|
Într-o situaţie la fel de dificilă ca data trecută, când a trebuit să vă vorbesc despre conceptul de „Infern”, mă aflu şi astăzi, când trebuie să reunesc diversele consideraţii şi rezultate ale acestui ciclu de conferinţe, pe care l-am ţinut în această iarnă, într-o consideraţie asupra temeiurilor conceptului de „Cer”.
Ne aflăm în faţa unui concept care, în privinţa semnificaţiei sale reale, a dispărut în mare parte din credinţa diverselor atitudini religioase, chiar dacă acestea menţin conceptul dintr-un instinct spiritual absolut corect şi potrivit. Dar totodată ne aflăm în faţa unui concept care este luat în derâdere şi respins în modul cel mai strict de către aceia care nu numai că doresc să dea tonul în curentele spirituale ale prezentului, ci doresc şi să fie văzuţi de departe drept dătători de ton. În conceptul de „Cer” este cuprins încă pentru un număr extrem de mare de oameni ţelul şi dorul cel mai profund al inimii; ceea ce constituie baza acestui concept reprezintă conţinutul unei credinţe plină de dăruire a multor suflete, care le conferă acestora mângâiere şi consolare în cele mai grele situaţii din viaţă; totodată, acest concept este considerat de mulţi oameni drept ceva în care se exprimă cea mai adâncă superstiţie şi de care se leagă tot ceea ce constituie, în sens larg, obiectul superstiţiei omeneşti. Trebuie doar să ne îndreptăm atenţia asupra fenomenelor spirituale mult discutate în diverse cercuri, şi vom vedea în curând ce piedici uriaşe sunt puse înţelegerii omului actual, dacă vrea să ajungă la o cuprindere pură, fără prejudecăţi, a ceea ce ne preocupă astăzi.
Nu trebuie să se mire nimeni, şi cu atât mai puţin cel care vorbeşte asupra acestor lucruri, aşa cum intenţionez eu să o fac astăzi, dacă o mare parte din cele ce vor fi spuse astăzi sunt considerate drept culme a purei fantezii şi a visătoriei mistice confuze. Dar, făcând abstracţie de acest fapt, tocmai consideraţiile de astăzi ne vor arăta cât de imperios necesar este să indicăm cât se poate de accentuat, tocmai în timpul nostru, temeiurile acestor concepte.
Mulţi dintre dumneavoastră cunosc probabil un om, de al cărui nume poate că mulţi leagă conceptul de „cu adevărat cult”, un om a cărui operă a trezit tocmai în ultimul timp, dar şi mai înainte, un respect deosebit în viaţa spirituală germană. Desigur că nu mă gândesc să minimalizez câtuşi de puţin meritele deosebite pe care şi le-a dobândit acest om în îngustul său domeniu, al ştiinţelor naturii. Căci aţi văzut şi din conferinţele precedente că nu am intenţionat niciodată altceva decât să prezint în conferinţe cercetările spiritual-ştiinţifice în deplină armonie cu rezultatele ştiinţelor naturale ale prezentului. În diverse locuri a fost ţinută conferinţa lui August Forel despre „Viaţă şi moarte” [ Nota 118 ], iar cel care vrea să se informeze puţin despre modul cum se poate înţelege fundamental greşit ceea ce poate fi expus de către ştiinţa spirituală asupra acestor lucruri nu trebuie decât să studieze temeinic această conferinţă a lui Forel. Punctele de vedere spiritual-ştiinţifice din care ne referim la astfel de fenomene sunt expuse în revista mea „Lucifer-gnosis” [ Nota 119 ], unde se află şi câte ceva relativ la raportul dintre ştiinţa spirituală şi ştiinţele naturii. Tocmai ceea ce cuprinde raportul şi acordul ştiinţei spirituale cu ştiinţele naturii şi ceea ce pune în lumină în ce măsură ştiinţa spirituală clădeşte pe bazele ştiinţelor naturii, conducând la o înţelegere superioară, tocmai acest lucru este expus în acest al treizeci şi cincilea caiet al revistei „Lucifer-gnosis”. Întreaga conferinţă a lui Forel este plină de neacceptare, şi anume de respingerea acestui concept care constituie conţinutul conferinţei noastre de astăzi.
Chiar la începutul conferinţei ni se atrage atenţia asupra faptului că acela care vrea să-şi clădească o concepţie despre lume din realitatea pură a ştiinţelor naturii trebuie să ajungă la următoarele gânduri, anume: cât de mari şi grandioase sunt progresele acestei ştiinţe a naturii şi cum este ea în stare să clarifice eşafodajul lumii până dincolo de stelele apropiate nouă în spaţiu. Cum este această ştiinţă a naturii în stare să privească – cel puţin până la un anumit grad – în domeniul celor mai mici părţi ale celulelor corpurilor vii. Cum i-a reuşit ştiinţei naturii să depăşească întru câtva, în domeniul tehnicii, spaţiul şi timpul. Cum realizează ea, prin telegrafia şi telefonia fără fir, incredibilul de-a lungul aproape tuturor continentelor. Cum i-a reuşit ştiinţei naturii să constate elementele componente ale Soarelui, Lunii, stelelor şi aşa mai departe. Cum i-a reuşit să lichefieze aerul. Cum i-a reuşit să arate că părţile individuale ale creierului conlucrează atunci când omul gândeşte, simte şi voieşte. Toate acestea, desigur, până la un anumit grad, dar acest grad este desemnat pe bună dreptate drept admirabil.
Însă apoi autorul acestei conferinţe continuă: Nicăieri însă nu a găsit ştiinţa naturală, în ciuda rezultatelor ei remarcabile, ceva din ceea ce este numit „Paradis”, nicăieri nu a descoperit vreo lume spirituală. Ştiinţele naturii nu au găsit nimic din ceea ce omenirea, în fantezia ei, îşi imaginează drept „Cer” şi „Iad”, aşa ceva nu au găsit pe nicăieri, în ciuda rezultatelor lor remarcabile. Şi apoi se trage concluzia temerară, la care aderă mulţi în ziua de astăzi, că, deoarece ştiinţele naturii nu au găsit nimic din acestea, toate aceste concepte trebuie aruncate peste bord. Trebuie să ne situăm pe terenul – pe care ştiinţele naturii îl consideră atât de minunat – că nu poate fi absolut nimic adevărat din cele visate şi închipuite în timp atât de îndelungat, cum că ar exista un sâmbure nemuritor al fiinţei omului care să supravieţuiască descompunerii. Şi apoi consideraţiei i se adaugă o efuziune de sentiment cum că ar fi mult mai frumos, mai puternic şi mai măreţ, să ştii că omul, înainte de a veni în această existenţă individuală personală, a trăit numai în predecesorii săi fizici şi că după această existenţă va mai trăi numai în urmaşii săi fizici. Deci că întreaga existenţă trebuie comasată în lumea fizică. Apoi autorul se dăruie unei adevărate efuziuni a sentimentului: Nu este oare mult mai frumos faptul că ceea a creat omul depinde de predecesorii săi fizici şi continuă să acţioneze în descendenţii săi fizici, decât să acceptăm – lucru despre care se poate numai visa – că ar exista o lume în care s-ar afla tot soiul de fiinţe cu un grad de evoluţie superior omului, o lume în care s-ar putea auzi coruri îngereşti şi aşa mai departe? Se dă de înţeles că un om cu o gândire natural-ştiinţifică ar fi nedemn să depindă de o concepţie despre lume care ar avea de a face chiar şi numai pe departe cu asemenea concepte.
Această conferinţă ne poate aminti despre ceea ce am auzit cândva, cu mulţi ani înainte, într-o conferinţă ţinută de un conducător al mişcării moderne de iluminare. Această personalitate spunea cam următoarele: Oamenii vorbesc despre un oarecare cer suprasensibil, despre ceva care trebuie să fie pe acolo pe sus; şi apoi el clarifica faptul că Pământul nostru ar fi o sferă care pluteşte liber în spaţiul cosmic şi că tot aceeaşi este şi situaţia celorlalte planete, aşadar că spaţiul cosmic este cerul şi că sufletul nu are nevoie să se afle într-un alt cer de vreme ce noi suntem deja în cer.
Asemenea oameni nu înţeleg prea mult din ceea ce a adresat Schiller în sentenţa sa – care explică totul, – „Către astronomi”:
Nu-mi pălăvrăgiţi atâta despre
pete în Soare şi nebuloase!
Este natura mare numai pentru că vă de numărat?
Obiectul vostru de studiu este desigur cel mai sublim din lume
Dar, prieteni, Cel sublim nu locuieşte în lume.
Din toate aceste păreri pentru acela care a preluat doar câte ceva cu întregul său suflet din cele ce s-au discutat aici în cursul acestor conferinţe de iarnă poate deveni limpede, ce înţelegere greşită poate sta la baza lucrurilor. Este o înţelegere profund greşită şi putem exprima cel mai bine această neînţelegere spunând că, dacă vreodată ştiinţa spirituală ar vorbi despre ceea ce aceşti oameni desemnează drept superstiţie, visătorie şi fantasmagorie, atunci toţi aceşti oameni ar avea dreptate. Dar realitatea este că ştiinţa spirituală în forma ei modernă este relativ recentă, mesajul ei încă nu a ajuns până la cea mai mare parte a oamenilor, şi în special nu a ajuns la aceia care vorbesc aşa cum este indicat aici. Aceşti oameni îşi fac despre lumile suprasensibile reprezentări care nu sunt altceva decât rezultat al fanteziei şi visătoriei lor proprii şi ei combat aceste configuraţii ale propriei lor visătorii şi fantasmagorii. Şi nici nu ştiu absolut nimic din ceea ce are adevărata ştiinţă spirituală de spus despre aceste lucruri. Astfel că lupta care este dusă de o mare parte a acestor oameni culţi din ziua de astăzi este o luptă împotriva morilor de vânt create de ei înşişi, este un don quijotte-ism. Iar cel care înţelege temeinic aceste lucruri va găsi, în ceea ce se spune în această direcţie, vorbe, nimic altceva decât vorbe, care sunt foarte potrivite pentru combaterea imaginilor obsesive pe care le au tocmai aceşti oameni. Dar acestea nu au nimic de a face cu ceea ce înţelege ştiinţa spirituală prin aceste concepte. Am putut indica o logică ciudată în aceste conferinţe, şi anume acolo unde, aparent de pe terenul ştiinţelor naturii, este respinsă teosofia, deşi nu se cunoaşte nimic din conţinutul ei. Vreau să vă spun doar câte ceva în această privinţă.
Ştiţi cât de profund apreciez ceea ce a creat Haeckel pentru bazele ştiinţelor naturii. Dar ceea ce a expus el pentru combaterea reprezentărilor de Cer şi Infern, pe care şi le-a imaginat el însuşi, se bazează pe o logică şubredă. Această şubrezenie poate fi uşor dovedită. Şi e o formulare de-a dreptul drăguţă când Haeckel spune: „Există o credinţă din vremurile vechi care indică în sus, arată cerul şi spune: Acolo locuieşte Dumnezeu! Cine vorbeşte astfel nu ştie că „susul” este în cu totul altă parte când se roteşte Pământul. Şi când s-a rotit de tot, ar trebui să se arate în jos, în loc să se arate în sus.” [ Nota 120 ] Dacă însă aprofundaţi puţin lucrurile din punct de vedere logic, concluzia lui nu vrea să spună altceva decât că cineva afirmă că merge cu capul în jos, şi nu în sus, după ce s-a rotit Pământul. Aceşti domni pornesc de la greşeala de a considera că este vorba de lucruri în spaţiu, şi nu de a dovedi existenţa spiritualului faţă de fizic. Toate acestea trebuie spuse iar şi iar, deoarece tocmai obiectul consideraţiilor noastre reprezintă desigur ceva deosebit de important.
Putem să ne referim la ceea ce am spus în ultima conferinţă: Dacă ne putem pătrunde cu atitudinea morală ce izvorăşte din această ştiinţă spirituală şi să ne îndreptăm înspre ceea ce se configurează, se dezvoltă treptat din copilul ce creşte în faţa noastră, atunci avem sentimentul care se amplifică tot mai mult până la a deveni cunoaştere limpede şi luminoasă: anume că în creşterea, transformarea şi configurarea trupului copilului se manifestă ceva ce provine din lumile suprasensibile şi care îşi dobândeşte existenţa în această lume. Ajungem la ideea care poate fi ridicată prin ştiinţa spirituală la o certitudine deplină, anume că miezul fiinţei omeneşti care păşeşte în existenţă prin concepere şi naştere exista înainte de concepere şi de naştere, şi că ceea ce vedem în trupul fizic reprezintă învelişurile acestui sâmbure spiritual suprasensibil al fiinţei.
Acum ajungem la întrebarea unde se află ceea ce vine în existenţa fizică prin concepere şi naştere? Am dus gândurile şi mai departe, ceea ce ne-a adus în situaţia de a recunoaşte că această existenţă fizică a omului nu este prima, ci că trebuie să vorbim despre existenţe terestre repetate, despre faptul că omul păşeşte în mod repetat în existenţa fizică în decursul evoluţiei Pământului. Şi am admis gândul că ceea ce trăieşte omul în viaţa sa, ceea ce trăieşte în gândire şi simţire, în iubire şi bucurie, în voinţă şi acţiune, nu moare, ci că rămân roadele lor, care se continuă, şi că următoarea existenţă pământească preia în sine rodul existenţelor anterioare. Când copilul îşi manifestă treptat predispoziţiile, capacităţile şi faptele, acestea reprezintă pentru noi rezultatul vieţilor terestre anterioare. Omul a trecut până acum prin multe stări de existenţă, iar ceea ce a parcurs în vieţile anterioare s-a transformat în germen şi a devenit conţinut al său, astfel încât noua viaţă este mai desăvârşită, apare mai desăvârşită decât viaţa sa precedentă.
Acesta este în principal mersul ascendent al omului. Se vorbeşte în ştiinţa spirituală despre faptul că ceea ce păşeşte din om prin concepere şi naştere în existenţa fizică, şi care părăseşte din nou trupul fizic la moarte, se află în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere într-o lume spirituală suprasensibilă. Am înfăţişat o parte a acestei lumi spirituale suprasensibile în conferinţa precedentă, sub denumirea de „Infern”. Vom înfăţişa astăzi o altă mare parte a ei, prin conceptul de „Cer”. Astfel, în ştiinţa spirituală, cerul nu este ceva închipuit, care se află pe undeva, departe, ci este realmente ceva care se află acolo unde suntem şi noi. Şi acum trebuie să răspundem la întrebarea: Cum poate fi ceea ce denumim cer, existenţă suprasensibilă acolo unde suntem şi noi, dacă oamenii nu îl percep cu ochii lor fizici, şi dacă este adevărat că ştiinţa fizică, având nişte cuceriri atât de mari şi de însemnate în urma ei, nu a putut descoperi nicăieri acest Paradis, acest Cer?
Dar am atras adesea atenţia şi asupra faptului că fiecare om, cu adevărat fiecare om poate ajunge la contemplarea deplină a lumii suprasensibile şi a cerului. În lucrarea Cum dobândim cunoaşterea lumilor superioare? [ Nota 121 ] s-a atras atenţia asupra metodelor prin care omul se poate înălţa în lumea suprasensibilă. Astăzi vom mai indica doar pe scurt despre ce este vorba. Trebuie însă să aveţi mereu în vedere ceea ce înseamnă perceperea lumii sensibil-fizice din jurul dumneavoastră. Aţi citit precis faptul că ceea ce numim ureche omenească pe deplin dezvoltată s-a configurat, ca să folosim expresia lui Goethe, dintr-un organ „indiferent”. Priviţi la animale aceste organe în forma lor primitivă, şi gândiţi-vă ce poate reprezenta pentru aceste animale lumea sunetelor, a armoniilor fizice, a melodiilor şi lumea restului sunetelor. Gândiţi-vă ce configurare fină a fost necesară pentru a aduce organul omenesc până la perfecţiunea sa actuală, pentru ca omul să se poată încadra în domeniul sunetelor din lumea înconjurătoare lui. În acelaşi mod puteţi examina şi celelalte organe.
Priviţi ochiul şi modul cum s-a dezvoltat el treptat pentru a ne putea intermedia minunata lume a luminii şi culorilor, pe care o preiau o mare parte a oamenilor. Şi astfel, în jurul nostru, pentru noi, există cele pentru care avem organe capabile să le percepem. Dacă organele omului s-ar afla pe o treaptă încă imperfectă, – gândiţi-vă că organul auzului omenesc s-ar afla pe o treaptă nedesăvârşită, – ce ar fi o lume a sunetelor, a armoniilor şi a melodiilor, pentru astfel de fiinţe cu un auz nedezvoltat? O lume pe care ele nu o pot percepe, o lume de dincolo. Aşa cum se raportează această lume la omul sensibil, tot aşa se raportează şi lumea spirituală la ceea ce se numeşte în mod obişnuit lume. Şi aşa cum fiinţe nedesăvârşite, cu organe de simţ nedesăvârşite, s-au putut dezvolta până la o mare perfecţiune, putând percepe în felul acesta noi domenii, tot aşa este omul capabil de evoluţie, la fel cum a fost omul timpurilor străvechi. Sunt date în toate amănuntele metodele asupra modului în care ceea ce are omul astăzi ca puteri şi capacităţi poate fi ridicat pe o treaptă mai înaltă. Nimănui nu-i trece prin minte să denumească drept „Cer” ceea ce a fost respins de către Forel. Ştiinţa spirituală spune: Dacă omul are devotamentul, energia şi perseverenţa de a dezvolta capacitatea care dormitează astăzi în el, care se află în pieptul său, el va percepe lumile spirituale. Prin lumi spirituale se înţelege ceea ce se află în lăuntricul fiecărui om. Dacă îşi configurează aceste organe, atunci şi conţinutul respectivei lumi va deveni pentru el tot o lume de percepţii, aşa cum lumea sunetelor devine o lume a percepţiilor. Şi acest lucru se petrece în măsură tot mai mare, cu cât organul fizic se perfecţionează mai mult.
Dar nici un om nu trebuie să-şi imagineze că dezvoltarea pe care o avem aici în vedere ar fi asemănătoare metodelor prezente de dezvoltare pentru constituirea unui simţ fizic. Căci ar fi o înţelegere greşită. Este foarte posibil ca, în calitate de cercetător spiritual, să fii întrebat: Cum se formează acest al şaselea simţ? Şi oamenii îşi imaginează că ar trebui să crească ceva, ca un ochi, din organism. Dar simţurile superioare suprasensibile nu sunt aşa. Vom caracteriza foarte pe scurt cum se raportează aceste simţuri superioare – cuvântul nu le exprimă prea bine esenţa, dar nu face nimic – la celelalte simţuri fizice. Modul de dezvoltare prin care se ridică omul în lumea suprasensibilă nu este exterior, turbulent, ci lăuntric, intim. Iar ceea ce trebuie să parcurgă omul, pentru ca lumea spirituală să pătrundă în existenţa prezentă se desfăşoară în toată liniştea şi subtilitatea. Există trei puteri fundamentale ale sufletului, care sunt capabile de o adevărată evoluţie superioară, puterile fundamentale ale gândirii, simţirii şi voinţei. Şi dacă ne întrebăm pe scurt ce trebuie să facă omul cu gândirea, simţirea şi voinţa dacă vrea să devină cetăţean al lumii suprasensibile, al lumii cereşti, deja în cadrul acestei existenţei, atunci primim răspunsul că este vorba de o muncă subtilă. Puteţi citi în revista mea [ Nota 122 ], începând de la caietul cu numărul treisprezece, cum omul creşte într-o lume suprasensibilă prin faptul că îşi cultivă într-un mod deosebit lumea sa de gândire, de simţire şi de voinţă. Să ne amintim de tot ceea ce străbate prin sufletul nostru în condiţiile actuale, de dimineaţa devreme, când ne trezim, şi până seara, când conştienţa noastră se cufundă într-un întuneric imprecis, şi să ne gândim cum lucrurile ar arăta cu totul altfel în sufletele noastre dacă nu am trăi în epoca noastră în acest loc din Europa Centrală, ci cu circa o sută de ani înainte, într-un alt loc de pe Pământul nostru. Atunci am observa cât de multe din cele care ne străbat sufletele de dimineaţa până seara reprezintă rezultatul pur al lumii exterioare, care se schimbă mereu. Încercaţi să extrageţi o dată, din ceea ce fluctuează astfel în sufletul omenesc, ceea ce depinde de epocă şi de locul unde vă aflaţi, încercaţi să îndepărtaţi din suflet toate gândurile care sunt întru câtva legate de timp şi de loc, şi întrebaţi-vă ce mai rămâne dintr-un astfel de conţinut. Toate gândurile, sentimentele şi acţiunile volitive care trec astfel prin suflet şi sunt determinate de loc şi de timp şi care, cu alte cuvinte, se revarsă din afară înspre om în viaţa zilnică, toate acestea sunt nepotrivite pentru dezvoltarea unei vieţi spirituale superioare, pentru trăirea unei lumi suprasensibile. Nu luaţi lucrurile ca şi cum s-ar spune ceva împotriva vieţii omului din domeniul în care este el încadrat. Însă el trebuie să găsească atâta timp încât să se poată ridica întru totul, pentru un anumit răstimp, peste ceea ce păşeşte astăzi în sufletul său din viaţa cotidiană. El trebuie să se dăruiască chiar şi numai pentru câteva minute unor gânduri şi sentimente care sunt independente de loc şi de timp, care sunt veşnice. Ne sunt indicate asemenea gânduri şi sentimente. Ele sunt aici, ele sunt dezvoltate de către cel care a parcurs drumul înspre viaţa spirituală. Dacă omul lasă să trăiască şi să acţioneze tot mereu în sufletul său asemenea gânduri veşnice, atunci acestea sunt puteri active în sufletul omenesc, ce trezesc într-adevăr capacităţile adormite.
Şi apoi aveţi descrise uriaşele transformări ce apar dacă omul se dăruie gândurilor veşnice conform metodelor riguros prescrise, dacă înţelege să trăiască în mod subtil cu aceste gânduri veşnice. Acestea sunt descrise la început, pentru viaţa noastră de gândire. Cine poate nega că există asemenea gânduri? Care este natura deosebită a gândurilor omului, aşa cum sunt ele astăzi? Ele au o astfel de natură încât omul trăieşte cu ele în modul cel mai intim, căci ce este mai strâns legat de sufletul nostru decât gândurile noastre? Cu ce suntem mai strâns uniţi, decât cu gândurile şi reprezentările noastre? Dar aceste gânduri şi reprezentări, în măsura în care se raportează la lumea din afară, reprezintă elementul cel mai ineficient, cel mai pasiv în raport cu această lume „reală”. Există o adâncă înţelepciune în a exprima, de exemplu, faptul că cineva poate fi foarte ataşat de gândurile sale, gânduri care exprimă construcţia unui pod; gândurile relative la pod pot fi corecte în toate amănuntele, gândul este corect, dar podul nu există. Gândul este cel mai intim locuitor al sufletului.
Dar în lumea în care ne ducem existenţa fizică, gândul este cel mai ineficient. El are o existenţă cu totul şi cu totul lăuntrică. Dar în momentul în care omul începe să dedice cel puţin un timp foarte redus din timpul său gândurilor veşnice – el trebuie să înceapă cu răbdare – va afla ceva despre care mai înainte nici nu visa. El cunoaşte o lume care, în raport cu gândurile, este altfel decât lumea noastră fizică. Dacă, în lumea noastră fizică, gândul este cel mai intim, dar în acelaşi timp cel mai ineficient, cel mai pasiv, printr-o educare în gândurile veşnice, pe care o parcurgem în viaţa fizică, suntem introduşi într-o lume în care gândul însuşi este creator. Acesta este esenţialul, despre care este vorba. Atunci începe să trăiască o altă lume în jurul omului şi el învaţă să ştie din proprie experienţă următoarele: când vedem în lumea fizică, vedem lumina. Ea se revarsă în jos de la Soare. Vedem cum plantele, dacă le sustragem această lumină, devin tot mai palide şi mor; vedem cum lumina acţionează creator în privinţa acestor plante. O astfel de putere care străbate spaţiul cosmic, care este o realitate, aşa cum numai un lucru sensibil poate fi o realitate, o astfel de putere devine gândul pentru acela care pătrunde prin educare în lumea suprasensibilă. Gândul, care în întunericul lăuntricului are o existenţă intimă ineficientă, devine, după educare, ceva recunoscut, care străbate în mod creator spaţiul cosmic, şi care este mult mai real şi mai adevărat decât lumina solară. Acum observă omul, atunci când lumina acestui gând – despre care el vorbeşte acum ca despre o lume reală, ce se extinde în jurul lui – se revarsă în sufletul omenesc, că ceea ce este suflet este vivifiat de puterile creatoare, tot aşa cum este pătrunsă planta fizică de lumina Soarelui. În felul acesta învăţăm cum spaţiul din jurul nostru este străbătut de o realitate pe care omul nu o poate percepe atâta timp cât nu are facultăţile necesare, aşa cum acela a cărui ureche nu este corespunzător configurată nu poate percepe sunetele.
Apoi există şi anumite sentimente, care sunt produse altfel în lumea suprasensibilă, în educaţia suprasensibilă, decât sentimentele vieţii cotidiene obişnuite. Cum se produc sentimentele vieţii cotidiene? Omul îşi îndreaptă atenţia asupra unui obiect. Acesta îi place. Sentimentul bucuriei urcă în el. Sentimentul bucuriei apare prin intermediul obiectului exterior. Suntem înălţaţi datorită impresiei unei lumi exterioare frumoase, ne umplem de repulsie când vedem ceva respingător în lumea exterioară. În felul acesta oscilează sentimentele în om, în sus şi în jos. Ştiinţa spirituală trebuie să conducă omul mai adânc în real, veritabil, adevărat.
Dacă omul vrea să-şi trezească capacităţile lăuntrice faţă de lumea suprasensibilă, el trebuie să devină capabil de sentimente ce nu sunt stimulate din afară. Există din nou o metodă prin care omul se deprinde cu o lume de sentimente în care sentimentele fluctuează în el, fără ca în acest scop să fie necesară percepţia exterioară. Sentimentele stimulate din exterior pot fi trezite în om prin perceperea lucrurilor exterioare. Când omul învaţă să dezvolte în sine anumite sentimente, atunci trezirea unor asemenea sentimente are efectul unei puteri care trezeşte capacităţile adormite. Şi atunci omul ştie din proprie experienţă ceea ce iniţiatul poate vedea, anume că lumea luminii este creatoare atât pentru spiritual cât şi pentru fizic, că ea se nuanţează în spiritual în nenumărate culori, ca şi lumina fizică; el ştie că există o lume în care trăieşte lumina spirituală, o lume pe care o denumim lume astrală. Ea pătrunde această lume fizică pentru omul care a trezit aşadar în sine capacităţile dormitânde, dacă el a format în sine – fără a primi vreun impuls exterior în acest sens – deci numai prin trăire spirituală, un sentiment cu totul deosebit, care nu poate fi trezit în cadrul lumii sensibile prin ceva exterior. Cine a putut trezi acest sentiment de iubire, o trăire pur lăuntrică, a dobândit legătura cu lumea spirituală.
Apoi, la elementul descris, se mai adaugă încă o lume. Culorilor li se alătură o altă lume. Iubirea produsă de obiectele fizice nu poate conduce nicicând la spiritual. Acea iubire care este mulţumită chiar când obiectul ei se află doar în spiritual, acea iubire care rămâne o trăire lăuntrică profundă, este o putere creatoare pentru un tip superior de elemente, care străbat spaţiul spiritual. Această iubire este adevărata iubire. Treapta ei premergătoare este ceea ce resimte artistul când creează. El o resimte numai atunci când creează opere spirituale din sufletul său. Această iubire transformă spaţiul spiritual străbătut de lumină şi culori, dar mut anterior, într-o lume de sunete, şi ne vorbeşte o lume în sunete spirituale.
Vedeţi cum omul se ridică gradat într-o altă lume, şi cum acolo nu se află nimic altceva decât o adevărată continuare a ceea ce există şi în existenţa firească a omului, în procesele naturale. Aşa cum urechile au provenit din vezicule auditive indiferente, făcând astfel ca din lumea imprecisă, lipsită de sunete, să răzbată afară lumea sunetelor, tot aşa răzbate în afară din lumea nedeterminată, lumea tocmai descrisă. Iar cei care se luptă cu morile de vânt – după cum am menţionat la începutul conferinţei – nu vorbesc despre astfel de lumi. Cel ce afirmă că cerul nu a fost găsit nicăieri, nu ştie că el nu trebuie căutat în altă parte, căci cerul se află acolo unde suntem şi noi. Este pur şi simplu vorba să nu copiem afirmaţii de genul: „Ceea ce eu nu percep, nu există”, iar dacă un altul afirmă că există ceva ce eu nu percep, înseamnă că e nebun, visător sau şarlatan. Astfel de afirmaţii sunt din punct de vedere logic cele mai incorecte, căci nimeni nu are dreptul să afirme că graniţele percepţiei sale sunt şi graniţele existenţei. Dacă ar fi aşa, surzii ar trebui să declare că întreaga lume a sunetelor, armoniilor şi melodiilor nu este decât visătorie şi fantasmagorie.
Atunci când în ştiinţa spirituală se vorbeşte despre cer, se vorbeşte în modul în care v-a fost expus dumneavoastră acum. În felul acesta se vorbeşte despre cer în adevărata ştiinţă spirituală, şi niciodată nu s-a vorbit altfel în izvoarele primordiale ale mărturisirilor religioase, pe vremea când acestea mai erau înţelese. În această lume vizibilă există o lume suprasensibilă, aşa cum există pentru surzi lumea sunetelor.
Şi acum, ne punem întrebarea de ce omul, aflat în acest punct al dezvoltării sale prezente, nu percepe această lume suprasensibilă. El nu o percepe fiindcă tocmai percepţia sensibilă, care a păşit ca o necesitate în evoluţia omenirii, se interpune ca un covor, ca un voal peste lumea suprasensibilă. Şi nu am avut altceva în vedere când am descris ce trebuie să trăiască cel ce se străduieşte să răzbată înspre lumea suprasensibilă. El trebuie să se ridice din lumea sensibilă, el trebuie să aducă un timp la tăcere lumea sensibilă. Atunci ajunge la ceea ce este dincolo de această lume sensibilă, atunci percepe modul în care această lume sensibilă se interpune ca un voal în faţa lumii suprasensibile. Acela care, fiind în trupul său, se ridică, în adevăratul sens al cuvântului, dincolo de trup, acela poate percepe ceea ce este dincolo de acest voal.
Trebuie să ştim la ce sunt folosite în viaţa omenească obişnuită puterile care pot deveni capacitate de a intra în lumea suprasensibilă. Acest lucru nu poate fi înţeles altfel decât cuprinzând cu privirea adevărata stare de lucruri: ce este propriu-zis lumea fizică, ce este cel mai nedesăvârşit trup fizic şi ce este cel mai desăvârşit trup fizic, ce ne apare în faţa ochilor ca trup omenesc? Creaturi sunt toate entităţile fizice, creaturi ale spiritului. Spiritualul stă la baza oricărui fizic. Am accentuat mereu acest lucru, în cele mai variate moduri, în decursul acestor conferinţe. După cum gheaţa reprezintă o solidificare a apei, tot aşa se solidifică din spiritual orice element fizic. El este oarecum o condensare a spiritualului. Să ne oprim la configuraţia fizică a urechii omului actual. Ce se află la baza acestei configuraţii fizice? La baza ei se află puterea spirituală creatoare! Sunetul, care trăieşte ca sunet fizic în mediul nostru înconjurător, ţine de lumea fizică şi are, dincolo de sine, sunetul spiritual. În aceeaşi lume în care răsună sunetul fizic ce impresionează urechile noastre fizice, vom auzi răsunând şi sunetul suprasensibil spiritual. Ce este sunetul spiritual? Acest sunet spiritual este creatorul urechii noastre, aşa cum ceea ce se află drept lumină spirituală tăinuită în lumina fizică este creatorul ochiului nostru. De aceea spune Goethe, cel care a exprimat atâtea adevăruri spirituale profunde: „Ochiul a fost creat de către lumină şi pentru lumină” [ Nota 123 ]. Puterea ce radiază înspre noi de la Soare, şi care îngăduie ochilor noştri să vadă limitele obiectelor în spaţiul inundat de lumină, conţine şi acele fiinţe care au format minunata plăsmuire a ochiului. Astfel, ceea ce vede ochiul fizic şi aude urechea fizică, ar însemna la fel de mult ca pătrunderea dincolo de această lume fizică, ca propria ridicare înspre puterile spirituale. Într-un anumit caz, o facem deja atunci când ne îndreptăm privirea asupra copilului, care-şi configurează treptat capacităţile în trupul fizic omenesc. Vedem cum provin aceste capacităţi dintr-o lume tăinuită dincolo de lumea sensibilă, vedem cum încolţesc ele în materie, cum îşi creează în materie un aspect existenţial.
Ne întoarcem înapoi la ştiinţa spirituală şi ne întrebăm unde a fost această fiinţă omenească înainte de a prelua prin concepere şi naştere o existenţă fizică; unde a fost ea între ultima ei moarte şi ultima naştere? Ea nu a fost într-o lume spirituală închipuită, ci în aceeaşi lume în care ne aflăm şi noi. Întreaga deosebire între această fiinţă înainte de a păşi în existenţa materială prin concepere şi naştere şi ceea ce este ea apoi constă în următoarele: înainte de naştere, această fiinţă constă din elemente care pot fi văzute numai dacă avem configurate tocmai acele capacităţi descrise drept spirituale. Dacă pentru cineva apa nu ar fi vizibilă atâta timp cât este lichidă, dar devine vizibilă de îndată ce îngheaţă, tot aşa devine omul invizibil când devine ca apa şi vizibil când s-a solidificat, adică a devenit fizic.
Vorbim astfel despre două stări ale omului, despre o stare dintre moarte şi o nouă naştere, care este vizibilă numai simţurilor spirituale, şi o stare în care şi-a ţesut un veşmânt în jurul său, astfel încât apare vizibil pentru simţurile fizice. Vedem deci că, în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere, omul este unit cu puterile creatoare care inundă spaţiul, şi pe care cel care îşi dezvoltă capacităţile superioare le cunoaşte deja de aici drept puteri cereşti. Omul este unit cu aceste puteri creatoare. Aici, în lumea fizică, omul trăieşte cu puterile fizice, cu sunetele fizice şi cu lumina fizică; în lumea spirituală, el trăieşte în ceea ce este spiritual-creator, în spatele sunetului şi luminii. El trăieşte într-o lume care este altfel decât lumea fizică. Aici, în lumea fizică, ochiul vede datorită luminii. În lumea spirituală, omul percepe ceea ce a creat ochiul (puterile care au creat ochiul). El trăieşte în lumina spirituală, trăieşte într-o lume spirituală de sunete, trăieşte ceea ce constituie trupul său fizic prin trecerea prin concepere şi naştere, el trăieşte cu entităţile cosmice creatoare productive acolo unde se constituie lumea noastră exterioară, care se întinde ca un covor peste cea spirituală. Şi acest covor însuşi se revarsă în lumea spirituală. Conştienţa omului luminează într-o altă stare. Întreaga diferenţă dintre omul încarnat şi cel dezincarnat constă în aceea că omul dezincarnat trăieşte într-o altă stare de conştienţă şi că el percepe puterile creatoare. Şi aşa vom înţelege ceea ce înseamnă faptul că prin moarte omul este preluat într-o lume suprasensibilă. Ea nu este o lume de vis, o lume de o realitate mai redusă decât a noastră, ci este o lume de o intensitate şi o realitate mai puternică, căci în ea se află entităţile creatoare ale lumii noastre fizice. Şi acum înţelegem ce acţionează acolo între moarte şi o nouă naştere.
Ultima dată când am vorbit despre puterile retardante am văzut că, atunci când omul trece prin poarta morţii, apare în faţa lui o imagine cu amintiri din toată viaţa lui trecută, şi am văzut cum această imagine este preluată ca esenţă şi rămâne unită cu omul pentru toate timpurile următoare; am văzut cum parcurge el perioada de kamaloka, unde trebuie să realizeze un fel de purificare. După ce a parcurs această purificare, atunci ceea ce a preluat cu sine din ultima sa viaţă devine ceva deosebit, ceva nou. Ştim că omul, când trece prin poarta morţii, intră în lumea spirituală suprasensibilă. Consideraţi-o ca pe un ogor, ca pe o formaţiune de teren rodnic şi luaţi ceea ce aduce omul cu sine din ultima sa viaţă drept rod al gândirii, simţirii şi voinţei sale, şi care poate fi rezumat drept fruct al ultimei sale vieţi, luaţi aceasta ca pe un germen vegetal, care este cufundat în acest teren, unde germinează. Aşa creşte rodul ultimelor vieţi în terenul spiritual şi conştienţa omenească observă şi percepe această germinare, această creştere, această dezvoltare a germenului vieţii, preluat din ultima existenţă. Tot ceea ce omul a luat cu sine din viaţă se impregnează în acest ultim rod al vieţii, iar ceea ce s-a apropiat din afară înspre om se extinde şi creşte ca un germen. Aceasta este lumea de percepţie şi conştienţă dintre naştere şi o nouă moarte. Ceea ce străbate aici sufletul nu poate fi lămurit aceluia care nu are el însuşi capacitatea de percepţie sensibilă, decât printr-o comparaţie. Reflectând profund, veţi înţelege comparaţia. Ceea ce resimte omul la dezvoltarea ultimului germen al vieţii este desemnat, pe bună dreptate, drept fericire, căci este o fericire. Este sentimentul opus a ceea ce poate percepe omul când simte obiectele. Acum el le simte cum se dezvoltă, mai înainte se revărsau; acum însă entitatea se revarsă în afară iar în configurarea germenului vieţii îl pătrunde sentimentul care, pe o treaptă inferioară, poate fi comparat – prin reflectare mai profundă vă va apărea drept important –, cu ceea ce simte găina când cloceşte un ou: fericita aducere pe lume a unei vieţi, fericirea creşterii germenului. Această fericire face ca omul să-şi pregătească spiritual ceea ce îl înlănţuie de naşterea fizică, ceea ce îl aduce în existenţa fizică. Deoarece a strâns noi experienţe, pe care le imprimă miezului său fundamental, viaţa următoare – cu excepţia drumurilor de suiş şi coborâş, care trebuie şi ele să existe – va fi mai desăvârşită.
După cum am văzut ultima oară, prin totalitatea vieţii avem o ascensiune spre o perfecţiune tot mai mare. Vedem cum ceea ce s-a deprins a fi creaţie în lumea fizică se manifestă din nou creator în sentimentul de fericire.
Astfel că trebuie să ne fie limpede că numai starea de conştienţă a omului diferă de cea din lumea suprasensibilă. Printr-o comparaţie ne putem clarifica şi mai mult cum diferă starea de conştienţă în lumea fizică şi lumea suprasensibilă. Gândiţi-vă la o simfonie pe care o ascultă un om. Sunetele ajung la el din afară. El le savurează. Gândiţi-vă acum că ar fi posibil ca un om să construiască în mod creator, spiritual, această simfonie, fără să atingă vreun text, fără să facă să răsune vreun instrument, şi că este posibil ca el să înşiruie în spirit, din sine, sunet după sunet. La fel cum se raportează perceperea primei simfonii la cel în care a crescut simfonia, tot aşa se raportează lumea fizică la percepţia suprasensibilă. De aceea trebuie să ne spunem că, pentru a percepe lumea cerească, omul trebuie să renunţe la tot ceea ce îl întâmpină drept spiritual în lumea fizică. Atâta timp cât nu a îndeplinit această renunţare, el nu poate vedea.
Dar lumea spirituală nu ne apare drept o lume înspre care nu s-ar putea ridica şi gândirea logică. Ceea ce obiectează de obicei omul este numai faptul că nu o poate percepe.
Astfel, conceptul de „Cer” îşi va recăpăta importanţa pentru omul viitorului. El nu este un concept ce se referă la o lume de vis, în care ne-am afla. Căci conştienţa în elementul creator este mult mai luminoasă şi mai intensă decât cea din lumea fizică. De aceea trebuie să ne imaginăm viaţa şi conştienţa omului din lumea creatoare mai intense decât cele din lumea fizică.
În ce relaţie se află lumea fizică cu lumea suprasensibilă? Este firesc ca omul să fie interesat în primul rând de această relaţie. Vreau să exprim aceasta cu o contra-întrebare. Va şti omul aflat în lumea suprasensibilă ceva despre cele care-i sunt dragi şi au valoare pentru el în lumea aceasta? Se va continua în vreun fel ceea ce s-a desfăşurat aici? Da! Şi trebuie înţeles corect dacă gândiţi cu deplină limpezime ceea ce s-a spus anterior, când s-a clarificat faptul că există o strânsă legătură între lumea fizică şi cea suprasensibilă. Ceea ce este depus aici drept germen încolţeşte acolo şi devine rod. Nu există nimic în lume fără fundament spiritual. Omul lucrează deja în lumea fizică pentru lumea supra-fizică. Iată un exemplu în acest sens: Să acceptăm faptul că o mamă se ataşează cu iubire de copilul ei. Această iubire este dezvoltată mai întâi, ca să spunem aşa, pe baze naturale. Dar această iubire se transformă cu fiecare clipă din iubirea pur naturală, condiţionată de relaţiile fizice, într-o iubire spirituală. În măsura în care iubirea ce se slujeşte de baze naturale este transformată într-o iubire maternă spirituală, omul creşte în iubirea spirituală. Această iubire devine mai reală în spiritual. Aşa cum din om nu se desprinde decât învelişul fizic, tot aşa, din fiinţa spirituală nu se desprinde decât pământesc-fizicul. Întreaga reţea întreţesută de la suflet omenesc la suflet omenesc, ceea ce trăieşte de la o inimă la alta, de la un spirit la altul, se află deja în mod invizibil în lumea suprasensibilă. Elementul spiritual, miezul fiinţei omeneşti, trăieşte în lumea suprasensibilă şi toate legăturile create aici în lumea fizică îşi află dezvoltarea spirituală în lumea spirituală. Tot ceea ce a fost legat aici în mod spiritual se regăseşte în deplină conştienţă, într-o conştienţă mai limpede, în lumea spirituală. Şi dacă această legătură spirituală există, se creează o nouă legătură într-un nou parcurs al vieţii, astfel încât unii oameni manifestă adesea o remarcabilă simpatie unii faţă de alţii, care poate fi explicată prin ceea ce au ţesut ei înşişi în vieţile lor anterioare.
Vedem astfel cum întreaga noastră lume sensibilă este încadrată în această lume suprasensibilă invizibilă. Şi aşa cum omul este cetăţean al lumii sensibile între naştere şi moarte, tot aşa este el cetăţean al lumii suprasensibile după moarte, numai că în acest timp între naştere şi moarte el nu ştie asta.
Am expus în ultimele noastre consideraţii, conceptul de „Infern”, iar astăzi, pe cel de „Cer”, care conţin tot ceea ce se manifestă ca influenţă spirituală asupra omului. Ultima dată ne-am referit la puterile care duc la o învârtoşare, pe când astăzi am descris, dimpotrivă, opusul acestora: principiul evoluţiei. Viaţa păşeşte de la o existenţă la alta şi cu cât au fost transformate creator mai multe puteri în ultima viaţă, cu atât mai sus se înalţă următoarea existenţă. În măsura în care omul nu vrea numai să savureze ceea ce preia în sine, ci pătrunde prin ceea ce savurează la ceea ce se transformă în puteri spirituale, el se află încontinuu în lumea cerească. Tot ceea ce poate duce omul mai departe reprezintă conţinut al elementelor cereşti. Iar tot ceea ce îi frânează progresul, este conţinut al lumilor Infernale.
Cine va voi să aducă în armonie un asemenea concept de „Cer” cu ceea ce au realizat ştiinţele naturii, o va putea face cu uşurinţă. Numai că nu prea există o dispoziţie din partea contemporanilor noştri de a dori să se înalţe în lumile superioare. Pentru vremea noastră, contemplarea lumii suprasensibile este prea obositoare şi de aceea se acceptă foarte uşor atitudinea din afirmaţia: ce nu pot percepe eu, nu există, iar dacă cineva afirmă că ar exista, acela este un prostănac sau un nebun. În vremea noastră această părere are mult prea mulţi adepţi. Şi dacă vedem limpede ce progrese mari şi remarcabile a înregistrat epoca noastră în privinţa ştiinţelor fizice, vedem totuşi pe de altă parte cât de puţin este dispusă să pătrundă în lumea suprasensibilă cea mai mare parte a contemporanilor noştri. Se consideră că pătrunderea în lumea suprasensibilă l-ar face pe om slab şi străin de lumea sensibilă. Dar aceasta este o prejudecată. Să admitem că cineva are o bucată de fier şi spune: în acest fier există forţă magnetică; atinge-l cu o altă bucată de fier şi vei avea un magnet. Dar poate veni altcineva care spune: Ei, ce vorbeşti acolo! Bucata de fier nu este bună decât pentru bătut cuie. Aceştia sunt adevăraţii fantaşti, care consideră lumea sensibilă, practică, doar ca acela care consideră magnetul ca fiind bun numai pentru baterea cuielor. Realiştii, moniştii, utilitariştii şi aşa mai departe, sunt adevăraţii fantaşti. Ei cunosc numai puterile lumii fizice, şi triumfă când se fac progrese uriaşe prin descoperirea forţelor lumii fizice. Ştiinţa spirituală nu are nimic, absolut nimic de obiectat împotriva acestei lumi fizice. Dar ea ştie şi că a sosit timpul ca oamenii să înveţe din nou că în fizic este tăinuit spiritualul şi că oamenii tocmai atunci devin visători când îşi închid ochii spirituali faţă de lumea spirituală. Cu adevărat realişti şi apostoli ai adevărului sunt astăzi aceia ce indică înspre puterile spirituale. Ce vor aceşti adevăraţi realişti? Ei vor ca adevăratele puteri care dormitează dincolo de sensibil să fie introduse în această lume, ca ele să se deprindă cu întreaga noastră evoluţie, astfel încât să nu introducem în ea numai telegraful, telefonul şi trenul, aşadar forţele obişnuite, ci şi puterile spirituale.
Dacă acela care se referă la astfel de lucruri mai este ridiculizat în ziua de astăzi, pentru el această ridiculizare nu contează deloc. El ştie că aşa cum mai marii ştiinţei fizice şi-au găsit cândva adepţi numai în cerc restrâns, tot aşa şi cei care au ceva de spus despre lumile spirituale trebuie cu necesitate să-şi croiască o cale în lumea cea mare. Chiar dacă numai puţini oameni au putut crea telegrafe, telefoane şi locomotive, toţi ceilalţi le pot totuşi folosi. Dar lumea spirituală trebuie să şi-o cucerească fiecare singur.
Marii fizicieni Thomson [ Nota 124 ], Clausius [ Nota 125 ] şi aşa mai departe, îşi au continuatorii lor, care sunt capabili să recunoască legile fizicii. Una dintre cele mai mari legi fizice este însă cea care îl împinge pe om înspre lumea spirituală. Pentru cei care s-au preocupat puţin cu fizica, nu spun ceva necunoscut când atrag atenţia asupra faptului că există o lege a entropiei, care provine de la Carnot [ Nota 126 ], unchiul preşedintelui Franţei. Ce afirmă ea? Ea exprimă unul dintre cele mai evidente principii pe care îl întâlnim în lumea fizică şi anume modul în care se transformă forţele lumii în raport cu fizicul. Ea exprimă cum se transformă forţele fizicului, cum trece o forţă într-alta. Loviţi masa cu mâna, şi măsuraţi cu un termometru sensibil locul loviturii. Veţi găsi că locul unde a căzut lovitura s-a încălzit. Vedeţi cum căldura locomotivei se transformă în mişcare, iar aceasta se transformă iarăşi în căldură. La baza tuturor acestor fenomene stă o mare lege: legea entropiei. Din studierea lumii devine limpede că această transformare a forţei are totuşi o anumită linie directoare, un anumit sens. Legea entropiei ne arată că, în final, toată forţa trebuie să se transforme în căldură, iar această căldură se risipeşte în spaţiul cosmic. Astfel este dovedit astăzi prin legea fizică faptul că Pământul, lumea noastră fizică, va suferi cândva moartea termică. Această lege există. Dar cel care este convins că în lumea noastră se află numai forţe fizice, dacă ar cunoaşte această lege, ar trebui să spună: Atunci se termină totul. De aceea Haeckel se situează pe punctul de vedere că această lege a entropiei ar fi un nonsens, deoarece ea contrazice legea sa asupra substanţelor [ Nota 127 ]. Faptul că lucrurile se transformă încontinuu este o lege a naturii. Un fizician rus a dovedit într-o lucrare cât de bine întemeiată este această lege, care ne arată sfârşitul fizic al stării noastre cosmice actuale. Şi tocmai în această lucrare a profesorului Chwolson a fost stabilită „a douăsprezecea poruncă” [ Nota 128 ]. Puteţi vedea cât de iscusit poate fi un fizician pe tărâmul său fizic, aşa cum puteţi vedea cât de neştiutor poate fi un asemenea savant în privinţa domeniului spiritual, când veţi vedea ceea ce spune el despre Haeckel. Anume, „a douăsprezecea poruncă” este: „Să nu scrii niciodată despre ceva ce nu înţelegi”. În domeniul său, Chwolson se supune acestei legi acolo unde vorbeşte despre fizică, dar nu se supune ei pe tărâm spiritual. Tot ceea ce spune el relativ la planul fizic este excelent, dar tot ceea ce spune relativ la lucrurile spirituale are o valoare infimă şi constituie un mare păcat împotriva legii „să nu scrii niciodată despre ceva ce nu înţelegi”.
Urmează un pasaj care în mod
evident nu a fost cuprins de către stenograf, în care probabil că
Rudolf Steiner spunea că Haeckel nu a fost înţeles de către
Chwolson. Dimpotrivă, Rudolf Steiner îi dă dreptate lui Chwolson
în privinţa observaţiilor sale faţă de un articol al lui Kossuth,
dintr-o revistă ştiinţifică, în care se afirmă că legea
conservării masei nu ar fi altceva decât afirmaţia:
„întregul este egal cu suma părţilor sale” şi că legea
conservării energiei nu ar fi altceva decât afirmaţia conform
căreia „cauza este egală cu efectul”. Referindu-se la descoperirile lui
Lavoisier, Rudolf Steiner continuă:
Cel care cunoaşte cât de cât cercetarea spirituală, ştie
ce înseamnă faptul că s-a demonstrat că, atunci când
se combină chimic substanţele, greutatea substanţelor rezultate este
egală cu suma părţilor. Şi dacă se spune în acest sens că această
lege nu conţine nimic altceva decât vechea lege matematică
conform căreia întregul este egal cu suma părţilor sale, atunci
ar trebui să ne fie limpede faptul că nu este vorba numai de greutatea
întregului, care este egală cu suma greutăţilor părţilor. Kossuth
uită tocmai faptul că, dacă se trece în spiritual, legea
nu mai
este acolo câtuşi de puţin valabilă. Aşa de scurtă este
gândirea. Chwolson spune: Domnul Kossuth nu are decât să-şi
ia ceasul de buzunar şi să-l piseze în mojar. Atunci poate să
vadă dacă întregul este egal cu suma părţilor sale. Goethe a
exprimat acest gând, şi a fost adesea citat:
Cine vrea să recunoască şi să descrie
viul,
Încearcă întâi să scoată spiritul afară.
Atunci are părţile în mână,
Din păcate lipseşte doar legătura spirituală. [ Nota 129 ]
Faptul că ştiinţele naturii nu sunt astăzi nimic altceva decât o neluare în considerare a legăturii spirituale o ştiu prea puţini dintre cei care cred că se află pe terenul realităţii sigure. Vedem pe de o parte, dacă cuprindem cu privirea întreaga situaţie şi o aducem în legătură cu ceea ce am putut stabili în consideraţiile noastre asupra lumii suprasensibile, că în multe suflete omeneşti trăieşte dorul de a pătrunde în lumea suprasensibilă. Numai că oamenii se îndoiesc de acele amănunte cu totul precise despre care trebuie să vorbească cel care ştie într-adevăr ceva despre aceste lucruri. Vedem dorul îndreptându-se înspre lumea suprasensibilă. Dar nu vedem puterea şi energia de a pătrunde în această lume suprasensibilă conform indicaţiilor ştiinţei spirituale. Pe de o parte avem realităţile timpului nostru. Avem în vremea noastră o ştiinţă fizică puternică: Thomson, Clausius şi Carnot şi-au găsit nişte urmaşi buni. Dacă dezvoltarea în ştiinţa spirituală va progresa în acelaşi spirit, atunci cercetătorii din domeniul spirituali vor găsi nişte urmaşi la fel de destoinici ca Thomson, Clausius şi Carnot. Consecinţa va fi atunci că din omenirea care s-a închis aproape total faţă de lumea cerească, faţă de lumea suprasensibilă, va proveni o omenire care va implica puterea stelelor din lumea suprasensibilă în cea sensibilă. Ştiinţa spirituală nu vrea să-l înstrăineze pe om de lume, ci vrea să-l facă puternic, energic şi activ pentru existenţă, îmbogăţindu-i realitatea. Atitudinea omului nu este înstrăinată de realitate; ea este mai bogată în realitate prin faptul că omul se dăruieşte cunoaşterii lumii spirituale.
Trebuie să mai adăugăm numai două lucruri: În acelaşi mod riguros de azi în ştiinţa fizică, o mare parte a oamenilor va avea posibilitatea să-şi satisfacă din lumea spirituală dorurile inimii. Reunirea acestor doi curenţi spirituali: satisfacere a necesităţilor sensibile din ştiinţele naturii şi satisfacere din spiritual a dorului inimii reprezintă sarcina ştiinţei spirituale în actuala etapă de cultură.
Aceste conferinţe vor fi continuate în acelaşi sens în iarna următoare. Unele lucruri care au rămas doar schiţate vor fi reluate şi ne vom referi în profunzime la ele. Astfel, în încheiere, trebuia ca cel mai cuprinzător şi mai important concept să constituie obiectul ultimei conferinţe. Într-adevăr, se va ajunge la o înţelepciune care poate redeveni religie şi care poate satisface din nou ceea ce reprezintă nevoile religioase cele mai adânci ale inimii. Va apărea un curent spiritual care va satisface toate necesităţile gândirii logice, ca şi dorul după viaţa suprasensibilă. Înspre acest dor îşi îndreaptă ştiinţa spirituală cuvintele. Dacă se va găsi drumul înspre ceea ce există în această presimţire, atunci înţelepciunea care conduce în această lume suprasensibilă se va revărsa asupra sufletelor omeneşti, încât cultura – şi nu este frazeologie – va cunoaşte o renaştere spirituală care se va asocia cu focul care trăieşte în mulţi şi vrea să pătrundă înspre lumile suprasensibile. Din acest foc vrea înţelepciunea spiritual-ştiinţifică să pătrundă în lumea suprasensibilă, căci acesta este adevăratul ei ideal.
Trebuie să fim recunoscători marilor idealuri, pentru faptul că vor să aprindă, din focul entuziasmului pentru lumea spirituală, înţelepciunea pentru acest suprasensibil, căci acesta va fi întotdeauna sensul şi calea culturii spirituale, ca din focul iubirii şi al entuziasmului să se dezvolte lumina înţelepciunii.
