Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CALEA TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 58


IV

MISIUNEA EVLAVIEI

Berlin, 28 octombrie 1909

Cunoaşteţi cu toţii cuvintele cu care şi-a încheiat Goethe capodopera vieţii sale, “Faust”:

“Tot ce-i vremelnic
E numai simbol;
Inaccesibilul
Aici e atins; [ Nota 37 ]
Inexprimabilul
Faptă-i aici;
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.”

Nici n-ar mai fi nevoie să spunem astăzi că, în acest context, etern-femininul nu are nimic de-a face cu relaţia dintre bărbat şi femeie, că aici Goethe foloseşte o străveche modalitate de exprimare. În toate concepţiile mistice despre lume ‒ şi Goethe dă fragmentului format din aceste cuvinte numele de chorus mysticus ‒ se arată că în suflet trăieşte un dor, la început nedefinit, după ceva ce sufletul n-a cunoscut încă, cu care încă nu s-a unit şi spre care simte nevoia să năzuiască. Acest ceva pe care sufletul îl presimte mai întâi în mod nedesluşit în spirit, spre care năzuieşte, cu care vrea să se unească, e numit de Goethe, în concordanţă cu misticii diferitelor epoci, etern-feminin şi întregul sens al părţii a II-a din “Faust” constituie o dovadă a faptului că în acest fel trebuie înţelese ultimele cuvinte.

Dar acestui chorus mysticus, cu lapidarele lui cuvinte, i s-ar putea opune un fel de “unio mystica”; e ceea ce a fost numit astfel de oamenii care au gândit mistic în sensul adevărat, limpede, al cuvântului: unirea, pe care omul o poate realiza, cu acest eternfeminin, aflat în depărtări spirituale.

Dacă sufletul omului ajunge acolo sus şi se simte una cu acest “ceva”, înseamnă că el a realizat ceea ce desemnăm prin expresia unire mistică, “unio mystica”. Această unio mystica, această unire mistică e culmea cea mai înaltă a ceea ce urmează să spunem în această conferinţă. În conferinţele din ultima vreme, mai ales în cele despre misiunea mâniei şi misiunea adevărului, am văzut că sufletul uman este o entitate în continuă dezvoltare. Am înşiruit, în principal, pe de o parte, unele însuşiri pe care omul trebuie să le învingă, lucru graţie căruia mânia, de pildă, se poate transforma într-un educator al sufletului, şi am arătat, pe de altă parte, ce educator extraordinar al sufletului uman este adevărul.

Sufletul uman e angajat într-un proces de evoluţie, al cărui sfârşit şi scop final nu le poate bănui în orice moment. La nevoie, când e vorba despre un fenomen care şi-a încheiat dezvoltarea, putem să-l aducem în faţa noastră şi să fim mulţumiţi că ne putem spune: el s-a dezvoltat din altceva, până la punctul în care se află acum. Dar nu putem spune aşa ceva despre o fiinţă cum e sufletul uman, care este în plină evoluţie şi care, în această evoluţie, este factorul activ. Deoarece s-a dezvoltat până acum, acest suflet uman va simţi că trebuie să evolueze mai departe. Și, ca suflet conştient de sine, el trebuie să-şi spună: Cum pot face ca să nu reflectez doar la felul cum am evoluat până aici, ci şi la felul cum voi evolua în continuare? Am spus adesea că cercetătorul care face cu adevărat ştiinţă spirituală distinge în viaţa lăuntrică a acestui suflet trei mădulare. Nu avem posibilitatea de a descrie din nou, pe larg, această împărţire; este însă nevoie să atragem atenţia asupra ei, pentru ca această conferinţă să poată fi studiată şi în mod independent. În sufletul uman deosebim, deci, trei mădulare: ceea ce numim sufletul senzaţiei, ceea ce numim suflet al raţiunii sau afectiv şi ceea ce numim suflet al conştienţei. Ceea ce numim suflet al senzaţiei poate exista în viaţă fără a fi prea mult străbătut de gândire. În primă instanţă, sufletul senzaţiei e cel care recepţionează impresiile din exterior. Este acel mădular al sufletului uman care trimite mai departe, înspre interior, percepţiile simţurilor. Tot el face ca în lăuntru să apară sentimentele de plăcere şi neplăcere, de bucurie lăuntrică, de suferinţă lăuntrică, provocate de ceea ce vine şi este observat de om din exterior. Din el se ivesc, în primă instanţă, pornirile, instinctele, pasiunile, afectele naturii umane. Omul s-a dezvoltat din acest suflet al senzaţiei, depăşindu-l; el a ajuns pe nişte culmi; a pătruns acest suflet al senzaţiei cu gândirea lui şi cu sentimentul călăuzit de gândire. Iar în acest suflet al raţiunii sau afectiv, pe care l-am amintit drept al doilea mădular sufletesc, nu trebuie să căutăm acel sentiment confuz, care pare că se înalţă din adâncuri, ci sentimentul care, treptat, se lasă străbătut de lumina lăuntrică a gândirii. În acest mădular apare, încetul cu încetul, ceea ce numim eu uman: acel punct central din suflet care ne poate conduce spre sinea noastră propriu-zisă, care ne dă posibilitatea de a curăţi, purifica şi prelucra din lăuntru în afară însuşirile sufletului nostru, astfel încât să devenim stăpâni şi conducători în lumea impulsurilor noastre de voinţă, a vieţii noastre de gândire şi simţire.

Aşa cum am mai arătat, acest eu este o sabie cu două tăişuri. Una dintre căile pe care poate s-o apuce în evoluţia lui este aceea pe care trebuie să meargă omul, de fapt: aceea de a avea în lăuntrul lui un centru din ce în ce mai puternic al fiinţei sale, astfel încât din sinea lui să radieze tot mai viguros şi mai viguros ceea ce el poate deveni pentru lumea din jur, pentru întreaga viaţă. Aşadar, o latură a evoluţiei eului constă în a umple sufletul cu un conţinut lăuntric care să-l facă din ce în ce mai valoros pentru lumea înconjurătoare şi care să-i confere, în acelaşi timp, o tot mai mare independenţă.

Reversul acestei dezvoltări a eului este egoismul. Un eu prea slab se pierde în viaţă, se scufundă, ca să zicem aşa, în lumea exterioară. Dar un eu care vrea să savureze, să dorească, să gândească şi să clocească totul numai în sine, se învârtoşează, devenind egoist şi egocentric.

Am caracterizat prin aceasta, pe scurt, conţinutul sufletului raţiunii sau afectiv. Am văzut, într-o oarecare măsură, că pornirile sălbatice, ca, de exemplu, mânia, dacă sunt biruite, învinse, devin educatorii sufletului în ceea ce priveşte dezvoltarea eului.

Am văzut că sufletul raţiunii sau afectiv se autoeducă în mod pozitiv cu ajutorul adevărului, dacă adevărul e înţeles drept ceva pe care omul trebuie să-l posede cu totul în el însuşi, drept ceva de care trebuie să-şi dea seama în fiecare clipă şi care, cu toate că e unul dintre bunurile sale cele mai lăuntrice, îl scoate dintre limitele propriei sale fiinţe, lărgeşte eul, făcându-l tot mai puternic şi mai neegoist, tocmai prin el însuşi.

Iată mijloacele care ne stau la dispoziţie pentru educarea, pentru auto-educarea sufletului senzaţiei şi a sufletului raţiunii.

Acum trebuie să ne punem întrebarea: există oare un asemenea mijloc şi pentru sufletul conştienţei, mădularul cel mai înalt al sufletului uman? Ne putem întreba, de asemenea: Ce se dezvoltă în sufletul conştienţei, ca să zicem aşa, fără participarea lui, aşa cum în sufletul senzaţiei se dezvoltă instinctele şi dorinţele? Ce se dezvoltă în el, în mod corespunzător predispoziţiilor omeneşti, astfel încât omul şi-l poate da numai într-o foarte mică măsură, dacă nu-i este dat ca predispoziţie? Este ceva care îşi are încă rădăcinile în sufletul raţiunii, dar ajunge deja în sufletul conştienţei, iar acest ceva este gândirea. Tăria, agerimea gândirii. Sufletul conştienţei se poate dezvolta însă numai prin faptul că omul devine din ce în ce mai mult o fiinţă care gândeşte; căci sufletul conştienţei de sine are sarcina de a şti, de a cunoaşte lumea şi pe sine însuşi. El poate să se dezvolte numai prin mijlocirea instrumentului suprem al cunoaşterii, gândirea. Când e vorba de cunoaşterea lumii exterioare, a lumii senzoriale, senzaţia şi percepţia  exterioară sunt acelea care ne mijlocesc cunoaşterea, prin faptul că senzaţiile şi percepţiile exterioare ne îndeamnă să cunoaştem ceea ce există în jurul nostru, lucrurile lumii senzoriale. Dar aceasta presupune să ne dăruim acestei lumi, să nu trecem nepăsători pe lângă ea. Dar tocmai ea, lumea exterioară însăşi, este aceea care ne stimulează şi care ne poate astâmpăra setea şi dorinţa de cunoaştere exterioară, prin faptul că o observăm. Altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte cunoaşterea acelor probleme despre care trebuie să se vorbească mereu în conferinţele de ştiinţă spirituală. Altfel stau lucrurile când e vorba de cunoaşterea realităţilor nesenzoriale, ale suprasensibilului. Căci în viaţa imediată a omului acest suprasensibil e ca inexistent. Dar, dacă vrea să-l primească în cunoaşterea sa, dacă vrea să lase ca sufletul conştienţei să-i fie pătruns de acesta, atunci, deoarece obiectul cunoaşterii nu există în afară, omul trebuie să primească un imbold din interior; din interior trebuie să-i vină un asemenea impuls. Acest impuls, care porneşte din lăuntru, trebuie să stimuleze gândirea, trebuie să străbată şi să penetreze gândirea; dar, dacă e ca un asemenea impuls să pornească din suflet, el poate fi dat numai de forţele care există în suflet, iar acestea sunt, în afara gândirii, simţirea şi voinţa. Dacă gândirea nu se lasă stimulată de acestea două, ea nu va ajunge niciodată într-o lume suprasensibilă. N-am spus prin aceasta că suprasensibilul este doar sentiment, ci că simţirea şi voinţa trebuie să fie călăuzele care-l pot face pe om să iasă din sine şi să pătrundă în suprasensibil. Ceea ce ne conduce pe acest drum nu este ceea ce căutăm noi. Căci ceea ce trebuie să caute omul, este lumea suprasensibilă, care la început îi este necunoscută. Dar de la bun început el trebuie să aibă, acţionând din lăuntru în afară, două călăuze: simţirea şi voinţa. Ce însuşiri trebuie însă să-şi cucerească simţirea şi voinţa, dacă e ca ele să de-vină călăuzele omului spre lumina spirituală suprasensibilă?

S-ar putea ca, la început, unii să fie surprinşi aflând că simţirea trebuie să fie o călăuză pe calea spre cunoaştere. O simplă reflecţie ne poate arăta însă că, în orice caz, simţirea trebuie să ne fie o călăuză pe calea cunoaşterii. ‒ Cel ce ia în serios cunoaşterea, va admite, fără îndoială, că, pentru a ajunge să ştie ceva, omul trebuie să se folosească de logică, va admite că logica trebuie să-l impregneze şi să-l conducă pe om. Cu ajutorul logicii trebuie dovedite lucrurile pe care le integrăm cunoaşterii noastre. De logică ne folosim, ca de un instrument, spre a dovedi adevărul a ceea ce integrăm cunoaşterii. Dar, dacă logica este un asemenea instrument, cum poate fi dovedită, la rândul ei, logica? Putem să spunem, în această privinţă: poate fi dovedită prin ea însăşi. Dar atunci trebuie să existe cel puţin o posibilitate ca, înainte de a dovedi logica prin logică, s-o cuprindem prin simţirea noastră. În primă instanţă, gândirea logică nu poate fi dovedită prin gândirea logică însăşi, ci numai cu ajutorul simţirii; tot ceea ce este logică, e dovedit mai întâi cu ajutorul simţirii, al simţului neînşelător al adevărului, simţ care există în sufletul uman. Vedem, aşadar, din acest exemplu clasic, că logica însăşi are la bază simţirea, că simţirea este cea care oferă o temelie gândirii. Sentimentul trebuie să dea impulsul pentru adeverirea gândirii. Cum trebuie să devină un sentiment, dacă rolul lui nu e doar acela de a da un impuls gândirii obişnuite, ci dacă el trebuie să dea avânt unei gândiri despre nişte lumi care, deocamdată, sunt necunoscute omului, pe care, în primă instanţă, omul nu le poate vedea? Însuşirea pe care trebuie s-o dobândească sentimentul, pentru a ne conduce spre ceva necunoscut nouă, trebuie să fie o forţă care să tindă din lăuntru spre necunoscutul din exterior, spre ceea ce încă nu cunoaştem. Dacă sufletul uman năzuieşte spre altceva, dacă acest suflet uman vrea să îmbrăţişeze cu sentimentul lui altceva decât pe sine însuşi, un asemenea sentiment e numit iubire. Putem simţi iubire pentru ceva ce ne este cunoscut, şi chiar trebuie să simţim iubire faţă de multe lucruri din lume pe care le cunoaştem. Dar, pentru că iubirea este un sentiment, şi pentru că sentimentul trebuie să fie pentru gândire o temelie, în cea mai largă accepţiune a cuvântului, atunci ‒ dacă vrem ca prin gândire să găsim o realitate suprasensibilă ‒ trebuie să ne fie limpede că îmbrăţişarea a ceea ce ne este necunoscut, a suprasensibilului, prin sentiment, trebuie să fie posibilă înainte ca omul să îl poată gândi. Cu alte cuvinte: omului trebuie să-i fie posibil ‒ şi o observare nepărtinitoare dovedeşte că, într-adevăr, îi este posibil ‒ să simtă iubire faţă de necunoscut, faţă de suprasensibil, înainte de a putea gândi acest suprasensibil. E posibil, e necesar, să simţim iubire faţă de suprasensibil, înainte de a fi capabili să-l pătrundem cu lumina gândirii. Dar şi voinţa se poate pătrunde cu o forţă care să pornească în căutarea suprasensibilului necunoscut, înainte ca gândirea să se poată apropia de acest suprasensibil. Acea însuşire a voinţei prin care omul vrea să realizeze în voinţa lui ţelurile şi intenţiile acelui ceva necunoscut, înainte de a-l putea cuprinde cu lumina gândirii sale, este capacitatea de a se dărui cu încredere suprasensibilului. Astfel, voinţa poate dezvolta facultatea de a se dărui cu încredere acestui ceva necunoscut, iar sentimentul poate dezvolta iubire faţă de acest necunoscut; iar dacă acestea două se unesc, facultatea voinţei de a se dărui cu încredere acestei realităţi necunoscute şi iubirea faţă de acest ceva necunoscut, din unirea lor ia naştere ceea ce numim, în sensul adevărat al cuvântului, evlavie. Iar dacă evlavia este unirea, întrepătrunderea, fecundarea reciprocă dintre iubirea pentru necunoscutul suprasensibil şi facultatea de a ne dărui acestuia, ea va constitui impulsul unor forţe reunite, care ne poate conduce spre acest necunoscut, pentru ca gândirea să şi-l poată însuşi. Astfel, evlavia devine educatoarea sufletului conştienţei. Căci şi în viaţa de toate zilele se poate vorbi despre evlavie, atunci când acest suflet al conştienţei năzuieşte să cunoască ceva care, în primă instanţă, e ascuns. Când omul se află în faţa a ceva necunoscut, pe care încă nu-l poate cuprinde, la care încă nu poate să ajungă prin gândire, deşi este o realitate exterioară, putem spune că el se apropie de acest lucru necunoscut cu iubire şi dăruire. Sufletul conştienţei nu va ajunge niciodată să cunoască ceva, nici în ceea ce priveşte un lucru din lumea exterioară, dacă nu se va apropia de el cu iubire şi dăruire, deoarece sufletul nostru trece nepăsător pe lângă lucrurile de care nu se apropie cu iubire şi dăruire, sau, altfel spus, cu evlavie. Ea este călăuza care ne conduce spre cunoaşterea a ceea ce ne e încă necunoscut. Iubirea şi dăruirea ne sunt călăuze deja în viaţa de toate zilele şi cu atât mai mult când e vorba de lumea suprasensibilului.

Oriunde educăm sufletul, este necesar ca acest suflet să educe, să educe o dată cu el şi să se lase educat, la rândul lui, de ceea ce am desemnat drept centru al sufletului: eul, prin care omul are o conştienţă de sine. Am văzut că eul se dezvoltă din ce în ce mai mult şi devine din ce în ce mai puternic, prin faptul că învinge anumite însuşiri sufleteşti, cum este, de pildă, mânia, sau că dezvoltă în sine alte însuşiri sufleteşti, cum este simţul adevărului; trebuie să spunem însă că munca de autoeducare a eului nu încetează aici, că aici începe misiunea educativă a evlaviei. Mânia ne cere s-o biruim, să scăpăm de ea; simţul adevărului trebuie să străbată eul. Evlavia trebuie să se reverse din eu şi să curgă spre lucrul pe care urmează să-l cunoaştem. Aşa se eliberează eul din sufletul senzaţiei şi din sufletul raţiunii, prin faptul că iese învingător asupra mâniei şi a altor afecte şi cultivând simţul adevărului; aşa îl educă treptat evlavia, tot mai mult şi mai mult, conducându-l spre sufletul conştienţei. Dacă această evlavie devine din ce în ce mai mare şi mai puternică, putem spune că ea se transformă într-un avânt puternic spre ceea ce Goethe caracterizează prin aceste cuvinte:

“Tot ce-i vremelnic
E numai simbol;
Inaccesibilul
Aici e atins;
Inexprimabilul
Faptă-i aici;
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.”

Prin puterea evlaviei din el însuşi, sufletul se simte puternic atras de veşnicul cu care tinde să se unească din ce în ce mai mult. Dar eul este o sabie cu două tăişuri. Eul are nevoie să-şi intensifice tot mai mult activitatea proprie şi propria lui tărie, să devină din ce în ce mai mult o sine cu un conţinut bogat. El are menirea de a deveni o sine care să nu degenereze spre setea de sine şi să nu se învârtoşeze în egoism. Când se pune problema ca omul să înainteze pe calea cunoaşterii necunoscutului şi a suprasensibilului, când omul transformă evlavia în mijloc de autoeducare, e foarte aproape primejdia ca acest eu, această sine a omului să se piardă. Înainte de orice, ea se poate pierde prin aceea că voinţa omului adoptă faţă de lume o atitudine de continuă dăruire. Or, dacă devine precumpănitoare, dăruirea face în cele din urmă ca eul să iasă din sine, să se contopească pe deplin cu cel căruia i se dăruieşte, să se piardă în el. Aşa că eul nu se mai poate găsi în celălalt; căci trebuie să ieşim din noi cu eul şi să pătrundem în celălalt, dacă vrem să-l găsim în exterior. O dăruire prin care eul se pierde pe sine ar putea fi comparată cu ceea ce am numi un leşin sufletesc, spre deosebire de leşinul trupesc. În acest din urmă caz, pierzând controlul asupra corporalităţii, eul se cufundă într-un întuneric nedefinit; în leşinul sufletesc, eul se pierde numai din punct de vedere sufletesc, deşi din punct de vedere corporal poate fi intact, deşi poate percepe lumea exterioară. Eul se poate pierde din punct de vedere sufletesc dacă nu mai are forţa, dacă nu mai este suficient de puternic pentru a dirija el însuşi voinţa pentru a-şi trimite propria entitate în voinţă, dacă se pierde în celălalt, prin dăruirea de sine. În special acesta ar fi cazul extrem a ceea ce numim uciderea voinţei proprii. Când voinţa propriului eu este ucisă, atunci nu mai voieşte omul însuşi, ci a făcut ca voinţa să renunţe la activitatea proprie; atunci voieşte în locul lui celălalt lucru sau cealaltă fiinţă, căreia i s-a dăruit. Iar dacă această situaţie ia amploare, ea poate deveni, spre deosebire de leşinul trupesc, o stare permanentă de leşin sufletesc. Binefăcător pentru sufletul uman poate fi numai sentimentul de dăruire străbătut de jarul eului, sentiment în care ne cufundăm luând cu noi şi eul. Dar cum poate dăruirea de sine să ia pretutindeni eul cu ea? ‒ Eul, sinea omului, nu se poate manifesta ca atare, dacă nu-şi păstrează cunoaşterea de sine, cunoaşterea de sine bazată pe gândire. Gândirea de dezvoltă iniţial în sufletul conştienţei ca un dar natural. Singură gândirea şi numai ea poate feri eul să se piardă pe sine, atunci când, dăruindu-se, iese afară în lume. Dacă voinţa poate fi acel conducător al sufletului uman care-l face să iasă din sine, atunci acest suflet uman, când e condus de voinţă spre un lucru sau o fiinţă din exterior, trebuie să ceară ca, acolo unde păşeşte peste graniţa acestui lucru sau a acestei fiinţe din afara sa, să fie luminat de lumina gândirii. Gândirea nu ne poate conduce din lăuntru spre exterior; ieşirea în afară are loc prin dăruirea de sine; apoi, gândirea trebuie să intre imediat în acţiune şi, de îndată ce voinţa ne-a scos în exterior, să facă efortul de a pătrunde cu lumea gândului lucrul sau fiinţa cărora sufletul li se dăruieşte. Trebuie să existe, cu alte cuvinte, voinţa de a gândi asupra lucrului căruia ne dăruim. În momentul când voinţa de a ne dărui pierde voinţa de a gândi, ea e expusă pericolului de a se pierde pe sine; o voinţă care ‒ din capul locului, în principiu ‒ ar renunţa să gândească asupra obiectului căruia omul i se dăruieşte, ar putea duce la o situaţie extremă, la o stare cronică de leşin a sufletului uman.

Oare şi iubirea, celălalt element al evlaviei umane, poate avea aceeaşi soartă? În iubire trebuie să se reverse ceva care radiază din sinea umană spre o realitate necunoscută, pentru ca nici o clipă să nu lipsească verticalitatea eului. Eul trebuie să vrea să intre în tot ceea ce poate deveni obiect al evlaviei sale; şi el trebuie să vrea să-şi păstreze verticalitatea în faţa a tot ceea ce urmează să fie îmbrăţişat cu iubire, în faţa necunoscutului, a suprasensibilului, în faţa a ceea ce se află în afara lui. Ce devine iubirea, dacă eul nu-şi păstrează verticalitatea până la graniţa unde întâlnim necunoscutul, dacă nu vrea să lumineze acest necunoscut cu lumina gândului şi a judecăţii raţionale? O astfel de iubire devine ceea ce numim exaltare. Dar, deoarece eul trăieşte în sufletul raţiunii, acest eu al omului îşi poate începe drumul spre necunoscutul din exterior pornind tocmai din acest suflet al raţiunii sau afectiv; dar atunci el nu se mai poate anihila cu totul pe sine însuşi. Voinţa se poate ucide pe sine; dar, dacă eul, dacă sufletul vrea să cuprindă cu simţirea realitatea exterioară, el nu se poate ucide pe sine: eul rămâne totdeauna prezent în simţire; dar, din cauză că nu e sprijinit de gândire şi de voinţă, el năvăleşte în afară, fără să se controleze. Iar această năvală în afară a eului, care e inconştient de sine, face ca o astfel de iubire pentru realitatea necunoscută ‒ iubire care nu are voinţa de a gândi energic ‒ să lase sufletul tot mai mult în prada exaltării. În exaltare există ceva care poate fi numit ‒ la fel cum dăruirea, când eul se pierde pe sine, poate fi numită leşin sufletesc ‒ somnambulism sufletesc, întocmai aşa cum putem vorbi de un somnambulism trupesc. Un exaltat este cel care nu ia cu sine un eu puternic, atunci când pătrunde în necunoscut, cel care vrea să pătrundă în realitatea din afară numai cu forţele inferioare ale eului; şi, din cauză că nu face ca întreaga forţă a eului său să izvorască din conştienţă, o astfel de persoană va încerca să înţeleagă necunoscutul aşa cum înţelegem necunoscutul în lumea viselor. Dacă exaltarea ia în stăpânire sufletul, tot mai mult, ea devine ceea ce poate fi numit stare permanentă de vis sau un somnambulism sufletesc. Când sufletul a devenit incapabil să intre într-o legătură justă cu lumea şi cu alţi oameni, când năvăleşte afară în viaţă, deoarece îi e teamă să facă uz de lumina gândirii şi nu reuşeşte să se pună într-o relaţie justă cu lucrurile şi fiinţele din jurul său: un astfel de suflet, un astfel de eu, ajuns la somnambulism sufletesc, ajunge, în mod inevitabil, la eroare, umblă prin lume ca o luminiţă rătăcitoare.

Aceasta se întâmplă din cauză că o astfel de exaltare, care, în dragostea ei pentru necunoscut, nu este străluminată de către eu, se teme să caute o deplină limpezime a gândirii şi o lumină absolut limpede asupra propriului său eu, evitând să ia cu sine pretutindeni propriul eu, într-o gândire energică şi o conştienţă de sine puternică. Cu cât conştienţa de sine este mai palidă, cu atât omul este mai accesibil exaltării; numai din cauză că ajunge la o lenevie a gândirii, că nu are voinţa de a se lăsa străluminat de razele gândirii, în momentul în care se întâlneşte cu necunoscutul, numai de aceea este posibil ca un astfel de suflet să dobândească însuşiri pe care le putem numi superstiţie sub toate formele. Un suflet exaltat, care umblă prin lume, cu sentimentul său de dragoste, ca într-un vis, care trece prin viaţă ca şi cum ar fi cufundat în somn, sufletul leneş în gândire, care nu vrea să scoată afară în lume o conştienţă de sine deplină, e înclinat să creadă totul orbeşte, pentru că, în mod inevitabil, are tendinţa de a nu pătrunde esenţa lucrurilor prin propriul său efort lăuntric, pe care-l pretinde gândirea, prin activitatea de gândire proprie, are tendinţa de a aştepta ca adevărul şi cunoaşterea lucrurilor să-i fie dictate de altcineva. Pentru aceasta nu este nevoie să gândească el însuşi în mod activ şi creator, din lăuntru în afară. Ca să cunoaştem un lucru din lumea exterioară, care ne este dat prin simţuri, nu e necesar să desfăşurăm noi înşine o gândire creatoare; în ceea ce priveşte cunoaşterea suprasensibilului, indiferent de forma în care suprasensibilul trebuie să intre în sfera cunoaşterii noastre, niciodată nu ne este îngăduit să vrem să cunoaştem suprasensibilul în vreun mod care exclude gândirea. În momentul în care vrem să-l sesizăm prin simplă observaţie, suntem expuşi tuturor amăgirilor şi iluziilor posibile. Toate rătăcirile, toate superstiţiile, tot ceea ce ne poate induce în mod greşit sau mincinos în lumea suprasensibilă, se bazează, în ultimă instanţă, numai pe faptul că omul nu vrea să-şi lase conştienţa de sine străluminată de propria sa gândire creatoare. Nimănui nu i se poate întâmpla să fie înşelat, atunci când primeşte ceva care-i aduce un mesaj din lumea spirituală, dacă are voinţa de a desfăşura el însuşi o gândire activă. Este, de altfel, singurul mijloc de a realiza acest lucru; un alt mijloc eficient nu există. O poate spune şi o va spune oricare cercetător spiritual: cu cât omul are o mai puternică voinţă de a desfăşura o activitate de gândire creatoare, cu atât mai mult va avea posibilitatea de a cunoaşte lumea suprasensibilă în adevărul şi limpezimea ei, în realitatea ei neînşelătoare. Vedem, deci, în acelaşi timp, că pentru autoeducarea eului este necesar ceva care ne duce tot mai sus spre sufletul conştienţei; ceva sub conducerea căruia sufletul educă sufletul conştienţei, în raport cu întreaga lume fizică necunoscută şi cu întreaga lume suprasensibilă necunoscută: evlavia, alcătuită din iubire şi dăruire. Dacă iubirea şi dăruirea sunt străbătute şi încălzite de sentimentul de sine just, ele se transformă în nişte trepte care ne conduc din ce în ce mai sus şi ne înalţă tot mai mult. Evlavia veritabilă, indiferent sub ce formă străbate şi încălzeşte sufletul ‒ fie sub forma rugăciunii, fie sub altă formă ‒, nu ne poate duce niciodată în eroare; cunoaştem cel mai bine tocmai lucrurile pentru care, mai întâi, ne-am aprins în veneraţie adâncă, adică în iubire şi dăruire. ‒ O educaţie sănătoasă va trebui să se întrebe, în special, ce forţă, din cele ce contribuie la dezvoltarea sufletului, îi poate da acestuia impulsul spre evlavie. Copilului îi este necunoscută o mare parte a lumii; dacă vrem să-l orientăm în modul cel mai bun în cunoaşterea şi aprecierea a ceea ce-i este necunoscut, trebuie să-i trezim evlavia faţă de acest ceva necunoscut; şi nu vom greşi niciodată, presupunând că o evlavie just orientată duce, în lume, la ceea ce putem numi o adevărată experienţă de viaţă, în toate domeniile.

O, şi mai târziu, în viaţă, e foarte important ca sufletul uman să poată privi înapoi, în copilărie, şi să găsească acolo multă, multă veneraţie, până la evlavie. Orice suflet care, în vremea copilăriei, a fost adeseori în situaţia de a privi cu respect spre nişte persoane venerate, de a privi cu evlavie caldă spre lucruri pe care nu le putea înţelege cu mintea lui încă necoaptă, aduce cu sine, din această vârstă, un bun impuls pentru evoluţia ulterioară, superioară a vieţii sale. Ne gândim întotdeauna cu recunoştinţă la mersul evenimentelor trecute, dacă ne amintim, de pildă, că în copilărie am avut ocazia să auzim în sânul familiei despre o personalitate ieşită din comun, despre care toţi vorbeau cu respect şi veneraţie. O sfântă sfială coboară în sufletul care poate să facă ceva atât de intim din sentimentul evlaviei. Animat de sentimente care ne ating doar când venerăm, câte un om povesteşte cum a atins cu mâna tremurătoare clanţa de la uşă şi a intrat cu respectuoasă sfială în odaia unei persoane venerate, pe care avea prilejul să o vadă pentru întâia oară, după ce auzise de atâtea ori vorbindu-se despre ea cu veneraţie şi iubire. A fi stat faţă în faţă cu acel om, a fi schimbat cu el numai câteva cuvinte, după ce, o vreme, l-ai venerat de la distanţă: iată unul dintre cele mai bune impulsuri în acest sens. Evlavia ne poate fi călăuză mai ales a-tunci când ne apropiem de problemele majore, de enigmele existenţei. Ea ne poate fi călăuză atunci când încercăm să rezolvăm aceste probleme supreme ale sufletului, când vrem să căutăm acel ceva spre care vrem să ne înălţăm şi cu care vrem să ne unim. Aici tocmai evlavia este o forţă care ne trage în sus, şi, prin faptul că ne atrage spre ea, fortifică şi consolidează organismul sufletesc al omului. Cum e posibil aşa ceva? Ia încercaţi odată să vedeţi, observând expresia exterioară a evlaviei, cum acţionează evlavia tocmai în gestica umană exterioară. Ca expresie exterioară, ea acţionează tocmai acolo unde se dezvoltă cea mai importantă facultate a omului. Ce gest exterior face acesta când e cuprins de evlavie? Îşi pleacă genunchii, îşi împreunează mâinile şi îşi înclină capul în faţa fiinţei sau lucrului pe care-l venerează.

Sunt acele organe ale omului prin care se poate manifesta în modul cel mai intens eul, şi, mai cu seamă, ceea ce numim mădulare sufleteşti superioare ale omului. Omul are în viaţă o poziţie corporală verticală prin faptul că-şi ţine picioarele drept. Omul răspândeşte binecuvântare în viaţă, adică face să radieze în afară entitatea eului său, prin mâinile sale; şi el devine o fiinţă ce contemplă cerul şi pământul, prin ceea ce există în capul său, prin mişcarea acestui cap. Observarea omului ne mai învaţă că noi ne încordăm cel mai bine picioarele, cu o putere de a acţiona conştientă de sine, după ce ele au învăţat, mai întâi, să-şi plece genunchii în faţa lucrurilor ce merită, într-adevăr, veneraţie. Fiindcă, atunci când ne plecăm genunchii, primim în noi o forţă care tinde să intre în organismul nostru. Acei genunchi care se ţin drepţi, fără a fi învăţat vreodată să îngenuncheze cu evlavie, se proptesc în pământ numai pentru a arăta ceea ce au posedat dintotdeauna, propria lor nulitate, căreia nu i-au adăugat nimic. Dimpotrivă, picioarele ce s-au ostenit să îngenuncheze, primesc în ele, o dată cu îndreptarea genunchilor, o forţă nouă, şi acum se sprijină pe pământ nu o nulitate, ci forţa nou asimilată. Mâinile ce vor să binecuvinteze, să consoleze, fără a se fi împreunat mai înainte cu veneraţie şi evlavie, nu pot dărui multă iubire şi binecuvântare, ci doar propria lor nulitate. Pe când mâna care a învăţat să se împreuneze pentru rugăciune, prin acest gest al veneraţiei a primit în ea o forţă care acum poate să străbată mâna; şi astfel ea a devenit o mână în care sinea pulsează cu putere. Căci drumul acelei forţe pe care o primim în noi cu mâinile împreunate, acest drum, înainte de a se revărsa în mâini, trece prin inima omului şi aprinde flacăra iubirii; iar evlavia mâinilor împreunate, trecând prin inimă şi revărsându-se în mâini, se transformă în binecuvântare. Capul care priveşte de sus întreaga lume, care-şi îndreaptă ochii şi îşi ciuleşte urechile în toate direcţiile, poate să măsoare cât vrea, cu ochii şi urechile lui: peste tot, va putea să aducă în întâmpinarea lucrurilor doar propria lui goliciune sufletească. În schimb, capul care s-a plecat cu evlavie în faţa lucrurilor, va scoate, la rândul lui, din această evlavie, o forţă de care va fi străbătut; el nu va întâmpina lucrurile cu propriul lui gol sufletesc, ci cu sentimentele pe care şi le-a însuşit prin evlavie.

Cel care studiază cu o simţire sănătoasă expresia exterioară, gesturile omului şi ştie ce se petrece astfel în om, câte lucruri se află aici într-o legătură vie, îşi va da seama, din expresia fizionomică a evlaviei, că această evlavie cuprinde eul nostru şi potenţează forţa sinei, şi că această forţă potenţată a sinei are posibilitatea de a pătrunde în lucrurile pe care nu le cunoaştem încă. Dacă vrem să pătrundem în lucruri necunoscute nouă, trebuie să le aducem în întâmpinare facultăţile noastre; şi facem acesta atunci când ne apropiem de ele cu iubire şi dăruire. Vedem astfel că prin evlavie eul nu devine mai slab, ci din ce în ce mai puternic şi mai viguros. Prin această autoeducaţie, prin evlavie, sentimentele şi pornirile întunecate ale omului sunt ridicate pe o treaptă superioară; sunt ridicate pe o treaptă superioară sentimentele de simpatie şi antipatie pe care omul le are faţă de lucruri. Tocmai sentimentele de simpatie şi antipatie care intră în sufletul nostru în mod inconştient sau subconştient, fără ca noi să fi emis vreo judecată asupra lor, fără ca ele să fi fost străluminate de gândire, tocmai ele sunt purificate, atunci când eul se educă prin evlavie şi pătrunde din ce în ce mai adânc în mădularele sufleteşti superioare. Prin aceasta, tot ceea ce este simpatie şi antipatie, tot ceea ce acţionează ca o putere întunecată şi ne poate duce la eroare, este străbătut de lumina sufletului. Ceea ce înainte era simpatie şi antipatie neluminată, devine judecată, judecată a simţirii, devine fie gust estetic, fie sentiment moral just orientat. Sufletul care s-a educat prin evlavie îşi va purifica simpatiile şi antipatiile obscure, sentimentele sale nebuloase de plăcere şi neplăcere, transformându-le în ceva care poate fi numit: simţ al frumosului şi simţ al binelui. Sufletul care şi-a purificat în mod just voinţa, în vederea dăruirii de sine, cu ajutorul evlaviei, va purifica treptat ‒ dacă şi-a păstrat sentimentul de sine şi conştienţa de sine ‒ acele porniri şi instincte obscure de care sunt de obicei impregnate dorinţele şi impulsurile de voinţă ale omului, formând din ele, încetul cu încetul, acele impulsuri lăuntrice pe care le numim idealuri morale. Evlavia e autoeducarea sufletului, de la pornirile şi instinctele obscure, de la poftele şi pasiunile vieţii, la idealurile morale ale vieţii. Evlavia este ceva pe care noi îl semănăm în suflet ca pe un germene: şi el va încolţi.

Cel care priveşte viaţa într-un mod lipsit de prejudecăţi, îşi poate da seama de aceasta şi dintr-un alt exemplu. Vedem pretutindeni că, de-a lungul vieţii sale, omul parcurge o evoluţie ascendentă şi una descendentă. La vârsta copilăriei şi a tinereţii avem de-a face cu o evoluţie ascendentă, după care evoluţia rămâne, pentru o vreme, la acelaşi nivel; apoi, la o vârstă mai înaintată, la vârsta bătrâneţii, începe evoluţia descendentă. Putem spune că la sfârşitul vieţii evoluţia descendentă are, într-un fel, o direcţie opusă faţă de ceea ce au dezvoltat copilăria şi tinereţea; dar, la vârsta bătrâneţii, însuşirile pe care omul le dobândeşte în copilărie şi tinereţe se manifestă într-un mod surprinzător. Acela care observă viaţa în mod real, poate vedea că la copiii care şi-au însuşit mult dintr-o evlavie bine direcţionată, această sămânţă dă roade la bătrâneţe. O astfel de evlavie apare la o vârstă mai înaintată ca forţă de a acţiona în viaţă. Forţa este ceea ce apare la bătrâneţe, ca revers al evlaviei care a fost cultivată în tinereţe. O tinereţe lipsită de evlavie, o tinereţe în care n-au fost educate o dăruire just orientată a voinţei şi sentimentele de iubire bine direcţionate, va conduce spre o bătrâneţe lipsită de vlagă, neputincioasă. Un suflet uman care urmează să evolueze, presupune evlavie. Atunci însă, cine caută să înţeleagă ce este evlavia, trebuie să ştie că un suflet angajat în evoluţie poate şi trebuie să fie cuprins de evlavie.

Dar atunci cum stau lucrurile cu acest sentiment la obiectul contemplării noastre evlavioase? Dacă privim cu iubire spre o altă fiinţă, putem vedea, la rândul nostru, în iubirea celuilalt faţă de noi înşine, ceva care, poate, e în curs de dezvoltare. Oare putem vorbi vreodată despre evlavie, într-un asemenea sens inversat? Că, în general, acest lucru nu este adevărat, reiese din faptul că ne vedem obligaţi să spunem: Dacă omul se dăruieşte lui Dumnezeu cu iubire, poate fi sigur că şi Dumnezeu se apleacă spre el cu iubire. Evlavia îl face pe om să evolueze spre cel pe care el îl numeşte întotdeauna Dumnezeul său din Univers. Reversul evlaviei nu poate fi numit tot evlavie. Nu putem vorbi de o evlavie a lui Dumnezeu faţă de om. Care este, din acest punct de vedere, reversul evlaviei? Ce străluceşte  spre evlavie, când aceasta îşi înalţă privirile spre Divinitate? Spre evlavie străluceşte ceea ce nu poate ea însăşi cuprinde cu voinţa, şi nici cu forţele ei: ceea ce e puternic, iar dacă este vorba de ceva divin, ceea ce e atotputernic. Ceea ce ne-am elaborat în tinereţe, prin evlavie, ne străluceşte, la bătrâneţe, ca putere de viaţă, iar ceea ce numim Divinitate, spre care ne-am plecat cu evlavie, ne vine înapoi drept trăire a atotputerniciei. Acesta e sentimentul atotputerniciei, indiferent că privim cu respect spre cerul înstelat, în infinita lui splendoare, şi că evlavia se aprinde pentru ceea ce ne înconjoară din toate părţile şi ne pare de necuprins; sau că privim cu respect spre cel care este pentru noi, într-o formă sau alta, Dumnezeul nostru invizibil, care pătrunde cu viaţă întreg Universul şi e prezent peste tot. De la evlavia noastră ne înălţăm privirile spre atotputernicie; şi din acest sentiment se naşte ceva care ne face să înţelegem că nu putem să răzbatem, că nu putem să ne unim cu ceea ce se află deasupra noastră, decât dacă, mai întâi, de jos în sus, mergem în întâmpinarea sa cu evlavie. De atotputernicie ne apropiem a-tunci când ne cufundăm în veneraţie. De aceea, dacă ne exprimăm în mod just, putem vorbi de o asemenea atotputernicie, în schimb, dacă avem un simţ mai subtil al limbii, nu putem vorbi de o atot-iubire. Puterea se poate mări şi intensifica. Dacă cineva are putere asupra a două sau trei fiinţe, el este de două ori, respectiv de trei ori mai puternic. Puterea creşte în mod direct proporţional cu numărul fiinţelor asupra cărora se extinde. Altfel stau lucrurile cu iubirea. Dacă un copil este iubit de mama sa, acest lucru nu exclude posibilitatea ca mama să-l iubească exact cu aceeaşi intensitate pe cel de-al doilea copil, şi, la fel, pe al treilea şi pe al patrulea. Iubirea nu are nevoie nicidecum să se dubleze sau să se tripleze. Și este greşit să spui: Trebuie să-mi împart iubirea, pentru că ea urmează să se extindă asupra a două fiinţe. Un simţ mai fin al limbii simte că e incorectă exprimarea celui care vorbeşte despre atot-ştiinţă, şi tot aşa e când se vorbeşte despre o atotiubire nebuloasă. Iubirea nu are grade de intensitate şi nu poate fi circumscrisă prin cifre.

Iubirea este o parte a evlaviei, iar dăruirea de sine plină de încredere e cealaltă parte a evlaviei. Cu dăruirea de sine, lucrurile stau la fel ca şi cu iubirea. Putem să ne dăruim cu încredere unei realităţi necunoscute sau alteia, în noi există, în general, sentimentul dăruirii. Capacitatea de a ne dărui cu încredere poate spori ca grad de intensitate, dar, dacă vine spre un anumit număr de fiinţe, nu are nevoie să se împartă sau să se multiplice. Deoarece acestea două, iubirea şi dăruirea, nu au nevoie să se divizeze, ele nu atrag după sine necesitatea ca eul ‒ care trebuie să rămână ceva unitar ‒ să se piardă şi să se dezmembreze, atunci când, iubind, se lasă în voia a ceva necunoscut şi, dăruindu-i-se cu încredere, se îndreaptă spre el. Astfel, iubirea şi dăruirea de sine sunt cele două călăuze juste, când ne înălţăm spre necunoscut, şi totodată educatorii sufletului pe drumul de la sufletul raţiunii spre sufletul conştienţei. Dacă biruirea mâniei educă sufletul senzaţiei, dacă simţul adevărului educă sufletul raţiunii, evlavia educă sufletul conştienţei. Dacă îşi educă prin evlavie sufletul conştienţei, omul dobândeşte tot mai multe cunoştinţe, o cunoaştere tot mai bogată. Dar această evlavie trebuie să fie condusă şi călăuzită de pe poziţiile unei conştienţe de sine care nu evită lumina gândirii. Dacă facem ca din noi să se reverse iubire, atunci, prin propria ei calitate, iubirea face să putem lua cu noi sinea noastră; dacă ştim să ne plecăm cu dăruire, această dăruire creează, prin propria ei calitate, posibilitatea de a ne păstra eul. Este adevărat că putem şi să ne pierdem, dar nu e deloc inevitabil. De acest lucru trebuie să ţinem seama; şi nu e îngăduit să-l uităm, mai ales atunci când aplicăm impulsul evlaviei în educaţie. Nu avem voie să cultivăm la copii o evlavie oarbă, care să lucreze în mod inconştient. Cultivarea evlaviei trebuie să fie însoţită de cultivarea unui sentiment de sine sănătos.

Dacă mistica tuturor timpurilor şi, de asemenea, Goethe, dau numele de etern-feminin acelui ceva necunoscut şi necuprins de care sufletul se simte atras, noi ‒ şi aici am vrea să nu fim rău înţeleşi ‒ am putea numi etern-masculin acel ceva de care veneraţia trebuie să fie străbătută în permanenţă, fiindcă, după cum, în sensul misticii şi al lui Goethe, etern-femininul există în bărbat, ca şi în femeie, acest etern-masculin, acest sentiment sănătos de sine, e prezent în orice evlavie, atât la bărbat, cât şi la femeie. Si, dacă acel chorus mysticus ne e prezentat de Goethe din perspectiva misticii, atunci ‒ prin faptul că am cunoscut misiunea evlaviei, care ne conduce spre necunoscut ‒ putem adăuga ceea ce trebuie să străbată evlavia: etern-masculinul. Putem înţelege acum în mod just această trăire a sufletului uman, în care se revarsă, ca într-un torent unic, toate sentimentele de veneraţie, în care se imprimă şi culminează orice evlavie, şi anume: unirea cu necunoscutul spre care năzuim; putem înţelege acum în mod just, cu ajutorul a ceea ce am aflat despre misiunea evlaviei, această unio mystica, această unire mistică.

Orice unio mystica duce sufletul la dezastru dacă eul se pierde pe sine, atunci când vrea să se unească cu ceva necunoscut.  De altfel, eul nici nu aduce nimic valoros în întâmpinarea acestui necunoscut, dacă s-a pierdut pe sine. Ca să ne jertfim acelui necunoscut, dacă ne contopim, în unio mystica, propriul eu cu acel necunoscut, este să avem ce jertfi, e necesar să fi devenit ceva demn de a fi luat în seamă. Dacă unim un eu slab, nu un eu puternic în sine, cu ceea ce ne este superior, unirea noastră nu are nici o valoare. Unio mystica are valoare numai dacă un eu puternic se înalţă în regiunile despre care ne vorbeşte chorus mysticus. Dacă Goethe ne vorbeşte despre regiunile în care ne poate conduce evlavia superioară, ca să dobândim acolo cunoaşterea supremă, dacă acest chorus mysticus ne spune în frumoasele cuvinte:

“Tot ce-i vremelnic
E numai simbol;
Inaccesibilul
Aici e atins;
Inexprimabilul
Faptă-i aici;
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.”

atunci o unio mystica just înţeleasă poate replica: Da 

“Tot ce-i vremelnic
E numai simbol;
Inaccesibilul
Aici e atins;
Inexprimabilul
Faptă-i aici;
Etern-femininul
Ne-nalţă-n tării.”