Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CALEA TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 58


III

MISIUNEA ADEVĂRULUI
“Pandora” de Goethe în lumina ştiinţei spirituale

Berlin, 22 octombrie 1909

Când am vorbit despre misiunea mâniei ‒ “Prometeu încătuşat” ‒, am încheiat amintind maxima lui Heraclit: “E greu să găseşti hotarele sufletului, chiar de-ai cutreiera toate drumurile; fiindcă infinit de adânc e-al sufletului străfund!” ‒ Noi am făcut cunoştinţă cu această profunzime în cadrul acţiunii şi interacţiunii forţelor sufleteşti. Adevărul acestei maxime se înfăţişează sufletelor noastre cu deosebită pregnanţă atunci când ne întemeiem pe ceea ce a fost ieri punctul nostru de plecare, când vorbim despre cea mai adânc-lăuntrică fiinţă a omului. În eu, omul e, ca să zic aşa, cel mai spiritual; de acolo am pornit. Eul este acel mădular al fiinţei umane care se alătură celorlalte trei, pe care le are în comun cu lumea minerală, vegetală şi animală.

Omul are său fizic corpul în comun cu mineralele, cu plantele şi cu animalele; corpul eteric numai cu plantele şi cu animalele; în sfârşit, corpul astral numai cu animalele. Omul poate fi om cu adevărat doar prin eul său, numai datorită acestuia poate evolua din treaptă în treaptă. Acest eu lucrează la transformarea celorlalte părţi ale omului, purifică şi curăţă instinctele, înclinaţiile, poftele şi patimile corpului astral şi el va duce pe trepte tot mai înalte corpurile eteric şi fizic. Dar tocmai când îţi îndrepţi atenţia spre eul omenesc, îţi dai seama că el, această parte nobilă şi demnă a fiinţei umane e prins ca într-un cleşte între două extreme. Prin eu, omul trebuie să devină tot mai mult o fiinţă care-şi are centrul în ea însăşi. Din eu trebuie să izvorască gândurile, sentimentele şi impulsurile de voinţă. Cu cât omul are mai mult în el însuşi un centru, solid şi plin de conţinut, cu atât mai multe radiază din fiinţa sa, cu atât mai multe poate el dărui lumii, cu atât mai puternică şi mai plină de conţinut va deveni activitatea sa şi tot ceea ce vine de la el. Dacă omul nu este în stare să găsească în sine acest centru, el este expus primejdiei de a se pierde într-o activitate greşit înţeleasă a eului său. El s-ar risipi în lume şi ar trece prin viaţă fără a lăsa nici o urmă. Dar el poate cădea şi în cealaltă extremă. După cum, pe de o parte, omul se poate pierde pe sine, dacă nu face totul pentru a-şi umple eul de conţinut şi forţă, tot astfel, dacă tinde numai să-şi ridice eul pe trepte tot mai înalte,   să-l cultive tot mai mult, el poate cădea în cealaltă extremă distrugătoare, în egoismul ce-l îndepărtează de orice comuniune umană. De cealaltă parte stă, aşadar, egocentrismul, egoismul care se închide în carapacea lui tare şi care poate să abată eul de pe calea evoluţiei sale. Eul stă între aceste două extreme. Dacă observăm acuma sufletul omenesc, ne dăm seama, la o primă analiză, că omul are în sine ceea ce am numit sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii, sufletul conştienţei. Am cunoscut mai întâi o însuşire sufletească ‒ pentru unii, poate, în mod surprinzător ‒ care este un fel de educator al sufletului senzaţiei: mânia. Cine va studia în mod unilateral conferinţa despre misiunea mâniei, va avea multe de obiectat împotriva ei. Dacă studiem însă tot mai aprofundat adevăratele substraturi ale problemei, a-tunci vom găsi dezlegarea unor importante enigme ale vieţii.

În ce privinţă este mânia un fel de educator al sufletului ‒ şi anume al sufletului senzaţiei ‒ şi precursoarea iubirii? Putem să ne punem întrebarea: nu face oare mânia ca omul să-şi piardă stăpânirea de sine, sau să fie împins la acţiuni sălbatice, imorale şi lipsite de iubire? Dacă luăm în considerare numai izbucnirile de mânie sălbatice şi nejustificate, avem o imagine greşită despre ceea ce s-a spus ieri în legătură cu misiunea mâniei. Ea nu este educatorul sufletului prin faptul că duce la izbucniri nejustificate, ci prin ceea ce face în lăuntrul sufletului. Pentru a ne reprezenta cum lucrează mânia asupra sufletului, să presupunem că doi oameni se află în faţa unui copil pe care trebuie să-l educe şi care a săvârşit o faptă rea. Unul dintre educatori îşi va ieşi din fire şi, dus de mânie, va pedepsi copilul; al doilea educator este un suflet care nu poate să se aprindă de mânie, dar care nu este încă în stare să facă ceea ce e just cu deplin calm, acţionând din eul său. Care va fi deosebirea dintre reacţiile acestor doi educatori? O izbucnire de mânie nu va avea ca urmare doar o pedeapsă, care e aplicată copilului; mânia este ceva care răscoleşte sufletul, ceva ce acţionează în sufletul omului şi ea acţionează în aşa fel încât ucide egoismul. Mânia acţionează asupra egoismului din suflet ca o otravă. Și dacă avem răbdare, vom constata că ea transformă treptat forţele sufletului, făcându-l capabil de iubire. Dimpotrivă, acela care nu este maturizat încă în ceea ce priveşte calmul, dar aplică pedeapsa pe baza unui calcul rece, va deveni din ce în ce mai mult ‒ tocmai pentru că mânia nu lucrează în el ca o otravă ‒ un egoist lipsit de căldură sufletească. Mânia acţionează în interior şi, ca atare, ea trebuie considerată o însuşire sufletească. Oriunde se manifestă mânia, ea trebuie privită ca având rolul de a regla izbucnirile egoismului uman, care sunt neîndreptăţite. Mânia trebuie să existe, căci altfel n-ar trebui să luptăm împotriva ei. Învingând mânia, sufletul devine din ce în ce mai bun. Dacă omul vrea să impună ceva ce el consideră just şi dacă el se înfurie, această mânie a lui atenuează forţele ce acţionează egoist. El le potoleşte şi le diminuează puterea de influenţă. Mânia e o însuşire a sufletului care tocmai prin faptul că e biruită şi că omul se eliberează de ea, educă în om altruismul şi, prin această educare a altruismului, face ca eul să devină din ce în ce mai puternic. Acest joc al eului cu mânia are loc în sufletul senzaţiei.

Un alt joc între suflet şi alte trăiri sufleteşti are loc în ceea ce numim sufletul raţiunii sau afectiv. După cum sufletul omenesc are unele însuşiri pe care trebuie să le învingă pentru a urca tot mai sus, tot aşa el trebuie să dezvolte în sine şi forţe pe care are voie să le cultive şi să le iubească, deşi se înalţă în el însuşi. El trebuie să posede şi forţe cărora să li se poată dărui, astfel încât, când se impune, să nu devină mai slab, ci mai puternic. El îşi va intensifica tăria sufletească tocmai dacă se va adânci cu iubire în ea; tocmai prin aceasta se va ridica spre înalte trepte ale eului; iar lucrul cel mai nobil pe care sufletul are voie să-l iubească în el însuşi, prin care nu ajunge la egoism, ci se educă în vederea eliberării de egoism ‒ dacă, bineînţeles, îl iubeşte ‒ este adevărul. Adevărul educă sufletul raţiunii sau afectiv. După cum mânia este o însuşire a sufletului care trebuie învinsă, dacă omul vrea să se înalţe pe nişte trepte superioare, tot aşa, adevărul, deşi trebuie să fie o însuşire a sufletului, trebuie să fie iubit de om din capul locului. Cultivarea lăuntrică a adevărului este absolut necesară pentru a face ca sufletul să se înalţe tot mai sus.

Care e acea însuşire a adevărului care-l face pe om să se înalţe mereu mai sus, din treaptă în treaptă, atunci când se slujeşte de adevăr? Contrariul adevărului, ceea ce i se opune, sunt minciuna şi eroarea. Vrem să vedem cum progresează omul biruind eroarea şi minciuna, atunci când face din adevăr idealul său suprem şi năzuieşte spre el.

El trebuie să tindă spre un adevăr superior, aşa cum, pe de altă parte, trebuie să vadă în mânie un duşman al său, de care este dator să se debaraseze treptat. Adevărul trebuie să devină pentru el o realitate pe care s-o iubească şi s-o unească cu adâncul cel mai lăuntric al sufletului, spre a ajunge pe trepte tot mai înalte şi mai înalte. Totuşi, gânditori şi poeţi de seamă au arătat, şi pe bună dreptate, că omul nu poate intra în posesia deplină a adevărului. Lessing, de exemplu, spune [ Nota 25 ], în acest sens, că oamenilor nu le-a fost hărăzit adevărul pur, ci numai căutarea veşnică a adevărului. Și mai spune că adevărul este o zeiţă îndepărtată, de care omul se poate doar apropia, dar la care nu poate ajunge, de fapt, niciodată. În căutarea naturii adevărului, în faptul că sufletul face să se trezească în sine o năzuinţă superioară spre adevăr, el are ceva care-l ajută să se înalţe tot mai sus. Deoarece există o căutare veşnică a adevărului şi deoarece cuvântul adevăr e ceva atât de variat şi are sensuri atât de diverse, vom putea spune doar ‒ dacă suntem înţelepţi ‒ că omul trebuie să sesizeze adevărul, să dezvolte simţul pentru adevăr. Nu vom vorbi, de aceea, despre un singur adevăr cuprinzător.

În cadrul acestei conferinţe urmează să fie cercetată în mod just ideea de adevăr; şi vom vedea cu claritate că, dezvoltând simţul adevărului, omul se umple de o forţă care-l împinge înainte, care-l duce la eliberarea de egoism.

Omul năzuieşte spre adevăr. Atunci când oamenii încearcă să-şi formeze o părere despre lucruri pornind de la ceea ce există deja, poţi constata, pe cele mai diferite tărâmuri ale vieţii, că ei susţin adesea păreri diametral opuse. Văzând ce consideră adevărat unul şi, situându-se la antipod, celălalt, ai putea crede că năzuinţa spre adevăr a oamenilor duce la concepţiile şi părerile cele mai contradictorii. Cel care observă însă lucrurile fără prejudecată, va găsi firele călăuzitoare care-i pot arăta cum se face că oamenii ajung la păreri atât de diferite, deşi toţi caută adevărul.

Un exemplu ne va lămuri în această privinţă. De curând a murit cunoscutul multimilionar american Harriman [ Nota 26 ]. Era unul dintre puţinii milionari care s-a ocupat şi de probleme general-umane; era, în felul său, un căutător al adevărului. Printre aforismele scrise de el şi găsite după moartea sa, există şi următoarea afirmaţie ciudată: nici un om nu este de neînlocuit în această lume şi oricine, când moare, poate fi înlocuit de un altul. Atunci când mă voi retrage din afacerile mele, va veni un alt om, care le va prelua. Trenurile vor circula exact ca înainte, dividendele vor fi împărţite la fel, şi aşa stau lucrurile, în fond, cu fiecare om. ‒ Prin urmare, acest om a ajuns la un adevăr general valabil: Nici un om nu este de neînlocuit!

Să punem alături de această afirmaţie pe aceea a unui alt om, care a desfăşurat multă vreme aici, la Berlin, o activitate extraordinară, prin diferitele prelegeri pe care le-a ţinut, despre viaţa lui Michelangelo, Rafael, Goethe: o afirmaţie a istoricului de artă Hermann Grimm [ Nota 27 ]. Atunci când a murit Treitschke [ Nota 28 ], Hermann Grimm a făcut, într-unul din articolele sale, o afirmaţie, cam în aceşti termeni: Iată că Treitschke a plecat dintre noi şi de-abia acum ne dăm seama ce valoare avea activitatea lui. Nimeni nu-l va înlocui şi nu va putea să continue munca sa, aşa cum o făcea el. Ai sentimentul că, în cercul în care preda Treitschke, toate merg altfel. Este interesant să observăm că Hermann Grimm nu adaugă cuvintele: şi aşa stau lucrurile cu fiecare om.

Avem aici doi oameni, pe multimilionarul american şi pe Hermann Grimm, care ajung, prin reflecţiile lor, la două adevăruri antagonice. Care este cauza?

Dacă vom compara cu atenţie cele două moduri de a considera lucrurile, vom da de un fir călăuzitor. Gândiţi-vă că Harriman porneşte de la afirmaţia: Când mă voi retrage din afacerile mele, va veni un altul să le continue; că nu reuşeşte deloc să iasă din cercul îngust al propriei persoane. Celălalt nu se are în vedere pe sine absolut deloc; nu vorbeşte deloc despre sine, nu se arată deloc preocupat de opiniile şi adevărurile pe care oamenii le-ar putea avea despre el. El se identifică total cu cel despre care vorbeşte. Cine are un simţ pentru asemenea lucruri, îşi va da seama, fără îndoială, care din ei a spus ceva just. Nu avem decât să ne punem întrebarea: cine a continuat opera lui Goethe, atunci când el a lăsat pana din mână? Cel care are simţul potrivit, va şti că viciul de care suferă gândirea lui Harriman constă în faptul că el nu a reuşit să facă abstracţie de propria sa persoană. De aici puteţi deja trage concluzia că este de-a dreptul dăunător pentru adevăr să-l cauţi dacă nu poţi face abstracţie de propria ta persoană. Adevărul are de câştigat atunci când omul poate să se elibereze de sine însuşi. Putem fi deja în posesia adevărului când există o singură părere despre lucruri?

O părere este un fel de oglindire mentală a lumii exterioare. Dacă noi gândim ceva, dacă, observând un lucru, facem o constatare sau alta, înseamnă neapărat că aceasta e o imagine justă?

Să luăm, de exemplu, un aparat fotografic, pentru a fotografia un copac interesant. Ne aşezăm într-un colţ şi obţinem cu ajutorul aparatului o imagine a copacului. Dacă vom arăta această singură fotografie cuiva din altă localitate, va avea acea persoană o imagine reală a copacului? Va avea o imagine a copacului văzut dintr-o singură direcţie, imagine care nu reflectă însă adevărul despre copac. Nimeni nu-şi va putea imagina copacul cu ajutorul fotografiei, dacă i se arată una singură. Cum ar putea afla mai mult în legătură cu adevărul acestui copac, pe care nu l-a văzut? Dacă l-am fotografia din patru direcţii, ar însemna că am mers de jur împrejurul copacului şi, comparând fotografiile, am obţine, în sfârşit, ceva care să ne dea o imagine adevărată a lui. Prin aceasta am făcut ca reprezentarea despre copac să fie independentă de locul unde ne aflăm noi înşine. Să aplicăm această comparaţie la om. Ceea ce aici este produs prin procedee exterioare, face şi omul atunci când, observând lucrurile, se eliberează de el însuşi. Prin propria sa persoană, el se va exclude pe sine atunci când observă lucrurile. Dacă omul îşi dă seama că, atunci când îşi formează o părere, când observă un lucru sau altul într-un anumit fel, el trebuie să ştie înainte de orice că toate părerile pe care ni le formăm sunt dependente de propria noastră poziţie, de propriile noastre însuşiri şi de propria noastră individualitate; dacă devine conştient de acest lucru şi încearcă să decanteze din toate acestea ceea ce vrea să numească adevăr ‒ atunci el face ceea ce a făcut fotograful din comparaţia noastră. Cea dintâi cerinţă pusă unui veritabil simţ al adevărului este aceea de a ne elibera de noi înşine; de a sesiza ceea ce are legătură cu poziţia pe care suntem situaţi.

Dacă multimilionarul american s-ar fi eliberat de sine, ar fi constatat că există o deosebire între el şi alţi oameni. Cu ajutorul unui exemplu pe care ni-l oferă împrejurările vieţii zilnice, am văzut că atunci când omul nu poate ieşi din sine, când nu-şi dă seama de ceea ce adaugă el lucrurilor din cauza punctului său de vedere sau de plecare, poate să ia naştere în mod necesar o părere limitată, dar nu un adevăr. Acest lucru poate fi constatat şi în cazul problemelor mari. Cine priveşte puţin adevărata evoluţie a oamenilor şi compară tot ceea ce este prezentat drept adevăr, îşi va da seama, la o reflecţie mai profundă, că, dacă vor să exprime un adevăr, oamenii ar trebui să se elibereze mai întâi de propria lor individualitate. Vom înţelege că apar nişte concepţii despre adevăr atât de diferite, din cauză că oamenii n-au ajuns să-şi dea seama cum şi-au limitat ei înşişi concepţiile prin punctul personal de vedere. ‒ Dacă v-am dat adineaori un exemplu uşor de înţeles, acum un exemplu mai complicat ne va ajuta să înţelegem mai aprofundat aceste lucruri. Cine vrea să afle ce e frumosul, se va ocupa de estetică, ştiinţa care ne învaţă formele frumosului. Găsim lucruri frumoase în lumea exterioară; dar cum aflăm ce este adevărat în privinţa frumosului? Trebuie să ne fie limpede că e necesar să ne eliberăm şi de limitările frumosului, date de propria noastră natură şi individualitate. A trăit, de pildă, în secolul al XIX-lea, un estetician ‒ esteticianul german Solger [ Nota 29 ]. El voia să găsească adevărul în ceea ce priveşte natura frumosului. Frumosul ne întâmpină în lumea exterioară. Acest lucru nici Solger nu-l putea nega. Dar el avea o concepţie teosofică unilaterală; de aceea, el a creat şi o estetică teosofică unilaterală. Într-un tablou frumos, pe el nu-l putea interesa decât spiritualitatea ‒ singura realitate recunoscută de el ‒ care transpare din acel tablou frumos. Pentru el, o lucrarea de artă este frumoasă numai în măsura în care prin ea se revelează spiritualul. Solger a fost un teosof unilateral, care voia să explice fenomenele sensibile cu ajutorul suprasensibilului, uitând, deoarece nu se putea elibera de prejudecata sa, că şi realitatea sensibilă are drept de existenţă şi voia să se înalţe imediat în sfera spiritualului, cu ajutorul unei teosofii greşit înţelese.

Un alt estetician, Robert Zimmermann [ Nota 30 ], a ajuns să fundamenteze teoretic exact contrariul. Putem spune că Solger a vrut să întemeieze o estetică teosofică greşit înţeleasă; la fel se poate spune, pe bună dreptate, că în estetica sa, Zimmermann a întemeiat o concepţie antiteosofică greşit înţeleasă. El era receptiv numai la ceea ce ţine de simetrie şi antisimetrie, de acord şi dezacord. Nu era însă în stare să se întoarcă înapoi de la frumos la ceea ce apare prin intermediul frumosului. Aşa se face că şi estetica lui a fost unilaterală, ca şi aceea a lui Solger. Orice năzuinţă spre adevăr poate suferi din cauză că omul nu ţine seama de faptul că, atunci când încearcă să se apropie de adevăr trebuie să se elibereze din sine. Omul poate să se elibereze din sine numai încetul cu încetul. Dar tocmai aceasta este caracteristica principală a adevărului: el cere cu cea mai mare stringenţă ca omul să facă cu totul abstracţie de sine şi să uite totul, dacă vrea să evolueze cu ajutorul lui. Adevărul are, deci, o însuşire care-l deosebeşte de toate celelalte lucruri, şi anume: poţi fi cufundat cu totul în tine, poţi trăi în eul tău, în năzuinţa ta spre adevăr şi să dobândeşti totuşi în acest eu al tău ‒ dacă trăieşti cu adevărat în el ‒ ceva care, în esenţă, nu are nimic comun cu eul egoist.

Dacă în străduinţele sale în lume, omul posedă ceva care-l face să vrea să se impună pe sine, apoi acest ceva este egoismul său. Dacă vrea să facă un lucru pe care-l consideră just şi pe care vrea să-l impună, cu toate că un alt om i se opune, şi dacă se lasă cuprins de mânie, aceasta este o manifestare a egoismului. Această manifestare a egoismului trebuie să fie strunită, dacă omul vrea să se înalţe spre adevăr. Adevărul este, aşadar, un lucru pe care-l trăim în străfundul cel mai adânc al fiinţei noastre. Dar, cu toate că îl trăim în noi înşine, prin el ne eliberăm tot mai mult de egoitatea noastră. Pentru aceasta e necesar, în orice caz, ca în năzuinţa spre adevăr să nu se amestece nimic altceva decât dragostea pentru adevărul însuşi. Dacă se amestecă pasiunile, instinctele şi poftele de care sufletul senzaţiei trebuie să fie purificat şi curăţat, mai înainte ca sufletul raţiunii să poată năzui spre adevăr, omul nu se poate elibera de sine; căci acestea fac ca eul să se situeze pe un anumit punct de vedere. Iată de ce adevărul se va arăta numai aceluia care, atunci când îl caută, încearcă să biruie pasiunile, patimile şi instinctele, şi să nu se lase influenţat de ele. Iubirea e singura pasiune care nu trebuie să fie înlăturată, atunci când căutăm adevărul. Adevărul este un ţel înalt. Acest lucru se vede şi din faptul că azi el se revelează omului în forma justă, despre care tocmai am vorbit, numai într-un domeniu exterior, limitat.

În general, omenirea a atins acest ţel doar pe tărâmul matematicii, al calculului şi numărului, fiindcă acesta e domeniul în care omul şi-a strunit pasiunile, patimile şi instinctele şi le-a redus la tăcere. De ce sunt toţi oamenii de acord că trei ori trei fac nouă şi nu zece? Pentru că, atunci când reflectează la acest lucru, şi-au redus la tăcere pasiunile, patimile şi instinctele. În cazul acesta atât de simplu al matematicii, omenirea de azi a reuşit deja să reducă la tăcere patimile, instinctele şi poftele. Dacă n-ar fi reuşit să facă acest lucru, multe gospodine ar fi bucuroase să poată da nouă groşi în loc de o marcă. Atunci şi-ar spune cuvântul şi dorinţele. Orice căutare a adevărului cere, deci, să reducem la tăcere pornirile şi dorinţele. Oamenii ar ajunge să fie toţi de acord în ceea ce priveşte adevărurile supreme, dacă, atunci când caută aceste adevăruri supreme, ar fi ajuns la fel de departe cum au ajuns deja, în privinţa adevărului, pe tărâmul mate-maticii. Dar aceste adevăruri sunt sesizate de noi în adâncul cel mai lăuntric al sufletului, şi le posedăm tocmai datorită faptului că le sesizăm în acest fel. De ne-ar contrazice o sută sau chiar o mie şi mai bine de oameni, noi posedăm aceste adevăruri şi ştim că trei ori trei fac nouă, pentru că am sesizat acest adevăr în partea cea mai lăuntrică a fiinţei noastre. Dacă cei o sută sau o mie de oameni care sunt de altă părere ar deveni independenţi de propria lor persoană, ei ar ajunge la acelaşi adevăr. Care este, aşadar, calea spre armonia şi înţelegerea dintre oameni? Ne înţelegem între noi când este vorba de calcule şi numărători, pentru că pe acest tărâm am îndeplinit condiţia necesară; în măsura în care vom găsi adevărul şi proporţional cu aceasta, printre oameni vor domni pacea, înţelegerea şi armonia.

Acesta este esenţialul: să încercăm să concepem adevărul ca pe ceva care apare numai în sinea noastră cea mai adâncă; şi să înţelegem că adevărul este ceva care-i poate uni pe oameni din ce în ce mai mult, pentru că el îi străluceşte fiecărui om din adâncurile cele mai lăuntrice ale sufletului.

Adevărul îi conduce, aşadar, pe oameni spre armonie şi înţelegere reciprocă. El netezeşte întotdeauna calea dreptăţii şi a iubirii, şi, ca atare, trebuie să-l cultivăm; în vreme ce pe celălalt deschizător de drumuri, mânia, trebuie să-l biruim, dacă vrem să ne ajute să ne depăşim egoismul. Aceasta este misiunea adevărului: ca noi să-l iubim şi să-l primim în noi din ce în ce mai mult şi mai mult, să-l cultivăm în noi înşine. Dacă ne dăruim adevărului în eul nostru, acesta din urmă va deveni tot mai puternic şi tocmai prin aceasta ne vom elibera de sinea noastră. Cu cât dezvoltăm în sinea noastră mai multă mânie, cu atât va deveni ea mai slabă; cu cât vom cultiva mai mult în sinea noastră adevărul, cu atât va deveni ea mai puternică. Adevărul este o zeiţă severă, care cere din această cauză să fie pusă în centrul unei iubiri absolute în sinea noastră. Când n-ai reuşit să te eliberezi de tine însuţi şi-i opui altceva, aşezi altceva mai presus de el, adevărul se răzbună imediat. Poetul englez Coleridge a făcut o afirmaţie [ Nota 31 ] care ne poate arăta în ce fel trebuie să se raporteze omul la adevăr. El spune: Cine iubeşte Creştinismul mai mult decât adevărul îşi va da în curând seama că iubeşte mai mult secta sa creştină decât Creştinismul, şi-şi va da seama că se iubeşte mai mult pe sine decât secta sa.

Aceste cuvinte spun extraordinar de mult; spun, în primul rând, că o năzuinţă care se îndreaptă împotriva adevărului duce drept la egoism, la un egoism care-l degradează pe om. Singura iubire care poate elibera eul de egoitate este iubirea adevărului. Și în momentul în care pui ceva mai presus decât el, constaţi că, în aceeaşi măsură, cazi pradă egoismului. Iată la ce trebuie să te aştepţi dacă preţuieşti adevărul mai puţin decât alte lucruri. În aceasta constă seriozitatea, dar şi măreţia şi importanţa misiunii adevărului în ceea ce priveşte educarea sufletului omenesc. Adevărul nu se orientează după nici un om şi îl poate găsi numai acela care i se dăruieşte. Putem vedea aceasta din faptul că, în momentul în care omul nu iubeşte de dragul adevărului, ci pentru sine, din cauză că ţine prea mult la părerile sale, el acţionează ca o fiinţă antisocială, care tinde să se izoleze tot mai mult de societatea umană. Să ne gândim puţin la aceia care nu sunt înclinaţi să iubească adevărul de dragul adevărului, care şi-au făcut dintr-un anumit număr de păreri un adevăr al lor: ei nu iubesc decât ceea ce posedă sufletul lor. Aceşti oameni vor fi cei mai intoleranţi. De obicei, tocmai oamenii care iubesc adevărul propriilor lor concepţii şi păreri sunt cei ce nu vor să îngăduie altcuiva să caute adevărul pe o cu totul altă cale. De aici se ivesc apoi conflictele pe care le întâlnim în viaţă. Ei sunt aceia care pun beţe în roate oricărui om care are alte predispoziţii decât ei şi, din această cauză, ajung la păreri diferite de ale lor.

Dacă o căutare sinceră a adevărului poate să ducă la o înţelegere generală între oameni, atunci reversul acestei atitudini, iubirea adevărului de dragul propriei persoane, duce la distrugerea libertăţii, la intoleranţă faţă de ceilalţi oameni. Adevărul se revelează în ceea ce numim sufletul raţiunii sau afectiv al omului.

A căuta adevărul, a cuceri adevărul prin efort propriu ‒ iată un lucru pe care-l poate face numai o fiinţă gânditoare. Atunci când omul cucereşte adevărul prin gândirea sa, el trebuie să devină din ce în ce mai conştient de faptul că, prin aceasta, întregul tărâm al adevărului se scindează în două părţi. Există două forme ale adevărului. Acela care poate fi dobândit atunci când ne îndreptăm privirile spre ceva care ni se înfăţişează în lumea exterioară, când privim natura înconjurătoare, când o cercetăm bucată cu bucată, pentru a-i cunoaşte adevărurile, legile şi înţelepciunea ce zace în ea. Dacă facem, deci, ca privirea noastră să treacă în revistă lumea lucrurilor din afară, precum şi a celor trăite de noi în legătură cu ele, ajungem la acel adevăr pe care-l putem numi “adevăr al gândirii reflexive”. Am văzut ieri că întreaga natură este impregnată de înţelepciune, că în toate lucrurile trăieşte înţelepciune. În plantă vieţuieşte ceea ce noi găsim pe urmă drept idee a plantei. În plantă trăieşte înţelepciune, iar noi intrăm în posesia acestei înţelepciuni. Aşa stă omul în faţa lumii, şi el poate presupune că lumea s-a născut din înţelepciune şi că, prin gândirea sa, el regăseşte ceea ce ia parte la naşterea, la crearea lumii. Acesta este adevărul pe care-l găseşte prin reflecţie ulterioară, a posteriori.

Dar mai există şi altfel de adevăruri. Pe acestea omul nu le poate dobândi prin simplă reflecţie, ci numai dacă merge dincolo de ceea ce poate exista în sfera vieţii exterioare. Deja în viaţa obişnuită vedem că omul, când îşi confecţionează un instrument sau o unealtă, trebuie să născocească nişte legi la care nu poate să ajungă prin simplă reflecţie. Reflectând, pur şi simplu, asupra lumii, omul n-ar putea să facă, de exemplu, un ceas; căci natura nu şi-a îmbinat nicăieri legile în aşa fel încât să existe deja în ea un ceas. Acesta este cel de-al doilea fel de adevăr, la care putem ajunge prin faptul că gândim anticipativ ceva care nu rezultă prin trăiri sau percepţii exterioare. Există, aşadar, două feluri de adevăruri şi acestea sunt două domenii strict delimitate ale adevărului. Trebuie să facem distincţie între adevărurile la care ajungem prin reflecţie a posteriori asupra observaţiei exterioare şi acelea care se nasc a priori, prin gândire anticipativă.

Datorită cărui fapt sunt adevărate acestea din urmă? Cel care ar inventa un ceas ne-ar putea dovedi mult şi bine că a gândit în mod just. Nu i-am da crezare decât atunci când ne-ar arăta că ceasul este în lume o realitate aşa cum a gândit-o el în mod anticipativ. Ceea ce gândim în mod anticipativ trebuie să se realizeze, trebuie să se poată integra realităţii; trebuie ca ceea ce am gândit anticipativ să ni se poată înfăţişa în realitatea din afară. Aceasta este însă şi natura adevărurilor antroposofice, spiritual-ştiinţifice. Sunt adevăruri care, în primă instanţă, nu pot fi observate în cadrul trăirilor noastre exterioare.

Nici o trăire exterioară a naturii nu ne poate confirma ceea ce s-a spus deja de atâtea ori despre sâmburele veşnic al fiinţei umane. Ne este imposibil să ajungem prin observaţie exterioară la adevărul că eul uman reapare în noi şi noi încarnări. Cine vrea să ajungă la acest adevăr trebuie să se ridice deasupra trăirii exterioare. El trebuie să poată percepe în sufletul său un adevăr pe care, în primă instanţă, nu-l are prin trăire exterioară, dar care trebuie să se realizeze şi în viaţa exterioară. Nu poţi dovedi un astfel de adevăr la fel cum dovedeşti un adevăr din prima categorie, pe care l-am numit adevăr al gândirii reflexive. El poate fi dovedit numai dacă se arată felul cum e aplicat în viaţă. Dar pentru el nici nu există altă dovadă, decât o reflectare a sa în viaţă. Cine priveşte viaţa în adâncurile ei şi o studiază ştiind că sufletul revine mereu, şi observă ceea ce se petrece între naştere şi moarte, ceea ce sufletul trăieşte aici în permanenţă, şi-şi dă seama ce mulţumire şi forţă îţi poate da această idee în viaţă, şi, în sfârşit, cine urmăreşte felul în care îşi arată roadele în viaţă ‒ spunându-şi, de exemplu: cum pot dezvolta forţa unui suflet de copil, dacă presupun că în el îşi croieşte drum un suflet care a existat dintotdeauna? ‒, unui asemenea om acest adevăr şi această idee îi vor străluci din lumea exterioară, un asemenea adevăr se dovedeşte rodnic pentru el. Toate celelalte dovezi sunt false. Trebuie să considerăm că dovada corectitudinii acestui fel de adevăruri anticipativ gândite nu poate fi decât confirmarea lor de către realitate. Adevărurile gândirii anticipative, care nu se obţin pe calea observaţiei, nici nu pot fi dovedite la fel ca adevărurile gândirii reflexive. Ele se pot confirma şi-şi pot arăta fertilitatea numai în contact cu realitatea. Este o mare diferenţă între felul de a dovedi prima şi a doua categorie de adevăruri. Cea de a doua este, de fapt, o categorie de adevăruri percepute în spirit şi care trebuie să fie confirmate prin observaţia exterioară, în viaţă.

Care va fi acum influenţa educativă pe care fiecare din aceste două tărâmuri ale adevărului o va exercita asupra sufletului omenesc? Este o mare deosebire între faptul că omul se dăruieşte numai adevărurilor gândite reflexive sau că el se dăruieşte numai adevărurilor gândite anticipativ. Să cercetăm puţin ce dobândeşte omul sub formă de adevăr al gândirii ulterioare. Spunem, pe bună dreptate: dacă ne adâncim în înţelepciunea naturii şi ne-am format o imagine oglindită şi adevărată despre natură, avem în noi aceeaşi realitate din care ea s-a născut, din sânul căreia îşi desfăşoară activitatea; în noţiunea-adevăr despre natură avem ceea ce acţionează în natură drept forţă creatoare. Dar există aici o mare deosebire. În timp ce înţelepciunea din natură este ceva creator, în timp ce din ea izvorăşte realitatea propriu-zisă, adevărul pe care îl dobândim noi este numai o imagine de oglindă, rezultată din reflecţia noastră, pasivă, ceva care prin gândirea noastră şi-a pierdut puterea. Ne putem forma astfel o imagine vastă şi generoasă în legătură cu adevărul lumii: forţa creatoare, productivă nu există însă în această imagine a realităţii. Iată de ce o asemenea imagine a realităţii acţionează asupra evoluţiei eului nostru, în primă analiză, în mod pustiitor şi devastator. Forţa creatoare a eului e paralizată şi am putea spune că, într-un anumit sens, moare; sinea nu devine puternică şi nu se mai poate opune lumii, dacă va căuta numai adevăruri ulterior concepute, a posteriori. Nimic nu însingurează, nu pustieşte, nu izolează mai mult eul în sine, nimic nu-l învrăjbeşte mai mult cu cei din jur, ca obiceiul de a nu face altceva decât să gândească reflexiv asupra lumii. Omul poate deveni un egoist rece, dacă vrea numai să cerceteze ceea ce se află în lumea din afară. În ce scop caută el, de fapt, acest adevăr? Vrea oare să-l folosească pentru zei? Dacă vrea să cerceteze numai acest adevăr al gândirii reflexive, înseamnă că vrea să aibă ceva pentru sine şi că este pe cale de a deveni prin adevăr un egoist rece şi un mizantrop, în continuarea vieţii sale. El pleacă dintre oameni şi se face pustnic sau se izolează în vreun alt chip de oameni; căci el vrea să aibă ceea ce există în lume pentru sine, ca adevăr al său. Dacă urmaţi această cale, veţi da de toate însingurările şi mizantropiile posibile. Sufletul se va usca din ce în ce mai mult, în ceea ce priveşte simţul social; el devine tot mai sărac, deşi adevărul ar trebui să-l facă bogat. Dacă tinde numai spre acest fel de adevăr, omul încetează a mai fi om în sens social. El devine un solitar, un om unilateral, indiferent că iese în lume sau se închide în odaia lui; în amândouă cazurile, sufletul lui se va învârtoşa. De aici puteţi vedea că, cu cât omul înclină mai mult spre gândirea reflexivă, cu atât mai infertil devine sufletul, în acest fel de gândire. Să încercăm să ne imaginăm cum se pustieşte sufletul, prin gândirea exclusiv ulterioară. Să privim natura exterioară: avem în faţa noastră o mulţime de plante. Ele sunt plăsmuite din înţelepciunea vie a lumii. În ele există forţă creatoare, născută din această înţelepciune. Și acum vine artistul. El se situează cu sufletul său în faţa imaginii pe care i-o oferă natura. El nu se limitează la a gândi, ci lasă să lucreze în el acea forţă creatoare, productivă. Dă naştere unei opere de artă; iar în ea nu este conţinut numai un gând, a posteriori, ci forţă creatoare. Vine însă acum cineva care încearcă să afle ce se află dincolo de ideea tabloului. El gândeşte asupra tabloului. În acest caz, realitatea este filtrată mai departe, dar este în acelaşi timp sărăcită. Încercaţi să duceţi mai departe acest proces. Dacă sufletul a descojit în acest fel un gând din observaţia sa, înseamnă că a ajuns la sfârşit şi sufletul a terminat ce avea de făcut. Ar mai rămâne doar să dezvolte gânduri în legătură cu acest gând. Prin aceasta, cade însă în ridicol. Procesul început se usucă de la sine.

Altfel stau lucrurile cu gândirea anticipativă. Aici omul este într-o altă situaţie, pentru că este el însuşi creator. În acest caz, el îşi realizează gândurile în viaţă; aici omul lucrează după exemplul naturii creatoare înseşi. Într-o astfel de situaţie este omul dacă trece dincolo de simpla observaţie, dacă nu se mulţumeşte numai să gândească reflexiv, ci lasă ca în suflet să se înalţe ceva ce nu-i poate fi dat de simpla observaţie. Toate adevărurile ştiinţei spirituale sunt acest fel de adevăruri care trebuie obţinute de suflet printr-o dispoziţie creatoare. Aici sufletul trebuie să fie gânditor anticipativ. Toată gândirea reflexivă, de una singură, asupra acestor adevăruri este dăunătoare şi duce la amăgire în ceea ce priveşte realităţile spirituale. Adevărurile gândirii anticipative au însă alt neajuns. Omul poate gândi adevărul în mod anticipativ numai pe un tărâm limitat. În comparaţie cu înţelepciunea creatoare a lumii, el nu poate fi asemănat decât cu un cârpaci. Există o infinitate de lucruri din care ne putem extrage adevărurile gândirii noastre reflexive, dar posibilitatea de a dobândi adevăruri ale gândirii anticipative ne-o dă un domeniu foarte limitat. Aşadar, la cea de a doua categorie de adevăruri cercul se îngustează, dar forţele productive sporesc în intensitate; sufletul se împrospătează şi se lărgeşte din ce în ce mai mult. Devine el însuşi tot mai divin şi mai divin, dacă replăsmuieşte în sine ceea ce este esenţialul în activitatea creatoare divină din lume. În acest fel stau faţă în faţă, în lume, cele două feluri de adevăr: cel gândit anticipativ şi cel gândit ulterior. Iată de ce adevărul gândit ulterior, care se bazează pe cercetarea celor trăite deja, ne duce întotdeauna spre abstractism; sufletul devine din ce în ce mai sec şi nu mai poate găsi hrană deloc. Acel adevăr însă pe care nu-l dobândim prin trăire exterioară, este creator; şi prin forţa sa el îi indică omului un loc în Univers, un loc din care el colaborează la ceea ce ia naştere pentru viitor.

Trecutul, în adevăratul înţeles al cuvântului, nu poate fi decât gândit reflexiv, ulterior. Conţinutul gândirii anticipative este ceva care reprezintă un început pentru o evoluţie spre viitor. Astfel, omul devine un cetăţean, un creator al viitorului. Însuşindu-şi nu numai adevăruri ale gândirii reflexive, ci şi adevăruri ale gândirii anticipative, el extinde forţa eului său din momentul prezent înspre viitor. În aceasta constă forţa eliberatoare a adevărurilor anticipative. Acela care, ca să zicem aşa, este şi el activ pe tărâmul năzuinţei spre adevăr, va simţi în curând cât de mult îl sărăceşte simpla gândire reflexivă; şi va găsi că este normal ca cel ce se limitează la o astfel de gândire să devină tot mai sec şi mai abstract şi să-şi umple spiritul numai cu noţiuni-fantome seci şi cu abstracţii anemice. Aceasta poate face ca spiritul să se îndoiască de faptul că el poate participa la munca de modelare a lumii. Omul se poate simţi dat la o parte şi condamnat să se mulţumească doar cu simpla savurare a adevărului, când se mărgineşte la gândirea reflexivă! Ceea ce este însă adevăr gândit anticipativ şi ne întâmpină în viaţă ca atare, umple sufletul şi-l încălzeşte, îl înzestrează cu forţă nouă pe fiecare treaptă a vieţii. E fericit omul care e în stare să sesizeze astfel de adevăruri gândite anticipativ, el se apropie apoi de fenomenele vieţii spunându-şi: acum nu doar înţeleg ceea ce există, ci ceea ce există devine acum explicabil pentru că eu am ştiut dinainte ceva despre toate acestea!

Cu adevărurile ştiinţei spirituale ne putem apropia şi de om. Oamenii rămân pentru noi nişte enigme dacă nu cunoaştem decât adevărurile a posteriori. Dacă, dimpotrivă, avem adevărurile spiritual-ştiinţifice, vom putea înţelege oamenii din ce în ce mai bine, lumea ne interesează din ce în ce mai mult şi ne vom uni tot mai mult cu ea. Vom simţi bucurie şi mulţumire pentru faptul că găsim în realitate confirmarea adevărurilor pe care le-am gândit anticipativ. Fericirea şi mulţumirea pe care ne-o dau adevărurile ştiinţei spirituale constau în faptul că trebuie să le sesizăm înainte ca ele să se poată realiza în viaţă şi că omul devine în acest fel din ce în ce mai bogat. Lucrând cu adevărurile gândite reflexiv, cultivând în noi o lume abstractă de idei, ne îndepărtăm de lume; dacă ne apropiem de lume cu adevărurile gândite anticipativ, vom fi din ce în ce mai bogaţi sufleteşte şi mai mulţumiţi. Vom simţi că prin aceasta ne întreţesem treptat cu totul în fenomene, că devenim una cu ele. Ne eliberăm tot mai mult de sinea noastră, în timp ce, în cazul contrar, prin adevărurile gândite reflexiv, devenim nişte egoişti rafinaţi. Pentru a găsi temeiul şi confirmarea adevărurilor anticipative, trebuie mai întâi să le avem; şi în acest scop trebuie să ieşim din noi înşine şi să intrăm în viaţă, spre a căuta pe fiecare tărâm al vieţii aplicarea acestor adevăruri. Aşa că în special adevărurile anticipative sunt acelea care ne ajută să ieşim din noi şi să ne umplem în cel mai înalt grad cu ceea ce trebuie să existe în simţul pentru adevăr.

Orice căutător veritabil al adevărului a simţit asemenea lucruri. Această părere despre adevăr era adânc înrădăcinată în sufletul lui Goethe, atunci când a făcut afirmaţia splendidă, grandioasă, vizionară: “I-adevărat doar ce e rodnic!” [ Nota 32 ]

Dar în sufletul lui Goethe mai era prezentă şi ideea că omul trebuie să trăiască în strânsă comuniune cu adevărul, dacă vrea să trăiască în înţelegere cu semenii săi. Prin nimic nu se înstrăinează şi nu se îndepărtează mai mult oamenii unul de altul, decât dacă în ei se stinge năzuinţa spre adevăr şi simţul adevărului. Iată încă o maximă a lui Goethe: “O teorie eronată nu poate infirmată, căci ea se întemeiază pe convingerea că eroarea este adevăr!” Bineînţeles, cineva poate replica acum că, dacă s-ar aduce dovezi logice, s-ar putea infirma eroarea. Dar nu la asta se gândeşte Goethe; el este convins că o concepţie eronată nu poate fi infirmată prin deducţii logice şi consideră că aplicarea practică şi rodnică a adevărului în viaţă trebuie să fie singurul fir călăuzitor al omului pe drumul său spre adevăr. Datorită faptului că, în sufletul său, era atât de intim unit cu adevărul, Goethe a putut să schiţeze o frumoasă dramă despre adevăr, “Pandora” [ Nota 33 ], pe care a început s-o aştearnă pe hârtie în anul 1807. Această “Pandora” e un fragment şi, ca atare, un produs al bogatei sale activităţi creatoare. E un rod dintre cele mai coapte şi mai dulci. Dacă o lăsăm să acţioneze asupra noastră, trebuie să ne spunem: ea a rămas doar ca fragment, dar în fiecare rând se dovedeşte a fi atât de măreaţă şi de impresionantă, încât s-ar putea spune că este artă de cea mai pură şi mai înaltă esenţă. Încercaţi să vă transpuneţi odată în atmosfera ei, lăsaţi să acţioneze asupra voastră dialogul şi observaţi cât de deosebit vorbesc personajele care au o pasiune, un caracter impulsiv, în comparaţie cu cele care au un caracter mai reţinut.

Această “Pandora” ne arată că Goethe a fost în stare să-şi ia avânt spre o creaţie dintre cele mai măreţe ‒ pentru ca apoi elanul să i se paralizeze. Sarcina era prea mare pentru a mai putea fi dusă la bun sfârşit, dar ceea ce a realizat ne e suficient ca să putem presimţi adâncimea până la care ajunsese Goethe în problemele educaţiei sufleteşti. Sufletul său cunoştea tot ceea ce sufletul trebuie să învingă pentru a se înălţa pe noi trepte; sufletul său cunoştea tot ceea ce am spus despre mânie, tot ceea ce am aflat despre “Prometeu încătuşat”, şi, de asemenea, ceea ce am spus astăzi despre celălalt educator al sufletului omenesc, simţul adevărului. Putem vedea cât sunt de înrudite aceste două lucruri, în ceea ce priveşte acţiunea lor asupra sufletului omenesc, şi din expresiile pe care le fac să apară în faţa omului. Încercaţi să vă reprezentaţi odată un om care este cuprins de mânie şi unul asupra căruia acţionează adevărul, pe care adevărul îl străbate ca o lumină interioară. Vedem atunci că omul mâniat îşi încreţeşte fruntea. De ce? Fruntea unui astfel de om se încreţeşte pentru că în lăuntru acţionează ca o otravă o forţă excedentară, care trebuie să anihileze un egoism excedentar, un egoism care vrea să nimicească ceea ce se află lângă el, ceea ce există alături de sinea sa, în pumnul strâns al mâniosului trebuie să vedem sinea mânioasă, închisă în ea, care nu vrea să se cufunde în lumea din afara ei. Comparaţi cu aceasta expresia fizionomică a aceluia care găseşte adevărul. Când un om zăreşte lumina adevărului, îşi încreţeşte şi el fruntea, dar această încreţire a frunţii este ceva prin care eul se lărgeşte. Aici încreţiturile frunţii vor să îmbrăţişeze întreaga lume, într-un avânt de dăruire iubitoare, vor s-o absoarbă. Se poate şi ca ochii să strălucească, la acela care vrea să asculte ce-i şoptesc tainele lumii. Strălucind, ei caută să cuprindă şi să îmbrăţişeze ceea ce există în lume în afara noastră. Omul care se umple de lumina adevărului iese din sine. Iar mâna lui nu se strânge pumn, ci se deschide; iar mâna deschisă e absorbirea esenţei lumii. Aşa se reflectă în fizionomie întreaga deosebire dintre adevăr şi mânie. Dacă, pe de o parte, mânia îl face pe om să se închidă în sinea sa, pe de altă parte, năzuinţa spre adevăr îl face să se deschidă lumii exterioare, să devină una cu ea; şi omul se contopeşte cu atât mai mult cu lumea, cu cât se înalţă mai mult de la adevărurile a posteriori la cele gândite anticipativ. De aceea, în “Pandora” sa, Goethe pune în antiteză acele personaje ce pot reprezenta forţele ce acţionează în suflet. Ele trebuie să lase diferitele însuşiri şi facultăţi sufleteşti să intre, simbolic, într-un anumit joc.

Dacă deschideţi “Pandora”, veţi vedea chiar la început ceva extraordinar de interesant. În indicaţiile scenografice vă poate atrage atenţia imediat ceva de cea mai mare importanţă. Vedem că acolo unde se află Prometeu este indicată o scenă plină de unelte pe care le fabrică însuşi omul. Se vede că pretutindeni au lucrat forţe umane; dar, într-un anumit sens, totul este rudimentar, grosolan. Acestei scene i se opune aceea a lui Epimeteu, celălalt titan. Locul unde lucrează acesta arată că, în jurul lui, totul e, într-un anumit sens, perfect, căci vedem aici mai puţin ceea ce produce omul, în calitatea sa de creator: totul este o îmbinare a ceea ce natura a creat deja. Totul s-a născut din gândirea reflexivă. Avem aici o îmbinare şi o aranjare simetrică a ceea ce există în natură. Scena lui Prometeu este asimetrică şi rudimentară; la Epimeteu, fenomenele şi formele naturii sunt bine conturate şi simetrice. Fundalul acestei scene a lui Epimeteu se deschide spre un peisaj minunat. De ce este aşa? Nu avem decât să luăm cele două personaje: Prometeu, care desfăşoară o gândire anticipativă, şi Epimeteu, cel cu gândirea reflexivă. Goethe pune faţă în faţă aceste două forţe care acţionează în suflet, reprezentate de cei doi titani fraţi. Avem, pe de o parte, în Prometeu, ceea ce, în om, stă mai ales sub steaua gândirii anticipative; aici omul este limitat la nişte forţe necioplite, dar el lucrează creator. Încă nu poate să dea creaţiilor sale aceleaşi forme desăvârşite pe care le dă natura operelor ei. El nu poate crea încă forme armonioase, dar tot ceea ce a creat izvorăşte din propriile lui forţe şi e făcut cu propriile lui unelte. Dar lui îi lipseşte şi simţul de a privi afară, la un peisaj grandios din natură. Vedem, pe de altă parte, la Epimeteu, care posedă gândirea reflexivă, în ceea ce el a produs, lucruri transmise din epoci mai vechi, aranjate în mod simetric. Dar, pentru că el e reprezentantul gândirii reflexivă, vedem întinzându-se în fundal şi un frumos peisaj, care oferă omului o încântare deosebită.

Apoi apare Epimeteu, care ne dezvăluie natura sa aparte şi ne spune că el există pentru a lăsa să acţioneze asupra sa trecutul şi a reflecta la ceea ce a fost şi la ceea ce se înfăţişează ochiului. Și în monologul său el ne arată ce profundă nemulţumire provoacă uneori acest lucru în suflet. El de-abia simte deosebirea dintre zi şi noapte. Putem spune, pe scurt: în Epimeteu este simbolizată gândirea reflexivă dusă la extrem. Dar apoi apare Prometeu, cu făclia în mână, ieşind încă din noapte. Îl vedem însoţit de făurari care îşi aduc contribuţia lor la tot ceea ce omul însuşi creează şi el ne spune ceva remarcabil, un lucru pe care nu-l vom interpreta greşit, dacă-l înţelegem bine pe Goethe. Făurarii aduc laude activităţii care duce la ceva productiv. Ei preamăresc faptul că omul trebuie să mai şi distrugă câte ceva. Ei preamăresc în mod unilateral focul. Omul gândirii reflexive, care este multilateral, nu va lăuda un detaliu în favoarea altuia. El îşi va forma o părere cuprinzătoare despre întreg. Dar Prometeu spune imediat:

“A omului activ plăcere ‒ partinitatea fie!”

El preamăreşte tocmai faptul că, pentru a fi activ, omul trebuie să fie limitat. În natură, ceea ce este just se vede confirmat prin faptul că ceea ce este nejust se distruge. Dar, mergeţi înainte cu ceea ce puteţi face ‒ aşa-i povăţuieşte Prometeu pe făurari. El este omul activ, care iese cu făclia din noapte, pentru a arăta cum iese din adâncul sufletului său adevărul anticipativ. Cu el nu stau lucrurile ca şi cu Epimeteu, care, fiind parcă mereu într-o stare de vis, nu mai poate face nici o deosebire între zi şi noapte, ci percepe ca pe un vis tot ceea ce există în lume. Căci sufletul său a lucrat, şi a sesizat mai întâi în propria sa noapte întunecată gândurile care acum ies din el. Dar acestea nu mai sunt vise, ci ceva pentru care sufletul său şi-a dat propriul său sânge. Prin aceasta, el pătrunde în lume şi iese din sine. În acelaşi timp, el riscă însă să se piardă pe sine. Nu este încă timpul ca Prometeu însuşi să se piardă, dar dacă în lume ia naştere ceva unilateral, acest lucru se produce la urmaşii lui. Fiul lui Prometeu, Phileros, este înclinat deja să iubească şi să se bucure de ceea ce a fost creat, în vreme ce tatăl său, Prometeu, este încă în plină forţă creatoare a vieţii. În Phileros, forţa gândirii anticipative s-a dezvoltat în mod unilateral. El se aruncă în valurile vieţii, fără a şti unde îşi va putea satisface setea de plăceri. Asupra acestui fiu nu poate trece forţa creatoare fertilă pe care o posedă Prometeu; şi, de aceea, nu-l poate înţelege nici Epimeteu, care, din bogata sa experienţă de viaţă, vrea să-i dea îndrumări pentru viaţa sa năvalnică.

Într-un mod grandios ni se arată, în continuare, cum acţionează ceea ce ne poate oferi o simplă gândire reflexivă. Goethe foloseşte aici mitul potrivit căruia Zeus, atunci când porunceşte ca Prometeu să fie înlănţuit de stâncă, le trimite oamenilor pe Pandora cea plină de daruri.

“Preafrumoasa şi mult înzestrata coborî aci,
Spre cei ce-o admirau, căutând cu priviri drăgălaşe,
Să vadă de eu, ca şi-al ei frate, ‒ o alung.
Dar inima-mi fu de un dulce fior fulgerată,
Suava mireasă-o primi ca vrăjit.
De-ndată zestrea misterioasă-o luai ‒
Frumoasa amforă-naltă de lut.
Era închisă ...”

Prometeu îl prevenise pe fratele său Epimeteu că nu e bine să primească acest dar al zeilor. Fratele său îl acceptă, totuşi. Cutia cu daruri este deschisă, deoarece Epimeteu era altă fire decât fratele său, şi toate suferinţele umane ies afară din ea; mai rămâne un singur lucru ‒ speranţa. Ce este Pandora? Ce trebuie să simţim în faţa celei prea pline de daruri? În ea se ascunde, într-adevăr, un mister al sufletului omenesc. Ceea ce i-a rămas în lume omului ce cultivă o gândire reflexivă este produsul lipsit de viaţă, oglindirea abstractă a gândurilor mecanice făurite de Hefaistos. Neputincioasă este această înţelepciune faţă de înţelepciunea atotcreatoare care face să se nască din ea lumea.

Ce-i poate da omului această imagine de oglindă abstractă? Am văzut că acest adevăr poate fi steril, că pustieşte sufletul omenesc, şi înţelegem că din cutia Pandorei ies toate suferinţele oamenilor, tot ceea ce acţionează devastator asupra sufletului. În Pandora trebuie să vedem adevărul incapabil de a crea ceva, adevărul gândirii ulterioare. Ea reprezintă pentru noi simplul gând abstract, care e o oglindă mecanică a lumii, un adevăr obţinut prin gândirea reflexivă, care constituie un mecanism de gânduri, în mijlocul creaţiei vii din lume. Omului care cultivă gândirea reflexivă nu-i mai rămâne decât un singur lucru. În timp ce gânditorul anticipativ îşi uneşte eul cu viitorul şi se eliberează de sine, trăind orientat spre viitor, celui care cultivă gândirea reflexivă nu-i rămâne pentru viitor decât atât: speranţa că lucrurile se vor întâmpla. Deoarece nu ia parte el însuşi, cu ajutorul gândirii anticipative, la activitatea ce pregăteşte viitorul, nu-i rămâne decât speranţa. Goethe dovedeşte că înţelege mitul într-un sens foarte adânc atunci când, în drama sa “Pandora”, face ca din căsătoria lui Epimeteu cu Pandora să se nască doi copii. Unul dintre copii este speranţa, Elpore, celălalt este Epimeleia, păstrătoarea, cea care are grijă să nu se piardă ceea ce există. Într-adevăr, în sufletul său, omul are doi copii, două vlăstare ale adevărului neînsufleţit, abstract, conceput în mod mecanic. El este steril şi nu lucrează în sensul viitorului, pentru că nu este decât un adevăr ulterior şi poate doar să gândească la ceea ce există deja, nu şi să desfăşoare o activitate creatoare. Aceşti oameni nu pot decât să spere că se va realiza ceea ce este adevărat. Goethe înfăţişează acest lucru cu un realism de-a dreptul grandios, în personajul său, Elpore, arătând că, atunci când omul întreabă dacă se va întâmpla un lucru sau altul, ea răspunde invariabil: Da, da. Dacă în faţa lumii ar apărea un om prometeic şi s-ar referi la viitor, el ar spune: eu nu sper nimic, dar vreau să lucrez cu propriile mele forţe la modelarea viitorului. ‒ Dacă omul dezvoltă însă numai o gândire reflexivă, el îşi îndreaptă gândurile spre ceea ce s-a petrecut deja şi, pe de altă parte, îşi face nădejdi în legătură cu viitorul; fiindcă, la întrebarea: “Se va întâmpla cutare sau cutare lucru? Elpore răspunde întotdeauna: “Da, da!” O auzim dându-ne mereu acelaşi răspuns. Prin aceasta este excelent caracterizată una dintre fiicele fiinţei sufleteşti a gândirii reflexive. Prin aceasta, ea e caracterizată în sterilitatea ei. Cealaltă fiică a acestei forţe sufleteşti este aceea care trebuie să păzească, să supravegheze ceea ce există deja. Ea ordonează simetric tot ceea ce a fost creat şi nu poate adăuga nimic rezultat din propriile ei forţe la ceea ce există datorită înţelepciunii creatoare vii. Această înţelepciune a posteriori, neînsufleţită, este produsă de Epimeleia, lucru care se vede din faptul că ceea ce a fost deja creat trebuie doar ferit de distrugere. Dar, pentru că tot ceea ce nu continuă să se dezvolte este sortit distrugerii, vedem că îngrijorarea creşte din ce în ce mai mult; şi mai vedem că, prin gândirea exclusiv a posteriori, în lume nu intră ceea ce e rodnic, ci distrugerea. Goethe caracterizează în mod minunat acest lucru, făcând ca Phileros să se îndrăgostească de Epimeleia. Îl vedem arzând de gelozie, urmărind-o pe Epimeleia, care găseşte scăpare la fraţii titani.

Vedem, în acelaşi timp, că urmările acestor lucruri sunt cearta şi dezbinarea. Din această cauză, o vedem pe Epimeleia plângându-se că viaţa îi este ameninţată tocmai de către ceea ce ea iubeşte. Fiecare cuvânt scris de Goethe în continuare arată ce adânc a privit el în tainele sufleteşti ale gândirii anticipative şi ale celei reflexive. Vedem cât de minunat a arătat Goethe contrastul dintre gândirea anticipativă, reprezentată de făurari, şi cea care rămâne în natură la păstori. Aceasta ia ceea ce natura oferă de la sine, ceva ce este deja prezent. De aceea Prometeu spune despre păstori: ei caută pacea, dar nu vor găsi împăcare în sufletele lor! ‒ Călătoriţi în pace! Pace însă nu veţi găsi!

Căci tot ceea ce vrea doar să păstreze cele existente, duce spre ceea ce în natură e steril.

Astfel, Goethe pune în contrast adevărul anticipativ şi adevărul ulterior, prin figurile lui Prometeu şi Epimeteu, ca şi prin toate personajele care au legătură cu ei. Ei sunt reprezentanţii acelor forţe sufleteşti care se pot naşte ca urmare a unei înclinări unilaterale prea puternice spre una sau alta din năzuinţele omeneşti spre adevăr. Și după ce s-au întâmplat numai nenorociri din cauza a ceea ce acţionează unilateral în sufletul omului, după ce am văzut că apar nenorociri în cazul în care omul dezvoltă fie numai gândirea anticipativă, fie numai gândirea reflexivă, vedem ivindu-se, spre sfârşit, singurul lucru care poate aduce salvarea, şi anume colaborarea celor doi fraţi titani. Drama continuă cu incendiul care izbucneşte pe domeniul lui Epimeteu. Prometeu, care vrea mereu să strice ceea ce a făcut, în cazul în care nu mai slujeşte scopului său, îi dă fratelui sfatul de a se grăbi într-acolo şi de a încerca să oprească distrugerea prin ceea ce el reprezintă. Dar în Epimeteu a murit orice simţ al distrugerii. El se gândeşte la Pandora şi s-a cufundat cu totul în gândirea reflexivă. Interesantă este şi discuţia dintre Prometeu şi Epimeteu despre Pandora însăşi. Epimeteu îi aduce Pandorei laudele cele mai înflăcărate.


Prometeu:
“Înalta fiinţă mi se înfăţişează şi mie ieşind din întuneric;
 Lui Hefaistos însuşi nu-i reuşeşte a doua oară.”
Epimeteu:
“Si tu vorbeşti de vana născocire despre o astfel de origine?
Dintr-un vechi neam divin se trage ea;
Fiică a lui Uranus, Herei egală şi soră a lui Zeus.”
Prometeu:
“Totuşi Hefaistos cu bune gânduri o împodobi din belşug;
Împletindu-i cu mână iscusită diademă de aur,
Lucrând cu firele cele mai fine, împletindu-le în mii de feluri.”

Vedem aici cum în fiecare frază rostită de Prometeu se regăseşte ceea ce e doar o copie mecanică şi abstractă a lucrurilor. Ne apare apoi Eos, zeiţa Aurorei. Ea se iveşte înainte să apară Soarele. Eos vesteşte această lumină, dar o are deja în sine. Ea nu este numai ceea ce creează din adâncurile întunecate ale nopţii, ci şi trecerea spre ceva care a învins noaptea. Prometeu apare cu făclia pentru că el iese din noapte. Faptul că vine cu o lumină artificială trebuie să arate că el creează din noapte. E drept că Epimeteu poate admira ceea ce face lumina solară, dar el simte totul numai ca prin vis. El este sufletul care cultivă exclusiv gândirea reflexivă. În ceea ce Prometeu spune la lumina zilei, e ceva care parcă a scăpat atenţiei sufletului său, caracterizat exclusiv prin activitate. El mai spune că oamenii săi sunt chemaţi nu numai să privească Soarele şi lumina, ci şi să lumineze lumea. Apare acum Eos, “Aurora”. Ea îl îndeamnă pe om să facă pretutindeni binele şi să fie activ. Phileros trebuie să se unească cu forţele care-i dau posibilitatea de a se salva, după ce îşi căutase deja moartea. Alături de făurari, care desfăşoară o activitate limitată la gândirea anticipativă, alături de păstori, care iau ceea ce există deja, apar acum pescarii, care au grijă de elementul apă. Și acum vedem cum dă Eos un sfat:

“Auroră a tinereţii, floare a zilei,
Le aduc azi mai frumoase ca oricând
Din necercetatele adâncuri
Ale lui Okeanos.
Iute scuturaţi-mi
Astăzi somnul, voi, cei care
Locuiţi în golful apărat de stânci,
Bravi pescari! Voi, cei mai presus de tabere,
Uneltele luaţi-vă în mână.
Iute vă desfaceţi plasa,
Valul cunoscut încercuind:
Siguri fiţi de-o bună pradă!
Vă strig încurajator:
Înotaţi, înotători! Cufundaţi-vă, cufundători!
Vegheaţi, păzitori, pe stâncă!
Mal, tu, freamătă de treabă
Ca ale mării valuri iuţi!”

Acum ne este prezentat în mod minunat fiul lui Prometeu, care se salvează, înfruntând valuri şi talazuri, şi îşi uneşte propria forţă cu forţa valurilor. În acest fel, în salvarea lui Phileros se uneşte forţa creatoare din el însuşi cu forţa creatoare ce izvorăşte din natură. Elementul activ, creator, al naturii sale, se asociază în mod fecund cu elementul creator, veşnic tânăr, al naturii. În acest fel se împacă principiul prometeic cu cel epimeteic.

Astfel, Goethe pune în faţa noastră o rezolvare dătătoare de speranţe, arătând că ceea ce este obţinut din natură de către gândirea reflexivă, dobândeşte puterea creatoare de la elementul gândirii anticipative. Aceasta din urmă îşi primeşte forţa justă prin faptul că-şi însuşeşte, rămânând credincioasă adevărului, ceea ce-i dăruiesc zeii de sus:

“ ... Ţine minte:
Voi aicea, jos, simţiţi ce-i de dorit;
Iar ce-i de dat, o ştiu doar cei de sus.
Măreţ începeţi, voi, titanii; dar a conduce
Către veşnicul Frumos şi Bine,
E treaba zeilor;
Și de la ei s-o aşteptaţi!”

E necesar ca Prometeu şi Epimeteu să se unească în sufletul uman; din această unire se naşte ceea ce trebuie să aducă salvarea amândurora, salvarea omenirii. Căci prin această întreagă dramă trebuie să se arate că printr-o sesizare multilaterală a adevărului nu-şi găseşte mulţumire numai omul ca individ, ci întregul neam omenesc. Goethe voia să dezvăluie omului esenţa veritabilă a adevărului, spre a arăta că acesta nu este destinat eului individual, că el trebuie să se unească şi să umple de mulţumire întregul neam omenesc şi că iubirea şi pacea vor veni să locuiască printre oameni prin mijlocirea adevărului. Și atunci se transformă şi speranţa din sufletul nostru, care la început nu poate decât să spună “Da” la toate, dar nu poate înfăptui nimic. De aceea, poemul trebuia să se încheie prin apariţia Elporei metamorfozate, Elpore Thraseia, care spune că ea nu mai este o prezicătoare, că a intrat în sufletul uman, pentru ca omul să nu aibă cu viitorul numai speranţe, ci şi forţa de a lucra şi de a înfăptui ceea ce poate el însuşi crea în sine prin forţa lui productivă! Credinţa în ceea ce adevărul poate face din suflet: de-abia acesta e adevărul întreg, deplin, care-l împacă pe Prometeu cu Epimeteu.

În această sumară expunere n-am putut arăta, fireşte, decât câteva din lucrurile pe care le putem desprinde din această operă. Va găsi profunda înţelepciune pe care acest fragment a eliberat-o în sufletul lui Goethe numai acela care se apropie de ea sprijinindu-se pe gândirea spiritual-ştiinţifică. Din ea se poate revărsa asupra lui o forţă eliberatoare, care-l satură sufleteşte şi e capabilă să-i insufle o viaţă nouă.

Să nu uităm însă următorul lucru, din care putem iarăşi învăţa multe. În “Pandora”, Goethe spune un lucru deosebit de frumos: el spune că înţelepciunea cosmică divină, care se revarsă de sus, trebuie să colaboreze cu ceea ce noi înşine putem dobândi, în virtutea forţei noastre prometeice, în virtutea gândirii noastre anticipative. Ceea ce ne spune pe noi înşine şi este înţelepciunea care se revarsă spre noi în lume, este numit de Goethe Cuvânt. Dar ceea ce trăieşte în suflet şi trebuie să se unească cu acest Cuvânt, cu gândirea ulterioară a lui Epimeteu este fapta lui Prometeu. Vedem astfel că din unirea Cuvântului sau a Logosului cu Fapta se naşte acel ideal pe care Goethe voia să ni-l înfăţişeze în “Pandora”, ca rezultat al unei bogate experienţe de viaţă. Spre sfârşitul poemului, Prometeu rosteşte aceste cuvinte pline de sens: “Adevărata sărbătoare a omului adevărat e fapta!” Este adevărul care rămâne ascuns sufletului dominat de gândirea a posteriori.

Dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră întregul poem, putem să ne formăm o imagine despre marea, eroica năzuinţă de a evolua a acelor oameni printre care se numără şi Goethe, şi despre marea modestie care nu consideră că trebuie să se oprească pe o anumită treaptă, care nu crede că, dacă a ajuns pe o culme, nu trebuie să urce şi mai departe. De-a lungul întregii sale vieţi, Goethe a fost un ucenic al vieţii şi, de aceea, şi-a mărturisit necontenit că, dacă te-ai îmbogăţit cu o nouă experienţă, trebuie să depăşeşti ceea ce considerai pînă atunci a fi adevărat. Și în tinereţe, pe când făcea, în vederea primelor prelucrări ale lui “Faust”, unele traduceri din Biblie, Goethe considera că cuvintele: “la început a fost Cuvântul!” ar trebui să sune altfel: “La început a fost Fapta!” [ Nota 34 ] Acesta era tânărul Goethe din acea perioadă, care pe atunci lucra şi la un fragment despre Prometeu [ Nota 35 ]. Aici îl vedem pe omul care este numai activ, pe omul exclusiv prometeic, pe tânărul Goethe, care credea că omul ar putea progresa prin dezvoltarea exclusivă a forţei, fără ca aceasta să fie fecundată de înţelepciunea cosmică. Ajuns la maturitate, Goethe şi-a dat seama, datorită experienţelor sale de viaţă, că ar fi greşit să preţuim Cuvântul mai puţin şi că Cuvântul trebuie să se unească cu Fapta. În realitate, Goethe şi-a rescris drama “Faust” tot în perioada în care a scris “Pandora”. În acest fel trebuie să-l înţelegem pe Goethe, în procesul maturizării sale; putem face însă acest lucru numai dacă înţelegem ce este adevărul în toate formele sale.

Va fi întotdeauna bine pentru om dacă va ajunge să-şi dea seama că adevărul poate fi înţeles numai treptat. De aceea este foarte bine, dacă omul e un căutător multilateral, cinstit şi veritabil al adevărului, ca el să-şi poată mărturisi, după ce a găsit un adevăr sau altul şi este chemat acum să introducă în viaţă, cu putere mare, copleşitoare, adevărul pe care l-a aflat: nu există nici un motiv să ne oprim la aceste adevăruri odată găsite. Nu există nici un motiv să ne oprim vreodată la un lucru pe care l-am cunoscut; concluzia la care ne duc cunoştinţe ca cele pe care le-am dobândit prin expunerile de azi şi de ieri, este că omul, deşi este dator să se implanteze bine în solul adevărului cucerit şi să lupte pentru ca acesta să se impună, trebuie să se retragă din când în când în sinea sa, aşa cum a făcut Goethe. Dacă omul se retrage în acest fel în Sinea sa, în virtutea tuturor forţelor care se dezvoltă în el din conştienţa adevărului dobândit, el va avea ceva care-i dă etalonul just care-l duce înapoi la punctul de vedere pe care trebuie să se situeze de fapt. După ce am ajuns la o anumită conştienţă intensificată a adevărului, trebuie să ne retragem iarăşi în noi înşine şi să ne spunem, cu Goethe: Multe dintre lucrurile pe care le-am cercetat cândva drept adevăruri sunt azi numai vis şi amintire de vis, şi ceea ce gândim deja astăzi e ceva care în nici un caz nu poate rezista la o cercetare mai adâncă. Aşa îşi repeta Goethe, iarăşi şi iarăşi, cuvintele pe care le rostise în legătură cu propria lui căutare sinceră a adevărului, şi aşa ar trebui să-şi spună fiecare om, în ceasurile sale de singurătate:

“În tot, cum mă vedeţi,
Sunt doar un biet pitic.
Visele mele nu-s adevărate,
Iar gândurile mele nu-s bune de nimic.” [ Nota 36 ]

Dacă vom fi în stare să simţim acest lucru, vom putea fi la înălţimea înaltului nostru ideal, adevărul.