Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CALEA TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 58


I

MISIUNEA ȘTIINŢEI SPIRITUALE ODINIOARĂ ȘI ACUM

Berlin, 14 octombrie 1909

Aşa cum o fac deja de mai mulţi ani, voi prezenta şi anul acesta o serie de conferinţe din domeniul ştiinţei spirituale. Pentru aceia dintre stimaţii auditori care au luat parte, în anii trecuţi, la aceste conferinţe, nu planează nici un dubiu în legătură cu sensul în care folosim aici cuvântul “ştiinţă spirituală”. Nu poate fi vorba ‒ o spun pentru aceia dintre stimaţii auditori care nu au fost aici în anii trecuţi ‒ să dezvoltăm aici o ştiinţă abstractă oarecare, similară cu ceea ce avem în psihologiile curente; şi nici nu poate fi vorba de ceva situat pe acea poziţie care foloseşte cuvântul “ştiinţă spirituală” exclusiv pentru descrierea diferitelor domenii din istoria culturii, ci de o ştiinţă pentru care spiritul e ceva real. Va fi vorba de o ştiinţă care trebuie să pornească de la ideea că omului nu-i este accesibil doar tărâmul realităţii senzoriale şi tot ceea ce pot afla intelectul omului şi celelalte forţe de cunoaştere, în măsura în care ele sunt legate de percepţia senzorială, ceea ce este, deci, cunoaştere senzorială şi intelectuală; ci va fi vorba de ceva ce se situează pe un punct de vedere la care nu este prezentă numai o astfel de cunoaştere, ci la care există posibilitatea pentru oameni de a pătrunde în spatele domeniului fenomenelor sensibile, de a realiza observaţii care nu sunt accesibile intelectului şi domeniului de care este legat acesta.

Azi, într-o prezentare introductivă, va trebui să arătăm ce sarcină are această ştiinţă spirituală în viaţa omului din prezent. Și aceasta va fi evidenţiată cu referire la deosebirea în care a păşit în faţa oamenilor, în timpurile trecute, ştiinţa spirituală, care este la fel de veche precum străduinţa umană, şi cum trebuie să se arate ea în timpul nostru. Când vorbim despre “timpul nostru” nu avem în vedere prezentul cel mai nemijlocit, ci o perioadă de timp relativ lungă, care este ca înrudită cu viaţa noastră spirituală, şi care se află în deplina sa dezvoltare în prezentul imediat.

Celui ce îmbrăţişează cât de cât cu privirea viaţa spirituală a omenirii, îi e limpede că trebuie să fie foarte prudent cu noţiunea “epocă de tranziţie”. Căci, dacă reflectăm cât de cât la această noţiune, ne dăm seama că aproape orice epocă poate fi caracterizată ca “epocă de tranziţie”. Există însă momente în decursul timpurilor, când în evoluţia vieţii spirituale se fac salturi. Cu întreaga sa viaţă sufletească şi spirituală, omul din secolele XVI-XIX şi până azi, va trebui să aibă alte raporturi cu lumea decât omenirea vremurilor mai vechi. Cu cât ne întoarcem mai departe pe firul istoriei, cu atât remarcăm mai mult că omul are mereu alte doruri, mereu alte necesităţi, că aşteaptă de la sine însuşi răspunsuri mereu noi la întrebările pe care şi le pune în legătură cu marile enigme ale existenţei. Putem înţelege esenţa acestor perioade de tranziţie încercând să facem cunoştinţă cu unii dintre oamenii care au trăit în asemenea epoci, cu nişte oameni ale căror forţe sufleteşti de cunoaştere, ale căror impulsuri de voinţă sunt încă moştenite din epocile anterioare ale vieţii spirituale, dar sunt, în acelaşi timp, impulsul de a trece într-o epocă nouă. Putem întâlni asemenea personaje istorice în perioadele cele mai diverse ale devenirii umane. Să ne oprim azi, pentru început, asupra unei personalităţi interesante, spre a vedea cum pune problemele referitoare la esenţa omului şi la tot ceea ce, în primă instanţă, trebuie să-l intereseze pe om. Să ne ocupăm de o personalitate cere, în zorii vieţii spirituale moderne are dispoziţia sufletesc-lăuntrică pe care am caracterizat-o. Nu aş vrea să aleg una dintre personalităţile mai cunoscute, din galeria gânditorilor, ci aş vrea să aşez tocmai la începutul acestor conferinţe personalitatea unui gânditor aproape necunoscut din secolul al XVII-lea, când au existat multe asemenea figuri umane, cu nişte deprinderi de gândire şi afective încă tributare Evului Mediu, oameni care mai voiau să cunoască aşa cum cunoşteau oamenii cu secole înainte, dar în care trăia deja ceva din nevoile legate de cunoaştere ale epocii moderne. Aş vrea să vă prezint, deci, o personalitate despre a cărei viaţă exterioară istoria obişnuită nu ştie, că să zicem aşa, absolut nimic. Pentru cercetarea spiritual-ştiinţifică aceasta e o situaţie extraordinar de plăcută; fiindcă cel care zăboveşte bucuros în ştiinţa spirituală, cu o privire lipsită de prejudecăţi, va fi simţit deja cât de mult îl poate deranja tot ceea ce i se atribuie unei personalităţi din direcţia vieţii cotidiene obişnuite, tot ceea ce biografii actuali adună din sfera vieţii obişnuite. În acest sens, am putea să fim recunoscători istoriei pentru faptul că ne-a păstrat atât de puţine date, de pildă, despre Shakespeare; fiindcă, datorită acestui lucru, imaginea lui Shakespeare n-a fost deformată ‒ cum s-a întâmplat în cazul lui Goethe ‒ prin toate acele trăsături mărunte pe care le adună biografii. Eu vreau să vă prezint însă, pentru scopul pe care vreau să-l ating, o personalitate mult mai puţin cunoscută decât Shakespeare, personalitatea unui gânditor din sec. al XVII-lea, care însă are o importanţă imensă pentru cineva care ştie să privească în intimitatea galeriei de gânditori din istoria omenirii. Tocmai una dintre personalităţile cele mai prominente ale acestei galerii de gânditori stă în faţa noastră în persoana lui Franziskus Josephus Philippus, conte de Hoditz şi Wolframitz [ Nota 1 ], care a dus în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, în Böemia, o viaţă de gânditor singuratic. Ceea ce-i trăia în suflet drept întrebare importantă, şi care, dacă ne adâncim în sufletul lui, ne poate conduce atât de frumos, în mod simptomatic, spre problemele ce puteau mişca un suflet al acelor vremuri, ‒ toate acestea au fost puse pe hârtie sub forma unui volumaş pe care l-a intitulat “Sibellus de hominis convenientia” (n-am încercat să aflu dacă, între timp, a fost tipărit cu de-amănuntul). Aici acest gânditor singuratic îşi pune marea problemă a existenţei, care la om se află în centrul tuturor raporturilor vieţii: întrebarea referitoare la “esenţa omului”. Și el spune de-a dreptul, pe baza unei nevoi interioare imperioase, născute dintr-un profund sentiment al cunoaşterii, că nimic nu-l denaturează pe om mai mult decât ignorarea a ceea ce este, propriu-zis, esenţa sa.

Acest Franzikus Josephus Philippus, conte de Hoditz şi Wolframitz se îndreaptă spre nişte gânditori importanţi ai antichităţii ‒ spre un gânditor din sec. al XIV-lea î. Chr., Aristotel [ Nota 2 ] ‒ şi spune: ce ne poate spune acest gânditor vechi, dacă ne punem întrebarea: care e, propriu-zis, esenţa omului? ‒ Și gânditorul nostru îşi pune în faţa ochilor răspunsul lui Aristotel: “Omul e un animal raţional”. Apoi, acest gânditor al nostru se adresează unui confrate mai nou, lui Cartesius [ Nota 3 ] şi el întreabă: ce răspuns ştia să dea acest gânditor la întrebarea: care e, propriu-zis, esenţa omului? ‒ Și a găsit răspunsul: “Omul e o fiinţă gânditoare”. ‒ Gânditorul nostru, cu sufletul său de căutător, de cercetător, s-a oprit şi a fost nevoit să-şi spună: La importanta întrebare despre esenţa omului, aceşti doi gânditori, care sunt pentru mine reprezentanţii altor mulţi gânditori, nu-mi dau nici un răspuns. Căci, chiar dacă ştim că omul e o fiinţă care poate gândi, nu ştim încă ce ar trebui el să gândească de fapt, spre a interveni în mod just în viaţă, spre a stabili cu adevărat, în gândirea sa, o raportare la viaţă!

Aşa că gânditorul nostru a căutat zadarnic un răspuns la întrebarea existenţială care era atât de arzătoare pentru el şi care-l denaturează pe om, dacă nu poate să-i dea răspuns.

Și iată că el dădu peste ceva care, bineînţeles, îi va părea ciudat omului de azi, mai ales dacă vrea să gândească în sensul culturii ştiinţifice actuale, dar care, pentru acea personalitate singuratică era cu adevărat singurul răspuns potrivit, conform cu dispoziţia lui sufletească de atunci. El şi-a zis: nu-mi poate folosi la nimic să ştiu că omul e un animal înzestrat cu raţiune sau că el e o fiinţă care gândeşte! Dar ceea ce am găsit la un alt gânditor, care are şi el acest gând de la o veche tradiţie, da, aceasta răspunde la întrebarea mea. Și acest om şi-a dat răspuns la întrebare în cuvintele prin: “Omul e, conform cu esenţa sa, imaginea Dumnezeirii!” [ Nota 4 ].

Azi, noi am spune: “Omul e, conform cu esenţa sa, ceea ce, după întreaga sa origine, provine din lumea spirituală”.

Nu e necesar să ne preocupăm de ceea ce contele de Hoditz şi Wolframitz a mai adăugat în continuare cugetării sale. E necesar să ne preocupe doar faptul că, mânat de nevoile sufletului său, el a trebuit să atragă atenţia asupra unui răspuns care duce dincolo de tot ceea ce omul poate să vadă în jurul său şi să înţeleagă cu mintea sa.

Dacă examinăm în continuare conţinutul acelei mici cărţi, vom constata că acestui om nu-i stăteau la dispoziţie nici un fel de comunicări din lumea spirituală. Să spunem cam aşa: dacă lui iar fi apăsat pe suflet întrebarea despre raportul care există între Pământ şi Soare, atunci, chiar dacă  n-ar fi fost el însuşi un savant naturalist, ar fi găsit undeva, în cadrul lumii observaţiilor noastre, răspunsul care poate fi dat pe bază de experienţă directă, de când au apărut ştiinţele moderne ale naturii. Gânditorul nostru a căutat astfel zadarnic un răspuns la arzătoarea sa întrebare referitoare la existenţă, întrebare care, dacă nu-şi găseşte răspuns, îl alterează pe om în esenţa sa. Atunci îi apăru un răspuns, care poate să-i pară ciudat omului de azi a cărui gândire a fost formată de disciplinele ştiinţifice, dar singurul răspuns just pentru un gânditor solitar, cu structura sufletească de atunci. El îşi spuse: nu-mi serveşte la nimic să ştiu că omul este un animal care raţionează sau o fiinţă gânditoare! Găsesc însă un răspuns întrebării mele la un gânditor vechi care vorbeşte pe baza unei tradiţii încă şi mai vechi. Acesta îmi spune: “Omul este în esenţa sa după chipul Divinităţii!” Azi am spune: “Omul este, în esenţă, ceea ce e obârşia sa, aflătoare în lumea spirituală”.

Aşadar, în privinţa problemelor exterioare ale lumii sensibile, această personalitate şi-ar fi putut îndrepta privirea spre ceea ce i-ar fi putut spune oamenii care cercetează personal aceste probleme, observând şi experimentând. În ceea ce priveşte însă problemele vieţii spirituale umane, precum şi cele referitoare la esenţa omului ca fiinţă spirituală, nici o experienţă şi nici o observaţie a epocii nu-i puteau da răspuns. Se poate vedea foarte exact că nu a găsit nici o cale pentru a ajunge la nişte  oameni care să fi avut ei înşişi trăiri în lumea spirituală şi i-ar fi putut spune, datorită unei asemenea experienţe nemijlocite, câteva însuşiri ale acestei lumi spirituale, aşa cum savantul o putea face în legătură cu o problemă sau alta referitoare la lumea sensibilă exterioară. De aceea, acest gânditor s-a îndreptat spre tradiţie, spre cărţile sfinte, spre ceea ce a găsit în documentele transmise pe calea tradiţiei religioase. El a prelucrat, deci ‒ şi acest lucru e caracteristic pentru întreaga profunzime a sufletului său ‒ ceea ce a găsit acolo; se vede însă, din felul cum lucrează, că nu şi-a putut încorda decât intelectul, ca să dea o formă nouă gândurilor cristalizate în decursul istoriei sau ajunse până la el prin tradiţie ori sub formă de scrieri.

Mulţi se vor întreba: da, dar există oare oameni, pot exista oameni care, pe bază de observaţii, de experienţe, de trăiri nemijlocite, pot da un răspuns la întrebările referitoare la enigmele vieţii spirituale?

E tocmai ceea ce ştiinţa spirituală va readuce în conştienţa oamenilor epocii noastre: faptul că există posibilitatea de a face investigaţii într-o lume spirituală inaccesibilă ochiului exterior, telescopului şi microscopului, la fel cum e posibil să se facă investigaţii în lumea senzorială; şi în felul acesta, se poate răspunde, pe baza experienţei nemijlocite, la întrebările despre caracterul unei lumi aflate dincolo de experienţa senzorială. Atunci se va constata că anumite necesităţi ale întregii dezvoltări umane au făcut posibilă în trecut existenţa unei epoci în care, cu alte mijloace decât cele de azi, au fost aduse la cunoştinţa publică cele aflate de cercetătorul spiritual în lumea spirituală; şi că azi trăim o epocă în care apare din nou posibilitatea de a vorbi despre rezultatele cercetării spirituale şi de a găsi înţelegere pentru aceasta. Între aceste epoci se află însă aceea perioadă crepusculară căreia îi aparţine şi gânditorul nostru solitar, când întreaga evoluţie umană intră într-un fel de “odihnă” după eforturile făcute pentru a urca în lumea spirituală, când oamenii se bazau pe tradiţiile transmise fie oral, fie prin vechi documente; e perioada în care, treptat, anumite cercuri începură să se îndoiască de faptul că omul se poate ridica într-o lume suprasensibilă prin propriile-i forţe, prin dezvoltarea facultăţilor de cunoaştere care dormitează ascunse în el. Există oare vreo idee raţională pe baza căreia să se poată afirma că este absurd să se vorbească despre o asemenea lume spirituală, despre o lume aflată dincolo de lumea sensibilă? O asemenea reflecţie ar trebui să se ivească în sufletul omului deja privind dezvoltarea ştiinţei sale senzoriale. Tocmai o privire imparţială aruncată în desfăşurarea acestui progres pe care l-a făcut omenirea, minunata înaintare în descifrarea tainelor naturii exterioare, senzoriale, ar trebui să-i arate omului că nu se poate să nu existe o lume mai înaltă, suprasensibilă. ‒ Cum aşa?

Cine cercetează în mod imparţial dezvoltarea omului va trebui să-şi spună: tocmai ştiinţa care se ocupă cu lumea sensibilă exterioară s-a dezvoltat în decursul timpului. Cu câtă mândrie ‒ de altfel, într-un anumit sens, justificată ‒ îţi arată unii oameni că, acum câteva secole, nu se ştia nimic despre cutare sau cutare lucru care aparţinea lumii senzorial-exterioare, şi cum marile progrese ale ştiinţelor naturii ‒ progrese care, începând cu secolele al XV-lea şi al XVI-lea nu încetează să crească ‒ au adus despre această lume senzorială exterioară atâtea informaţii care înainte erau cu totul necunoscute. Oare n-ar trebui, de fapt, să ne spunem: Soarele, care răsare dimineaţa şi se mişcă ziua deasupra orizontului, răsărea şi pentru omul de acum câteva milenii tot aşa cum îi răsare omului de acum. Ceea ce omul putea să vadă, în timpurile vechi, de jur împrejurul Pământului şi în legătură cu orbita Soarelui, i se oferea, pentru percepţia senzorială exterioară la fel ca în timpul lui Galilei, Newton, Kepler, Kopernic ş.a.m.d [ Nota 5 ]. Însă, ce ştia acea omenire despre lumea sensibilă exterioară? Putem considera oare că ştiinţa pe care o avem, de care, pe bună dreptate suntem atât de mândri, a fost cucerită doar printr-o cercetare a lumii sensibile exterioare? Dacă lumea senzorială exterioară, aşa cum este ea, ar putea da această ştiinţă, n-ar mai fi nevoie să trecem dincolo de ceea ce ea oferă. Atunci ar fi trebuit ca, în urmă cu multe secole, să se ştie în legătură cu lumea sensibilă aceleaşi lucruri care se ştiu astăzi. Pe ce anume se bazează faptul că astăzi se ştie mai mult, că poziţia Soarelui şi multe altele sunt privite altfel? ‒ Pe dezvoltarea raţiunii umane, a acelor forţe de cunoaştere umane care sunt orientate spre lumea sensibilă exterioară, pe faptul că, de-a lungul sutelor şi miilor de ani, aceste forţe au devenit altceva. O, în vechea Grecie, ele nu erau ceea ce au devenit începând cu secolul al XVI-lea şi până în vremea noastră.

Cel care contemplă nepărtinitor evoluţia omului trebuie să-şi spună: omul a dezvoltat în sine ceva ce nu avea înainte şi a învăţat să privească lumea exterioară altfel decât o făcea înainte, pentru că a adăugat şi altceva forţelor de cunoaştere orientate spre lumea sensibilă exterioară. De aceea, i-a devenit limpede că nu Soarele se mişcă în jurul Pământului; dezvoltarea forţelor sale de cunoaştere l-a făcut să-şi imagineze Pământul rotindu-se în jurul Soarelui. Deci, în epoca noastră, omul are alte asemenea forţe decât înainte!

Pentru cel mândru de cuceririle ştiinţei exterioare şi care studiază progresul omenirii în mod lipsit de prejudecăţi, nu poate exista absolut nici o îndoială asupra faptului că omul e capabil să evolueze în lăuntrul său, că el nu poate avea în fiinţa lui doar ceea ce vedem drept forţe ale lumii exterioare; şi e convins că, de la o treaptă de evoluţie la alta, forţele sale s-au replăsmuit mereu, până când omul a devenit aşa cum e astăzi. Omul nu are de dezvoltat doar ceea ce există în forţele sale exterioare, şi în lăuntrul lui se dezvoltă ceva, prin care el devine capabil să facă lumea să învie, în noua strălucire a facultăţilor sale interioare, drept cunoaştere. Printre cele mai frumoase cuvinte pe care marele gânditor-poet Goethe le-a rostit ‒ în cartea despre Winckelman [ Nota 6 ] ‒ se află şi acestea: “Când natura sănătoasă a omului acţionează ca un întreg, când el se simte în lume ca într-un mare Tot frumos, demn şi de preţ, când o stare de tihnă armonioasă îi dă o încântare pură şi liberă, ‒ atunci Universul, dacă s-ar putea percepe pe sine, ar chiui de bucurie, simţindu-se ajuns la ţinta sa. Și: “Fiind aşezat pe culmea cea mai înaltă a naturii, omul se priveşte, la rândul său, ca pe o întreagă natură, care, la rândul ei, trebuie să dea la iveală în sine o nouă culme. El urcă spre ea prin faptul că se pătrunde cu toate perfecţiunile şi virtuţile, că face să apară alegere, ordine, armonie şi sens, pentru a se ridica, în cele din urmă, până la crearea operei de artă.”

Omul se poate simţi astfel născut din sânul unor forţe pe care le poate vedea cu ochii, pe care le poate înţelege cu mintea. Dar, dacă cercetează toate acestea în sensul pe care l-am arătat, într-un mod lipsit de prejudecăţi, va fi silit să-şi spună, tocmai din punctul de vedere al ştiinţei exterioare: Nu numai natura exterioară are forţe care se dezvoltă până când sunt privite de un ochi omenesc, auzite de o ureche omenească, înţelese de o minte omenească; dacă urmărim mersul evoluţiei omeneşti, găsim că şi în interiorul omului se dezvoltă ceva; că, la început, forţele sale de cunoaştere erau adormite pentru contemplarea naturii exterioare, că până în epoca noastră ele au fost trezite, astfel încât forţele de cunoaştere, adormite în antichitate, sunt astăzi dezvoltate. Și prin forţele de cunoaştere dezvoltate, omul priveşte azi în afară şi realizează ceea ce noi numim marile progrese ale ştiinţei sensibile exterioare.

Acum în om trebuie să se ivească o întrebare: să existe oare necesitatea ca ceea ce se află în lăuntrul omului să se oprească şi să nu mai dezvolte decât forţele care dau o imagine de oglindă a ceea ce poate fi văzut în afară? Nu cumva în sufletul omenesc vor fi existând poate şi alte forţe şi facultăţi dormitânde, care pot fi dezvoltate? Nu e oare un gând foarte rezonabil, să-ţi spui: Trebuie pusă întrebarea dacă n-ar fi posibil ca omul să aibă în suflet şi alte forţe ascunse, care să poată fi trezite?

Oare nu e posibil ca omul să dezvolte forţele pe care le are în lăuntrul lui şi dincolo de stadiul în care reuşeşte să obţină doar o imagine de oglindă a lumii exterioare? Nu se poate întâmpla ca, dacă el se dezvoltă mai departe, ceea ce înainte era ascuns în el şi dormita, să se aprindă în mod spiritual? ‒ Drept ceea ce Goethe numeşte “ochi spiritual”, “ureche spirituală” [ Nota 7 ] ‒, şi astfel să i se deschidă o lume spirituală care se află în dosul celei senzoriale?

Celui care urmăreşte acest gând într-un mod lipsit de prejudecăţi, nu-i va părea absurd ca omul să dezvolte nişte forţe ascunse, care-l duc sus, în lumea suprasensibilă şi care-i pot da răspuns la întrebarea: ce este, de fapt, omul? Dacă el e imaginea lui Dumnezeu, ce este, atunci, lumea spirituală?

Dacă ni-l caracterizăm pe om ca fiinţă exterioară, dacă ne aducem în faţa sufletului gesturile sale, instinctele sale, etc. şi dacă ne uităm afară, în lume, vom regăsi gesturile omului, instinctele şi forţele sale, pe o treaptă mai neevoluată, la fiinţele regnurilor inferioare. Și vom înţelege forma de manifestare exterioară a omului drept sinteză a ceea ce întâlnim, în lumea de afară, repartizat la diferite fiinţe, la nişte fiinţe inferioare ‒ instincte ş.a.m.d. Putem înţelege acest lucru, fiindcă ceea ce ni se înfăţişează la om, ne apare în lumea de afară drept ceva din care ne putem imagina că s-a dezvoltat omul. Oare să nu fie posibil să privim, cu asemenea forţe dezvoltate, într-un mod similar, şi într-o lume spirituală exterioară? Și să vedem acolo nişte, entităţi, nişte forţe, nişte lucruri, la fel cum în lumea exterioară senzorială vedem pietre, plante şi animale? Să nu fie posibil să vedem nişte procese spirituale care să ne lămurească asupra a tot ceea ce trăieşte, ca realitate invizibilă, în lăuntrul omului, la fel cum e posibil să explicăm realităţile fizic-senzoriale în ceea ce-l priveşte pe om?

Dar a existat vremea care a constituit un fel de interludiu între un mod vechi şi unul nou de a împărtăşi ştiinţa spirituală. Pentru marea majoritate a omenirii, a fost o perioadă de repaos. Nu s-a descoperit nimic nou: se relua mereu ceea ce conţineau documentele şi tradiţiile din vechime. Era bine aşa pentru acea vreme; căci fiecare epocă cere pentru nevoile sale specifice, ceva care-i e caracteristic tocmai ei. Avem aici o asemenea perioadă intermediară; şi trebuie să ne fie clar că, pe parcursul ei, oamenii se găseau într-o altă situaţie decât înainte şi după aceea; că atunci, într-un anume sens, se dezvăţaseră să privească acele forţe ascunse din sufletul omenesc, care pot duce, prin dezvoltarea lor, la contemplarea lumii spirituale. Iată de ce a venit o vreme când omul pierduse credinţa şi înţelegerea pentru o asemenea dezvoltare interioară a forţelor ascunse, care duc la cunoaşterea suprasensibilă. Ce-i drept, un lucru n-a putut fi negat niciodată: faptul că în omul însuşi există ceva care nu poate fi văzut pe cale senzorială. Căci ce gândire lucidă ar spune, de pildă, că raţiunea omenească e ceva care a fost văzut de un ochi exterior? Ce gândire lucidă n-ar trebui să recunoască măcar faptul că înseşi forţele de cunoaştere umane sunt de natură suprasensibilă?

De fapt, acest mod de cunoaştere n-a dispărut niciodată; nici în timpul când oamenii se dezvăţaseră oarecum să creadă că forţele sufleteşti suprasensibile pot fi dezvoltate până la percepţia suprasensibilă. Gânditorul care a redus la o măsură minimă posibilitatea de a privi sus, în lumea suprasensibilă, care a spus: nu există nici o posibilitate pentru om să pătrundă, printr-o percepţie suprasensibilă sau alta, într-o lume care ne întâmpină drept lume spirituală, aşa cum în lumea fizică ne întâmpină animalele, plantele şi mineralele, precum şi omul fizic-exterior ‒ acest gânditor, care însă, pe baza gândirii sale lipsite de prejudecăţi, a fost nevoit să admită că există o realitate suprasensibilă, care nu poate fi negată niciodată, acest gânditor, care se situează astfel ca într-un ultim punct al unei evoluţii anterioare, este Kant [ Nota 8 ]. Kant e gânditorul care, într-un anumit fel, duce astfel, până la capăt o veche linie de evoluţie a omenirii. Căci, ce anume gândeşte Kant despre relaţia omului cu o lume suprasensibilă, spirituală? El nu neagă că, atunci când priveşte în sine însuşi, omul vede nişte realităţi suprasensibile; că pentru aceasta trebuie să folosească nişte forţe de cunoaştere care nu pot fi percepute cu ochii fizici, indiferent cu cât rafinament ne-am perfecţiona instrumentele senzoriale. Astfel Kant indică un domeniu al lumii suprasensibile: înseşi forţele de cunoaştere umane, necesare sufletului a-tunci când vrea să-şi elaboreze o imagine despre lumea exterioară. El a ajuns să afirme că acesta e singurul lucru pe care-l poate şti omul despre o lume suprasensibilă; că omul ar putea cunoaşte doar acea parte a lumii suprasensibile care e alcătuită din mijloacele ce slujesc dobândirii unei percepţii a lumii sensibile. Părerea lui Kant e următoarea: în orice direcţie şi-ar îndrepta observaţiile, omul nu zăreşte decât un singur lucru pe care-l poate desemna ca suprasensibil: suprasensibilul conţinut în propriile sale simţuri, pentru a percepe, a pătrunde faptul unui lucru senzorial.

Aşadar, conform cu spiritul concepţiei kantiene despre lume, nu există nici o cale să ducă la perceperea, la trăirea lumii spirituale, ci doar posibilitatea de a ne da seama că lumea sensibilă exterioară nu poate fi cunoscută cu mijloace senzoriale, ci doar cu mijloace suprasensibile. Aceasta e singura trăire pe care o poate avea omul în legătură cu lumea suprasensibilă. În rest însă, nu există nici un acces la lumea spirituală, nici o posibilitate de a o percepe, de a trăi în această lume! Despre aceste lucruri vorbeşte Kant. În sensul lui Kant nu se poate însă nega că omul, atunci când meditează la ceea ce se leagă de acţiunile şi faptele sale, găseşte şi mijloacele de a acţiona asupra lumii sensibile. Și Kant a fost nevoit să-şi spună: atunci când face un lucru sau altul, omul nu dă curs doar pornirilor instinctive, ca fiinţele inferioare, ci răspunde şi unor impulsuri care există numai în sufletul său, care îl pot înălţa deasupra a tot ceea ce e simplă pornire exterioară. Cum ar şi putea să nege o gândire imparţială asemenea impulsuri spre acţiunea exterioară? E de ajuns să ne îndreptăm privirea spre un om care ar primi din lume imbolduri îmbietoare de a face un lucru sau altul; care însă nu răspunde acestor atracţii şi tentanţii, ci ia ca linie directoare a acţiunilor sale ceva ce nu poate primi pe calea tentaţiilor exterioare. Nu e oare de ajuns să amintim de marii martiri ai vieţii, care au sângerat, care au renunţat la tot ce le oferea lumea sensibilă pentru ceva ce urma să-i ridice deasupra ei? E de ajuns să amintim doar de o trăire din sufletul omenesc ‒ tot în sens kantian ‒, de conştiinţa umană, care, în faţa celor ce vin spre om, atrăgându-l şi îmbiindu-l, îi spune acestuia: nu da urmare celor ce te îmbie şi te atrag, ci urmează ceea ce vorbeşte în sufletul tău, din străfunduri spirituale, ca o voce de neînvins! Și pentru Kant era cert că în interiorul omului există o asemenea voce, care spune lucruri ce nu pot fi comparate cu ceea ce spune lumea sensibilă exterioară. Kant a cuprins acest lucru în cuvinte pline de însemnătate, dându-i numele de “imperativ categoric” [ Nota 9 ]. El susţine însă că omul nu poate să ajungă decât până la această modalitate a lumii sale sufleteşti de a acţiona din suprasensibil în lumea  sensibilă; căci omul nu poate ieşi din lumea sensibilă. El simte vorbind din el datoria, imperativul categoric, conştiinţa; dar nu poate să pătrundă în lumea din care acestea se revarsă. Prin urmare, gândirea kantiană îi îngăduie omului, aş zice, să ajungă numai până la hotarul lumii suprasensibile. Tot restul, tot ceea ce se află în aceste sfere din care vorbesc conştiinţa, datoria şi imperativul categoric şi care sunt suprasensibile, la fel ca şi natura sufletului nostru, toate acestea, în concepţia lui Kant, scapă observaţiei. Omul nu poate să ajungă până ele; în privinţa lor poate face doar deducţii. El poate să-şi spună: datoria vorbeşte; dar eu sunt un om slab; nu pot îndeplini în lumea obişnuită ceea ce îmi poruncesc, în tot cuprinsul lor, conştiinţa şi datoria. Aşadar, trebuie să presupun că existenţa mea nu se reduce la această lume sensibilă, ci are o însemnătate dincolo de această lume sensibilă. O pot păstra în mine ca pe o credinţă, dar îmi este imposibil să pătrund în lumea aflată dincolo de cea sensibilă; nu pot intra absolut deloc în această lume, din care vorbesc conştienţa morală, imperativul categoric, conştiinţa, datoria, ş.a.m.d.!

Există o altă personalitate, diametral opusă în această privinţă celor afirmate de Kant de pe poziţiile expuse adineaori. Și această personalitate nu e alta decât gânditorul-poet Goethe. Cel care poate compara sufletele celor doi oameni, acela ştie cât de diametral opuse sunt ele, tocmai în privinţa celor mai importante probleme ale cunoaşterii. Luând cunoştinţă de ceea ce afirmase Kant în această privinţă, Goethe a spus, pe baza propriei experienţe sufleteşti interioare: Kant afirmă că, ce-i drept, putem face deducţii în privinţa unui drum care duce în lumea spirituală, dar că nu putem avea trăiri în legătură cu ea. Kant afirmă că există doar o putere de judecată a raţiunii, abstractă, nu şi una intuitivă, care să aibă trăiri în lumea spirituală. Acest lucru îl afirmă Kant. Cel care, punând la lucru întreaga sa personalitate, a luptat fără preget, ca mine, ‒ spune Goethe ‒, pentru a se ridica prin lumea sensibilă până într-o lume suprasensibilă, acela ştie că poţi nu numai să faci deducţii, ci să te ridici cu adevărat în această lume spirituală, printr-o putere de judecată intuitivă!” ‒ Aceasta a fost obiecţia personală adusă de Goethe lui Kant. Și Goethe mai subliniază că e o aventură a raţiunii [ Nota 10 ] când cineva vrea să afirme existenţa unei asemenea puteri de judecată intuitive; dar el spune, din propria sa experienţă, că a trecut curajos prin această aventură!

Principiul interior, nervul interior a ceea ce numim adevărata ştiinţă spirituală nu este nimic altceva decât cunoaşterea a ceea ce Goethe numeşte “putere intuitivă de judecată”, despre care ştie că duce într-o lume spirituală, că poate fi dezvoltată, că poate fi înălţată din ce în ce mai sus şi că atunci poate să ducă la o contemplare nemijlocită, la o trăire în lumea spirituală. Ceea ce poate să aducă o asemenea contemplare intensificată, oamenilor care o caută, este conţinutul adevăratei ştiinţe spirituale. Acest lucru ne va preocupa în conferinţele viitoare: rezultatele unei asemenea ştiinţe, care are izvor dezvoltarea facultăţilor ascunse ale sufletului omenesc, prin care omul priveşte într-o lume spirituală, aşa cum prin organele exterioare senzoriale îi este îngăduit să privească în lumea chimiei, a fizicii, ş.a.m.d.

Acum se poate pune însă întrebarea: această posibilitate de a dezvolta nişte facultăţi de cunoaştere ascunse, ce dormitează în suflet, există numai acum sau a existat în toate timpurile?

O privire aruncată din perspectiva ştiinţei spirituale asupra celor întâmplate în istoria omenirii, ne arată că au existat străvechi comori de înţelepciune, care, parţial, s-au condensat în ceea ce ne-a rămas, ca scrieri şi tradiţii ale omenirii, din perioada de tranziţie caracterizată mai înainte. Această ştiinţă spirituală ne mai arată că azi este posibil ca omenirii să i se comunice nu numai vechile comori de înţelepciune, ci să i se vorbească despre ceea ce e astăzi capabil sufletul omenesc, prin dezvoltarea capacităţilor şi forţelor ce dormitează în el, astfel încât ‒ chiar dacă omul poate privi el însuşi în lumea suprasensibilă ‒ o putere de judecata sănătoasă poate înţelege comunicările cercetătorului spiritual. Ceea ce avea în vedere Goethe, vorbind despre “puterea de judecată intuitivă”, când l-a contrazis pe Kant, este într-o anumită privinţă începutul drumului ascendent spre cunoaştere, care astăzi nu mai e de loc necunoscut. Cum vom vedea, ştiinţa spirituală e pusă în situaţia de a atrage atenţia asupra faptului că există forţe de cunoaştere ascunse, care urcă în trepte şi pătrund astfel din ce în ce mai mult în lumea spirituală.

Când vorbim despre cunoaştere, avem în vedere, mai întâi, cunoaşterea lumii obişnuite, cunoaşterea “obiectuală”; vorbim despre o cunoaştere “imaginativă” ‒ expresia “imaginativă” e folosită, însă, ca “termen tehnic”, la fel ca celelalte; vorbim despre cunoaşterea “inspirată” şi, în fine despre adevărata cunoaştere “intuitivă” [ Nota 11 ]. Acestea sunt etapele de evoluţie pe care le parcurge sufletul pe drumul său, când urcă spre lumea suprasensibilă. Acestea sunt însă şi treptele de evoluţie pe care le parcurge, în sensul constituţiei sufleteşti a omului de azi, şi cercetătorul spiritual propriu-zis. Vechii cercetători spirituali au parcurs drumuri asemănătoare. Dar cercetarea spirituală, ca atare, n-ar avea nici un sens, dacă ar trebui să fie doar proprietatea câtorva oameni. Știinţa spirituală nu este ceva care să se poată adresa doar unor cercuri restrânse. Desigur, despre ceea ce are de spus cercetătorul ştiinţific cu privire la natura planetei şi la anumite procese din lumea animală, s-ar putea afirma: Această ştiinţă poate sluji omenirii şi dacă aparţine unor cercuri restrânse, botaniştilor, zoologilor ş.a.m.d. ‒ Nu e însă cazul ştiinţei spirituale. Ea are de-a face cu lucruri care sunt necesităţi vitale pentru orice suflet omenesc: ea are de-a face cu probleme care sunt legate de cele mai îndreptăţite bucurii şi suferinţe sufleteşti ale omului; cu lucruri prin a căror cunoaştere, omul este în stare să-şi îndure destinul, să-l trăiască în mulţumire şi fericire interioară, chiar dacă e plin de suferinţă şi durere. Problemele ştiinţei spirituale sunt cele fără al căror răspuns omul ar deveni lăuntric pustiu şi gol. Ele nu sunt din acelea cărora să li se răspundă doar pentru cercurile cele mai restrânse; sunt probleme ce trebuie să intereseze orice suflet omenesc, indiferent de nivelul său de evoluţie şi educaţie, pentru că răspunsul dat lor este pentru fiecare suflet pâinea spirituală a vieţii. Întotdeauna a fost aşa, în toate timpurile. Dacă ştiinţa spirituală vrea să vorbească omenirii în acest fel, ea trebuie să găsească mijloacele şi căile de a se face înţeleasă; ea trebuie să poată fi înţeleasă de cei care vor s-o înţeleagă; înseamnă că trebuie să se adreseze tocmai acelor forţe care sunt dezvoltate în sufletul omenesc dintr-o anumită epocă în aşa fel încât pot da un ecou la comunicările cercetătorului spiritual. Deoarece neamul omenesc se schimbă de la o epocă la alta şi pentru că apar mereu noi constituţii sufleteşti, e firesc ca odinioară, ştiinţa spirituală să fi trebuit să judece, în cele mai arzătoare probleme sufleteşti, altfel decât astăzi. În îndepărtata antichitate trebuia să i se vorbească unei omeniri care n-ar fi înţeles dacă i s-ar fi vorbit ca astăzi; căci atunci nu existau forţele sufleteşti care sunt dezvoltate astăzi. Dacă s-ar fi vorbit atunci aşa cum trebuie să vorbească azi cercetătorul spiritual, i s-ar fi vorbit omului ca şi cum i s-ar vorbi unei plante. De aceea, în vremurile vechi cercetătorul spiritual trebuia să facă uz de alte mijloace decât azi. Și dacă privim spre timpurile străvechi, însăşi ştiinţa spirituală ne învaţă: pentru a da răspuns în modul care era necesar omenirii din vremurile vechi, conform cu forţele ei sufleteşti de atunci, cel care se pregătea să pătrundă în lumea spirituală trebuia să se pregătească în alt chip; trebuia să dezvolte în sufletul său alte forţe decât trebuie să dezvolte cercetătorul spiritual de azi, pentru a vorbi aşa cum îi este necesar omenirii actuale.

Cei care dezvoltă în lăuntrul lor forţele ce dormitează în suflet, pentru a putea pătrunde în lumea spirituală şi a vedea acolo entităţi spirituale, aşa cum în lumea fizică vedem pietre, plante, animale, sunt numiţi azi în ştiinţa spirituală, şi au fost numiţi întotdeauna “iniţiaţi”; şi vorbim despre trăirile prin care trebuie să treacă sufletul, pentru a ajunge să vadă în lumea spirituală, numindu-le “iniţiere”. Dar în vremurile vechi calea către această iniţiere era alta; şi astăzi e alta, pentru că misiunea ştiinţei spirituale e mereu alta. Vechea iniţiere, prin care treceau cei ce trebuiau să vorbească oamenilor din vechime, îi înălţa şi pe aceşti oameni la trăirea nemijlocită a lumii spirituale; ei puteau să pătrundă în nişte sfere ale realităţii care există de jur împrejurul omului, în nişte sfere care sunt mai înalte decât ceea ce pot zări simţurile de jur împrejurul nostru. Dar aceşti oameni pătrundeau cu privirea în lumea spirituală în aşa fel încât transformau percepţia avută, iar ceea ce văzuseră putea fi înţeles de oameni sub forma unui simbol. Vechii iniţiaţi puteau exprima numai sub formă de simbol ceea ce vedeau. Asemenea simboluri cuprindeau tot ceea ce-l interesează pe om în legătură cu lumea. Și asemenea simboluri, izvorâte dintr-o trăire adevărată a lumii, ni s-au păstrat în mituri şi legende, care există din timpurile cele mai diferite, la popoarele cele mai diferite. Numai pentru cei de la “masa verde a erudiţiei” ‒ nu şi pentru cercetarea autentică ‒, asemenea mituri şi legende sunt ceva născut din “fantezia populară”. Pentru cel ce cunoaşte realitatea, miturile şi legendele îşi au izvorul în percepţiile avute de cercetătorii spirituali, şi în fiecare mit sau legendă adevărată trebuie să vedem o imagine exterioară pentru ceva trăit de cercetătorul spiritual în contemplarea sa spirituală; sau, expresia lui Goethe: ceea ce el a văzut cu ochii spirituali, ceea ce a auzit cu urechile spirituale. Putem înţelege legendele şi miturile abia când le concepem drept imagini simbolice folosite de o cunoaştere autentică a lumii spirituale.

Este vorba în primul rând de acele simboluri prin care se vorbea celor mai largi cercuri de oameni din popor. Căci ceea ce îşi închipuie omul astăzi, şi anume, că sufletul omenesc a fost totdeauna aşa cum este în acest secol, nu e adevărat. Sufletul omenesc s-a schimbat; odinioară întreaga sa sensibilitate era alta. Sufletul omenesc era satisfăcut dacă primea această imagine care era dată în mit; căci prin ea era ajutat să aibă în faţa sa, într-o percepţie mult mai nemijlocită, ceea ce vedea în lumea exterioară. Astăzi mitul e o fantezie. Când însă, odinioară, mitul se cufunda în sufletul uman, în faţa acestui suflet uman stăteau misterele naturii umane. Când sufletul privea norii, Soarele, etc., o făcea în aşa fel încât, dacă avea mitul, pentru el rezulta cu necesitate o înţelegere a ceea ce avea în faţa ochilor. Doar unui număr mai mic de oameni i se dădea, sub formă de simboluri, ceea ce s-ar putea numi cunoaştere superioară. Pe când astăzi se vorbeşte ‒ şi trebuie să se vorbească fără ocol, ceea ce trăia sufletul înţeleptului sau iniţiatorului din vechime nu putea fi exprimat prin forţele sufleteşti ale omului, căci nici iniţiatul, nici ascultătorul său nu le aveau. A fost necesar ca aceste forţe să fie dezvoltate mai întâi. Exprimarea era posibilă doar cu ajutorul simbolurilor. Acestea s-au păstrat într-o literatură care-i pare azi omului extrem de stranie. Mai ales dacă, pe lângă imboldul spre cunoaştere, i s-a trezit şi curiozitatea pentru asemenea lucruri, omul va avea azi prilejul de a vedea, ici-colo, câte o carte veche ‒ era să spun: câte o hârţoagă ‒, în care se găsesc imagini minunate care exprimă simbolic, de pildă, relaţia dintre planete şi în care se află figuri geometrice: triunghiuri, pătrate, etc. Dacă nu şi-a dezvoltat sufletul în aşa fel încât asemenea lucruri să-i placă, cel care se apropie de aceste imagini cu forţele de cunoaştere dezvoltate acum, se va întreba, sub influenţa educaţiei noastre actuale: la ce folosesc toate chestiile astea? La ce poţi folosi ceea ce ne-a fost transmis prin tradiţie drept “cheia lui Solomon” [ Nota 12 ], ca figură simbolică, la ce bun aceste triunghiuri, pătrate ş.a.m.d.?

Desigur, şi cercetătorul spiritual vă va spune că, din punct de vedere al culturii actuale, omul de astăzi, în primă instanţă, nu are ce face cu toate acestea. Odinioară însă, când asemenea imagini erau prezentate discipolilor, în sufletul lor se trezea într-adevăr ceva. Astăzi însă sufletul omenesc e altfel. În perioada în care el trebuie să se dezvolte pentru a răspunde problemelor naturii şi vieţii în mod adecvat epocii actuale, în el nu se trezeşte nevoia de a privi o imagine de acest fel, cum erau în trecut două triunghiuri împletite, unul cu vârful în sus, celălalt cu vârful în jos. Când, odinioară, această imagine îi cădea omului sub ochi, în sufletul său, văzând-o, se mişca şi fremăta ceva; sufletul privea în altă lume. Aşa cum astăzi ochiul vede la microscop ceva ce n-ar putea vedea fără el, de exemplu celule plantelor, tot aşa aceste figuri simbolice slujeau sufletului drept instrumente. Dacă omul avea în suflet, ca reprezentare, aşa-zisa cheie solomonică, el vedea în lumea spirituală, aşa cum nu îi este posibil unui suflet obişnuit. Azi sufletul nu mai e, însă, acelaşi. Aşa că, ceea ce a fost transmis din secretele lumii spirituale în asemenea scrieri vechi, nu mai poate fi în aceeaşi măsură “ştiinţifică”; şi cei care le prezentau în secolul al XIX-lea şi le prezintă şi azi ca ştiinţă fac ceva ce nu mai ţine pasul cu realitatea. Aceasta este şi motivul pentru care astăzi nu mai puteţi face nimic cu scrieri ca cele ale lui Eliphas Lévy [ Nota 13 ], din punctul de vedere al culturii actuale. A da asemenea simboluri, în vederea explicării lumii spirituale, este, pentru epoca noastră, ceva învechit. Dar în vremurile vechi ştiinţa spirituală îi vorbea spiritului omenesc fie prin imaginile măreţe ale miturilor şi legendelor, fie prin asemenea simboluri.

A venit apoi vremea în care a devenit necesar să se vorbească sufletului uman în alt mod. A fost acea perioadă intermediară, în care cunoştinţele despre lumea spirituală au fost transmise de la o generaţie la alta, pe cale scrisă sau orală. Chiar dacă studiem doar viaţa exterioară putem arăta în modul cel mai concret cum s-au transmis aceste cunoştinţe. De pildă, în perioada naşterii creştinismului exista în Africa de Nord o anumită sectă ai cărei membri sunt numiţi “terapeuţi” [ Nota 14 ]. Un om care era iniţiat în cunoştinţele ei, spune că ei au nişte documente vechi, scrise de întemeietorii sectei, care mai puteau privi încă ei înşişi în lumea spirituală; lucruri pe care urmaşii le puteau doar citi în scrierile care le rămăseseră; sau le vedeau, cel mult, cei care prin situaţia lor sufletească se ridicaseră în lumea spirituală. Acest lucru e valabil pentru o perioadă mai veche. Ne putem transpune însă în Evul Mediu şi vedem că acum anumite spirite de seamă subliniază: avem anumite forţe de cunoaştere, avem o raţiune omenească, avem apoi alte forţe de cunoaştere, care ajung până la înţelegerea anumitor taine ale existenţei. Dar există anumite taine sau mistere ale existenţei care trebuie să ne fie revelate; pe acestea nu le putem vedea, chiar dacă ne dezvoltăm forţele de cunoaştere, pe acestea le putem doar căuta în scrierile vechi! [ Nota 15 ]

Aşa s-a născut, la spiritele Evului Mediu, marele conflict dintre ceea ce poate fi cunoscut prin raţiune şi ceea ce trebuie crezut pentru că e transmis prin tradiţie, relevat. Și ‒ cu totul în spiritul acelor vremi ‒ e fixată precis limita dintre ele; pentru timpul de atunci acest lucru era îndreptăţit; căci forţele sufleteşti nu mai permiteau folosirea simbolică a anumitor semne matematice şi ‒ prin aceasta ‒ trezirea cunoştinţelor în suflet. Acest timp trecuse. Până în vremea modernă, pentru suflet nu a mai existat decât o singură cale de acces în suprasensibil: îndreptarea privirii spre propria interioritate; ceea ce, în parte, a făcut, de pildă, un Augustin [ Nota 16 ].

Au venit vremurile moderne, care au adus tocmai mândria ştiinţelor naturii. Sunt vremurile în care nu numai în cei care puteau dobândi cunoştinţe de ştiinţe naturale, ci în toţi oamenii au fost scoase la iveală nişte facultăţi apte să dezvolte o înţelegere care să meargă dincolo de sensibil. S-a dezvoltat atunci ceea ce, în sufletul uman, e capabil să înţeleagă că nu imaginea dată de simţuri e justă, ci ceea ce, ca forţă de cunoaştere, îi permite omului să-şi dea seama că adevărul contrazice aparenţa senzorială. Ceea ce s-a dezvoltat în suflet în aşa fel încât poate privi natura exterioară sub altă formă decât cea sub care i se înfăţişează în lumea senzorială ‒ acest ceva îl vor înţelege tot mai mult cei care azi, în calitate de cercetători spirituali, se pot înălţa în lumea spirituală şi ei vor povesti apoi că acolo vedem o lume spirituală şi nişte entităţi spirituale, exact la fel cum aici vedem lumea sensibilă, cu animale, plante şi minerale.

Aşa trebuie să vorbească cercetătorul spiritual despre acele tărâmuri care sunt accesibile înţelegerii actuale. Și vom vedea că, pe când în trecut simbolurile erau nişte mijloace de cunoaştere a lumii spirituale, azi ele au devenit mijloace prin care se poate realiza o dezvoltare spirituală. Pe când înainte, “cheia solomonică” de pildă, trezea în suflet o adevărată cunoaştere spirituală, astăzi nu mai face acest lucru. Dacă însă sufletul lasă să acţioneze asupra sa ceea ce-i poate lămuri cercetătorului spiritual, în el începe să se mişte ceva ce se poate ridica treptat în lumea spirituală şi, dacă are percepţii în lumea spirituală, le poate vorbi oamenilor în aşa fel încât poate exprima cele văzute cu aceeaşi logică pe care o avem în ştiinţa exterioară. De aceea, ştiinţa spirituală sau ştiinţa ocultă actuală trebuie să vorbească în aşa fel încât să poată fi înţeleasă de toţi aceia care şi-au dezvoltat intelectul într-o măsură suficient de largă. Cercetătorul spiritual trebuie să înveşmânteze ceea ce are de comunicat astăzi în formele conceptuale folosite azi şi în cealaltă ştiinţă; căci altminteri ar însemna să nu ţină seama de necesităţile actuale. Nu oricine poate privi imediat în lumea spirituală; dar, deoarece azi au fost dezvoltate în fiecare suflet forţele raţiunii şi ale afectivităţii, ştiinţa spirituală, dacă e comunicată în mod just, poate fi înţeleasă azi de orice om, cu mintea lui obişnuită. Astăzi cercetătorul spiritual e iarăşi în situaţia de a prezenta ceva despre care gânditorul nostru solitar şi-a spus: “Prin natura sa, omul e o imagine a Divinităţii”. Dacă vrem să-l înţelegem pe om din punct de vedere fizic, privim la ceea ce omul poate cerceta din punct de vedere fizic. Dacă vrem să înţelegem ce este omul din punct de vedere interior, spiritual, atragem atenţia asupra unei lumi pe care cercetătorul spiritual o poate explora pe cale spirituală. Atunci se arată că omul nu e doar ceea ce intră în existenţă prin naştere sau zămislire, şi se termină cu moartea; arată că pe lângă părţile sale fizice omul mai are şi mădulare suprasensibile. Cunoscând natura acestor mădulare suprasensibile, pătrundem într-un domeniu în care nu există numai credinţă, ci şi  ştiinţă. Și dacă, în amurgul unor vremuri vechi, Kant a spus: imperativul categoric poate fi cunoscut de noi; dar nici un om nu poate pătrunde prin percepţie proprie în sfera libertăţii, a existenţei divine şi a nemuririi, prin aceste cuvinte el a exprimat doar experienţa timpului său. ‒ O ştiinţă spirituală va arăta că e posibil să pătrundem într-o lume spirituală. Ea va arăta că, aşa cum ochiul înarmat cu un microscop poate să pătrundă într-o lume inaccesibilă ochiului neînarmat în acest fel, tot aşa sufletul înarmat cu mijloacele ştiinţei spirituale poate să pătrundă într-o lume spirituală inaccesibilă sufletului neînarmat, în care iubirea, conştiinţa, libertatea şi nemurirea pot fi cunoscute la fel cum în lumea fizică exterioară pot fi cunoscute animalele, plantele şi mineralele. ‒ E ceea ce va fi dezvoltat în conferinţele următoare.

Dacă examinăm acum raporturile dintre cercetătorul spiritual şi publicul său şi, cu această ocazie, ne aruncăm privirea asupra ştiinţei spirituale din trecut şi din vremurile moderne, putem spune: simbolurile pe care trebuia să le folosească cercetătorul din trecut, acţionau nemijlocit asupra sufletului omenesc. Nu exista încă ceea ce numim astăzi forţele raţiunii şi intelectului. Imaginile acţionau în mod nemijlocit şi prin ele se putea privi într-o lume spirituală, iar cercetătorul spiritual nu stătea în faţa oamenilor în aşa fel încât aceştia să fi fost în situaţia de a putea verifica, prin mintea lor, ceea ce el le transmite cu ajutorul acestor simboluri. Se poate spune: aceste simboluri acţionau pe bază de sugestie, ca nişte inspiraţii; omul era luat în stăpânire de ele, era obligat să le primească; nu le putea opune nici o rezistenţă. Cel căruia îi era dată o asemenea imagine, dacă nu era corectă, se afla în prada a ceea ce-i dădea această imagine greşită; căci ea acţiona în mod nemijlocit! De aceea, în vremurile vechi, era extraordinar de important ca cei care se înălţau în lumea spirituală să poată trezi credinţa cea mai puternică, cea mai absolută încredere că sunt oameni pe care te poţi baza; iar dacă făceau abuz de ceea ce aveau, în mâinile lor se găsea o forţă pe care o puteau exploata în modul cel mai negativ. De aceea, în ştiinţa spirituală există, pe lângă perioadele de strălucire, şi perioade de decădere. Perioade în care s-a făcut abuz de forţa şi puterea iniţiaţilor care nu erau demni de încredere. Aşa că, în vremurile vechi, felul cum un iniţiat se purta faţă de cei care-l urmau depindea într-un grad foarte înalt de el însuşi. Astăzi ‒ şi am putea spune: slavă Domnului! ‒ lucrurile s-au cam schimbat într-o oarecare măsură. Dar nu se schimbă totul dintr-o dată. De aceea e necesar încă şi astăzi ca iniţiatul să fie un om demn de încredere; şi dacă este aşa, e justificat să i se arate deplină încredere. Dar într-o anumită privinţă omul de astăzi stă deja într-un alt raport faţă de cercetătorul spiritual decât în trecut. Căci, dacă vorbeşte în spiritul vremii sale, cercetătorul spiritual trebuie să vorbească în aşa fel încât orice minte lipsită de prejudecăţi, care vrea să înţeleagă, să şi poată înţelege. Desigur, suntem încă departe de momentul când oricine e capabil să înţeleagă, va şi înţelege. Dar astăzi raţiunea poate fi arbitru în privinţa a ceea ce putem înţelege şi, de aceea, cel care se dăruieşte ştiinţei spirituale trebuie să aplice pretutindeni raţiunea sa nepărtinitoare.

Aceasta va fi misiunea ştiinţei spirituale actuale: de a se înălţa, prin dezvoltarea puterilor ascunse, într-o lume spirituală, aşa cum, prin microscop, fiziologia modernă se cufundă într-o lume a celor mai mici vietăţi, pe care ochiul liber nu le vede. Și raţiunea pe care o posedă azi toţi oamenii va putea verifica rezultatele ştiinţei spirituale, la fel cum poate verifica rezultatele fiziologului, botanistului ş.a.m.d. Căci raţiunea sănătoasă îşi va spune: toate acestea sunt în concordanţă! Omul de azi va ajunge să spună: Raţiunea mea îmi arată că lucrurile pot fi aşa; dacă cineva se slujeşte de raţiune, îi poate să-i apară limpede şi evident ceea ce are de spus cercetătorul spiritual. Și în acest fel trebuie să vorbească cercetătorul spiritual, dacă simte că se situează cu adevărat pe tărâmul misiunii pe care o are de îndeplinit ştiinţa spirituală în prezent. Dar va exista şi acum o perioadă de trecere. Prin faptul că mijloacele de dezvoltare spirituale au fost puse la dispoziţia tuturor şi că oamenii le pot aplica şi în mod incorect, se poate întâmpla ca unii să se ridice în lumea spirituală chiar dacă inima lor nu e curată, chiar dacă sentimentul datoriei nu e sfânt pentru ei, iar conştiinţa lor nu e incoruptibilă. Atunci însă, pătrunzând într-o lume suprasensibilă, în loc să devină cercetători spirituali, ei ar putea deveni oameni care nu pot şti din proprie trăire dacă afirmaţiile lor corespund realităţii; şi asemenea pretinşi cercetători spirituali vor comunica atunci lucruri corespunzătoare. Și, din cauză că oamenii vor ajunge numai treptat să facă progrese în ceea ce priveşte folosirea forţelor raţiunii pentru a înţelege comunicările făcute de cercetătorii spirituali, tocmai pe acest tărâm şarlatania, înşelătoriile, superstiţiile vor putea înflori din belşug. Dar omul este astăzi deja într-o ală situaţie; într-un anume fel, cel care se îndreaptă dintr-o anumită curiozitate cu credinţă oarbă, fără a voi să-şi folosească raţiunea, spre cei ce se pretind cercetători spirituali, e singur vinovat. Deoarece oamenii sunt încă prea comozi ca să-şi folosească ei înşişi raţiunea şi, în loc să gândească singuri, se dăruiesc mai degrabă unei credinţe oarbe, e posibil în zilele noastre ca, în locul vechiului iniţiat, care abuzează de puterea sa, să apară cu uşurinţă, din cauza felului nostru de a evolua, şarlatanul modern, care îndrugă oamenilor, conştient sau inconştient, nu adevărul, ci ceva considerat poate chiar de el însuşi adevărat. Acest lucru se poate întâmpla, pentru că ne găsim la începutul unei evoluţii.

Faţă de nimic nu trebuie omul să-şi pună la contribuţie raţiunea sănătoasă atât de mult ca faţă de ceea ce îi este oferit din direcţia ştiinţei spirituale. Dacă cineva cade victima şarlataniei şi coţcăriilor, poate căuta o parte de vină în el însuşi; acestea vor înflori încă mult timp de acum înainte ‒ şi au şi înflorit în timpul actual ‒. Aceasta este un lucru de care trebuie ţinut seama, când caracterizăm misiunea ştiinţei spirituale în epoca noastră.

Cel care-l ascultă acum pe cercetătorul spiritual şi verifică totul, nu cu o raţiune arbitrară, sceptică şi negativistă, ci cu o raţiune sănătoasă, acela va simţi deja că ştiinţa spirituală poate să le aducă oamenilor alinare şi spe-ranţă în ceasuri grele şi poate aduce clarificarea în privinţa marilor enigme ale existenţei. Acum omul va putea simţi că marile mistere ale existenţei, marile probleme ale destinului pot fi dezlegate cu ajutorul ştiinţei spirituale; el va putea şti care parte a fiinţei lui se naşte şi care moare, şi ce anume în om este nucleul său etern. Pe scurt: acum îi va fi posibil omului ‒ şi conferinţele viitoare urmează să aducă unele dovezi, deşi puţine ‒, dacă are bunăvoinţa şi dacă vrea să dezvolte, primind şi prelucrând în sine comunicările ştiinţei spirituale, forţa de a putea spune, din cel mai adânc sentiment al său:

Sunt adevărate cuvintele tânărului Goethe, rostite pe bază de presimţire, e adevărat ce voia să ne comunice bătrânul Goethe, cu fiecare rând pe care l-a scris la maturitate, e adevărat ce l-a pus pe Faust să spună, că înţeleptul vorbeşte aşa:

“Lumea spiritelor nu e închisă”
Cugetul tău e închis, inima ta-i moartă!
Sus! Învăţăcelule, scaldă-ţi neobosit
Pieptul pământean în auroră!”
În aurora spiritului! [ Nota 17 ]