Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CALEA TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 58


II

MISIUNEA MÂNIEI
“Prometeu înlănţuit”

Berlin, 21 octombrie 1909

Dacă ne adâncim în sufletul uman din punctul de vedere din care urmează să fie cercetată aici viaţa sufletească, ne poate veni în minte aforismul vechiului înţelept grec Heraclit [ Nota 18 ]: “Nu poţi da niciodată de ale sufletului hotare, chiar de-ai străbate toate drumurile-n lung şi-n lat; aşa de vast e sufletul”. Ne propunem să vorbim aici despre viaţa sufletească nu aşa cum o face în prezent, prea adesea, psihologia curentă, ci din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Știinţa spirituală are la bază certitudinea că în dosul a tot ceea ce se oferă simţurilor exterioare, a tot ceea ce este accesibil raţiunii legate de simţurile exterioare, se află, ca izvor şi cauză primară a acestei existenţe exterioare un spirit real; precum şi convingerea că omul este capabil să cerceteze cu adevărat acest spirit. “Știinţa ocultă” nu afirmă că aici sau dincolo există nişte limite ale cunoaşterii, ci se întreabă: cum trebuie să ne transformăm noi înşine pentru a pătrunde tot mai adânc în această lume, pentru a avea din această lume trăiri mai cuprinzătoare? Și ştiinţa spirituală trebuie să atragă iarăşi şi iarăşi atenţia asupra marelui eveniment datorită căruia un om devine cercetător spiritual, putând să privească în lumile spirituale, la fel cum fizicianul priveşte cu ajutorul microscopului în lumile fizice. Trebuie să spunem, în orice caz, că în legătură cu lumile spirituale sunt valabile versurile lui Goethe:

“Misterioasă-n plină zi,
Natura nu te lasă să-i scoţi vălul,
Si ce nu vrea s-arate spiritului tău
Nu-i smulgi cu pârghii şi şuruburi.” [ Nota 19 ]

Desigur, cercetătorul spiritual nu posedă nici un instrument exterior, alcătuit din lentile sau alte asemenea piese. El trebuie să transforme propriul său suflet în instrument; şi atunci el trăieşte pe o treaptă superioară acel moment grandios al trezirii sufletului său, când poate privi într-o lume spirituală, aşa cum orbul care a fost operat poate privi într-o lume pe care n-o percepea înainte. Am mai subliniat adeseori şi faptul că nu e necesar ca toţi oamenii să devină cercetători spirituali pentru a admite ceea ce trebuie să comunice lumii acela care a trăit deja această trezire. Căci, după ce au fost comunicate adevărurile ştiinţei spirituale, oricărui om îi este suficient un simţ nealterat al adevărului, logica obişnuită, pentru a admite comunicările cercetătorului spiritual. Pentru cercetare, este necesar ochiul deschis al clarvăzătorului; pentru a admite adevărul comunicărilor, este necesar un simţ sănătos al adevărului, o simţire naturală, nepărtinitoare, nealterată de nici o idee preconcepută, o judecată sănătoasă. Acesta este, deci, esenţialul pentru a înţelege psihologia, studiul sufletului, în spiritul acestei cercetări spirituale, atunci când, în cursul conferinţelor ce urmează, ne vom referi la unele însuşiri care prezintă interes pentru om, ale acestui suflet. Exact la fel cum nu poate întreprinde cercetări asupra hidrogenului, oxigenului sau a altor elemente chimice decât acela care şi-a dezvoltat facultăţile necesare pentru aceasta, tot aşa, numai cel al cărui ochi spiritual s-a deschis poate vedea ce este viaţa sufletească în intimitatea ei. Pentru a cerceta sufletul, trebuie să fii capabil să faci observaţii în substanţa sufletească, dacă ne putem exprima astfel. Nu trebuie să privim sufletul ca pe ceva vag, nebulos, în care zboară peste tot sentimente, gânduri şi impulsuri de voinţă, ci să ne amintim încă o dată, pe scurt, ceea ce am spus aici în alte conferinţe.

Aşa cum se înfăţişează privirilor noastre, omul este o fiinţă mult mai complicată decât crede ştiinţa exterioară. Ceea ce ştie despre om observaţia fizică exterioară, pentru ştiinţa spirituală este numai o parte a fiinţei umane: corpul fizic exterior, pe care omul îl are în comun cu toate mineralele din lumea înconjurătoare. În lăuntrul omului domnesc aceleaşi legi, acţionează aceleaşi substanţe ca şi în lumea exterioară, fizic-minerală. Dar, dincolo de acestea, ştiinţa spirituală cunoaşte ‒ nu prin simple deducţii logice, ci pe baza observaţiilor ‒ o a doua parte a entităţii umane: ceea ce numim corp eteric sau corp al vieţii. Azi nu ne putem referi decât în mod sumar la această structură a naturii umane, căci azi ne-am propus o cu totul altă sarcină; dar trebuie să pornim de la cunoaşterea acestei structuri a naturii umane. Corpul eteric sau al vieţii, omul îl are în comun nu cu ceea ce, în jurul său, e de natură fizic-materială, ci cu tot ce este viu. Am spus că cel care a devenit cercetător spiritual, cel care şi-a transformat sufletul într-un instrument de contemplare a lumilor spirituale, cunoaşte acest corp eteric sau al vieţii prin observaţie directă. Dar şi un simţ sănătos al adevărului, dacă nu a fost alterat de prejudecăţile epocii noastre, poate recunoaşte existenţa acestui corp eteric sau al vieţii. Căci, ia să luăm corpul fizic: în el există aceleaşi legi fizice, chimice ca în lumea exterioară fizic-materială. Când ni se revelează aceste legi fizice? Ele ni se revelează atunci când avem în faţa noastră omul neînsufleţit. Când omul a trecut prin poarta morţii, putem vedea care sunt legile proprii corpului fizic. Sunt aceleaşi legi care descompun trupul, care-l guvernează în cu totul alt fel decât între naştere şi moarte. Aceleaşi legi sunt prezente întotdeauna în corpul omului. Dacă trupul nu li se supune, este pentru că, între naştere şi moarte, în lăuntrul acestui corp fizic al omului există ceva care luptă împotriva descompunerii corpului fizic, şi anume corpul eteric sau al vieţii. Distingem apoi o a treia parte a fiinţei umane: purtătorul plăcerii şi suferinţei, al bucuriei şi durerii, al instinctelor, dorinţelor şi pasiunilor, a tot ceea ce numim, în general, viaţă sufletească; dar numai purtătorul, nu chiar sufletescul însuşi. Acest corp omul îl are în comun cu toate fiinţele din jurul său care posedă o anumită formă de conştienţă, cu animalele. Această a treia parte a fiinţei umane poartă numele de corp astral sau al conştienţei. Am amintit prin aceasta tot ceea ce compune corporalitatea omului. Această corporalitate umană are trei părţi: corp fizic, corp eteric sau al vieţii, corp astral sau al conştienţei. În lăuntrul acestor trei părţi, recunoaştem ceva ce-l face pe om să fie coroana creaţiunii de pe Pământ, ceva pe care el nu-l mai are în comun cu alte fiinţe. Am subliniat deja în repetate rânduri că limba noastră posedă, într-un singur cuvânt, foarte mic, ceva care ne trimite tocmai la acest sâmbure lăuntric datorită căruia omul este coroana creaţiunii pe Pământ. Oricine poate spune buchetului: buchet, ceasului: ceas, pupitrului: pupitru, scaunului: scaun, flăcării: flacără. Există însă un singur cuvânt care nu ne poate răsuna niciodată în urechi, ca nume, dacă ne indicăm pe noi înşine, care trebuie să răsară, ca nume, din lăuntrul propriei noastre fiinţe, când trebuie să ne desemnăm pe noi înşine. Este ceea ce se exprimă prin micul cuvânt “eu”. Ia gândiţi-vă puţin, oare cuvinţelul “eu” poate răsuna în urechile dumneavoastră din afară dacă vă desemnează pe dumneavoastră înşivă? Dacă vreţi să vă desemnaţi ca eu, acest eu trebuie să răsune ieşind din dumneavoastră înşivă şi să fie denumirea fiinţei dumneavoastră celei mai lăuntrice. Iată de ce marile religii şi concepţii despre lume au consi-derat că acest cuvânt este “numele ce nu poate fi rostit” a ceea ce nicidecum nu poate fi emanat din afară; în această denumire de “eu” ni se înfăţişează cea mai lăuntrică esenţă a omului, pe care o putem denumi mădular al Divinităţii din om. Nu spunem prin aceasta că omul este Dumnezeu. Pe cât de puţin spunem că stropul pe care-l luăm din mare este marea însăşi, atunci când spunem: el este de aceeaşi substanţă cu marea în totalitatea ei; tot atât de puţin spunem că eul este Dumnezeu, afirmând că este de o fiinţă şi substanţă cu Divinul ce pulsează şi urzeşte în întreaga lume.

Prin această fiinţă lăuntrică propriu-zisă a sa, omul este supus acelui fenomen al lumii pe care ştiinţa spirituală îl ia în serios, în sensul cel mai deplin, drept ceva real: un fenomen al cărui nume exercită, ce-i drept, o mare fascinaţie asupra omului actual, dar care nu este luat cu adevărat în serios decât de către ştiinţa spirituală. Este acea realitate a vieţii căreia îi dăm numele de evoluţie. Ce fascinaţie exercită acest cuvânt asupra omului contemporan, atunci când se referă la vieţuitoarele inferioare, care s-au dezvoltat treptat, ajungând pe nişte trepte superioare; ce fascinaţie exercită afirmaţia că omul însuşi a evoluat de la formele cele mai de jos ale existenţei până la măreţia lui actuală! Știinţa spirituală dă cuvântului evoluţie cea mai mare greutate, în special când este vorba de om. Ea atrage atenţia asupra faptului că, fiind o fiinţă conştientă de sine, o fiinţă ce desfăşoară o activitate lăuntrică, izvorând din centrul său fiinţial, omul nu trebuie să-şi pună problema “evoluţiei” numai prin aceea că priveşte afară în lume şi spune: “Aici cele nedesăvârşite evoluează, devenind tot mai desăvârşite; ci trebuie să gândească aşa: fiindcă există în această lume ca fiinţă activă, trebuie să parcurgă el însuşi o evoluţie. Nu putem să ne oprim cu noţiunea de evoluţie la ceea ce a luat naştere deja, ci trebuie să ne fie clar că e necesar ca omul să evolueze, să depăşească treapta de evoluţie pe care a ajuns, să dezvolte necontenit noi şi noi forţe, să devină din ce în ce mai desăvârşit. Știinţa spi-rituală ajunge la o noţiune corespunzătoare despre evoluţia fiinţei umane, încercând azi să atragă atenţia asupra unei afirmaţii care a fost deja recunoscută într-un alt domeniu, cu puţin timp în urmă. O afirmaţie a cărei valabilitate ştiinţa spirituală caută s-o arate azi, în acelaşi stil, pe un tărâm superior. Doar că, de obicei, oamenii nu se prea gândesc la faptul că, încă şi pe la începutul secolului al XVII-lea, nu numai profanii, ci şi învăţaţii, credeau că animalele se dezvoltă, pur şi simplu, din nămolul de râu. Această credinţă se bazează pe o observaţie inexactă; şi marele naturalist Francesco Redi [ Nota 20 ] a fost acela care a susţinut cel dintâi, în secolul al XVII-lea, principiul: Ceea ce e viu nu se poate naşte decât tot din ceva viu. Să ne înţelegem bine: acest principiu este citat aici cu toate rezervele de care trebuie să se ţină seama în epoca noastră. Bineînţeles, azi nimeni nu va crede că un animal inferior oarecare, o râmă, s-ar putea naşte din nămol; o asemenea părere ar putea porni numai de la o observaţie inexactă. Dacă e să se nască o râmă, trebuie să existe mai întâi un germene de râmă. Totuşi, în secolul al XVII-lea, Francesco Redi n-a putut scăpa decât ca prin minune de soarta lui Giordano Bruno [ Nota 21 ] . Căci, făcând această afirmaţie, el dovedise că este un eretic redutabil. E adevărat că azi ereticii nu mai sunt trataţi ca odinioară, cel puţin nu în toate regiunile Pământului; dar există un înlocuitor modern al acestui tratament. Cei care cred că au ajuns la un adevăr aflat pentru moment în contradicţie cu opiniile acelora care, în vanitatea lor, sunt convinşi că au atins culmea tuturor concepţiilor despre lume posibile, sunt luaţi drept fantaşti, drept visători, dacă nu şi mai rău. Acesta e genul de inchi-ziţie care domneşte azi pe meleagurile noastre. N-are decât să fie. Ceea ce afirmă ştiinţa spirituală despre fenomenele de pe tărâmurile superioare, absolut similar cu afirmaţiile făcute de Francesco Redi cu privire la un tărâm inferior al existenţei, va avea aceeaşi soartă cu acestea din urmă. După cum Redi a susţinut principiul: “Ceea ce e viu nu se poate naşte decât tot din ceva viu, tot aşa şi ştiinţa spirituală a afirmat: “Spiritual-sufletescul nu se poate naşte decât tot din spiritual-sufletesc!” Iar ceea ce azi adeseori e luat în râs, ca produs al unei fantezii prosteşti ‒ legea reîncarnării ‒ nu este decât o consecinţă a acestui principiu. Azi, numeroşi oameni încă mai cred, văzând cum spiritual-sufletescul se dezvoltă din corporalitate, din prima zi când omul se naşte; cum din fizionomia la început nedefinită se dezvoltă nişte trăsături ale feţei din ce în ce mai conturate; cum mişcările devin din ce în ce mai individuale; cum facultăţile umane apar pe rând ‒ ei mai cred că toate acestea sunt determinate de ceea ce îi este transmis copilului pe cale fizică de la tată, mamă, bunici, într-un cuvânt, prin şirul fizic al generaţiilor.

Aceasta trădează o observaţie inexactă, la fel de inexactă ca aceea care ducea la presupunerea că râma şi alte vieţuitoare inferioare iau naştere din nămol. Numai din cauză că oamenii nu sunt în stare să ajungă, cu concepţiile lor concret-senzoriale de astăzi, la elementul spiritual-sufletesc, din care s-a dezvoltat ceea ce ni se înfăţişează actualmente ca spiritual-sufletesc: numai din această cauză cred ei că ceea ce caută să-şi explice cu ajutorul legilor fizice ale eredităţii se înalţă din abisul întunecat al corporalităţii fizice. În ştiinţa spirituală, noi privim în trecut spre alte vieţi pământeşti anterioare, în care omul a pus premisele facultăţilor ce ies la iveală acum, în această încarnare. Și considerăm că viaţa actuală, dintre naştere şi moarte, e o nouă cauză a unor vieţi pământeşti viitoare. Spiritual-sufletescul ia naştere numai din spiritual-sufletesc. Nu e departe vremea în care acest principiu va fi un adevăr tot atât de firesc cum este, din secolul al XVII-lea încoace, cel al lui Francesco Redi: “Ceea ce este viu nu se poate naşte decât tot din ceva viu!” Numai că acea afirmaţie a lui Francesco Redi poate prezenta doar un interes limitat, pe când principiul pe care trebuie să-l afirme în zilele noastre ştiinţa spirituală (“spiritual-sufletescul se dezvoltă din spiritual-sufletesc” ‒ “omul nu trăieşte doar o dată, ci în vieţi pământeşti repetate, iar fiecare viaţă pământească este efectul vieţilor pământeşti precedente şi punctul de plecare a numeroase vieţi viitoare”) prezintă interes pentru orice om. Întreaga încredere în viaţă, întreaga siguranţă în munca pe care o desfăşurăm, dezlegarea a tot ceea ce ne întâmpină în viaţă drept enigme, depind de recunoaşterea acestui adevăr. Omul va sorbi din acest adevăr tot mai multă forţă pentru întreaga existenţă, încredere şi speranţă în ceea ce va avea efecte în viitor. Iată de ce aceste principii prezintă interes pentru orice om.

Cine este însă cel ce lucrează de la o existenţă la alta, avându-şi începutul în vieţi pământeşti anterioare şi trecând prin meandrele tuturor vieţilor pământeşti? Eul uman, desemnat în limba noastră prin acel nume pe care nu-l poate rosti nici o fiinţă din exterior. Eul omului trece de la o viaţă la alta şi în acest fel, trecând de la o viaţă la alta, face să aibă loc evoluţia.

Cum are loc această dezvoltare? Prin prelucrarea celor trei părţi inferioare ale fiinţei umane de către eu. Avem corpul astral, purtător al plăcerii şi suferinţei, al bucuriei şi durerii, al instinctelor, al dorinţei şi pasiunii. Dacă observăm un om aflat pe o treaptă inferioară de evoluţie, al cărui eu nu a lucrat încă decât foarte puţin în sensul purificării corpului astral, constatăm că acesta urmează cu eul său ca un sclav instinctelor, dorinţelor şi pasiunilor.  Dacă vom compara un asemenea om cu un altul, aflat pe o treaptă ceva mai înaltă, al cărui eu a acţionat asupra corpului astral în aşa fel încât a transformat instinctele, dorinţele şi pasiunile inferioare în idealuri morale, în judecăţi etice, avem în faţa noastră imaginea unei faze incipiente a activităţii pe care eul o depune pentru a transforma corpul astral al omului.

Vedem astfel cum eul acţionează din lăuntru în afară asupra învelişurilor omului, în primul rând asupra învelişului astral, asupra învelişului conştienţei. Putem spune, aşadar: în fiecare om pe care-l avem azi în faţa noastră putem distinge ceea ce i-a fost dat, ca să zicem aşa, în viaţa lui, fără ca el să fi făcut ceva ‒ acea parte a corpului astral asupra căreia eul nu a acţionat încă, şi mai putem distinge acea parte pe care eul a transformat-o deja în mod conştient. Acea parte a corpului astral pe care eul a transforma-t-o deja, o numim Sine spirituală sau Manas. Apoi eul poate deveni din ce în ce mai puternic şi el transformă atunci şi corpul eteric sau al vieţii. Ceea ce eul a transformat din corpul eteric sau al vieţii se numeşte Spiritul vieţii. Iar dacă eul devine tot mai puternic, astfel încât are forţa de a acţiona transformator pînă jos, în corpul fizic, acea parte a corpului fizic care este transformată astfel, dar care nu poate fi văzută cu ochii obişnuiţi, pentru că este suprasensibilă, este desemnată de noi drept Omul-Spirit propriu-zis.

Vedem, deci, cum are loc evoluţia. Componentele exterioare ale fiinţei umane, pe care omul le-a primit fără să-şi fi adus vreun aport în acest sens, sunt transformate de către eu.

Am vorbit pînă acum de transformarea conştientă a corpului astral. Dar, înainte ca eul să fi devenit capabil să lucreze atât de conştient, el a lucrat deja din cele mai îndepărtate timpuri în mod inconştient sau ‒ mai bine zis ‒ subconştient, asupra celor trei componente exterioare ale fiinţei sale; în primul rând, asupra corpului astral, purtătorul plăcerii şi suferinţei, al bucuriei şi durerii, al instinctelor, dorinţelor şi pasiunilor. Iar acea parte a corpului astral pe care eul a transformat-o în mod inconştient, pe care, aşadar, o purtăm în noi, deja azi, drept corp astral transformat, e desemnat de noi drept componentă a sufletului uman, sufletul senzaţiei.

Aşa trăieşte, deci, eul în lăuntrul omului şi, înainte ca omul să fi devenit conştient într-o măsură destul de largă încât să-şi poată transforma în mod conştient instinctele, dorinţele etc., acest eu şi-a creat în corpul astral sufletul senzaţiei. În corpul eteric sau al vieţii eul a creat, fără să fi putut lucra în mod conştient, în stadiul anterior naşterii conştienţei, ceea ce noi desemnăm drept suflet al raţiunii sau afectiv. Iar în corpul fizic eul şi-a creat organul unei componente sufleteşti lăuntrice pe care o desemnăm drept sufletul conştienţei. Aşa că trebuie să distingem în om trei componente sufleteşti, în lăuntrul cărora lucrează eul: avem sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectiv şi sufletul conştienţei. Pentru ştiinţa spirituală, acest suflet uman nu este ceva nebulos, confuz, ci o componentă lăuntrică a fiinţei umane, compusă din sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectiv şi sufletul conştienţei.

Deoarece toate consideraţiile de faţă au legătură cu aceste trei componente sufleteşti şi cu activitatea eului în lăuntrul lor, vom încerca să vedem cum ne-am putea face o idee despre ce sunt ele, aşa cum ni se înfăţişează în viaţă. Cercetătorul spiritual le cunoaşte prin percepţie directă; dar ne putem forma o idee despre ele şi pe cale raţională. Nu e nevoie decât să facem, de pildă, următoarele reflecţii: trandafirul se află în faţa noastră. Îl percepem. Cât timp îl percepem, primim o impresie din exterior. Spunem că aceasta e percepţia trandafirului. Dar în momentul când întoarcem privirile de la trandafir, păstrăm o imagine lăuntrică a lui. Rămâne ceva ce putem duce acum cu noi, oriunde am merge, imaginea trandafirului. Trebuie să facem distincţie între aceste două momente, momentul când ne aflăm în faţa trandafirului şi acela când putem duce cu noi, ca bun lăuntric al sufletului, în reprezentare, imaginea trandafirului, fără ca el să se mai afle în faţa noastră. Este necesar să scoatem în evidenţă tocmai acest lucru, pentru că tocmai în acest domeniu filosofia secolului al XIX-lea a dat naştere celor mai incredibile reprezentări. Să ne gândim la filosofia schopenhaueriană, a cărei primă propoziţie sună astfel: “Lumea este reprezentarea mea” [ Nota 22 ]. Trebuie să ne facem o idee clară despre ceea ce este o percepţie şi ceea ce este o reprezentare. Reprezentarea se deosebeşte de percepţie. Omul care gândeşte îşi va da seama de acest lucru, dacă-şi pune în faţă reprezentarea unui oţel înfierbântat, îngrozitor de înfierbântat, de atâtea şi atâtea grade Celsius, dacă vreţi. Dacă-l lăsăm să trăiască numai în reprezentare, acest oţel se deosebeşte de oţelul pe care-l percepem. Căci, în cazul nostru, oţelul dat prin percepţie ne arde, oţelul dat prin reprezentare nu ne arde, oricât de fierbinte ni l-am reprezenta. Pentru a avea o percepţie trebuie să intrăm în contact cu lumea exterioară: reprezentarea este un bun al sufletului. Putem trasa o limită exactă între ceea ce percepem în lăuntrul nostru şi lumea exterioară. În momentul când începem să avem trăiri lăuntrice, intră în acţiune ceea ce numim suflet al senzaţiei, spre deosebire de corpul sufletesc, care ne mijloceşte, de exemplu, percepţia, care ne face să putem sesiza culoarea trandafirului. În sufletul senzaţiei se află, deci, reprezentările, dar şi tot ceea ce putem numi simpatii şi antipatii ale noastre, sentimentele pe care le avem faţă de lucruri. Dacă spunem că trandafirul este frumos, această trăire lăuntrică este un bun al sufletului senzaţiei. Cine nu vrea să facă distincţie între percepţie şi reprezentare, ca bun lăuntric ce-şi are rădăcinile în sufletul senzaţiei, să încerce să se lămurească asupra faptului că un oţel pe care ni-l reprezentăm astfel, nu ne arde. Când am mai spus o dată acest lucru, mi s-a replicat: “Da, dar cineva ar putea, prin autosugestie, să-şi reprezinte atât de viu o limonadă, încât să simtă deja în gură gust de limonadă, aşa că noi nu putem face exact deosebirea între trăirea lăuntrică şi lumea exterioară.” Eu i-am răspuns: Cineva poate merge, într-adevăr, atât de departe încât să simtă gust de limonadă, fără a avea această băutură; dar dacă, printr-o asemenea reprezentare, îşi poate astâmpăra setea, aceasta e o altă problemă. Vom putea indica, fără îndoială, limitele dintre ceea ce este real, în lumea exterioară, şi ceea ce percepem în lăuntrul nostru. Exact acolo unde începe trăirea lăuntrică, începe sufletul senzaţiei, şi încetează corpul sufletesc.

O componentă superioară, creată în corpul eteric prin activitatea eului, este ceea ce numim sufletul raţiunii sau afectiv. În conferinţa despre “Misiunea adevărului” [ Nota 23 ] vom ajunge să vorbim despre acest suflet al raţiunii sau afectiv; azi trebuie să vorbim în special despre sufletul senzaţiei. Prin sufletul raţiunii sau afectiv, omul nu percepe doar ceva incitat de lumea exterioară şi introdus apoi în el; prin mijlocirea lui, omul percepe un lucru care, poate, i-a venit din lumea exterioară, dar pe care îl trăieşte numai dacă duce mai departe, în lăuntrul său, ceea ce i-a venit din afară. Dacă nu avem doar percepţii exterioare, pe care le lăsăm să reapară în sufletul senzaţiei, ci reflectăm asupra lor, ne dăruim lor, dacă trăim, deci, şi altceva, în afară de ele, atunci aceste percepţii iau în noi forma de gânduri, de judecăţi, dau cugetului nostru întregul lui conţinut. Ceea ce vieţuim astfel lăuntric, numai prin faptul că sufletul nostru trăieşte mai departe, în alt mod, incitaţiile lumii exterioare, numim suflet al raţiunii sau afectiv.

Mai avem apoi o a treia componentă, datorită faptului că eul şi-a creat în corpul fizic nişte organe prin care poate să iasă din nou din sine şi să pună iarăşi în legătură cu lumea exterioară tot ceea ce a vieţuit drept judecăţi, noţiuni, idei, simţire. Când eul dezvoltă în suflet acest al treilea mădular, noi îi dăm numele de suflet al conştienţei, pentru că sufletul nu are doar trăiri bazate pe impulsurile care-i vin din exterior, pentru că el transformă cele vieţuite lăuntric în ştiinţă despre lumea exterioară. Dacă dăm sentimentelor pe care le vieţuim în lăuntrul nostru o asemenea formă, încât ele ne lămuresc în ceea ce priveşte conţinutul lumii, atunci conţinutul gândirii, al judecăţilor, al inimii noastre, cuprinde cunoştinţe despre lumea exterioară. Vorbim de un suflet al conştienţei, prin care căutăm să descifrăm tainele lumii exterioare; vorbim de un suflet al conştienţei prin care suntem oameni care ştiu, oameni care duc o viaţă de cunoaştere.

Eul este însă acela care lucrează neîncetat în aceste trei mădulare ale sufletului uman: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectiv şi sufletul conştienţei. Cu cât lucrează mai mult, cu cât eliberează mai mult forţe încătuşate în lăuntru, cu cât face mai destoinice aceste trei mădulare sufleteşti, cu atât mai mult înaintează omul în evoluţia lui. Eul este actorul, entitatea activă datorită căreia omul nu numai că poate şti ce este evoluţia, ci poate evolua şi progresa el însuşi, tot mai mult, astfel că, în încarnările lui anterioare, aceste trei mădulare sufleteşti sunt imperfecte lăuntric, dar, cu fiecare nouă viaţă, conţinutul, viaţa sufletului senzaţiei, a sufletului raţiunii sau afectiv şi cea a sufletului conştienţei devin tot mai bogate, tot mai cuprinzătoare. Aceasta este evoluţia umană de la o viaţă la alta, aceasta e munca eului asupra celor trei mădulare sufleteşti, sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectiv şi sufletul conştienţei. Trebuie să ne fie limpede că eul care lucrează în acest fel constituie el însuşi “o sabie cu două tăişuri”. O! ‒ acest eu este, pe de o parte, singurul mădular capabil să facă fiinţa umană să fie om în adevăratul înţeles al cuvântului. Dacă n-am avea acest centru al fiinţei noastre, am fi nişte fiinţe contopite pasiv cu lumea exterioară. Noţiunile şi ideile noastre trebuie să le concepem în acest punct central; în acest eu trebuie să trăiască din ce în ce mai multe noţiuni şi idei; din lumea exterioară trebuie să ne însuşim conţinuturi sufleteşti, impulsuri tot mai bogate. Suntem cu atât mai mult oameni, cu cât acest eu devine mai bogat, mai larg, mai cuprinzător. Iată de ce este necesar ca el să se îmbogăţească tot mai mult, de-a lungul diferitelor vieţi, să devină un centru prin care omul nu numai că îşi găseşte locul lui în lumea exterioară, ci devine el însuşi un factor activ. Omul este cu atât mai mult om cu cât simţim mai mult că în punctul eului său se află concentrată o bogată sumă de impulsuri. Cu cât lasă să radieze mai mult din ceea ce este unic, irepetabil, în el, cu atât mai mult este om; cu cât eul individual este mai bogat, cu atât este omul mai desăvârşit ca om.

Aceasta e una dintre faţetele eului, care ne impune, ca pe o îndatorire a evoluţiei, să facem totul pentru a-l îmbogăţi, pentru a-l face cât mai multilateral cu putinţă. Dar există şi un revers al acestei înaintări a eului spre cucerirea unui conţinut din ce în ce mai bogat: egoismul. Dacă omul ar lua cuvântul egoism numai ca pe un slogan şi ar spune că trebuie să anihilăm eul, ar fi, desigur, foarte rău, cum rău este întotdeauna când se face uz de sloganuri. Misiunea omului este, într-adevăr, să devină din ce în ce mai bogat; dar se produce o deviere spre egoism când această îmbogăţire a eului este însoţită de închiderea eului în sine, împreună cu bogăţia lui, de învârtoşarea eului. Devenind tot mai bogat, omul pierde, în acest caz, legătura sa cu lumea. Îmbogăţirea lui ar însemna că lumea nu-i mai poate da nimic, şi că nici el nu mai poate da nimic lumii. Și că, de fapt, cu timpul, va pieri, deoarece, căutând să-şi îmbogăţească eul, reţine totul în eu şi prin aceasta pierde legătura sa cu lumea. Prin această caricatură a evoluţiei eului său, omul n-ar face decât să sărăcească. Egoismul îl sărăceşte şi-l pustieşte pe om. Aşa se face că eul este o sabie cu două tăişuri, prin faptul că lucrează la dezvoltarea celor trei mădulare sufleteşti. Pe de o parte, el trebuie să lucreze în aşa fel încât să se îmbogăţească tot mai mult, să-şi dea o formă tot mai bogată, pentru a deveni un punct central puternic, din care să poată radia multe în lumea din jur; dar tot ceea ce-şi însuşeşte trebuie repus de el în armonie cu ceea ce trăieşte în lumea înconjurătoare. În aceeaşi măsură în care evoluează spre interior, el trebuie să iasă din sine, să se unească cu întreaga existenţă. Omul trebuie să devină o fiinţă care are eul său propriu, dar, pe de altă parte, trebuie să se elibereze de egoism. Numai dacă eul lucrează în fiecare din aceste sensuri, care, în aparenţă, se contrazic, pe de o parte, îmbogăţindu-se tot mai mult, şi, pe de alta, eliberându-se de egoism, poate omul să evolueze în aşa fel încât să ajungă şi la mulţumire proprie şi la salvarea şi progresul întregii existenţe. Dar eul trebuie să lucreze asupra celor trei mădulare sufleteşti în aşa fel încât să se ţină seama de evoluţia umană în aceste două direcţii.

Dar dacă eul uman lucrează asupra celor trei mădulare sufleteşti, el se trezeşte din ce în ce mai mult. Căci în orice viaţă există evoluţie; şi vedem că, la omul actual, diferitele mădulare ale sufletului uman au ajuns pe trepte diferite ale evoluţiei. Cel mai bine dezvoltat este sufletul senzaţiei. În acest suflet al senzaţiei se află tot ce simte omul în lăuntrul său ca plăcere şi durere, bucurie şi suferinţă, instincte, dorinţe şi pasiuni, toate dispoziţiile şi afectele, tot ceea ce apare în suflet sub influenţa nemijlocită a lumii percepţiilor. Pe anumite trepte inferioare ale evoluţiei sale, omul percepe toate acestea într-un mod nedefinit, vag. Eul încă nu s-a trezit la o existenţă deplină. De-abia când viaţa sufletească se continuă în ea însăşi, când omul lucrează în lăuntrul lui, eul devine tot mai limpede, tot mai conştient de sine. În măsura în care eul trăieşte în sufletul senzaţiei, el este de fapt ceva care dormitează în acest suflet al senzaţiei. Eul se înţelege pe sine tot mai clar numai dacă omul evoluează, ajungând să ducă o viaţă tot mai bogată în sufletul raţiunii; dar cel mai clar se vede eul pe sine în sufletul conştienţei, atunci când îşi dă seama că nu este una cu lumea exterioară, atunci când omul devine o fiinţă cunoscătoare şi se deosebeşte, ca egoitate, de lumea exterioară. El poate trăi toate acestea numai în sufletul conştienţei.

Aşadar, eul dormitează în sufletul senzaţiei; înlăuntrul acestuia se află valurile plăcerii şi suferinţei, bucuriei şi durerii; aici eul abia poate fi perceput, aici el este dus de aceste valuri, de afecte, de pasiuni şi aşa mai departe. Numai când eul ajunge să dezvolte în continuare sufletul raţiunii, formându-şi noţiuni şi idei foarte precise, când ajunge la judecăţi logice clare, numai atunci el devine tot mai bogat şi mai limpede, iar cel mai limpede devine de-abia în sufletul conştienţei. Aşa că trebuie să spunem: Menirea omului e să se educe prin activitatea eului său, prin eul său omul trebuie să aibă posibilitatea de a evolua tot mai mult; dar când acest eu se trezeşte, el se află într-o stare în care este încă total amestecat cu valurile ce trăiesc în acest suflet drept plăcere şi durere, bucurie şi suferinţă, instincte, dorinţe şi pasiuni. Există oare în acest suflet al senzaţiei ceva care poate fi educatorul omului, acum, când eul este încă foarte neajutorat şi slab? 

Vom vedea că în sufletul raţiunii prinde rădăcini ceva care pune eul în situaţia de a apuca el însuşi frânele propriei sale educaţii. În sufletul senzaţiei nu există încă aşa ceva. Aici trebuie să fie condus de ceea ce apare în sufletul senzaţiei fără participarea lui. Azi ne propunem să scoatem în evidenţă şi să cercetăm ‒ în misiunea sa de a educa eul în două direcţii ‒ o forţă, un element al sufletului senzaţiei, care va stârni, poate, în cel mai înalt grad aversiunea, şi anume mînia. Mânia se numără printre trăirile ce apar în sufletul senzaţiei atunci când eul mai dormitează în acesta. Ori, putem oare spune că avem o relaţie conştientă cu o fiinţă din lumea exterioară faţă de al cărei comportament suntem cuprinşi de mânie? Să ne reprezentăm deosebirea dintre doi oameni care sunt, să zicem, educatori. Unul dintre ei s-a limpezit deja atât de mult încât îşi poate forma judecăţi lăuntrice luminoase. El priveşte cu deplină seninătate faptele greşite ale elevului său, pentru că sufletul său afectiv a evoluat. Sufletul conştienţei priveşte şi el cu cea mai mare seninătate greşelile copilului şi, dacă este necesar, poate născoci pedeapsa cea mai potrivită. Fără ca sufletul lui să fie străbătut de vreo pornire pătimaşă, el aplică pedeapsa respectivă, măsurată după normele judecăţii etice şi pedagogice, după comportarea copilului. Altfel stau lucrurile cu celălalt educator, care nu şi-a dezvoltat eul atât de mult, încât să rămână calm, care n-a ajuns încă la limpezimea lăuntrică şi care nu poate născoci în lăuntrul său ceea ce trebuie să se întâmple atunci când copilul a făcut o greşeală sau alta; dar el se poate aprinde de mânie din cauza faptei greşite a copilului. Oare această mânie e întotdeauna inadecvată, în raport cu faptele din lumea exterioară? Nu, nu întotdeauna. Și acesta e lucrul pe care trebuie să-l reţinem. Înţelepciunea evoluţiei noastre a avut grijă ca, înainte de a fi în stare să găsim ‒ prin judecata sufletului raţiunii sau a sufletului conştienţei ‒ măsura justă pe care trebuie s-o luăm în faţa unei întâmplări din lumea exterioară, să ne năpădească un sentiment, un afect. În sufletul senzaţiei îşi face apariţia ceva, ca urmare a unei întâmplări din lumea exterioară. Nu suntem copţi încă spre a găsi prin judecata noastră felul de a acţiona care e cerut de situaţia creată în lumea exterioară; dar suntem capabili să reacţionăm în sufletul senzaţiei, determinaţi de suma sentimentelor noastre, la ceea ce vine spre noi din lumea înconjurătoare. Dintre toate trăirile pe care le poate avea sufletul senzaţiei vom scoate, deci, în prim-plan, mânia. Ea este o prevestire a ceea ce va exista odată şi odată.

Mai întâi, noi judecăm o întâmplare din lumea exterioară împinşi de mânie; apoi, învăţând în mod inconştient să nu ne identificăm cu ceea ce nu e bine ‒ şi o învăţăm pe cale inconştientă, prin mânie ‒, tocmai acest gen de judecată ne va face să ne maturizăm din ce în ce mai mult, ajungând, în cele din urmă, să putem dezvolta în partea superioară a sufletului, o judecată luminoasă. Aşa se face că, pe un anumit tărâm, mânia este un educator al omului. Ea există, ca trăire lăuntrică, atunci când nu suntem încă destul de maturi pentru a fi în stare să judecăm limpede ceea ce nu este bine. În această lumină trebuie să vedem mânia tânărului care, neavând încă o judecată destul de coaptă, nefiind încă în stare să emită o judecată calmă, se aprinde de mânie când vede în preajma lui o nedreptate sau o prostie incompatibile cu idealul său. Și atunci vorbim, pe bună dreptate, de o mânie nobilă. Această mânie este judecata inconştientă, care se naşte în sufletul senzaţiei, atunci când nu suntem suficient de maturi pentru a judeca lucrurile în mod limpede şi calm. Mai mult, chiar mânia este aceea care educă această judecată limpede şi calmă. Căci nimeni nu este condus mai bine spre o judecată sigură ca acela care, pe baza unei vechi predispoziţii sufleteşti nobile, s-a dezvoltat în aşa fel încât a fost în stare să ardă de o nobilă mânie în faţa a ceea ce e josnic, imoral, prostesc. Mâniei îi revine misiunea de a înălţa eul omului în sferele superioare. Aceasta este misiunea ei. Ea este învăţătorul pe care-l purtăm în noi înşine. Înainte de a ne putea conduce singuri, înainte de a putea să judecăm cu o claritate luminoasă, ea ne conduce în privinţa a ceea ce putem face deja. Fireşte, la om, orice însuşire trebuie să poată degenera, pentru că el urmează să devină o fiinţă liberă. Din această cauză, poate degenera şi ceea ce este hărăzit să fie educatorul întru libertate şi independenţa judecăţii. Mânia poate degenera în furie, în aşa fel încât să dea satisfacţie egoismului celui mai crunt. Dar aşa trebuie să fie, dacă e ca omul să poată evolua spre libertate. Nu ne este îngăduit să uităm aici că acolo unde apare, cu rostul lui propriu-zis, ceea ce ar putea deveni un rău, poate avea tocmai misiunea de a-l mâna pe om înainte. Tocmai pentru că omul poate face ca binele să degenereze în rău, ceea ce se dezvoltă ca însuşire în sensul pozitiv al cuvântului, poate fi un bun al eului uman. Aşa că mânia trebuie înţeleasă ca auroră a ceea ce-l poate ajuta pe om să ajungă la seninătate şi calm.

Dar dacă, pe de o parte, această mânie este educatoarea eului, pe de altă parte, ea se arată în mod surprinzător a fi cea care imprimă în eu cealaltă însuşire a lui, altruismul eului. Ce iese afară din acest eu, atunci când suntem cuprinşi de mânie în faţa unei fapte nedrepte sau prosteşti săvârşite în preajma noastră? Să ne imaginăm că ne aflăm în faţa unei asemenea fapte: suntem cuprinşi de mânie. În noi există ceva care vorbeşte altfel decât fapta la care am asistat. Realitatea mâniei se manifestă prin faptul că în noi există ceva care se împotriveşte lumii exterioare; în virtutea acestui ceva, se face simţită mânia; prin ea, realitatea din lăuntru vrea să se pună în siguranţă faţă cu cele ce i se înfăţişează în exterior. E implicat astfel întregul conţinut al eului. Dacă am vedea o prostie sau o nedreptate, fără a putea fi cuprinşi în faţa lor de o sfântă mânie, lumea exterioară cu aceste fapte ar trece pe lângă noi fără să ne impresioneze, ne-ar fi indiferentă; cu alte cuvinte, am deveni una cu lumea exterioară, n-am simţi ghimpele propriului nostru eu; n-am simţi că eul nostru este viu. Mânia îl îmbogăţeşte, îl cheamă afară, pentru ca el să se poată împotrivi lumii exterioare. Dar, pe de altă parte, mânia educă şi cealaltă însuşire a eului, altruismul. Când este vorba de acea mânie pe care o putem numi nobilă, ea acţionează în aşa fel încât, acolo unde simte mânia, omul percepe în acelaşi timp o estompare a sentimentului său egoic. E ca un fel de leşin al sufletului, care apare în noi, provocat de mânie, dacă nu cădem în prada ei, lăsându-ne cuprinşi de furie. Dacă ne pătrundem întregul suflet de sentimentul acestei mânii, apare ceva ca un fel de leşin al sufletului, eul devine din ce în ce mai inconştient. Pe de o parte, el iese în evidenţă prin faptul că se opune lumii exterioare, pe de altă parte, se estompează din nou. În acelaşi timp, prin mânia a cărei vehemenţă o temperează, reţinând-o în sine, omul ajunge să-şi dezvolte altruismul. Ambele aspecte ale eului se dezvoltă sub acţiunea mâniei. Mânia are misiunea de a face ca în noi să se nască egoitatea, dar, totodată, ea transformă această egoitate în altruism. Acela care simte în el mânia, simte ceva ce a fost redat într-o formă minunată de către fantezia populară. Cunoaşteţi, probabil, expresia populară “a se otrăvi”. Se spune că mânia înseamnă “a te otrăvi”, deoarece fantezia populară simte aici, în chip minunat, tocmai acele adevăruri pe care uneori eruditul nu le poate simţi. Mânia care se infiltrează în suflet este o otravă, adică ceva care înăbuşă egoitatea eului. Când spunem: “el se otrăveşte”, ne referim la cealaltă acţiune educativă a mâniei, la dezvoltarea altruismului. Astfel, mânia are o îndoită misiune în educarea omului şi vedem cum ea devine vestitoarea independenţei şi altruismului nostru, atâta vreme cât eul nu poate prelua el însuşi conducerea propriei educaţii. Ne-am dizolva ca fiinţe dacă totul în jur ne-ar rămâne indiferent, cât timp nu putem emite judecăţi calme. Nu am deveni altruişti, ci dependenţi, în sensul cel mai rău al cuvântului, lipsiţi de individualitate egoică, dacă, înainte de a fi dezvoltat eul pînă la nivelul unei judecăţi clare, luminoase, nu ne-am putea face independenţi cu ajutorul mâniei, atunci când lumea exterioară nu e compatibilă cu ceea ce există în lăuntrul nostru. Dar, pentru cercetătorul spiritual, această mânie mai vesteşte şi altceva.

Cine observă viaţa, va constata că omul care nu se poate aprinde de mânie în faţa unei nedreptăţi sau prostii, nu poate să ajungă niciodată la adevărata blândeţe şi iubire. Observând viaţa, veţi vedea că acela care simte că se aprinde de o nobilă mânie în faţa unei nedreptăţi sau prostii, şi se educă ‒ atâta timp cât este nevoie ‒ la şcoala acestui puternic simţământ, va dezvolta pe urmă în modul cel mai frumos acea inimă încălzită de forul iubirii, care face binele de dragul binelui. Iubirea şi blândeţea sunt reversul mâniei nobile. Mânia biruită, mânia purificată, se transformă în iubire şi blândeţe. Cu greu am putea găsi în lume o mână iubitoare care să nu fi fost şi în situaţia de a se strânge pumn în anumite momente, dintr-o nobilă mânie, care poate fi resimţită în faţa unei nedreptăţi sau a unei prostii. Acestea sunt lucruri strâns legate între ele.

O teosofie care se complace în frazeologie goală, ar putea spune: Da, omul trebuie să-şi biruie pasiunile. Trebuie să le cureţe, să le purifice. “A birui” nu înseamnă însă a te furişa pe lângă ceva, a-i scăpa frumuşel prin-tre degete. Este o jertfă ciudată aceea pe care vor s-o aducă cei ce-şi propun să scape omul de pasionalul din ei furişându-se pe lângă el, căutând să-l ocolească. Nu poţi jertfi decât ceva ce posezi deja; şi nu poţi jertfi ceea ce nu ai. Poate birui mânia numai acela care a fost capabil, mai întâi, să se aprindă de mânie; căci trebuie să transformăm în lăuntrul nostru astfel de însuşiri. Dar, pentru aceasta, ele trebuie să existe mai întâi în noi.

Dacă transformăm mânia, dacă ne înălţăm de la ceea ce arde în sufletul senzaţiei, ca mânie nobilă, pînă la sufletul raţiunii sau la sufletul conştienţei, atunci din mânie se vor dezvolta iubirea şi blândeţea, o mână capabilă să binecuvânteze.

Mânia transformată este iubire în viaţă. Aşa ne învaţă realitatea. Iată de ce mânia care se manifestă cu măsură în viaţă are misiunea de a conduce omul spre iubire; putem s-o numim educatorul iubirii. Și nu întâmplător s-a dat numele de mânie divină, în opoziţie cu iubirea divină, acelei forţe nedeterminate, izvorând din înţelepciunea universală, care compensează ceea ce nu trebuie să fie. Dar mai ştim şi că aceste două lucruri sunt strâns legate între ele, că unul nu poate exista fără celălalt. În viaţă, aceste lucruri se determină şi se condiţionează reciproc.

Să vedem cum arta, poezia, acolo unde e vorba de creaţii inspirate, ne înfăţişează ceea ce este înţelepciune cosmică originară. Când vorbim despre misiunea adevărului, putem să arătăm cum Goethe, într-una dintre cele mai mari creaţii ale sale [ Nota 24 ] ‒ deşi restrânsă ca proporţii ‒, în “Pandora”, dă expresie gândurilor sale în legătură cu misiunea adevărului. Chiar dacă nu tot atât de limpede, o grandioasă operă dramatică, “Prometeu încătuşat” al lui Eschil, ne înfăţişează fenomenul cosmic al mâniei.

Cunoaşteţi, probabil, conţinutul legendei care stă la baza dramei lui Eschil. Prometeu este un vlăstar al vechiului neam al Titanilor, care a luat locul primului neam de zei, de care mitologia greacă aminteşte când se referă la începutul evoluţiei Pământului şi a omenirii. Uranus şi Gea aparţin primei generaţii de zei. Uranus este înlocuit de Cronos sau Saturn. Apoi, Titanii sunt, la rândul lor, detronaţi de al treilea neam de zei, al cărui reprezentant este Zeus. Prometeu era un fiu al Titanilor, dar în lupta împotriva Titanilor, el se aflase de partea lui Zeus, aşa că, într-un anumit sens, putem spune că era un prieten al lui Zeus; totuşi, el îi este lui Zeus numai pe jumătate prieten. Când Zeus îşi începe domnia ‒ povesteşte legenda în continuare ‒, neamul omenesc de pe Pământ ajunsese atât de departe încât evoluţia lui luase un alt curs, vechile facultăţi ale oamenilor din străvechime întunecându-se tot mai mult. Zeus voia să-i extermine pe oameni, voia să aducă pe Pământ un alt neam. Dar Prometeu hotărî să-i dea omului posibilitatea de a-şi continua evoluţia. Prometeu aduse oamenilor darul vorbirii, pe acela al cunoaşterii lumii exterioare, darul scrisului şi, în cele din urmă, pe acela al focului, aşa încât, prin mânuirea scrisului şi a vorbirii, prin folosirea focului, neamul omenesc se putu înălţa din decăderea lui.

Dacă privim lucrurile mai adânc, vedem că toate darurile făcute de Prometeu omenirii au legătură cu eul uman. Și dacă înţelegem în mod just legenda grecească, trebuie să ne spunem: aici Zeus este prezentat ca o forţă divină care-i însufleţeşte şi pătrunde cu lumina spiritului pe oamenii în care eul n-a ajuns încă să se manifeste. Dacă ne întoarcem în timp pe firul evoluţiei Pământului nostru, găsim o omenire în care eul mocneşte încă inconştient. Acest eu trebuia să dobândească nişte facultăţi deosebite, pentru a se educa. Darurile pe care Zeus i le putuse face la început nu erau în măsură să-l ducă pe om mai departe. Corpul astral, tot ceea ce există în om fără eu, sunt darurile lui Zeus. El hotărâse să nimicească neamul omenesc, pentru că el, Zeus, nu era în stare să facă să se dezvolte eul. Prin toate darurile sale, Prometeu dă omului facultatea de a se educa în sensul eului.

Acesta este sensul mai profund al legendei. Prometeu este, aşadar, acela care-i dă omului posibilitatea de independenţă, de a-l face tot mai plin şi mai bogat. Tocmai în acest sens era înţeles în Grecia antică darul lui Prometeu: capacitatea eului de a deveni din ce în ce mai bogat, din ce în ce mai cuprinzător.

Dar tocmai azi noi am văzut: dacă eul ar dezvolta numai această însuşire, cu timpul el ar sărăci; căci el s-ar închide faţă de lumea exterioară. A se îmbogăţi necontenit este numai o latură a eului. Acest conţinut al său, eul trebuie să-l scoată din nou afară; eul trebuie să se pună în armonie cu întreaga lume înconjurătoare, dacă nu vrea să sărăcească. Prometeu a putut aduce omului numai acest prim dar, care face ca eul să devină tot mai bogat şi mai plin de conţinut. De aceea a fost nevoie ca Prometeu să solicite tocmai acele forţe cosmice care estompează în mod just eul, pentru ca el să poată deveni altruist, să poată dezvolta şi cealaltă latură a sa. Ceea ce mânia declanşează, pe de o parte, în om, făcându-i independent eul, făcând să iasă din el ghimpele care-l opune unei lumi întregi; şi ceea ce mânia provoacă pe de altă parte, şi anume estomparea eului, care, din cauza acestei stări afective, se consumă în sine, intră într-un fel de eclipsă: iată ce ni se dezvăluie în mitologie prin lupta dintre Prometeu şi Zeus. Prometeu aduce eului facultăţile care-l ajută să se îmbogăţească tot mai mult. Ceea ce-i rămâne acum de făcut lui Zeus, este să acţioneze aşa cum acţionează mânia în omul individual. Iată de ce asupra a ceea ce face Prometeu se abate mânia lui Zeus, care înăbuşă în Prometeu forţa eului. Legenda mai spune că Prometeu este pedepsit de Zeus pentru fapta sa, pentru că a stimulat înainte de vreme în om dezvoltarea eului. El este înlănţuit de o stâncă. Suferinţele îndurate de acest eu al omenirii, încătuşat de stâncă, revolta lui lăuntrică, sunt redate într-un mod grandios în poemul dramatic al lui Eschil.

Vedem astfel cum reprezentantul eului uman este estompat de mânia lui Zeus. La fel cum eul uman individual este estompat, e constrâns să intre în el însuşi, când omul îşi înăbuşă mânia, fiind readus prin aceasta la justa lui dimensiune, tot astfel Prometeu e încătuşat de mânia lui Zeus, adică acti-vitatea lui este redusă la justa ei dimensiune. Cât timp mânia clocoteşte în sufletul individual, eul este încătuşat, dacă vrea să se manifeste numai ca egoitate. La fel cum este el încătuşat, atunci când mânia reprimă conştienţa eului, tot aşa este încătuşat eul lui Prometeu de stâncă. Măreţia legendei constă în faptul că redă, în imagini grandioase, adevăruri atât de vaste, valabile atât pentru omul individual, cât şi pentru întreaga omenire; că-i dă omului posibilitatea să vadă în imagini ceea ce el trebuie să trăiască în propriul său suflet. Privim astfel la Prometeu cel încătuşat de stânca din Caucaz şi vedem în el un reprezentant al eului uman care vrea să se dezvolte; vedem acest eu în momentul când el mocneşte încă surd în sufletul senzaţiei, încătuşat, pentru ca să nu ajungă la o afirmare de sine prea impetuoasă, care ar depăşi justa măsură.

Dar Prometeu ştie că mânia lui Zeus va amuţi când va fi detronat de fiul unei muritoare. Zeus va fi înlocuit pe tronul său prin ceea ce se va naşte dintr-o muritoare. Din omul muritor se va naşte ‒ aşa cum, pe o treaptă inferioară, eul este descătuşat prin misiunea mâniei ‒ eul, înălţat pe o treaptă superioară, eul nemuritor. Pe o treaptă superioară, din omul muritor se va naşte sufletul nemuritor. Si, după cum Prometeu îşi îndreaptă speranţele spre cineva care-l va detrona pe Zeus, care va înlătura dominaţia acelui zeu ce poate revărsa mânie asupra lui Prometeu, adică asupra eului uman, pentru ca acest eu să nu crească nemăsurat peste proporţiile lui normale, după cum Zeus este detronat de Christos Isus, tot aşa eul individual, care e încătuşat de mânie, se va transforma, cu ajutorul mâniei transformate, în iubire, care este acea nobilă mânie transformată, în eul care iubeşte. Vedem acel eu care acţionează asupra lumii exterioare binefăcător, cu blândeţe şi iubire, dezvoltându-se din eul încătuşat de mânie, aşa cum vedem dezvoltându-se un zeu al iubirii, care cultivă şi îngrijeşte eul ‒ acel eu care a trebuit mai întâi, într-o epocă străveche, să fie înlănţuit prin mânia lui Zeus, pentru a nu-şi depăşi măsura justă.

Vedem astfel şi în continuarea acestei legende un tablou exterior al evoluţiei omenirii. Trebuie să înţelegem cu sufletele noastre acest tablou exterior din acest mit în aşa fel încât el să ne dea, în mod viu, pentru întreaga existenţă pământească, ceea ce omul individual trăieşte în lăuntrul său, din eul educat prin misiunea mâniei şi devenit eu liber, care dezvoltă iubirea.

Dacă vedem lucrurile în această lumină, înţelegem ce a acţionat aici, ce a făcut să ia naştere această legendă şi ce a făcut Eschil din acest material. Simţim cu adevărat pulsând în noi sânge sufletesc; îl simţim în desfăşurarea legendei lui Prometeu; îl simţim în prelucrarea dramatică a acestui material de către Eschil.

Găsim astfel în această dramă greacă ceva ca un fel de aplicaţie a ceea ce putem trăi în suflet. Toate marile creaţii poetice, toate marile opere de artă, în general, izvorăsc din marile trăiri tipice ale sufletului uman.

Am văzut astfel azi cum se face că printr-un afect, prin purificarea acestui afect, este educat eul. Vom vedea în conferinţa următoare cum se maturizează eul, pentru a deveni capabil să se educe pe sine în sufletul raţiunii sau afectiv, prin aceea că sesizează pe o treaptă superioară misiunea adevărului.

Astfel, expunerea noastră ne-a arătat că şi din ceea ce am văzut drept aplicaţie practică se confirmă cuvintele marelui înţelept grec Heraclit:

“Nu poţi da niciodată de ale sufletului hotare, chiar de-ai străbate toate drumurile-n lung şi-n lat; aşa de vast e sufletul.”

Da, aşa e, sufletul este atât de vast, încât nu-l putem scruta în mod nemijlocit. Dar, cu ochiul deschis al văzătorului, ştiinţa spirituală ne duce, totuşi, în lăuntrul substanţei sufletului; şi înaintăm tot mai mult în descifrarea acelei realităţi misterioase care este sufletul nostru, dacă o privim cu ochii ştiinţei spirituale. Într-adevăr, putem spune, pe de o parte: sufletul e de o profunzime abisală; dar, dacă luăm această maximă în întreaga ei gravitate, ne vom obiecta noi înşine: dacă hotarele sufletului sunt atât de întinse, încât trebuie să străbatem toate străzile, noi putem avea şi speranţă, dacă extindem chiar aceste hotare ale sufletului, dacă folosim însuşi acest fapt, că hotarele acestui suflet sunt atât de întinse, încât putem înainta cu sufletul tot mai departe şi mai departe.

Această rază de lumină se revarsă în năzuinţa noastră spre cunoaştere, dacă nu primim adevărata maximă a lui Heraclit doar cu resemnare, ci şi cu încredere, şi anume: Ale sufletului hotare sunt atât de întinse, încât poţi să străbaţi toate drumurile şi tot n-ai să-l poţi scruta; aşa de vastă e fiinţa lui.

Să luăm în stăpânire această fiinţă vastă; ea ne va conduce tot mai mult şi mai mult spre dezlegarea enigmelor existenţei.