sale este strâns legată de el şi îl împovărează cu o greutate ca de plumb. Transpus în lumea spirituală, omul aduce în ea lumea materială densificată. El este inseparabil legat de puterile care opresc şi frânează orice dezvoltare şi orice evoluţie. Aceasta este ideea existenţei în Infern. De aceea perioada de purificare se extinde la acea stare în care Eul s-a ataşat de fizicul-sensibil pur fără înţelegere pentru lumea spiritual-sufletească, neaducând cu sine nimic decât înţelegerea pentru lumea fizic-sensibilă. Această înţelegere pentru fizic-sensibil este chinul iadului în spiritual, chiar dacă eventual în existenţa sensibilă ea conferă un sentiment infinit de mulţumitor.

Şi acum să încercăm să înţelegem cuvintele sus-menţionate ale lui Faust. Ce trebuie îndeplinit ca mesagerul iadului să pună stăpânire pe el? Trebuie ca Faust să nu extragă din existenţa trupească momentană germenul evoluţiei ulterioare, ci trebuie ca el să savureze într-atât existenţa fizică în momentan, în clipă, încât să vrea să o menţină în voluptatea ei. „Dacă aş spune clipei: Rămâi, căci eşti atâta de frumoasă… – atunci sunt al tău!” [ Nota 116 ]. Aceasta este alianţa pe care o poate încheia omul cu puterile Infernului, anume faptul de a se uni cu puterile ce frânează progresul. Dar în acelaşi timp vedem că evoluţia omenească nu ar fi fost deloc posibilă dacă aceste puteri inhibitoare nu ar fi intervenit în viaţă.

Vom cerceta data viitoare ce a fost omul când a apărut pentru prima oară în trupul fizic şi de unde aducea cu sine acel lucru. Acum ştim că omul se compune din puteri progresive şi inhibitoare. Dacă, atunci când a intrat pentru prima oară într-un trup fizic, omul nu ar fi dispus de puteri inhibitoare, atunci el ar fi rămas în acea configuraţie spirituală în care se afla înainte de încarnare. Prin faptul că organele inhibitoare s-au dezvoltat în el, spiritul a pătruns în sensibil şi a putut lua cu sine roadele sensibilului şi a putut să se îmbogăţească tot mai mult. Puterile din care izvorăşte progresul sunt cele care trebuie să creeze mai întâi organele progresului. Ele trebuie să frâneze o evoluţie pretimpurie, pentru a face posibilă o evoluţie ulterioară. Nimeni nu are dreptul să se plângă de fenomenele inhibitoare ale vieţii. Ceea ce este o binefacere atâta timp cât se află în serviciul omenirii, elementul conservator, devine o frână dacă este făcut scop în sine. La fel este şi după viaţă, în moarte. Elementul frână considerat în slujba spiritului, este cel mai înalt purtător al progresului. Dar dacă el este considerat drept scop în sine, sau folosit în mod egoist, atunci devine element germen al Infernului. În felul acesta, factorul din care izvorăsc toate calităţile omeneşti de pe acest Pământ, dacă omul se uneşte cu el la timpul nepotrivit, poate deveni scop în sine, germen al Infernului.

Acum înţelegem şi legenda nordică. Germenul spiritual pentru etapa noastră actuală de cultură a provenit din Nebelheim. El a trebuit să străbată şi celelalte etape de cultură, dar şi să treacă dincolo de ele, aducând roadele lor în încarnarea actuală. Oamenii care nu folosesc în sens spiritual încarnarea actuală se condamnă pe ei înşişi la a fi aruncaţi înapoi pe o treaptă, care în felul ei a fost binefăcătoare, care la timpul ei era un mijloc de progres, dar care acţionează acum inhibitor. În felul acesta, ceea ce la timpul său era un mijloc de progres, devine element Infernal dacă este menţinut în existenţa umană. Ţinutul Nebelheim nu a fost întotdeauna dominat de către Infern. Elementele bune ale omului au păstrat ţinutul Nebelheim până la vremea când au evoluat.

Vedem astfel cum acţionează într-adevăr în viaţa omenească laolaltă Binele şi Răul, Infernalul şi cerescul, şi cum se revarsă împreună din ea, după cum se spunea în poezia lui Schiller: elementul binefăcător devine distructiv, inhibant, dacă nu este folosit în sens corect, la fel cum focul poate fi binefăcător atunci când omul îl domină, dar poate fi o forţă distructivă groaznică, atunci când „îşi smulge cătuşele, mergând pe propriile ei urme”. Tot aşa ne apar şi puterile Infernale, atunci când „păşesc pe propriile lor urme” în viaţa omenească.

Înţelegem astfel de ce marile spirite, care au gândit sau resimţit asemenea relaţii profunde, au gândit şi resimţit aceleaşi lucruri pe care ştiinţa spirituală le expune sufletelor noastre. Şi dacă astăzi am recunoscut elementul Infernal ca pe ceva necesar vieţii noastre, în conferinţa următoare vom cunoaşte mai îndeaproape acel element care ne va aduce lumină asupra întregului. Vom cunoaşte în lumina adevăratei ştiinţe spirituale şi elementul ceresc luminos. Dar deja din conferinţa de astăzi putem vedea că ceea ce a expus Dante în ultimele versuri ale epopeii sale relativ la Infern [ Nota 117 ], este corect. Dante a crezut că trebuie să aibă în vedere şi forţele puternic inhibante ale vieţii; înainte de a crea o imagine a acelor puteri în care constă întreaga mântuire şi evoluţie umană. Vom dobândi tot felul de puncte de reper şi pentru viaţa cotidiană obişnuită, dacă putem aduce într-un echilibru corect regresul cu progresul. Se va vedea unde ameninţă elementul inhibant să devină Infernal pentru om, şi unde se dovedeşte el a fi binefăcător, datorită ridicării până la puterile realmente progresive, aşa cum descrie Dante, când, aflându-se sub conducerea lui Virgiliu, se vede înconjurat de puterile Infernului, dar apoi păşeşte ca învingător peste toate puterile inhibante, iar pe bolta cerească îndepărtată, lui, celui „cu sufletul plin de bucurie”, îi apar stelele luminoase.