Dacă ne adâncim în sufletul uman din punctul de vedere din care urmează să fie cercetată aici viața sufletească, ne poate veni în minte aforismul vechiului înțelept grec Heraclit [Nota 18]: „Nu poți da niciodată de ale sufletului hotare, chiar de-ai străbate toate drumurile-n lung și-n lat; așa de vast e sufletul”. Ne propunem să vorbim aici despre viața sufletească nu așa cum o face în prezent, prea adesea, psihologia curentă, ci din punctul de vedere al științei spirituale. Știința spirituală are la bază certitudinea că în dosul a tot ceea ce se oferă simțurilor exterioare, a tot ceea ce este accesibil rațiunii legate de simțurile exterioare, se află, ca izvor și cauză primară a acestei existențe exterioare un spirit real; precum și convingerea că omul este capabil să cerceteze cu adevărat acest spirit. „Știința ocultă” nu afirmă că aici sau dincolo există niște limite ale cunoașterii, ci se întreabă: cum trebuie să ne transformăm noi înșine pentru a pătrunde tot mai adânc în această lume, pentru a avea din această lume trăiri mai cuprinzătoare? Și știința spirituală trebuie să atragă iarăși și iarăși atenția asupra marelui eveniment datorită căruia un om devine cercetător spiritual, putând să privească în lumile spirituale, la fel cum fizicianul privește cu ajutorul microscopului în lumile fizice. Trebuie să spunem, în orice caz, că în legătură cu lumile spirituale sunt valabile versurile lui Goethe:
„Misterioasă-n plină zi,
Natura nu te lasă să-i scoți vălul,
Și ce nu vrea s-arate spiritului tău
Nu-i smulgi cu pârghii și șuruburi.” [Nota
19]
Desigur, cercetătorul spiritual nu posedă nici un instrument exterior, alcătuit din lentile sau alte asemenea piese. El trebuie să transforme propriul său suflet în instrument; și atunci el trăiește pe o treaptă superioară acel moment grandios al trezirii sufletului său, când poate privi într-o lume spirituală, așa cum orbul care a fost operat poate privi într-o lume pe care n-o percepea înainte. Am mai subliniat adeseori și faptul că nu e necesar ca toți oamenii să devină cercetători spirituali pentru a admite ceea ce trebuie să comunice lumii acela care a trăit deja această trezire. Căci, după ce au fost comunicate adevărurile științei spirituale, oricărui om îi este suficient un simț nealterat al adevărului, logica obișnuită, pentru a admite comunicările cercetătorului spiritual. Pentru cercetare, este necesar ochiul deschis al clarvăzătorului; pentru a admite adevărul comunicărilor, este necesar un simț sănătos al adevărului, o simțire naturală, nepărtinitoare, nealterată de nici o idee preconcepută, o judecată sănătoasă. Acesta este, deci, esențialul pentru a înțelege psihologia, studiul sufletului, în spiritul acestei cercetări spirituale, atunci când, în cursul conferințelor ce urmează, ne vom referi la unele însușiri care prezintă interes pentru om, ale acestui suflet. Exact la fel cum nu poate întreprinde cercetări asupra hidrogenului, oxigenului sau a altor elemente chimice decât acela care și-a dezvoltat facultățile necesare pentru aceasta, tot așa, numai cel al cărui ochi spiritual s-a deschis poate vedea ce este viața sufletească în intimitatea ei. Pentru a cerceta sufletul, trebuie să fii capabil să faci observații în substanța sufletească, dacă ne putem exprima astfel. Nu trebuie să privim sufletul ca pe ceva vag, nebulos, în care zboară peste tot sentimente, gânduri și impulsuri de voință, ci să ne amintim încă o dată, pe scurt, ceea ce am spus aici în alte conferințe.
Așa cum se înfățișează privirilor noastre, omul este o ființă mult mai complicată decât crede știința exterioară. Ceea ce știe despre om observația fizică exterioară, pentru știința spirituală este numai o parte a ființei umane: corpul fizic exterior, pe care omul îl are în comun cu toate mineralele din lumea înconjurătoare. În lăuntrul omului domnesc aceleași legi, acționează aceleași substanțe ca și în lumea exterioară, fizic-minerală. Dar, dincolo de acestea, știința spirituală cunoaște ‒ nu prin simple deducții logice, ci pe baza observațiilor ‒ o a doua parte a entității umane: ceea ce numim corp eteric sau corp al vieții. Azi nu ne putem referi decât în mod sumar la această structură a naturii umane, căci azi ne-am propus o cu totul altă sarcină; dar trebuie să pornim de la cunoașterea acestei structuri a naturii umane. Corpul eteric sau al vieții, omul îl are în comun nu cu ceea ce, în jurul său, e de natură fizic-materială, ci cu tot ce este viu. Am spus că cel care a devenit cercetător spiritual, cel care și-a transformat sufletul într-un instrument de contemplare a lumilor spirituale, cunoaște acest corp eteric sau al vieții prin observație directă. Dar și un simț sănătos al adevărului, dacă nu a fost alterat de prejudecățile epocii noastre, poate recunoaște existența acestui corp eteric sau al vieții. Căci, ia să luăm corpul fizic: în el există aceleași legi fizice, chimice ca în lumea exterioară fizic-materială. Când ni se revelează aceste legi fizice? Ele ni se revelează atunci când avem în fața noastră omul neînsuflețit. Când omul a trecut prin poarta morții, putem vedea care sunt legile proprii corpului fizic. Sunt aceleași legi care descompun trupul, care-l guvernează în cu totul alt fel decât între naștere și moarte. Aceleași legi sunt prezente întotdeauna în corpul omului. Dacă trupul nu li se supune, este pentru că, între naștere și moarte, în lăuntrul acestui corp fizic al omului există ceva care luptă împotriva descompunerii corpului fizic, și anume corpul eteric sau al vieții. Distingem apoi o a treia parte a ființei umane: purtătorul plăcerii și suferinței, al bucuriei și durerii, al instinctelor, dorințelor și pasiunilor, a tot ceea ce numim, în general, viață sufletească; dar numai purtătorul, nu chiar sufletescul însuși. Acest corp omul îl are în comun cu toate ființele din jurul său care posedă o anumită formă de conștiență, cu animalele. Această a treia parte a ființei umane poartă numele de corp astral sau al conștienței. Am amintit prin aceasta tot ceea ce compune corporalitatea omului. Această corporalitate umană are trei părți: corp fizic, corp eteric sau al vieții, corp astral sau al conștienței. În lăuntrul acestor trei părți, recunoaștem ceva ce-l face pe om să fie coroana creațiunii de pe Pământ, ceva pe care el nu-l mai are în comun cu alte ființe. Am subliniat deja în repetate rânduri că limba noastră posedă, într-un singur cuvânt, foarte mic, ceva care ne trimite tocmai la acest sâmbure lăuntric datorită căruia omul este coroana creațiunii pe Pământ. Oricine poate spune buchetului: buchet, ceasului: ceas, pupitrului: pupitru, scaunului: scaun, flăcării: flacără. Există însă un singur cuvânt care nu ne poate răsuna niciodată în urechi, ca nume, dacă ne indicăm pe noi înșine, care trebuie să răsară, ca nume, din lăuntrul propriei noastre ființe, când trebuie să ne desemnăm pe noi înșine. Este ceea ce se exprimă prin micul cuvânt „eu”. Ia gândiți-vă puțin, oare cuvințelul „eu” poate răsuna în urechile dumneavoastră din afară dacă vă desemnează pe dumneavoastră înșivă? Dacă vreți să vă desemnați ca eu, acest eu trebuie să răsune ieșind din dumneavoastră înșivă și să fie denumirea ființei dumneavoastră celei mai lăuntrice. Iată de ce marile religii și concepții despre lume au consi-derat că acest cuvânt este „numele ce nu poate fi rostit” a ceea ce nicidecum nu poate fi emanat din afară; în această denumire de „eu” ni se înfățișează cea mai lăuntrică esență a omului, pe care o putem denumi mădular al Divinității din om. Nu spunem prin aceasta că omul este Dumnezeu. Pe cât de puțin spunem că stropul pe care-l luăm din mare este marea însăși, atunci când spunem: el este de aceeași substanță cu marea în totalitatea ei; tot atât de puțin spunem că eul este Dumnezeu, afirmând că este de o ființă și substanță cu Divinul ce pulsează și urzește în întreaga lume.
Prin această ființă lăuntrică propriu-zisă a sa, omul este supus acelui fenomen al lumii pe care știința spirituală îl ia în serios, în sensul cel mai deplin, drept ceva real: un fenomen al cărui nume exercită, ce-i drept, o mare fascinație asupra omului actual, dar care nu este luat cu adevărat în serios decât de către știința spirituală. Este acea realitate a vieții căreia îi dăm numele de evoluție. Ce fascinație exercită acest cuvânt asupra omului contemporan, atunci când se referă la viețuitoarele inferioare, care s-au dezvoltat treptat, ajungând pe niște trepte superioare; ce fascinație exercită afirmația că omul însuși a evoluat de la formele cele mai de jos ale existenței până la măreția lui actuală! Știința spirituală dă cuvântului evoluție cea mai mare greutate, în special când este vorba de om. Ea atrage atenția asupra faptului că, fiind o ființă conștientă de sine, o ființă ce desfășoară o activitate lăuntrică, izvorând din centrul său ființial, omul nu trebuie să-și pună problema „evoluției” numai prin aceea că privește afară în lume și spune: „Aici cele nedesăvârșite evoluează, devenind tot mai desăvârșite; ci trebuie să gândească așa: fiindcă există în această lume ca ființă activă, trebuie să parcurgă el însuși o evoluție. Nu putem să ne oprim cu noțiunea de evoluție la ceea ce a luat naștere deja, ci trebuie să ne fie clar că e necesar ca omul să evolueze, să depășească treapta de evoluție pe care a ajuns, să dezvolte necontenit noi și noi forțe, să devină din ce în ce mai desăvârșit. Știința spirituală ajunge la o noțiune corespunzătoare despre evoluția ființei umane, încercând azi să atragă atenția asupra unei afirmații care a fost deja recunoscută într-un alt domeniu, cu puțin timp în urmă. O afirmație a cărei valabilitate știința spirituală caută s-o arate azi, în același stil, pe un tărâm superior. Doar că, de obicei, oamenii nu se prea gândesc la faptul că, încă și pe la începutul secolului al XVII-lea, nu numai profanii, ci și învățații, credeau că animalele se dezvoltă, pur și simplu, din nămolul de râu. Această credință se bazează pe o observație inexactă; și marele naturalist Francesco Redi [Nota 20] a fost acela care a susținut cel dintâi, în secolul al XVII-lea, principiul: Ceea ce e viu nu se poate naște decât tot din ceva viu. Să ne înțelegem bine: acest principiu este citat aici cu toate rezervele de care trebuie să se țină seama în epoca noastră. Bineînțeles, azi nimeni nu va crede că un animal inferior oarecare, o râmă, s-ar putea naște din nămol; o asemenea părere ar putea porni numai de la o observație inexactă. Dacă e să se nască o râmă, trebuie să existe mai întâi un germene de râmă. Totuși, în secolul al XVII-lea, Francesco Redi n-a putut scăpa decât ca prin minune de soarta lui Giordano Bruno [Nota 21]. Căci, făcând această afirmație, el dovedise că este un eretic redutabil. E adevărat că azi ereticii nu mai sunt tratați ca odinioară, cel puțin nu în toate regiunile Pământului; dar există un înlocuitor modern al acestui tratament. Cei care cred că au ajuns la un adevăr aflat pentru moment în contradicție cu opiniile acelora care, în vanitatea lor, sunt convinși că au atins culmea tuturor concepțiilor despre lume posibile, sunt luați drept fantaști, drept visători, dacă nu și mai rău. Acesta e genul de inchiziție care domnește azi pe meleagurile noastre. N-are decât să fie. Ceea ce afirmă știința spirituală despre fenomenele de pe tărâmurile superioare, absolut similar cu afirmațiile făcute de Francesco Redi cu privire la un tărâm inferior al existenței, va avea aceeași soartă cu acestea din urmă. După cum Redi a susținut principiul: „Ceea ce e viu nu se poate naște decât tot din ceva viu, tot așa și știința spirituală a afirmat: „Spiritual-sufletescul nu se poate naște decât tot din spiritual-sufletesc!” Iar ceea ce azi adeseori e luat în râs, ca produs al unei fantezii prostești ‒ legea reîncarnării ‒ nu este decât o consecință a acestui principiu. Azi, numeroși oameni încă mai cred, văzând cum spiritual-sufletescul se dezvoltă din corporalitate, din prima zi când omul se naște; cum din fizionomia la început nedefinită se dezvoltă niște trăsături ale feței din ce în ce mai conturate; cum mișcările devin din ce în ce mai individuale; cum facultățile umane apar pe rând ‒ ei mai cred că toate acestea sunt determinate de ceea ce îi este transmis copilului pe cale fizică de la tată, mamă, bunici, într-un cuvânt, prin șirul fizic al generațiilor.
Aceasta trădează o observație inexactă, la fel de inexactă ca aceea care ducea la presupunerea că râma și alte viețuitoare inferioare iau naștere din nămol. Numai din cauză că oamenii nu sunt în stare să ajungă, cu concepțiile lor concret-senzoriale de astăzi, la elementul spiritual-sufletesc, din care s-a dezvoltat ceea ce ni se înfățișează actualmente ca spiritual-sufletesc: numai din această cauză cred ei că ceea ce caută să-și explice cu ajutorul legilor fizice ale eredității se înalță din abisul întunecat al corporalității fizice. În știința spirituală, noi privim în trecut spre alte vieți pământești anterioare, în care omul a pus premisele facultăților ce ies la iveală acum, în această încarnare. Și considerăm că viața actuală, dintre naștere și moarte, e o nouă cauză a unor vieți pământești viitoare. Spiritual-sufletescul ia naștere numai din spiritual-sufletesc. Nu e departe vremea în care acest principiu va fi un adevăr tot atât de firesc cum este, din secolul al XVII-lea încoace, cel al lui Francesco Redi: „Ceea ce este viu nu se poate naște decât tot din ceva viu!” Numai că acea afirmație a lui Francesco Redi poate prezenta doar un interes limitat, pe când principiul pe care trebuie să-l afirme în zilele noastre știința spirituală („spiritual-sufletescul se dezvoltă din spiritual-sufletesc” ‒ „omul nu trăiește doar o dată, ci în vieți pământești repetate, iar fiecare viață pământească este efectul vieților pământești precedente și punctul de plecare a numeroase vieți viitoare”) prezintă interes pentru orice om. Întreaga încredere în viață, întreaga siguranță în munca pe care o desfășurăm, dezlegarea a tot ceea ce ne întâmpină în viață drept enigme, depind de recunoașterea acestui adevăr. Omul va sorbi din acest adevăr tot mai multă forță pentru întreaga existență, încredere și speranță în ceea ce va avea efecte în viitor. Iată de ce aceste principii prezintă interes pentru orice om.
Cine este însă cel ce lucrează de la o existență la alta, avându-și începutul în vieți pământești anterioare și trecând prin meandrele tuturor vieților pământești? Eul uman, desemnat în limba noastră prin acel nume pe care nu-l poate rosti nici o ființă din exterior. Eul omului trece de la o viață la alta și în acest fel, trecând de la o viață la alta, face să aibă loc evoluția.
Cum are loc această dezvoltare? Prin prelucrarea celor trei părți inferioare ale ființei umane de către eu. Avem corpul astral, purtător al plăcerii și suferinței, al bucuriei și durerii, al instinctelor, al dorinței și pasiunii. Dacă observăm un om aflat pe o treaptă inferioară de evoluție, al cărui eu nu a lucrat încă decât foarte puțin în sensul purificării corpului astral, constatăm că acesta urmează cu eul său ca un sclav instinctelor, dorințelor și pasiunilor. Dacă vom compara un asemenea om cu un altul, aflat pe o treaptă ceva mai înaltă, al cărui eu a acționat asupra corpului astral în așa fel încât a transformat instinctele, dorințele și pasiunile inferioare în idealuri morale, în judecăți etice, avem în fața noastră imaginea unei faze incipiente a activității pe care eul o depune pentru a transforma corpul astral al omului.
Vedem astfel cum eul acționează din lăuntru în afară asupra învelișurilor omului, în primul rând asupra învelișului astral, asupra învelișului conștienței. Putem spune, așadar: în fiecare om pe care-l avem azi în fața noastră putem distinge ceea ce i-a fost dat, ca să zicem așa, în viața lui, fără ca el să fi făcut ceva ‒ acea parte a corpului astral asupra căreia eul nu a acționat încă, și mai putem distinge acea parte pe care eul a transformat-o deja în mod conștient. Acea parte a corpului astral pe care eul a transforma-t-o deja, o numim Sine spirituală sau Manas. Apoi eul poate deveni din ce în ce mai puternic și el transformă atunci și corpul eteric sau al vieții. Ceea ce eul a transformat din corpul eteric sau al vieții se numește Spiritul vieții. Iar dacă eul devine tot mai puternic, astfel încât are forța de a acționa transformator pînă jos, în corpul fizic, acea parte a corpului fizic care este transformată astfel, dar care nu poate fi văzută cu ochii obișnuiți, pentru că este suprasensibilă, este desemnată de noi drept Omul-Spirit propriu-zis.
Vedem, deci, cum are loc evoluția. Componentele exterioare ale ființei umane, pe care omul le-a primit fără să-și fi adus vreun aport în acest sens, sunt transformate de către eu.
Am vorbit pînă acum de transformarea conștientă a corpului astral. Dar, înainte ca eul să fi devenit capabil să lucreze atât de conștient, el a lucrat deja din cele mai îndepărtate timpuri în mod inconștient sau ‒ mai bine zis ‒ subconștient, asupra celor trei componente exterioare ale ființei sale; în primul rând, asupra corpului astral, purtătorul plăcerii și suferinței, al bucuriei și durerii, al instinctelor, dorințelor și pasiunilor. Iar acea parte a corpului astral pe care eul a transformat-o în mod inconștient, pe care, așadar, o purtăm în noi, deja azi, drept corp astral transformat, e desemnat de noi drept componentă a sufletului uman, sufletul senzației.
Așa trăiește, deci, eul în lăuntrul omului și, înainte ca omul să fi devenit conștient într-o măsură destul de largă încât să-și poată transforma în mod conștient instinctele, dorințele etc., acest eu și-a creat în corpul astral sufletul senzației. În corpul eteric sau al vieții eul a creat, fără să fi putut lucra în mod conștient, în stadiul anterior nașterii conștienței, ceea ce noi desemnăm drept suflet al rațiunii sau afectiv. Iar în corpul fizic eul și-a creat organul unei componente sufletești lăuntrice pe care o desemnăm drept sufletul conștienței. Așa că trebuie să distingem în om trei componente sufletești, în lăuntrul cărora lucrează eul: avem sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectiv și sufletul conștienței. Pentru știința spirituală, acest suflet uman nu este ceva nebulos, confuz, ci o componentă lăuntrică a ființei umane, compusă din sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectiv și sufletul conștienței.
Deoarece toate considerațiile de față au legătură cu aceste trei componente sufletești și cu activitatea eului în lăuntrul lor, vom încerca să vedem cum ne-am putea face o idee despre ce sunt ele, așa cum ni se înfățișează în viață. Cercetătorul spiritual le cunoaște prin percepție directă; dar ne putem forma o idee despre ele și pe cale rațională. Nu e nevoie decât să facem, de pildă, următoarele reflecții: trandafirul se află în fața noastră. Îl percepem. Cât timp îl percepem, primim o impresie din exterior. Spunem că aceasta e percepția trandafirului. Dar în momentul când întoarcem privirile de la trandafir, păstrăm o imagine lăuntrică a lui. Rămâne ceva ce putem duce acum cu noi, oriunde am merge, imaginea trandafirului. Trebuie să facem distincție între aceste două momente, momentul când ne aflăm în fața trandafirului și acela când putem duce cu noi, ca bun lăuntric al sufletului, în reprezentare, imaginea trandafirului, fără ca el să se mai afle în fața noastră. Este necesar să scoatem în evidență tocmai acest lucru, pentru că tocmai în acest domeniu filosofia secolului al XIX-lea a dat naștere celor mai incredibile reprezentări. Să ne gândim la filosofia schopenhaueriană, a cărei primă propoziție sună astfel: „Lumea este reprezentarea mea” [Nota 22]. Trebuie să ne facem o idee clară despre ceea ce este o percepție și ceea ce este o reprezentare. Reprezentarea se deosebește de percepție. Omul care gândește își va da seama de acest lucru, dacă-și pune în față reprezentarea unui oțel înfierbântat, îngrozitor de înfierbântat, de atâtea și atâtea grade Celsius, dacă vreți. Dacă-l lăsăm să trăiască numai în reprezentare, acest oțel se deosebește de oțelul pe care-l percepem. Căci, în cazul nostru, oțelul dat prin percepție ne arde, oțelul dat prin reprezentare nu ne arde, oricât de fierbinte ni l-am reprezenta. Pentru a avea o percepție trebuie să intrăm în contact cu lumea exterioară: reprezentarea este un bun al sufletului. Putem trasa o limită exactă între ceea ce percepem în lăuntrul nostru și lumea exterioară. În momentul când începem să avem trăiri lăuntrice, intră în acțiune ceea ce numim suflet al senzației, spre deosebire de corpul sufletesc, care ne mijlocește, de exemplu, percepția, care ne face să putem sesiza culoarea trandafirului. În sufletul senzației se află, deci, reprezentările, dar și tot ceea ce putem numi simpatii și antipatii ale noastre, sentimentele pe care le avem față de lucruri. Dacă spunem că trandafirul este frumos, această trăire lăuntrică este un bun al sufletului senzației. Cine nu vrea să facă distincție între percepție și reprezentare, ca bun lăuntric ce-și are rădăcinile în sufletul senzației, să încerce să se lămurească asupra faptului că un oțel pe care ni-l reprezentăm astfel, nu ne arde. Când am mai spus o dată acest lucru, mi s-a replicat: „Da, dar cineva ar putea, prin autosugestie, să-și reprezinte atât de viu o limonadă, încât să simtă deja în gură gust de limonadă, așa că noi nu putem face exact deosebirea între trăirea lăuntrică și lumea exterioară.” Eu i-am răspuns: Cineva poate merge, într-adevăr, atât de departe încât să simtă gust de limonadă, fără a avea această băutură; dar dacă, printr-o asemenea reprezentare, își poate astâmpăra setea, aceasta e o altă problemă. Vom putea indica, fără îndoială, limitele dintre ceea ce este real, în lumea exterioară, și ceea ce percepem în lăuntrul nostru. Exact acolo unde începe trăirea lăuntrică, începe sufletul senzației, și încetează corpul sufletesc.
O componentă superioară, creată în corpul eteric prin activitatea eului, este ceea ce numim sufletul rațiunii sau afectiv. În conferința despre „Misiunea adevărului” [Nota 23] vom ajunge să vorbim despre acest suflet al rațiunii sau afectiv; azi trebuie să vorbim în special despre sufletul senzației. Prin sufletul rațiunii sau afectiv, omul nu percepe doar ceva incitat de lumea exterioară și introdus apoi în el; prin mijlocirea lui, omul percepe un lucru care, poate, i-a venit din lumea exterioară, dar pe care îl trăiește numai dacă duce mai departe, în lăuntrul său, ceea ce i-a venit din afară. Dacă nu avem doar percepții exterioare, pe care le lăsăm să reapară în sufletul senzației, ci reflectăm asupra lor, ne dăruim lor, dacă trăim, deci, și altceva, în afară de ele, atunci aceste percepții iau în noi forma de gânduri, de judecăți, dau cugetului nostru întregul lui conținut. Ceea ce viețuim astfel lăuntric, numai prin faptul că sufletul nostru trăiește mai departe, în alt mod, incitațiile lumii exterioare, numim suflet al rațiunii sau afectiv.
Mai avem apoi o a treia componentă, datorită faptului că eul și-a creat în corpul fizic niște organe prin care poate să iasă din nou din sine și să pună iarăși în legătură cu lumea exterioară tot ceea ce a viețuit drept judecăți, noțiuni, idei, simțire. Când eul dezvoltă în suflet acest al treilea mădular, noi îi dăm numele de suflet al conștienței, pentru că sufletul nu are doar trăiri bazate pe impulsurile care-i vin din exterior, pentru că el transformă cele viețuite lăuntric în știință despre lumea exterioară. Dacă dăm sentimentelor pe care le viețuim în lăuntrul nostru o asemenea formă, încât ele ne lămuresc în ceea ce privește conținutul lumii, atunci conținutul gândirii, al judecăților, al inimii noastre, cuprinde cunoștințe despre lumea exterioară. Vorbim de un suflet al conștienței, prin care căutăm să descifrăm tainele lumii exterioare; vorbim de un suflet al conștienței prin care suntem oameni care știu, oameni care duc o viață de cunoaștere.
Eul este însă acela care lucrează neîncetat în aceste trei mădulare ale sufletului uman: sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectiv și sufletul conștienței. Cu cât lucrează mai mult, cu cât eliberează mai mult forțe încătușate în lăuntru, cu cât face mai destoinice aceste trei mădulare sufletești, cu atât mai mult înaintează omul în evoluția lui. Eul este actorul, entitatea activă datorită căreia omul nu numai că poate ști ce este evoluția, ci poate evolua și progresa el însuși, tot mai mult, astfel că, în încarnările lui anterioare, aceste trei mădulare sufletești sunt imperfecte lăuntric, dar, cu fiecare nouă viață, conținutul, viața sufletului senzației, a sufletului rațiunii sau afectiv și cea a sufletului conștienței devin tot mai bogate, tot mai cuprinzătoare. Aceasta este evoluția umană de la o viață la alta, aceasta e munca eului asupra celor trei mădulare sufletești, sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectiv și sufletul conștienței. Trebuie să ne fie limpede că eul care lucrează în acest fel constituie el însuși „o sabie cu două tăișuri”. O! ‒ acest eu este, pe de o parte, singurul mădular capabil să facă ființa umană să fie om în adevăratul înțeles al cuvântului. Dacă n-am avea acest centru al ființei noastre, am fi niște ființe contopite pasiv cu lumea exterioară. Noțiunile și ideile noastre trebuie să le concepem în acest punct central; în acest eu trebuie să trăiască din ce în ce mai multe noțiuni și idei; din lumea exterioară trebuie să ne însușim conținuturi sufletești, impulsuri tot mai bogate. Suntem cu atât mai mult oameni, cu cât acest eu devine mai bogat, mai larg, mai cuprinzător. Iată de ce este necesar ca el să se îmbogățească tot mai mult, de-a lungul diferitelor vieți, să devină un centru prin care omul nu numai că își găsește locul lui în lumea exterioară, ci devine el însuși un factor activ. Omul este cu atât mai mult om cu cât simțim mai mult că în punctul eului său se află concentrată o bogată sumă de impulsuri. Cu cât lasă să radieze mai mult din ceea ce este unic, irepetabil, în el, cu atât mai mult este om; cu cât eul individual este mai bogat, cu atât este omul mai desăvârșit ca om.
Aceasta e una dintre fațetele eului, care ne impune, ca pe o îndatorire a evoluției, să facem totul pentru a-l îmbogăți, pentru a-l face cât mai multilateral cu putință. Dar există și un revers al acestei înaintări a eului spre cucerirea unui conținut din ce în ce mai bogat: egoismul. Dacă omul ar lua cuvântul egoism numai ca pe un slogan și ar spune că trebuie să anihilăm eul, ar fi, desigur, foarte rău, cum rău este întotdeauna când se face uz de sloganuri. Misiunea omului este, într-adevăr, să devină din ce în ce mai bogat; dar se produce o deviere spre egoism când această îmbogățire a eului este însoțită de închiderea eului în sine, împreună cu bogăția lui, de învârtoșarea eului. Devenind tot mai bogat, omul pierde, în acest caz, legătura sa cu lumea. Îmbogățirea lui ar însemna că lumea nu-i mai poate da nimic, și că nici el nu mai poate da nimic lumii. Și că, de fapt, cu timpul, va pieri, deoarece, căutând să-și îmbogățească eul, reține totul în eu și prin aceasta pierde legătura sa cu lumea. Prin această caricatură a evoluției eului său, omul n-ar face decât să sărăcească. Egoismul îl sărăcește și-l pustiește pe om. Așa se face că eul este o sabie cu două tăișuri, prin faptul că lucrează la dezvoltarea celor trei mădulare sufletești. Pe de o parte, el trebuie să lucreze în așa fel încât să se îmbogățească tot mai mult, să-și dea o formă tot mai bogată, pentru a deveni un punct central puternic, din care să poată radia multe în lumea din jur; dar tot ceea ce-și însușește trebuie repus de el în armonie cu ceea ce trăiește în lumea înconjurătoare. În aceeași măsură în care evoluează spre interior, el trebuie să iasă din sine, să se unească cu întreaga existență. Omul trebuie să devină o ființă care are eul său propriu, dar, pe de altă parte, trebuie să se elibereze de egoism. Numai dacă eul lucrează în fiecare din aceste sensuri, care, în aparență, se contrazic, pe de o parte, îmbogățindu-se tot mai mult, și, pe de alta, eliberându-se de egoism, poate omul să evolueze în așa fel încât să ajungă și la mulțumire proprie și la salvarea și progresul întregii existențe. Dar eul trebuie să lucreze asupra celor trei mădulare sufletești în așa fel încât să se țină seama de evoluția umană în aceste două direcții.
Dar dacă eul uman lucrează asupra celor trei mădulare sufletești, el se trezește din ce în ce mai mult. Căci în orice viață există evoluție; și vedem că, la omul actual, diferitele mădulare ale sufletului uman au ajuns pe trepte diferite ale evoluției. Cel mai bine dezvoltat este sufletul senzației. În acest suflet al senzației se află tot ce simte omul în lăuntrul său ca plăcere și durere, bucurie și suferință, instincte, dorințe și pasiuni, toate dispozițiile și afectele, tot ceea ce apare în suflet sub influența nemijlocită a lumii percepțiilor. Pe anumite trepte inferioare ale evoluției sale, omul percepe toate acestea într-un mod nedefinit, vag. Eul încă nu s-a trezit la o existență deplină. De-abia când viața sufletească se continuă în ea însăși, când omul lucrează în lăuntrul lui, eul devine tot mai limpede, tot mai conștient de sine. În măsura în care eul trăiește în sufletul senzației, el este de fapt ceva care dormitează în acest suflet al senzației. Eul se înțelege pe sine tot mai clar numai dacă omul evoluează, ajungând să ducă o viață tot mai bogată în sufletul rațiunii; dar cel mai clar se vede eul pe sine în sufletul conștienței, atunci când își dă seama că nu este una cu lumea exterioară, atunci când omul devine o ființă cunoscătoare și se deosebește, ca egoitate, de lumea exterioară. El poate trăi toate acestea numai în sufletul conștienței.
Așadar, eul dormitează în sufletul senzației; înlăuntrul acestuia se află valurile plăcerii și suferinței, bucuriei și durerii; aici eul abia poate fi perceput, aici el este dus de aceste valuri, de afecte, de pasiuni și așa mai departe. Numai când eul ajunge să dezvolte în continuare sufletul rațiunii, formându-și noțiuni și idei foarte precise, când ajunge la judecăți logice clare, numai atunci el devine tot mai bogat și mai limpede, iar cel mai limpede devine de-abia în sufletul conștienței. Așa că trebuie să spunem: Menirea omului e să se educe prin activitatea eului său, prin eul său omul trebuie să aibă posibilitatea de a evolua tot mai mult; dar când acest eu se trezește, el se află într-o stare în care este încă total amestecat cu valurile ce trăiesc în acest suflet drept plăcere și durere, bucurie și suferință, instincte, dorințe și pasiuni. Există oare în acest suflet al senzației ceva care poate fi educatorul omului, acum, când eul este încă foarte neajutorat și slab?
Vom vedea că în sufletul rațiunii prinde rădăcini ceva care pune eul în situația de a apuca el însuși frânele propriei sale educații. În sufletul senzației nu există încă așa ceva. Aici trebuie să fie condus de ceea ce apare în sufletul senzației fără participarea lui. Azi ne propunem să scoatem în evidență și să cercetăm ‒ în misiunea sa de a educa eul în două direcții ‒ o forță, un element al sufletului senzației, care va stârni, poate, în cel mai înalt grad aversiunea, și anume mînia. Mânia se numără printre trăirile ce apar în sufletul senzației atunci când eul mai dormitează în acesta. Ori, putem oare spune că avem o relație conștientă cu o ființă din lumea exterioară față de al cărei comportament suntem cuprinși de mânie? Să ne reprezentăm deosebirea dintre doi oameni care sunt, să zicem, educatori. Unul dintre ei s-a limpezit deja atât de mult încât își poate forma judecăți lăuntrice luminoase. El privește cu deplină seninătate faptele greșite ale elevului său, pentru că sufletul său afectiv a evoluat. Sufletul conștienței privește și el cu cea mai mare seninătate greșelile copilului și, dacă este necesar, poate născoci pedeapsa cea mai potrivită. Fără ca sufletul lui să fie străbătut de vreo pornire pătimașă, el aplică pedeapsa respectivă, măsurată după normele judecății etice și pedagogice, după comportarea copilului. Altfel stau lucrurile cu celălalt educator, care nu și-a dezvoltat eul atât de mult, încât să rămână calm, care n-a ajuns încă la limpezimea lăuntrică și care nu poate născoci în lăuntrul său ceea ce trebuie să se întâmple atunci când copilul a făcut o greșeală sau alta; dar el se poate aprinde de mânie din cauza faptei greșite a copilului. Oare această mânie e întotdeauna inadecvată, în raport cu faptele din lumea exterioară? Nu, nu întotdeauna. Și acesta e lucrul pe care trebuie să-l reținem. Înțelepciunea evoluției noastre a avut grijă ca, înainte de a fi în stare să găsim ‒ prin judecata sufletului rațiunii sau a sufletului conștienței ‒ măsura justă pe care trebuie s-o luăm în fața unei întâmplări din lumea exterioară, să ne năpădească un sentiment, un afect. În sufletul senzației își face apariția ceva, ca urmare a unei întâmplări din lumea exterioară. Nu suntem copți încă spre a găsi prin judecata noastră felul de a acționa care e cerut de situația creată în lumea exterioară; dar suntem capabili să reacționăm în sufletul senzației, determinați de suma sentimentelor noastre, la ceea ce vine spre noi din lumea înconjurătoare. Dintre toate trăirile pe care le poate avea sufletul senzației vom scoate, deci, în prim-plan, mânia. Ea este o prevestire a ceea ce va exista odată și odată.
Mai întâi, noi judecăm o întâmplare din lumea exterioară împinși de mânie; apoi, învățând în mod inconștient să nu ne identificăm cu ceea ce nu e bine ‒ și o învățăm pe cale inconștientă, prin mânie ‒, tocmai acest gen de judecată ne va face să ne maturizăm din ce în ce mai mult, ajungând, în cele din urmă, să putem dezvolta în partea superioară a sufletului, o judecată luminoasă. Așa se face că, pe un anumit tărâm, mânia este un educator al omului. Ea există, ca trăire lăuntrică, atunci când nu suntem încă destul de maturi pentru a fi în stare să judecăm limpede ceea ce nu este bine. În această lumină trebuie să vedem mânia tânărului care, neavând încă o judecată destul de coaptă, nefiind încă în stare să emită o judecată calmă, se aprinde de mânie când vede în preajma lui o nedreptate sau o prostie incompatibile cu idealul său. Și atunci vorbim, pe bună dreptate, de o mânie nobilă. Această mânie este judecata inconștientă, care se naște în sufletul senzației, atunci când nu suntem suficient de maturi pentru a judeca lucrurile în mod limpede și calm. Mai mult, chiar mânia este aceea care educă această judecată limpede și calmă. Căci nimeni nu este condus mai bine spre o judecată sigură ca acela care, pe baza unei vechi predispoziții sufletești nobile, s-a dezvoltat în așa fel încât a fost în stare să ardă de o nobilă mânie în fața a ceea ce e josnic, imoral, prostesc. Mâniei îi revine misiunea de a înălța eul omului în sferele superioare. Aceasta este misiunea ei. Ea este învățătorul pe care-l purtăm în noi înșine. Înainte de a ne putea conduce singuri, înainte de a putea să judecăm cu o claritate luminoasă, ea ne conduce în privința a ceea ce putem face deja. Firește, la om, orice însușire trebuie să poată degenera, pentru că el urmează să devină o ființă liberă. Din această cauză, poate degenera și ceea ce este hărăzit să fie educatorul întru libertate și independența judecății. Mânia poate degenera în furie, în așa fel încât să dea satisfacție egoismului celui mai crunt. Dar așa trebuie să fie, dacă e ca omul să poată evolua spre libertate. Nu ne este îngăduit să uităm aici că acolo unde apare, cu rostul lui propriu-zis, ceea ce ar putea deveni un rău, poate avea tocmai misiunea de a-l mâna pe om înainte. Tocmai pentru că omul poate face ca binele să degenereze în rău, ceea ce se dezvoltă ca însușire în sensul pozitiv al cuvântului, poate fi un bun al eului uman. Așa că mânia trebuie înțeleasă ca auroră a ceea ce-l poate ajuta pe om să ajungă la seninătate și calm.
Dar dacă, pe de o parte, această mânie este educatoarea eului, pe de altă parte, ea se arată în mod surprinzător a fi cea care imprimă în eu cealaltă însușire a lui, altruismul eului. Ce iese afară din acest eu, atunci când suntem cuprinși de mânie în fața unei fapte nedrepte sau prostești săvârșite în preajma noastră? Să ne imaginăm că ne aflăm în fața unei asemenea fapte: suntem cuprinși de mânie. În noi există ceva care vorbește altfel decât fapta la care am asistat. Realitatea mâniei se manifestă prin faptul că în noi există ceva care se împotrivește lumii exterioare; în virtutea acestui ceva, se face simțită mânia; prin ea, realitatea din lăuntru vrea să se pună în siguranță față cu cele ce i se înfățișează în exterior. E implicat astfel întregul conținut al eului. Dacă am vedea o prostie sau o nedreptate, fără a putea fi cuprinși în fața lor de o sfântă mânie, lumea exterioară cu aceste fapte ar trece pe lângă noi fără să ne impresioneze, ne-ar fi indiferentă; cu alte cuvinte, am deveni una cu lumea exterioară, n-am simți ghimpele propriului nostru eu; n-am simți că eul nostru este viu. Mânia îl îmbogățește, îl cheamă afară, pentru ca el să se poată împotrivi lumii exterioare. Dar, pe de altă parte, mânia educă și cealaltă însușire a eului, altruismul. Când este vorba de acea mânie pe care o putem numi nobilă, ea acționează în așa fel încât, acolo unde simte mânia, omul percepe în același timp o estompare a sentimentului său egoic. E ca un fel de leșin al sufletului, care apare în noi, provocat de mânie, dacă nu cădem în prada ei, lăsându-ne cuprinși de furie. Dacă ne pătrundem întregul suflet de sentimentul acestei mânii, apare ceva ca un fel de leșin al sufletului, eul devine din ce în ce mai inconștient. Pe de o parte, el iese în evidență prin faptul că se opune lumii exterioare, pe de altă parte, se estompează din nou. În același timp, prin mânia a cărei vehemență o temperează, reținând-o în sine, omul ajunge să-și dezvolte altruismul. Ambele aspecte ale eului se dezvoltă sub acțiunea mâniei. Mânia are misiunea de a face ca în noi să se nască egoitatea, dar, totodată, ea transformă această egoitate în altruism. Acela care simte în el mânia, simte ceva ce a fost redat într-o formă minunată de către fantezia populară. Cunoașteți, probabil, expresia populară „a se otrăvi”. Se spune că mânia înseamnă „a te otrăvi”, deoarece fantezia populară simte aici, în chip minunat, tocmai acele adevăruri pe care uneori eruditul nu le poate simți. Mânia care se infiltrează în suflet este o otravă, adică ceva care înăbușă egoitatea eului. Când spunem: „el se otrăvește”, ne referim la cealaltă acțiune educativă a mâniei, la dezvoltarea altruismului. Astfel, mânia are o îndoită misiune în educarea omului și vedem cum ea devine vestitoarea independenței și altruismului nostru, atâta vreme cât eul nu poate prelua el însuși conducerea propriei educații. Ne-am dizolva ca ființe dacă totul în jur ne-ar rămâne indiferent, cât timp nu putem emite judecăți calme. Nu am deveni altruiști, ci dependenți, în sensul cel mai rău al cuvântului, lipsiți de individualitate egoică, dacă, înainte de a fi dezvoltat eul pînă la nivelul unei judecăți clare, luminoase, nu ne-am putea face independenți cu ajutorul mâniei, atunci când lumea exterioară nu e compatibilă cu ceea ce există în lăuntrul nostru. Dar, pentru cercetătorul spiritual, această mânie mai vestește și altceva.
Cine observă viața, va constata că omul care nu se poate aprinde de mânie în fața unei nedreptăți sau prostii, nu poate să ajungă niciodată la adevărata blândețe și iubire. Observând viața, veți vedea că acela care simte că se aprinde de o nobilă mânie în fața unei nedreptăți sau prostii, și se educă ‒ atâta timp cât este nevoie ‒ la școala acestui puternic simțământ, va dezvolta pe urmă în modul cel mai frumos acea inimă încălzită de forul iubirii, care face binele de dragul binelui. Iubirea și blândețea sunt reversul mâniei nobile. Mânia biruită, mânia purificată, se transformă în iubire și blândețe. Cu greu am putea găsi în lume o mână iubitoare care să nu fi fost și în situația de a se strânge pumn în anumite momente, dintr-o nobilă mânie, care poate fi resimțită în fața unei nedreptăți sau a unei prostii. Acestea sunt lucruri strâns legate între ele.
O teosofie care se complace în frazeologie goală, ar putea spune: Da, omul trebuie să-și biruie pasiunile. Trebuie să le curețe, să le purifice. „A birui” nu înseamnă însă a te furișa pe lângă ceva, a-i scăpa frumușel printre degete. Este o jertfă ciudată aceea pe care vor s-o aducă cei ce-și propun să scape omul de pasionalul din ei furișându-se pe lângă el, căutând să-l ocolească. Nu poți jertfi decât ceva ce posezi deja; și nu poți jertfi ceea ce nu ai. Poate birui mânia numai acela care a fost capabil, mai întâi, să se aprindă de mânie; căci trebuie să transformăm în lăuntrul nostru astfel de însușiri. Dar, pentru aceasta, ele trebuie să existe mai întâi în noi.
Dacă transformăm mânia, dacă ne înălțăm de la ceea ce arde în sufletul senzației, ca mânie nobilă, pînă la sufletul rațiunii sau la sufletul conștienței, atunci din mânie se vor dezvolta iubirea și blândețea, o mână capabilă să binecuvânteze.
Mânia transformată este iubire în viață. Așa ne învață realitatea. Iată de ce mânia care se manifestă cu măsură în viață are misiunea de a conduce omul spre iubire; putem s-o numim educatorul iubirii. Și nu întâmplător s-a dat numele de mânie divină, în opoziție cu iubirea divină, acelei forțe nedeterminate, izvorând din înțelepciunea universală, care compensează ceea ce nu trebuie să fie. Dar mai știm și că aceste două lucruri sunt strâns legate între ele, că unul nu poate exista fără celălalt. În viață, aceste lucruri se determină și se condiționează reciproc.
Să vedem cum arta, poezia, acolo unde e vorba de creații inspirate, ne înfățișează ceea ce este înțelepciune cosmică originară. Când vorbim despre misiunea adevărului, putem să arătăm cum Goethe, într-una dintre cele mai mari creații ale sale [Nota 24] ‒ deși restrânsă ca proporții ‒, în „Pandora”, dă expresie gândurilor sale în legătură cu misiunea adevărului. Chiar dacă nu tot atât de limpede, o grandioasă operă dramatică, „Prometeu încătușat” al lui Eschil, ne înfățișează fenomenul cosmic al mâniei.
Cunoașteți, probabil, conținutul legendei care stă la baza dramei lui Eschil. Prometeu este un vlăstar al vechiului neam al Titanilor, care a luat locul primului neam de zei, de care mitologia greacă amintește când se referă la începutul evoluției Pământului și a omenirii. Uranus și Gea aparțin primei generații de zei. Uranus este înlocuit de Cronos sau Saturn. Apoi, Titanii sunt, la rândul lor, detronați de al treilea neam de zei, al cărui reprezentant este Zeus. Prometeu era un fiu al Titanilor, dar în lupta împotriva Titanilor, el se aflase de partea lui Zeus, așa că, într-un anumit sens, putem spune că era un prieten al lui Zeus; totuși, el îi este lui Zeus numai pe jumătate prieten. Când Zeus își începe domnia ‒ povestește legenda în continuare ‒, neamul omenesc de pe Pământ ajunsese atât de departe încât evoluția lui luase un alt curs, vechile facultăți ale oamenilor din străvechime întunecându-se tot mai mult. Zeus voia să-i extermine pe oameni, voia să aducă pe Pământ un alt neam. Dar Prometeu hotărî să-i dea omului posibilitatea de a-și continua evoluția. Prometeu aduse oamenilor darul vorbirii, pe acela al cunoașterii lumii exterioare, darul scrisului și, în cele din urmă, pe acela al focului, așa încât, prin mânuirea scrisului și a vorbirii, prin folosirea focului, neamul omenesc se putu înălța din decăderea lui.
Dacă privim lucrurile mai adânc, vedem că toate darurile făcute de Prometeu omenirii au legătură cu eul uman. Și dacă înțelegem în mod just legenda grecească, trebuie să ne spunem: aici Zeus este prezentat ca o forță divină care-i însuflețește și pătrunde cu lumina spiritului pe oamenii în care eul n-a ajuns încă să se manifeste. Dacă ne întoarcem în timp pe firul evoluției Pământului nostru, găsim o omenire în care eul mocnește încă inconștient. Acest eu trebuia să dobândească niște facultăți deosebite, pentru a se educa. Darurile pe care Zeus i le putuse face la început nu erau în măsură să-l ducă pe om mai departe. Corpul astral, tot ceea ce există în om fără eu, sunt darurile lui Zeus. El hotărâse să nimicească neamul omenesc, pentru că el, Zeus, nu era în stare să facă să se dezvolte eul. Prin toate darurile sale, Prometeu dă omului facultatea de a se educa în sensul eului.
Acesta este sensul mai profund al legendei. Prometeu este, așadar, acela care-i dă omului posibilitatea de independență, de a-l face tot mai plin și mai bogat. Tocmai în acest sens era înțeles în Grecia antică darul lui Prometeu: capacitatea eului de a deveni din ce în ce mai bogat, din ce în ce mai cuprinzător.
Dar tocmai azi noi am văzut: dacă eul ar dezvolta numai această însușire, cu timpul el ar sărăci; căci el s-ar închide față de lumea exterioară. A se îmbogăți necontenit este numai o latură a eului. Acest conținut al său, eul trebuie să-l scoată din nou afară; eul trebuie să se pună în armonie cu întreaga lume înconjurătoare, dacă nu vrea să sărăcească. Prometeu a putut aduce omului numai acest prim dar, care face ca eul să devină tot mai bogat și mai plin de conținut. De aceea a fost nevoie ca Prometeu să solicite tocmai acele forțe cosmice care estompează în mod just eul, pentru ca el să poată deveni altruist, să poată dezvolta și cealaltă latură a sa. Ceea ce mânia declanșează, pe de o parte, în om, făcându-i independent eul, făcând să iasă din el ghimpele care-l opune unei lumi întregi; și ceea ce mânia provoacă pe de altă parte, și anume estomparea eului, care, din cauza acestei stări afective, se consumă în sine, intră într-un fel de eclipsă: iată ce ni se dezvăluie în mitologie prin lupta dintre Prometeu și Zeus. Prometeu aduce eului facultățile care-l ajută să se îmbogățească tot mai mult. Ceea ce-i rămâne acum de făcut lui Zeus, este să acționeze așa cum acționează mânia în omul individual. Iată de ce asupra a ceea ce face Prometeu se abate mânia lui Zeus, care înăbușă în Prometeu forța eului. Legenda mai spune că Prometeu este pedepsit de Zeus pentru fapta sa, pentru că a stimulat înainte de vreme în om dezvoltarea eului. El este înlănțuit de o stâncă. Suferințele îndurate de acest eu al omenirii, încătușat de stâncă, revolta lui lăuntrică, sunt redate într-un mod grandios în poemul dramatic al lui Eschil.
Vedem astfel cum reprezentantul eului uman este estompat de mânia lui Zeus. La fel cum eul uman individual este estompat, e constrâns să intre în el însuși, când omul își înăbușă mânia, fiind readus prin aceasta la justa lui dimensiune, tot astfel Prometeu e încătușat de mânia lui Zeus, adică activitatea lui este redusă la justa ei dimensiune. Cât timp mânia clocotește în sufletul individual, eul este încătușat, dacă vrea să se manifeste numai ca egoitate. La fel cum este el încătușat, atunci când mânia reprimă conștiența eului, tot așa este încătușat eul lui Prometeu de stâncă. Măreția legendei constă în faptul că redă, în imagini grandioase, adevăruri atât de vaste, valabile atât pentru omul individual, cât și pentru întreaga omenire; că-i dă omului posibilitatea să vadă în imagini ceea ce el trebuie să trăiască în propriul său suflet. Privim astfel la Prometeu cel încătușat de stânca din Caucaz și vedem în el un reprezentant al eului uman care vrea să se dezvolte; vedem acest eu în momentul când el mocnește încă surd în sufletul senzației, încătușat, pentru ca să nu ajungă la o afirmare de sine prea impetuoasă, care ar depăși justa măsură.
Dar Prometeu știe că mânia lui Zeus va amuți când va fi detronat de fiul unei muritoare. Zeus va fi înlocuit pe tronul său prin ceea ce se va naște dintr-o muritoare. Din omul muritor se va naște ‒ așa cum, pe o treaptă inferioară, eul este descătușat prin misiunea mâniei ‒ eul, înălțat pe o treaptă superioară, eul nemuritor. Pe o treaptă superioară, din omul muritor se va naște sufletul nemuritor. Și, după cum Prometeu își îndreaptă speranțele spre cineva care-l va detrona pe Zeus, care va înlătura dominația acelui zeu ce poate revărsa mânie asupra lui Prometeu, adică asupra eului uman, pentru ca acest eu să nu crească nemăsurat peste proporțiile lui normale, după cum Zeus este detronat de Christos Isus, tot așa eul individual, care e încătușat de mânie, se va transforma, cu ajutorul mâniei transformate, în iubire, care este acea nobilă mânie transformată, în eul care iubește. Vedem acel eu care acționează asupra lumii exterioare binefăcător, cu blândețe și iubire, dezvoltându-se din eul încătușat de mânie, așa cum vedem dezvoltându-se un zeu al iubirii, care cultivă și îngrijește eul ‒ acel eu care a trebuit mai întâi, într-o epocă străveche, să fie înlănțuit prin mânia lui Zeus, pentru a nu-și depăși măsura justă.
Vedem astfel și în continuarea acestei legende un tablou exterior al evoluției omenirii. Trebuie să înțelegem cu sufletele noastre acest tablou exterior din acest mit în așa fel încât el să ne dea, în mod viu, pentru întreaga existență pământească, ceea ce omul individual trăiește în lăuntrul său, din eul educat prin misiunea mâniei și devenit eu liber, care dezvoltă iubirea.
Dacă vedem lucrurile în această lumină, înțelegem ce a acționat aici, ce a făcut să ia naștere această legendă și ce a făcut Eschil din acest material. Simțim cu adevărat pulsând în noi sânge sufletesc; îl simțim în desfășurarea legendei lui Prometeu; îl simțim în prelucrarea dramatică a acestui material de către Eschil.
Găsim astfel în această dramă greacă ceva ca un fel de aplicație a ceea ce putem trăi în suflet. Toate marile creații poetice, toate marile opere de artă, în general, izvorăsc din marile trăiri tipice ale sufletului uman.
Am văzut astfel azi cum se face că printr-un afect, prin purificarea acestui afect, este educat eul. Vom vedea în conferința următoare cum se maturizează eul, pentru a deveni capabil să se educe pe sine în sufletul rațiunii sau afectiv, prin aceea că sesizează pe o treaptă superioară misiunea adevărului.
Astfel, expunerea noastră ne-a arătat că și din ceea ce am văzut drept aplicație practică se confirmă cuvintele marelui înțelept grec Heraclit:
„Nu poți da niciodată de ale sufletului hotare, chiar de-ai străbate toate drumurile-n lung și-n lat; așa de vast e sufletul.”
Da, așa e, sufletul este atât de vast, încât nu-l putem scruta în mod nemijlocit. Dar, cu ochiul deschis al văzătorului, știința spirituală ne duce, totuși, în lăuntrul substanței sufletului; și înaintăm tot mai mult în descifrarea acelei realități misterioase care este sufletul nostru, dacă o privim cu ochii științei spirituale. Într-adevăr, putem spune, pe de o parte: sufletul e de o profunzime abisală; dar, dacă luăm această maximă în întreaga ei gravitate, ne vom obiecta noi înșine: dacă hotarele sufletului sunt atât de întinse, încât trebuie să străbatem toate străzile, noi putem avea și speranță, dacă extindem chiar aceste hotare ale sufletului, dacă folosim însuși acest fapt, că hotarele acestui suflet sunt atât de întinse, încât putem înainta cu sufletul tot mai departe și mai departe.
Această rază de lumină se revarsă în năzuința noastră spre cunoaștere, dacă nu primim adevărata maximă a lui Heraclit doar cu resemnare, ci și cu încredere, și anume: Ale sufletului hotare sunt atât de întinse, încât poți să străbați toate drumurile și tot n-ai să-l poți scruta; așa de vastă e ființa lui.
Să luăm în stăpânire această ființă vastă; ea ne va conduce tot mai mult și mai mult spre dezlegarea enigmelor existenței.
