Sufletul uman poate fi adânc impresionat citind cuvintele pe care Goethe le-a scris după ce a contemplat craniul lui Schiller. A avut ocazia să-l vadă atunci când a asistat la dezgroparea osemintelor lui Schiller, deoarece acestea urmau să fie mutate din mormântul său provizoriu în cavoul princiar din Weimar.
Luând în mână craniul lui Schiller, Goethe a avut impresia că recunoaște, întipărită parcă în conformația și expresia acestei minunate alcătuiri, întreaga esență a spiritului lui Schiller. Felul în care ființa spirituală se exprimă aici în liniile și formele materiei, i-a inspirat lui Goethe frumoasele cuvinte:
„Ce poate-n viață omul mai mult să dobândească
Decât ca Dumnezeu-Natura să îi reveleze:
Cum, ce-i solid, în spirit știe să topească,
Și, ce-i creat din spirit, ferm știe să păstreze”. [Nota 38]
Cine știe să aprecieze la justa ei valoare o dispoziție ca aceea care străbătea în acele momente sufletul lui Goethe, își va putea îndrepta cu ușurință gândul, pornind de la ea, spre toate acele fenomene din viață în care ceva lăuntric își croiește drum înspre exterior, pentru a se revela într-o formă materială, în modelare plastică, în linii și alte elemente de acest fel, în planul vieții exterioare. Dar o astfel de copie, de reproducere, o astfel de revelare ‒ în cel mai eminent sens al cuvântului ‒ a unei ființe interioare stă în fața noastră sub forma a ceea ce se numește caracter uman. În caracterul uman se exprimă în moduri foarte variate ceea ce omul prezintă, drept trăiri ale sale, mereu și tot mereu; când ne referim la caracterul uman, înțelegem prin aceasta ceva unitar. Ba avem chiar sentimentul că caracterul e ceva care ține în mod necesar de întreaga ființă a omului și că avem de a face cu o deficiență, în cazul în care ceea ce omul gândește, simte și face nu poate fi pus de acord, într-un anumit fel. Dacă la un om constatăm o fisură în ființa sa, în caracterul său, vom spune că în natura sa există, într-adevăr, o deficiență. Dacă un om exprimă în viața lui personală un principiu sau altul, un ideal sau altul, iar altădată, pe arena vieții publice, afirmă un lucru total opus sau diferit, spunem că ființa lui e scindată, că în caracterul lui există o fisură. Și suntem conștienți de faptul că o asemenea fisură îl poate face pe om să ajungă, în viață, în situații dificile sau chiar la naufragiu. Ce reprezintă o asemenea scindare a ființei umane, a fost subliniat de Goethe într-un pasaj remarcabil, pe care l-a inclus în drama „Faust”. E vorba de un pasaj care e citat adeseori în contexte nepotrivite, chiar de către oameni care sunt convinși că știu ce anume voia Goethe în străfundul sufletului său. Mă refer la următorul pasaj din „Faust”:
„Ah! două suflete sălășluiesc în al meu piept,
Ce unul de-altul vor să se despartă;
Unul de lume se-agață cu organe poftitoare,
În ușuratică dorință de iubire;
Iar celălalt din pulbere se-avântă, cu elan,
Spre sferele unor strămoși sublimi”. [Nota
39]
Această dualitate a sufletului omenesc e prezentată adeseori ca și cum ar fi ceva spre care omul trebuie să năzuiască. Goethe nu spune deloc că ar fi ceva demn de dorit; în acest pasaj se vede clar cum el îl pune pe Faust să spună, în acel moment al vieții sale, cât de nefericit se simte sub presiunea celor două tendințe, dintre care una îl mână spre înălțimi ideale, iar cealaltă în jos, spre cele pământești. El dă expresie aici unei stări de adâncă nemulțumire. Prin aceasta Goethe vrea să arate tocmai impasul din care Faust trebuie să iasă. Nu există nici un temei în prezentarea acestei dualități sufletești ca fiind ceva îndreptățit în caracterul omului; trebuie să vedem în ea ceva ce se cere depășit tocmai prin caracterul unitar pe care suntem datori să ni-l cucerim.
Dacă însă vrem să aducem în fața sufletului nostru esența caracterului uman, trebuie să reflectăm din nou, și astăzi, la cele spuse în mod sumar când am caracterizat esența evlaviei. Trebuie să reflectăm la faptul că ceea ce desemnăm drept viață sufletească propriu-zisă a omului, drept ființă umană lăuntrică, nu este un simplu haos de senzații, porniri, reprezentări, pasiuni, idealuri, care se tălăzuiesc de-a valma; trebuie să ne spunem limpede că acest suflet uman se împarte în trei mădulare distincte: mădularul cel mai de jos al sufletului, sufletul senzației; mădularul sufletesc mijlociu, sufletul rațiunii sau afectiv; mădularul sufletesc cel mai înalt, sufletul conștienței. Acestea sunt cele trei mădulare pe care le putem distinge în viața sufletească a omului. Totuși, nu e voie ca în suflet ele să fie despărțite. Sufletul uman trebuie să constituie o unitate. Ce unește oare în om aceste trei mădulare sufletești, astfel încât ele să formeze o unitate? E tocmai ceea ce desemnăm drept „eul” propriu-zis al omului, drept purtătorul conștienței de sine umane.
Ființa sufletească a omului ni se prezintă, deci, în așa fel încât trebuie să distingem în ea trei mădulare: mădularul sufletesc inferior ‒ sufletul senzației, mădularul sufletesc mijlociu ‒ sufletul rațiunii sau afectiv și mădularul sufletesc superior ‒ sufletul conștienței, iar eul ni se înfățișează drept elementul activ, drept actorul care în lăuntrul ființei noastre sufletești, cântă pe cele trei mădulare ale sufletului, așa cum un om cântă pe coardele instrumentului său. Iar armonia sau dizarmonia pe care eul o face să se nască prin acordurile realizate între cele trei mădulare sufletești, e ceea ce stă la baza caracterului uman.
Eul este, într-adevăr, un fel de muzician lăuntric, care pune în mișcare, printr-o puternică lovitură, când sufletul senzației, când sufletul rațiunii sau afectiv, când sufletul conștienței; dar, răsunând împreună, efectele acestor trei mădulare sufletești se dovedesc a fi o armonie sau o dizarmonie, care se revelează din om și se prezintă drept temelie propriu-zisă a caracterului său. Bineînțeles, acum am schițat doar în mod foarte abstract natura caracterului uman, căci dacă vrem să-l înțelegem așa cum apare el de fapt în om, trebuie să pătrundem și mai adânc în întreaga viață și ființă a omului; trebuie să arătăm cum această acțiune armonioasă sau nearmonioasă a eului se întipărește în mădularele sufletești, în întreaga personalitate umană, așa cum stă ea în fața noastră, așa cum se manifestă în afară.
Această viață umană ‒ cum am subliniat în repetate rânduri ‒ ne apare ca o alternanță zilnică a stărilor de veghe și somn. Când omul adoarme seara, senzațiile, plăcerile, suferințele, bucuria, durerea, toate pornirile, dorințele și pasiunile, toate reprezentările și percepțiile, ideile și idealurile sale se cufundă într-un întuneric nedeslușit; iar ființa lăuntrică propriu-zisă trece într-o stare de inconștiență sau subconștiență.
Ce s-a întâmplat aici?
Vom înțelege ce s-a întâmplat în momentul adormirii, dacă ne vom aminti că pentru știința spirituală omul este o ființă complexă compusă din diferite mădulare. Trebuie să prezentăm astăzi din nou, în rezumat, ceea ce am aflat deja în această privință, ca să putem înțelege ce este caracterul, care stă la baza ființei umane.
Tot ceea ce, la om, ni se înfățișează raportându-se la lumea senzorială, exterioară, tot ceea ce putem vedea cu ochii și putem apuca cu mâinile și care constituie unicul obiect de cercetare accesibil științei exterioare, poartă în știința spirituală numele de corp fizic al omului. Ceea ce străbate și se întrețese cu acest corp fizic al omului, și care în viața dintre naștere și moarte îl împiedică să fie un cadavru, să dea curs propriilor lui forțe fizice și chimice, în știința spirituală poartă numele de corp eteric sau corp al vieții. În linii mari, omul exterior se compune din corpul fizic și corpul eteric. Avem apoi un al treilea mădular al entității umane; acesta este purtătorul a tot ceea ce vedem coborând, la adormire, într-un întuneric nedeslușit. Noi desemnăm acest al treilea mădular al entității umane prin expresia „corp astral”. Acest corp astral este purtătorul plăcerii și durerii, al bucuriei și suferinței, al pornirilor, instinctelor și pasiunilor, a tot ceea ce pulsează în suflet, în sus și în jos, atunci când omul e în stare de veghe. În acest corp astral se află centrul propriu-zis al ființei noastre: eul. Dar, la omul obișnuit, acest corp astral se împarte în continuare, căci în el găsim, ca subdiviziuni, acele mădulare sufletești pe care le-am înșirat aici: sufletul senzației, sufletul rațiunii, sufletul conștienței.
Când omul adoarme seara, în pat rămân culcate corpurile fizic și eteric; și iese afară corpul astral cu tot ceea ce numim suflet al senzației, suflet al rațiunii sau afectiv, suflet al conștienței, mai iese afară și eul. În timpul somnului, corpul astral și eul, cu tot ceea ce ține de ele, se află într-o lume spirituală. De ce se duce omul în fiecare noapte în această lume spirituală? De ce trebuie să-și părăsească în fiecare noapte corpurile fizic și eteric? Acest lucru are în viața omului un rost foarte precis. Putem aduce acest rost în fața sufletelor noastre, dacă luăm seama la următoarele: știința spirituală ne spune despre corpul astral că este purtătorul plăcerii și al durerii, bucuriei și suferinței, al instinctelor, pornirilor și pasiunilor! Foarte bine! Dar tocmai acestea sunt trăirile care, la adormire, se cufundă în inconștiență. Se afirmă totuși că corpul astral și eul se află în lumi spirituale: omul lăuntric propriu-zis se află împreună cu corpul astral într-o lume spirituală. ‒ Dar instinctele și pasiunile, tot ceea ce își are, de fapt, sediul în corpul astral, tocmai acestea dispar, ca să zicem așa, în timpul nopții, într-un întuneric nedeterminat. Nu e aceasta o contradicție?
Ei bine, e vorba doar de o contradicție aparentă. Corpul astral e, într-adevăr, purtătorul plăcerii și suferinței, al bucuriei și durerii, al tuturor trăirilor care pulsează în cursul zile în lăuntrul sufletului; numai că, din cauza constituției actuale a omului, el nu le poate percepe prin propriile sale puteri.
Pentru ca acest corp astral și eul să poată să perceapă propriile lor trăiri, ele au nevoie ca aceste trăiri lăuntrice să se oglindească în mod exterior; și ele se pot oglindi numai din momentul când, dimineața la trezire, eul și corpul astral se cufundă în corpurile fizic și eteric. Din acest moment, corpul fizic, dar mai cu seamă cel eteric, funcționează, în ceea ce privește toate trăirile lăuntrice ale omului, toate plăcerile și suferințele, bucuriile și durerile etc., ca o oglindă, care reflectă ceea ce noi trăim în lăuntrul nostru. La fel cum ne vedem pe noi înșine într-o oglindă, tot așa vedem în oglinda corpurilor noastre fizic și eteric ceea ce trăim în corpul astral; nu ne este însă îngăduit să credem că această viață sufletească ce se desfășoară de dimineața până seara în fața sufletului nostru, nu necesită nici o activitate pentru a fi produsă. Ființa lăuntrică a omului, eul și corpul astral, tot ceea ce este suflet al conștienței, suflet al rațiunii, suflet al senzației, trebuie să lucreze cu forțele lor asupra corpurilor fizic și eteric: trebuie, ca să zicem așa, să creeze, de-abia ele, prin interacțiunea cu aceste două corpuri ale omului, viața de peste zi, care se tălăzuiește în sus și în jos.
În timpul acestor trăiri de peste zi sunt consumate anumite forțe. În această interacțiune dintre ființa lăuntrică și cea exterioară a omului, se consumă necontenit forțe sufletești. Acest lucru se exprimă în faptul că seara omul se simte obosit, adică nu mai e în stare să scoată din suflet acele forțe care fac ca el să poată interveni în activitatea corpului eteric și a corpului fizic, atunci când, seara, omul simte în oboseală că mai întâi paralizează acea parte din spiritul său care se întrepătrunde cel mai mult cu materia, când se simte incapabil să vorbească, iar văzul, mirosul, gustul și, în cele din urmă, și auzul ‒ cel mai spiritual dinte simțuri ‒ dispar încetul cu încetul, din cauză că omul nu mai poate să pună în mișcare forțele din lăuntru, atunci ne dăm seama că aceste forțe au fost într-adevăr consumate în viața de peste zi.
De unde vin însă aceste forțe care sunt consumate de dimineața până seara? Ele vin din viața de noapte, din starea de somn. În viața pe care o duce de la adormire și până la trezire, sufletul se umple, aspirându-le parcă, de acele forțe de care are nevoie pentru a putea să proiecteze în fața noastră întreaga viață de peste zi. În viața diurnă, sufletul își poate dezvolta forțele, dar nu poate extrage din ea forțele de care are nevoie spre a se regenera. ‒ Se înțelege de la sine că diferitele ipoteze pe care știința exterioară le emite în legătură cu felul cum sunt înlocuite forțele consumate peste zi, sunt cunoscute și științei spirituale; dar nu este momentul să ne ocupăm acum de ele. ‒ Putem spune, așadar: când sufletul iese din starea de somn și trece în cea de veghe, el aduce cu sine din sfera despre care putem spune că este patria lui spirituală, forțele pe care trebuie să le folosească în decursul întregii zile pentru a da naștere acelei vieți sufletești pe care o proiectează în fața noastră. Știm, așadar, ce aduce sufletul cu sine din lumea spirituală, atunci când se trezește dimineața. Să ne punem acum cealaltă întrebare: Oare sufletul nu duce nimic în lumea spirituală când adoarme?
Ce duce sufletul cu sine seara, din starea de veghe în starea pe care o numim somn?
Dacă vrem să înțelegem ce introduce sufletul din lumea exterioară a realității fizice, în care trece de la o trăire la alta, în timpul vieții de veghe, în lumea spirituală a somnului, trebuie să ținem seama, înainte de toate, de ceea ce numim evoluție personală a omului în viața dintre naștere și moarte. Această evoluție personală a omului se manifestă în faptul că, într-o perioadă mai târzie a vieții sale, el apare mai matur, mai pătruns de experiențele și înțelepciunea vieții, că, la o vârstă ulterioară, a dobândit anumite forțe și facultăți, pe care nu le avea la o vârstă anterioară.
Ne putem convinge de faptul că omul preia în sine ceva din lumea exterioară și-l prelucrează în lăuntrul său, dacă reflectăm la următorul lucru: între anii 1770-1815, au avut loc anumite evenimente de mare importanță pentru evoluția lumii. Oameni dintre cei mai diferiți au trăit aceste evenimente. Dar au existat oameni care au trecut surzi pe lângă ele; și au fost alții, asupra cărora aceste evenimente au acționat în așa fel încât ei s-au umplut de o înțelepciune a vieții, de experiențe, înălțându-se pe o treaptă mai înaltă a vieții lor sufletești.
Ce s-a petrecut, de fapt, în acest caz?
Vom vedea cel mai bine ce s-a petrecut, examinând o întâmplare din viața omenească. Să ne îndreptăm atenția spre dezvoltarea omului în ceea ce privește facultatea de a scrie. Ce s-a întâmplat, de fapt, pentru ca noi să fim în stare, într-un anumit moment al vieții noastre, să luăm condeiul și să ne putem exprima gândurile în scris? Aceasta presupune că înainte s-au întâmplat anumite lucruri. A fost necesar să trecem printr-o serie de experiențe, de la prima încercare de a lua condeiul în mână, de a trage prima linie, până la toate eforturile pe care le-am depus și care ne-au făcut, în cele din urmă, să deprindem, într-adevăr, această artă. Dacă ne aducem aminte de tot ceea ce a trebuit să se întâmple de-a lungul a luni și ani întregi, dacă ne amintim de tot ce a trebuit să îndurăm, poate pedepse și mustrări etc., pentru a transforma, în cele din urmă, o serie de trăiri în facultatea de a scrie, trebuie să ne spunem: aici au fost retopite, remodelate, niște trăiri, pentru ca, într-o perioadă ulterioară din viața noastră, ele să reapară, ca o chintesență, sub forma a ceea ce numim facultatea scrisului.
Știința spirituală arată cum are loc așa ceva, arată cum o mulțime de trăiri converg spre a se reuni și a se cristaliza, aș zice, în una și aceeași facultate, dar acest lucru nu s-ar putea întâmpla niciodată, dacă omul n-ar putea să se cufunde iarăși și iarăși în somn. Cel care observă viața, va fi știind ceea ce poate fi constatat încă din viața de toate zilele: când ne străduim să ne întipărim în minte un lucru sau altul, această memorare și reținere a faptelor memorate sunt stimulate în mod considerabil dacă, după aceea, dormim; atunci, aceste fapte devin ale noastre. Și așa este în întreaga viață omenească.
Experiențele prin care trecem trebuie să se unească cu sufletul nostru; trebuie să fie prelucrate de acesta; trebuie să se cristalizeze, pentru a putea fi transformate într-o facultate sau alta.
Sufletul trece prin întreg acest proces în timpul somnului. Trăirile de peste zi, care se extind în timp, în perioadele de somn de peste noapte se contopesc între ele și se transformă în ceea ce numim trăiri cristalizate, solidificate, facultăți umane. Vedem astfel ce luăm seara cu noi din trăirile exterioare, și anume luăm ceea ce este apoi transformat și remodelat drept facultăți ale noastre. Astfel, viața noastră crește în valoare prin faptul că trăirile diurne sunt transformate peste noapte în facultăți, în forțe.
Conștiența epocii noastre abia dacă bănuiește aceste lucruri; dar nu a fost totdeauna așa; au fost epoci în care omenirea știa precis aceste lucruri, datorită unei vechi clarvederi. Să dăm un singur exemplu, în legătură cu un poet care dovedește, într-un mod remarcabil, sub formă de imagine, că era conștient de această transformare. Bătrânul Homer, care, pe bună dreptate, este considerat și un clarvăzător, ne descrie în „Odiseea” [Nota 40] cum, în absența soțului ei, Penelopa e asaltată de un mare număr de pețitori și cum ea le promite că va lua o hotărâre numai când va termina de țesut un covor. Dar noaptea ea desfăcea necontenit ceea ce țesuse peste zi. Dacă un poet vrea să arate că o serie de trăiri pe care le avem peste zi, că o serie de trăiri ca acelea ale Penelopei cu pețitorii nu trebuie să se transforme într-o facultate oarecare și nu trebuie să se cristalizeze dând facultatea de a lua o hotărâre, atunci acest poet trebuie să descrie cum ceea ce țes trăirile diurne, trebuie să fie desfăcut peste noapte, căci altminteri ele s-ar constitui, în mod inevitabil, în facultatea de a decide. Cel dominat de conștiența actuală poate avea impresia că prin ceea ce spunem aici despicăm firul în patru și el poate crede că le atribuim poeților intenții pe care ei nu le-au avut; dar cu adevărat mari au fost numai aceia dintre oameni care au lucrat pornind de la marile taine ale lumii, iar cine vorbește azi de primordialitate și de alte lucruri similare, n-are nici o idee despre adâncimile din care au ieșit la iveală creațiile artistice cu adevărat mari ale lumii.
Vedem, așadar, cum trăirile exterioare pe care le luăm cu noi în starea de somn a sufletului, se transformă în facultăți și forțe și cum prin aceasta sufletul omenesc avansează în viața dintre naștere și moarte, cum el introduce în lumea spirituală ceva, spre a-l scoate apoi iar afară, făcând ca sufletul uman să progreseze. Dacă urmărim apoi această evoluție în viața dintre naștere și moarte, trebuie să spunem: O, această evoluție a omului se izbește de o limită strâmtă. Această limită se înfățișează sufletului nostru mai ales dacă reflectăm la faptul că noi putem lucra asupra facultăților noastre sufletești și le putem dezvolta, că putem să le transformăm și să trăim într-o perioadă a vieții noastre cu un suflet mai desăvârșit decât la o vârstă anterioară, dar că aici dezvoltarea se izbește de o limită. Omul își poate dezvolta anumite facultăți, în afară de acelea care ar putea progresa numai dacă și-ar putea modifica corpurile fizic și eteric. Acestea există de la naștere, cu înclinațiile lor precis conturate, predeterminate. Putem dobândi o anumită înțelegere pentru muzică, de pildă, numai dacă avem de la bun început premisa auzului muzical. Acesta este un caz extrem, din care putem vedea că transformarea poate eșua și că, ce-i drept, trăirile se pot uni cu sufletul nostru, dar că noi suntem, totuși, nevoiți să renunțăm la a le integra ființei noastre.
Dacă găsim astfel de limite pe care ni le pune viața în trup, trebuie să renunțăm la dorința de a integra aceste trăiri vieții în trup, între naștere și moarte. Si, pentru că așa stau lucrurile, vom ajunge, dacă privim viața umană dintr-un punct de vedere superior, să vedem în posibilitatea de a distruge, de a depune acest trup, ceva de-a dreptul binefăcător, ceva extraordinar de important pentru întreaga noastră viață ca oameni. Capacitatea noastră de a ne transforma e limitată, în ceea ce privește trupul omenesc, de faptul că noi reintrăm în fiecare dimineață în corpul eteric și în corpul fizic. Le depunem numai în momentul morții. Prin poarta morții, noi pășim într-o lume spirituală. Aici, în această lume spirituală, unde nu mai avem ca piedică un corp eteric și unul fizic, putem dezvolta, în sânul substanțialităților spirituale, tot ceea ce am avut ocazia să trăim între naștere și moarte și la dezvoltarea cărora am fost nevoiți să renunțăm, întrucât ne izbeam de aceste limite. ‒ Abia când coborâm iarăși, din lumea spirituală, într-o viață nouă, putem face ca aceste forțe, pe care le-am integrat prototipului spiritual, să intre într-o existență pe care ne-o putem acum modela plastic în corpul uman care e maleabil la început. De-abia acum putem întrețese în ființa noastră umană tot ceea ce ne-am însușit, ce-i drept, în viața anterioară, dar pe care nu l-am putut și integra ființei noastre. Așadar, moartea face ca viața să urce din treaptă în treaptă, deoarece în viața următoare putem întrețese ființei noastre ceea ce n-am putut integra, ca rod al trăirilor din viața anterioară. Adevărata ființă lăuntrică a omului, acea parte din om care-și croiește drum spre existență prin mijlocire a corpurilor, trece prin poarta morții de la o viață la alta. Omul are nu numai posibilitatea de a lucra în mod grosolan ‒ ca să zicem așa ‒ la modelarea plastică a corporalității sale, pentru a întipări în această corporalitate maleabilă ceea ce nu i-a putut imprima înainte; el are și posibilitatea de a integra întregii lui ființe și anumite roade mai subtile ale vieților precedente.
Când vedem un om intrând prin naștere în existență, putem spune: Așa cum intră în existență, prin naștere, eul și corpul astral, cu sufletul sensibil, sufletul rațiunii sau afectiv și sufletul conștienței, ele nu sunt lipsite de însușiri, le sunt proprii anumite caracteristici, anumite însușiri pe care le-au adus cu ele din viețile anterioare. În planul mai grosier, omul integrează în formele plastice ale trupului său, încă înainte de naștere, toate roadele dobândite până atunci, dar, în planul mai subtil, omul integrează ‒ și aceasta îl deosebește de animal ‒ și după naștere, pe tot parcursul copilăriei și tinereții sale, în structurile mai subtile ale naturii sale exterioare și interioare, tot ceea ce eul și-a adus cu sine din viața precedentă, drept caracteristici, drept cauze determinante ale unor însușiri. Faptul că eul integrează aceste roade și felul cum eul lucrează, din interiorul ființei spre afară, întipărindu-se în toate manifestările sale în viață, e ceea ce intră în această lume, drept caracter al omului. Acest eu al omului lucrează între naștere și moarte, făcând să sune pe instrumentul sufletului, pe sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței, ceea ce el și-a elaborat. Dar el nu lucrează în acest suflet în sensul că eul ar sta față în față cu ceea ce trăiește în sufletul senzației drept porniri, pofte și pasiuni, ca și cum acestea ar fi ceva exterior, nu, eul își însușește, el însuși, ca aparținând de ființa sa interioară, pornirile, poftele și pasiunile: eul e una cu ele, e una, de asemenea, cu ceea ce el cunoaște și cu știința sa, în sufletul conștienței.
De aceea, omul ia cu sine, atunci când trece prin poarta morții, armonia și dizarmonia pe care el însuși le produce în aceste mădulare sufletești și le imprimă ‒ în noua viață ‒ părții exterioare a ființei umane. Așa că eul uman, cu ceea ce a devenit el dintr-o viață anterioară, ia, într-o nouă viață, o formă care e expresia lui. Iată de ce caracterul ni se înfățișează, într-adevăr, ca ceva determinat, înnăscut, dar, pe de altă parte, ca ceva ce se dezvoltă treptat, de-a lungul vieții.
Animalul e determinat de la bun început, în ceea ce privește caracterul său, prin naștere, el e definitiv format; el nu-și poate modela în mod plastic ființa exterioară; dar omul are tocmai acest avantaj, că apare la naștere fără a prezenta spre exterior un caracter precis determinat, dar că în străfundurile ființei sale dormitează forțe care au intrat în această existență venind din vieți anterioare, forțe care pătrund în această parte exterioară nedefinită și modelează astfel treptat caracterul, în măsura în care acesta e determinat de viața precedentă.
Vedem astfel că, într-un anumit sens, omul are un caracter cu care vine la naștere, dar care se dezvăluie numai cu timpul, în cursul vieții. Dacă luăm seama la acest lucru, vom putea înțelege că până și marile personalități au putut greși, atunci când au vorbit despre caracterul uman. Există filosofi care afirmă că acest caracter uman nu se poate schimba, că el există în lăuntrul omului ca ceva dat o dată pentru totdeauna. Dar această afirmație nu corespunde adevărului, ci este valabilă numai în măsura în care ceea ce vine din viețile anterioare ne întâmpină sub formă de caracter înnăscut. El este, așadar, acela care, ca centru al omului, își croiește drum din lăuntrul ființei umane și imprimă fiecăruia dintre mădularele omului aceeași pecete, dându-le un caracter comun. Acest caracter pătrunde până în sufletesc și până în mădularele corporale exterioare. Vedem cum ființa lăuntrică a omului se revarsă, parcă, spre exterior, în așa fel încât ea modelează totul într-un anumit fel, după chipul și asemănarea sa, și simțim că acest centru lăuntric menține unitatea diferitelor părți ale ființei umane. Simțim în corporalitatea exterioară ceva care poate să ne apară drept copie a entității lăuntrice care s-a imprimat în ființa exterioară a omului.
Ceea ce, de obicei, nu e privit cum trebuie, din punct de vedere teoretic, a fost redat odată, de către un artist, printr-o imagine minunată. Există o operă de artă celebră, măreață, care surprinde tocmai acest moment din viața ființei umane, când omul pierde ceea ce stă la temelia caracterului său, ceea ce aparține întregii ființe umane. Ne referim aici la o operă de artă căreia i s-au dat multe interpretări greșite. Să nu credeți cumva că vreau să supun aici unei critici ieftine niște spirite față de ale căror merite nutresc cea mai sinceră admirație; dar dificultățile întâmpinate de omul care caută adevărul ni se revelează tocmai prin faptul că până și unele spirite mari se înșeală în privința anumitor fenomene, tocmai din cauza imensului lor elan spre adevăr.
Unul dintre cei mai buni cunoscători germani ai artei, Winckelmann [Nota 41], trebuia să se înșele ‒ dată fiind întreaga orientare a ființei sale ‒ în privința acelei opere de artă care este cunoscută sub numele de Laokoon. Sunt foarte mulți cei care admiră explicația dată de Winckelmann grupului Laokoon. În multe cercuri domnește părerea că nici nu se poate da o explicație mai bună decât aceea a lui Winckelmann în legătură cu figura lui Laokoon, acel preot din Troia care e ucis, împreună cu cei doi fii ai săi, de trei șerpi încolăciți în jurul lor. Winckelmann, care nutrea cea mai adâncă admirație față de această operă de artă, a spus așa: Priviți-l pe preotul Laokoon, care exprimă cu noblețe și măreție, în fiecare formă a trupului său, o infinită durere, și, înainte de toate, durerea de tată. El se află între cei doi fii ai săi; șerpii se încolăcesc în jurul trupurilor. Tatăl ‒ spune Winckelmann ‒ își dă seama de durerea fiilor săi și simte până în inima lui de tată senzația care se instalează în abdomen și stârnește dureri atroce. Am putea înțelege expresia lui Laokoon în sensul că el uită de sine, deoarece în inima lui se aprinde o milă nesfârșită pentru cei născuți din sângele lui.
E o explicație frumoasă, dar cel care are o conștiință și privește de foarte multe ori ‒ tocmai pentru că-l prețuiește pe Winckelmann ca pe o mare personalitate ‒ grupul lui Laokoon, nu poate să nu-și spună, în cele din urmă: Trebuie că Winckelmann s-a înșelat aici, căci este absolut imposibil ca acest grup să redea un moment izvorât din milă. Capul tatălui este orientat în așa fel încât acesta nu-și vede deloc fiii. Impresia pe care și-a făcut-o Winckelmann privind acest grup statuar este falsă. Dacă-l privim și dacă în noi apare o impresie nemijlocită, ne va fi limpede că în grupul Laokoon este înfățișat momentul absolut precis când, prin faptul că, sub strânsoarea șerpilor, ceea ce numim eu uman a ieșit din trupul lui Laokoon, diferitele instincte, părăsite de eu, își urmează fiecare drumul său, până în corporalitate. Vedem astfel cum abdomenul, capul, fiecare mădular în parte, o apucă pe drumul lui, cum ele nu mai pot fi aduse la acea unitate pe care o dă caracterul, la un acord cu înfățișarea exterioară, din cauză că eul a plecat.
Un astfel de moment este prezentat în grupul Laokoon, un moment care ne arată în înfățișarea corporal-exterioară cum omul își pierde caracterul unitar, atunci când dispare eul, care, ca centru puternic al ființei, ține laolaltă diferitele mădulare ale trupului. Și tocmai lăsând să acționeze așa ceva asupra sufletului nostru, reușim să răzbatem până la acel element unificator care armonizează diferitele părți ale corpului, care întipărește în acestea ceea ce numim caracter uman.
Dar acum trebuie să ne punem întrebarea: Dacă este adevărat că, într-un anumit sens, caracterul uman este înnăscut ‒ și acest lucru nu poate fi negat, căci orice privire aruncată în intimitatea vieții ne poate arăta că, dincolo de o anumită limită, tot ceea ce omul aduce cu sine nu poate fi schimbat, oricâtă osteneală și-ar da ‒, este posibil, totuși, ca omul să facă ceva pentru a-și remodela în vreun fel caracterul?
Da, în măsura în care caracterul ține de viața sufletească, în măsura în care ține de ceea ce, fără să întâmpinăm la trezire rezistență din partea mădularelor corporale exterioare, poate fi schimbat prin armonizarea diferitelor mădulare ale sufletului, prin fortificarea sufletului senzației, a sufletului rațiunii sau afectiv și a sufletului conștienței: în această măsură caracterul poate fi dezvoltat mai departe, prin viața personală dintre naștere și moarte.
Mai ales pentru educație este deosebit de important să cunoaștem aceste lucruri. Pe cât e de importantă, dacă vrem să fim buni educatori, cunoașterea deosebirilor dintre temperamentele umane și a naturii acestor temperamente, tot pe atât de necesar este să știm unele lucruri despre caracterul uman și, de asemenea, despre ceea ce stă în posibilitățile omului, între naștere și moarte, pentru a-și schimba acest caracter, care este determinat, într-un anumit sens, de viața precedentă și de roadele ei. Dacă vrem să știm toate acestea, trebuie să ne fie limpede că omul parcurge în viața lui, ca individ, anumite epoci de dezvoltare tipice, general valabile. Găsiți punctele orientative necesare în cărticica mea Educarea copilului din punctul de vedere al științei spirituale [Nota 42]. Omul trece mai întâi printr-o perioadă care durează de la momentul nașterii până la a doua dentiție, care apare în jurul vârstei de 7 ani. Este perioada în care poate fi dezvoltat prin influențe exterioare în special corpul fizic. Începând cu acest al șaptelea an de viață, de la a doua dentiție și până la vârste de 13, 14, 15 ani, adică până la pubertate, avem o perioadă când poate fi dezvoltat cu precădere corpul eteric, al doilea mădular al ființei umane. Omul intră apoi în cea de-a treia perioadă de viață, când poate fi modelat cu precădere corpul său astral, corpul astral inferior; începând cu vârsta de 21 de ani, omul stă în fața lumii ca ființă liberă, independentă, și lucrează el însuși la dezvoltarea sufletului său. Vârsta dintre 20-28 de ani este importantă pentru dezvoltarea forțelor sufletului senzației.
Următorii aproximativ șapte ani ‒ acestea sunt mereu doar cifre aproximative ‒, până la vârsta de 35 de ani, sunt deosebit de importanți pentru dezvoltarea sufletului rațiunii sau afectiv, pe care îl putem educa mai ales intrând în contact cu viața. Cel care nu vrea să observe viața, va vedea poate un non-sens în aceste afirmații; dar cine o privește cu ochii deschiși, va ști că anumite mădulare ale ființei umane pot fi dezvoltate mai ales în anumite perioade din viață. În primii douăzeci de ani suntem deosebit de apți să dezvoltăm, prin faptul că intrăm în contact cu viața, dorințele, pornirile, pasiunile etc., prin impresiile și influențele ce ne vin din lumea exterioară. Vom putea simți în noi devenirea unor forțe, prin interacțiunea dintre sufletul rațiunii și lumea din jur; iar acela care știe ce este adevărata cunoaștere, mai știe și că toate cunoștințele pe care omul și le însușește înainte de această vârstă nu pot reprezenta decât o etapă pregătitoare; că omul ajunge, în medie, numai în jurul vârstei de 35 de ani la acea etapă a maturității când își poate însuși cunoștințe având o perspectivă de ansamblu asupra lucrurilor. Există asemenea legi. Ele pot fi ignorate numai de acela care nu vrea să observe deloc viața omenească.
Dacă luăm în considerare acest lucru, vedem cum e structurată viața umană între naștere și moarte. Dar din faptul că eul lucrează, armonizând între ele mădularele sufletești, și că el trebuie să organizeze, totodată, potrivit cu corporalitatea exterioară, ceea ce elaborează el însuși, ne vom da seama ce important este să știm, în calitate de educatori, că până la vârsta de 7 ani acela care-și parcurge evoluția e corpul fizic exterior. Tot ceea ce poate acționa din lumea fizică asupra corpului fizic, tot ceea ce-i dă forță și tărie, poate fi adus în apropierea omului numai în această primă perioadă. Există o legătură tainică ce poate ieși temeinic în evidență, la o observare atentă a vieții.
Dacă vrem ca eul să devină puternic, astfel încât mai târziu în viață, după 35 de ani, să se impregneze de forțele sufletului conștienței; dacă vrem ca eul să lucreze în viața sufletească în așa fel încât, pătrunzând în sufletul conștient, să poată ieși din sine însuși, pentru a ajunge să cunoască lumea, atunci el nu trebuie să găsească nici o limită sau piedică în corpul fizic, deoarece tocmai corpul fizic poate fi acela care pune sufletului conștienței, și eului, cele mai mari piedici, atunci când acest eu nu vrea să rămână închis în lăuntru, ci vrea să iasă afară, pentru a intra în relații deschise cu lumea. Dar, pentru că, între anumite limite, noi putem aduce înspre copilul mai mic de 7 ani, prin educație, forțe pentru corpul său fizic, putem vedea aici o legătură remarcabilă între fenomenele vieții. O, nu este deloc fără importanță pentru viața de mai târziu a omului ce face educatorul cu copilul! Numai cei care nu sunt în stare să observe viața, nu știu nimic despre asemenea mistere ale vieții; cine însă poate compara vârsta celei mai fragede copilării cu relațiile libere cu lumea care apar începând de la 35 de ani, acela știe că unui om care trebuie să ajungă la un contact deschis cu lumea, care trebuie să meargă înspre lume și nu să zacă închis în el însuși, că acestui om îi putem face cel mai mare bine dacă acționăm asupra lui în mod adecvat în prima perioadă a vieții sale. Tot ce-i putem da copilului sub formă de bucurii ale vieții fizice nemijlocite, de iubire care se revarsă în el din lumea înconjurătoare, toate acestea dăruiesc forțe corpului fizic, îl fac maleabil și plastic, îl fac moale și apt de a fi modelat.
Cu cât dăruim copilului, în această primă perioadă din viață, mai multă bucurie, iubire, fericire, cu atât mai puține opreliști și piedici va întâmpina omul de mai târziu, atunci când, prin munca eului, care cântă pe sufletul conștienței ca pe coarda unui instrument muzical, vrea să-și formeze un ca-racter deschis, liber, care întreține relații cu lumea. ‒ Tot ceea ce-l obligăm pe copil să îndure sub formă de neiubire, de întâmplări întunecate, de durere, înainte ca el să împlinească 7 ani, îi învârtoșează corpul fizic, și toate acestea vor crea piedici în viața de mai târziu. Si, la această vârstă ulterioară despre care vorbim, el va manifesta ceea ce se numește un caracter închis, un caracter ce-i zăvorăște în suflet întreaga lui ființă și nu poate să ajungă la un raport liber, deschis cu toate impresiile lumii exterioare. Iată cât de misterioase sunt înlănțuirile vieții.
Și există, pe de altă parte, relații între corpul eteric sau al vieții și ceea ce se dezvoltă mai cu seamă în cea de a doua perioadă a vieții. Există o legătură între corpul eteric și sufletul rațiunii sau afectiv. În sufletul rațiunii trăiesc în stare latentă forțele care pot fi scoase la lumină prin faptul că eul cântă pe acest suflet ca pe o coardă muzicală. E vorba de toate acele forțe care fac ca cineva să devină un om al inițiativei, al curajului sau un om al lașității, al nehotărârii și pasivității. După cum eul e mai puternic sau mai slab, omul se dovedește a fi un caracter laș sau unul curajos. Dar atunci, dacă omul are cel mai bun prilej de a-și integra această însușire a sufletului rațiunii sau afectiv prin relațiile sale cu viața, de a face din el un caracter ferm, el poate întâmpina piedici din partea corpului său eteric sau al vieții. Dacă oferim însă corpului eteric sau vital, între 7 și 14 ani, tot ceea ce-l poate impregna cu forțe din care să nu se nască nici un fel de piedici mai târziu în viață ‒ adică tocmai la vârsta dintre 28-35 de ani ‒, am făcut pentru educația acestui om ceva pentru care el trebuie să ne fie adânc recunoscător. Dacă-i dăm unui om posibilitatea de a trăi în preajma noastră, între 7 și 14 ani, în așa fel încât noi să putem fi pentru el o autoritate, încât educatorul să fie pentru el un purtător al adevărului, dacă la această vârstă, la care autoritatea e ceva deosebit de binefăcător, un om adult, în calitate de învățător, părinte sau educator, se situează în preajma tânărului în așa fel încât acesta își spune: ceea ce mi se înfățișează în acești oameni este adevărat ‒, atunci îi fortificăm forțele corpului eteric și omul va întâmpina mai târziu în viață, între 28 și 35 de ani, o rezistență foarte mică din partea corpului eteric; el va putea deveni, în acest caz, potrivit cu predispozițiile eului său, un om curajos și cu spirit de inițiativă. Așadar, prin cunoașterea acestor tainice înlănțuiri ale vieții, putem avea o influență extraordinar de binefăcătoare asupra omului.
Civilizația noastră haotică a pierdut conștiența acestui gen de corelații pe care oamenii, în vremurile mai vechi, le cunoșteau în mod instinctiv. Putem constata totdeauna cu mulțumire câte mai știau despre aceste lucruri, parcă printr-un instinct adânc sau prin inspirație, vechii educatori. Așa că trebuie să ne spunem: Se prea poate ca în epoca actuală vechea istorie universală a lui Rotteck [Nota 43] să fie depășită în unele privințe; dar dacă, având o înțelegere reală a ființei umane, luăm în mână această veche istorie universală a lui Rotteck, pe care în tinerețe o mai găseam în bibliotecile taților noștri, căci acolo era citită, vom găsi o manieră deosebită de a prezenta lucrurile: acel profesor din Baden, care a predat istoria la Freiburg, nu preda în mod sec, raționalist. Dacă citim fie și numai prefața acestei Istorii universale a lui Rotteck, care e extraordinară în ceea ce privește spiritul ei, avem sentimentul: Iată un om care se adresează tineretului, însuflețit de conștiența următorului fapt: La această vârstă ‒ între 14 și 21 de ani, când corpul astral e cel care se dezvoltă cu precădere ‒, tu trebuie să-i oferi tânărului acele forțe care se nasc din idealurile frumoase, nobile. Pretutindeni Rotteck se străduiește să scoată în evidență ceea ce poate să-l umple pe om cu noblețea eroilor, cu entuziasm pentru ceea ce unii oameni au voit și suferit pe parcursul evoluției omenirii. Conștiența unei asemenea responsabilități este cu totul îndreptățită, căci ceea ce este introdus în corpul astral la această vârstă, de la 14 la 21 de ani, imediat după aceea îi este de folos sufletului senzației, atunci când eul vrea să elaboreze caracterul, prin contacte libere cu lumea. În sufletul senzației se întipăresc, și, deci, sunt integrate caracterului, toate idealurile înalte, tot entuziasmul care au fost făcute să se nască în suflet. Toate acestea se integrează eului însuși, își pun amprenta asupra caracterului.
Vedem, deci, că, deoarece învelișurile umane ‒ corpul fizic, corpul eteric sau al vieții, corpul astral ‒ mai sunt într-o oarecare măsură plastice, ceea ce permite ca, în tinerețe, să li se poată adăuga, prin educație, o însușire sau alta, ele îi dau omului posibilitatea să lucreze mai târziu asupra caracterului său. Dacă asupra copilului nu s-a acționat în mod adecvat, va fi foarte greu ca el să lucreze asupra caracterului său; va fi nevoie, în acest caz, să recurgă la mijloacele cele mai radicale. Și anume: omul să se dăruiască în mod absolut conștient unui studiu meditativ adânc interiorizat al anumitor însușiri și sentimente, pe care să le imprime conștient propriei sale vieți sufletești. Un asemenea om va trebui să încerce să trăiască în conținutul lor viu curentele culturii, care, drept confesiuni de natură religioasă, nu vor să vorbească numai ca teorii. Trebuie să ne adâncim cu dăruire în marile concepții despre lume, în ceea ce ne conduce, mai târziu în viață, cu noțiunile și sentimentele noastre, cu ideile noastre, spre marile taine ale Universului, în acestea trebuie să ne adâncim cu dăruire în mod repetat, nu să le studiem o singură dată. Dacă ne putem adânci în astfel de taine cosmice, dacă ne putem dărui lor cu bucurie, în repetate rânduri, dacă le întipărim în noi prin rugăciuni pe care le repetăm zilnic, atunci chiar și mai târziu în viață ne putem transforma caracterul, prin jocul eului nostru.
Lucrul cel mai de seamă în această privință este, așadar, ca omul să întipărească în mădularele sufletului său, în sufletul senzației, în sufletul rațiunii sau afectiv, și în sufletul conștienței, ceea ce eul și-a integrat, ceea ce și-a cucerit el. În general, omul nu prea poate să influențeze corporalitatea exterioară. Am văzut că această corporalitate exterioară pune omului anumite limite, că ea are anumite predispoziții; la o observare mai atentă, ne dăm însă seama că aceste limite permit, totuși, omului să lucreze, în viața dintre naștere și moarte, asupra corporalității sale exterioare.
Cine n-a observat deja că un om care se dăruiește cu adevărat, vreme de un deceniu, de pildă, unor adevăruri adânci ‒ unor adevăruri care nu rămân teorie seacă, ci se transformă în bucurie și suferință, în fericire și durere, și care, de fapt, de-abia în acest fel ajung să fie o cunoaștere adevărată și să se întrețeasă cu eul ‒, cine n-a observat că la un astfel de om s-a transformat până și fizionomia, mișcările feței, întregul lui fel de a fi, că munca eului merge până în corporalitatea exterioară!
Totuși, omul nu poate întipări prea multe lucruri în corporalitatea sa exterioară, prin ceea ce își însușește în viața dintre naștere și moarte. Cele mai multe dintre lucrurile pe care și le însușește în această viață sunt de-așa natură, încât el trebuie să renunțe să le integreze ființei sale: trebuie să le păstreze pentru o viață viitoare. În schimb, omul aduce cu el, din viețile anterioare, tot felul de alte predispoziții, și, dacă-și dezvoltă facultatea lăuntrică necesară, poate face ca aceste predispoziții să evolueze prin ceea ce reușește să-și elaboreze între naștere și moarte.
Si astfel vedem cum omul poate acționa până în corporalitate, cum caracterul nu se limitează la viața sufletească lăuntrică, ci răzbate până la mădularele trupești exterioare. În primul rând, jocul mimicii e acela în care se exprimă partea cea mai din afară a caracterului său celui mai lăuntric; apoi, în fizionomia sa, iar, în al treilea rând, în conformația craniului său, studiată în frenologie.
Dacă ne întrebăm cum se exprimă caracterul uman până în aspectul exterior, în mimică, în fizionomie, în conformația craniului, găsim în aprofundarea spiritual-științifică a cunoașterii ființei umane un punct de sprijin, care spune: eul modelează în primul rând sufletul senzației, care cuprinde în sine toate pornirile, dorințele, pasiunile, pe scurt, tot ceea ce poate fi cuprins sub numele de impulsuri de voință lăuntrice. Ceea ce eul cântă pe această strună a vieții sufletești se manifestă apoi în exterior în mimică. Ceea ce trăiește lăuntric în sufletul senzației drept caracter, se revelează în afară prin mimică, prin gesturi și putem spune că aceste gesturi ne pot trăda mult despre interiorul omului, tocmai în ceea ce privește caracterul său.
Chiar dacă, la om, eul lucrează, din sânul caracterului său, mai ales în sufletul senzației, ceea ce eul cântă, ca să zicem așa, pe coarda sufletului senzației, se răsfrânge asupra celorlalte mădulare sufletești. Când eul acționează în special asupra sufletului senzației, acest suflet al senzației sună deosebit de tare, și celelalte mădulare sufletești trebuie să sune o dată cu el; acest fenomen își găsește expresia în gestică. Tot ce se întipărește, în modul cel mai grosolan, numai în sufletul senzației, se manifestă, ca gest, în abdomenul uman. La cel care se bate cu satisfacție peste burtă, putem observa cu exactitate că el trăiește, cu caracterul său, închis de tot în sufletul senzației, vedem cât de puțin se manifestă la el din ceea ce sunt impulsurile de voință existente în mădularele superioare ale sufletului său. Dacă însă eul, care trăiește mai ales în sufletul senzației, trimite sus, la sufletul rațiunii, ceea ce există în el sub formă de instincte, pofte, hotărâri ale voinței, atunci acest lucru se exprimă printr-un gest legat de acel organ al omului care este principala expresie a sufletului rațiunii sau afectiv: aici, în regiunea inimii. Vedem, de aceea, la oamenii care au așa-numitul glas din piept al convingerii, care vorbesc, ce-i drept, din simțirea lor, dar care sunt capabili să exprime această simțire în cuvinte: vedem că ei se bat cu mâna peste locul unde au inima. Ei nu vorbesc pornind de la o judecată obiectivă, ci din pasiune. Caracterul pasionat, dar care-și trimite vibrațiile în sus, în sufletul rațiunii, omul care trăiește, ce-i drept, numai în sufletul senzației, dar care este capabil, datorită eului său puternic, să facă sunetele să vibreze în sufletul rațiunii, poate fi recunoscut atunci când se proptește bine în fața noastră și vorbește cu mare convingere.
Există unii oratori care-și vâră degetul mare în butonierele vestei și se proptesc în fața publicului, vorbind cu multă înfocare ‒ sunt oameni care vorbesc direct din sufletul senzației, care transpun în cuvinte ceea ce ei simt în mod egoist și absolut personal, nu obiectiv, și care acum dau greutate spuselor lor prin gest ‒ degetul mare vârât în butonierele vestei.
Acei oameni care fac să răsune până sus în sufletul conștienței ceea ce eul întipărește și incită în propriul lor suflet al senzației, sunt oameni care, prin gesturile lor, acționează asupra acelui organ care este în special expresia exterioară a sufletului conștienței. Când le vine deosebit de greu să cristalizeze sub forma unei hotărâri ceea ce simt lăuntric, asemenea oameni o arată în modul cel mai clar; când un om își pune degetul pe nas, acest gest ne apare drept copia exterioară a acestei cumpăniri, când el vrea să sugereze cât de greu îi vine să scoată la suprafață, din adâncurile sufletului conștienței, acea hotărâre.
Putem vedea astfel că tot ceea ce se întipărește, de fapt, în mădularele sufletești, drept muncă a eului, așa cum am caracterizat-o, se revarsă în afară, până în gesturi.
Putem vedea însă că, dacă omul trăiește în special în sufletul rațiunii sau afectiv, care este situat deja ceva mai aproape de ființa umană lăuntrică și, deci, nu e determinat din afară, dacă omul nu mai geme ca un sclav sub imperiul influențelor exterioare, fiindcă acesta e într-o mai mare măsură proprietatea lui, vedem cum acest lucru se revelează în expresia fizionomică a feței. Dacă eul lovește coarda sufletului rațional, iar acesta își trimite vibrațiile în jos, spre sufletul senzației, dacă, în primă instanță, omul e capabil, ce-i drept, să trăiască cu eul său mai întâi în sufletul rațional, dar dacă tot ce există în el coboară în jos, în sufletul senzației, dacă o judecată a lui îl pătrunde pe acesta atât de intens încât el arde pentru această judecată, vedem cum acest lucru se manifestă în fruntea teșită, în bărbia proe-minentă. Ceea ce e viețuit, de fapt, în sufletul rațiunii și doar răsună în jos, spre sufletul senzației, se revelează în părțile inferioare ale feței. Dacă omul dezvoltă ceea ce poate dezvolta tocmai sufletul rațiunii, și anume armonia între cele exterioare și cele interioare, dacă omul nici nu se închide față de lume, scormonind mereu în el însuși, nici nu se golește lăuntric, printr-o totală dăruire de sine, dacă există un acord armonios între viața exterioară și cea lăuntrică, dacă eul, cu caracterul pe care și l-a format, trăiește mai ales în sufletul rațiunii, acest lucru se exprimă în partea mediană a feței ‒ expresia exterioară a sufletului rațiunii sau afectiv.
Ne putem da seama acum ce ajutor poate deveni știința spirituală pentru studiul culturilor. Ea arată că, de-a lungul evoluției lumii, diferitele însușiri succesive iau forme deosebite, care apar în conformația diferitelor popoare care s-au succedat pe arena istoriei. Astfel, sufletul rațiunii sau afectiv era dezvoltat cu precădere în vechea Grecie. Pe atunci exista acel acord armonios între viața exterioară și cea lăuntrică, exista ceea ce știința spirituală numește expresia plină de caracter a eului în sufletul rațiunii sau afectiv. Iată de ce la greci ne întâmpină, în înfățișarea lor exterioară, perfecțiunea nasului. Înțelegem astfel de lucruri numai dacă înțelegem aspectul exterior, ceea ce s-a întipărit în materie, în lumina substraturilor spirituale care l-au generat.
Iar expresia fizionomică ce apare atunci când omul ridică până pe treapta de cunoaștere ceea ce trăiește mai ales în sufletul rațiunii sau afectiv, dacă el trăiește această cunoaștere în sufletul conștient, de aici rezultă fruntea proeminentă. În această expresie fizionomică se revelează sufletul rațiunii sau afectiv; acest lucru se exprimă într-o formă deosebită a frunții, ca și cum în sufletul conștienței s-ar revărsa ceea ce eul lucrează în sufletul rațiunii.
Dacă omul trăiește însă mai ales cu eul său astfel încât el întipărește într-un mod plin de caracter în sufletul conștienței esența eului său, atunci el poate, de exemplu, să trimită în jos, în sufletul rațiunii sau afectiv și în sufletul senzației, ceea ce eul incită pe coarda sufletului conștienței. Acest din urmă caz este, am putea spune, o împlinire superioară a evoluției umane. Numai în sufletul conștienței putem să ne pătrundem cu înaltele idealuri morale, cu marile perspective de ansamblu, bazate pe cunoaștere, asupra lumii.
Toate acestea trebuie să trăiască în sufletul conștienței. Forțele pe care eul le dă sufletului conștienței pentru ca acesta să poată dobândi cunoștințe și o perspectivă de ansamblu asupra lumii, tot ceea ce eul poate da sufletului conștienței, pentru ca în acesta să trăiască înalte idealuri morale, înalte concepții estetice, toate acestea pot să coboare și să se transforme în entuziasm, pasiune, în ceea ce poate fi numit căldură lăuntrică a sufletului senzației. ‒ Aceasta se întâmplă atunci când omul poate să ardă de dragoste față de ceea ce cunoaște. Aceasta este simțirea cea mai nobilă la care se poate înălța omul deocamdată, coborâtă până la nivelul sufletului senzației. În acest fel își înnobilează omul sufletul senzației, când lasă ca el să fie străbătut de ceea ce există mai întâi în sufletul conștienței. În orice caz, ceea ce trăim astfel în sufletul conștienței, ceea ce, datorită activității eului în sufletul conștienței, poate să apară drept caracter ideal, nu poate fi întipărit în corporalitatea umană, din cauză că această corporalitate exterioară a noastră e limitată de predispozițiile pe care le aducem cu noi la naștere. Trebuie să renunțăm să întipărim toate acestea în corporalitate; putem avea aici expresia unui caracter sufletesc nobil, dar niciodată nu vom putea face ca așa ceva să apară exprimat în corporalitatea exterioară. Trebuie să luăm toate acestea cu noi, prin poarta morții, dar ele vor deveni o forță dintre cele mai puternice pentru viața următoare.
Ceea ce am înflăcărat în sufletul senzației prin acea pasiune care să ardă de iubire pentru înaltele idealuri morale, ceea ce am făcut să se reverse astfel în sufletul senzației, ducându-l cu noi prin poarta morții, poate fi transferat în noua viață, și aici va dezvolta cea mai puternică forță modelatoare. În noua viață vedem, exprimându-se în conformația craniului, în diferitele adâncituri și proeminențe ale craniului, înaltele idealuri morale pe care ni le-am format. ‒ Vedem cum trăiește mai departe, până și în configurația scheletului, ceea ce omul a făcut din sine însuși; iată de ce trebuie să ne dăm seama și de faptul că tot ceea ce se referă la cunoașterea conformației craniene propriu-zise a omului, la cunoașterea proeminențelor și adânciturilor cutiei craniene, ne dă posibilitatea să deducem caracterul, să ne dăm seama că acesta e ceva absolut individual. E o nerozie să crezi că poți stabili niște scheme generale, niște principii tipice generale ale frenologiei. Nu. Așa ceva nu există. Pentru fiecare om există o frenologiie a lui; fiindcă ceea ce el aduce cu sine drept formă a craniului, provine din viețile sale anterioare, și această formă trebuie cunoscută la fiecare om în mod individual. Așa că pentru aceasta nu există nici o știință general valabilă. Numai mințile abstracte, care vor să reducă totul la scheme, pot întemeia o frenologie generală; acela care știe ce anume îl modelează pe om până la nivelul oaselor ‒ așa cum am arătat adineaori ‒ nu va putea vorbi decât de o cunoaștere individuală a scheletului uman. În această conformație a craniului avem ceva care este altfel la fiecare om și a cărui cauză nu poate fi găsită niciodată într-o singură viață. În conformația craniului putem percepe în mod concret ceea ce numim reîncarnare, pentru că în formele craniului uman vedem ce a făcut din sine omul în viețile sale anterioare. Aici reîncarnarea sau reîntruparea devin palpabile. Numai că trebuie să știm unde să căutăm în lume asemenea lucruri.
Vedem astfel că originea a ceea ce, într-un anumit sens, se dezvoltă din caracterul uman, trebuie căutată până în formațiunile cele mai dense și că în caracterul uman avem în fața noastră o minunată enigmă. Am început prin a descrie acest caracter uman, felul cum eul îl întipărește în structurile sufletului senzației, ale sufletului rațiunii sau afectiv și ale sufletului conștienței. Am văzut apoi că ceea ce eul elaborează în acestea se imprimă în corporalitatea exterioară, până în mimică, în fizionomie, chiar și în conformația oaselor. Si, când ființa umană e condusă de la naștere până la moarte și la o nouă naștere, vedem cum ființa lăuntrică lucrează asupra formei exterioare, întipărind în om un anumit caracter al vieții sufletești lăuntrice, precum și în ceea ce este imaginea și simbolul ființei lăuntrice ‒ corpul exterior. Și înțelegem astfel foarte bine cât de adânc trebuie să fim impresionați, văzând cum în Laokoon caracterul exterior trupesc se dezmembrează în diferitele lui mădulare; parcă vedem în gestul exterior pe care ni-l înfățișează această operă de artă cum dispare caracterul care ține de ființa omului. Aici avem în fața ochilor ceva care ne arată cum spiritul lucrează în materie, și ‒ invers ‒ cum predispozițiile pe care le-am adus cu noi din viețile precedente ne determină, cum, într-adevăr, de-a lungul unei vieți întregi, forma materială este hotărâtoare pentru spirit și cum spiritul, sfărâmând viața, poate exprima, într-o nouă viață, acel caracter pe care și-l cucerește, ca rod pentru această nouă viață.
În sufletul nostru poate coborî atunci o dispoziție asemănătoare aceleia pe care a încercat-o Goethe, când a luat în mână craniul lui Schiller și a spus: În formele acestui craniu văd spiritul întipărit în materie; văd întipărit într-un mod plin de caracter ceea ce răsună spre mine din creațiile lui Schiller, din cuvintele prietenești pe care mi le-a adresat atât de des; da, văd aici cum spiritul a lucrat în materie. Si, când privesc această bucată de materie, ea îmi arată în formele ei nobile cum viețile anterioare au pregătit ceea ce-mi strălucea cu atâta putere din spiritul lui Schiller.
Aceste considerații ne învață să repetăm și noi, ca pe o convingere proprie, versurile scrise de Goethe sub impresia pe care i-a lăsat-o craniul lui Schiller:
„Ce poate-n viață omul mai mult să dobândească
Decât ca Dumnezeu-Natura să îi reveleze:
Cum, ce-i solid, în spirit știe să topească,
Și, ce-i creat din spirit, ferm știe să păstreze”.
