Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CALEA TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 58


VI

ASCEZA ȘI BOALA

Berlin, 11 Noiembrie 1909

Omul oscilează între stări de activitate şi stări de lenevie. Acea activitate de care urmează să ne ocupăm în conferinţa de astăzi, şi căreia i se dă numele de asceză, este considerată activitate sau lenevie, în funcţie de atitudinea faţă de viaţă a unui om sau altul, a unui grup de oameni sau altul. O cercetare obiectivă, lipsită de prejudecăţi, aşa cum trebuie să fie toate cele întreprinse sub semnul ştiinţei spirituale, este posibilă numai observând că ceea ce numim “asceză” ‒ dacă aceasta este înţeleasă în sensul cel mai înalt, excluzându-se orice folosire abuzivă a cuvântului ‒, influenţează viaţa omului, fie stimulându-i dezvoltarea, fie dăunându-i.

În primul rând, este adevărat că majoritatea oamenilor, şi nu în mod cu totul nejustificat, îşi fac în ziua de azi o idee destul de greşită despre ceea ce ar trebui să desemnăm de fapt, prin cuvântul asceză. Dacă ne gândim la originea greacă a acestui cuvânt, am putea spune tot aşa de bine despre atlet că este un ascet. În epoca noastră, înţelesul cuvântului asceză a căpătat o anumită nuanţă datorită formei pe care activitatea respectivă a luat-o în Evul Mediu; iar pentru o serie de oameni acest cuvânt a căpătat nuanţa pe care i-a dat-o, de exemplu, Schopenhauer [ Nota 44 ], în cursul secolului al XIX-lea. Azi acest cuvânt mai dobândeşte o anumită nuanţă sub influenţa diferitelor filozofii şi religii orientale, şi anume, a ceea ce Occidentul numeşte atât de des “buddhism”. Noi ne propunem azi să căutăm în natura umană adevărata origine a ceea ce este asceza; tocmai ştiinţa spirituală, aşa cum a fost ea caracterizată în cursul conferinţelor ţinute până acum, va fi chemată să aducă lumină în acest domeniu, şi anume din cauză că întreaga ei concepţie fundamentală are legătură cu ceva care este cuprins şi în înţelesul dat de greci cuvântului “asceză”.

În ceea ce priveşte natura umană, ştiinţa spirituală, cercetarea spirituală, aşa cum este ea reprezentată aici deja de mai mulţi ani, se situează pe o anumită bază, foarte precisă. Știinţa spirituală porneşte de la premiza că pe nici o treaptă din evoluţia omului nu avem voie să spunem: aici sau dincolo se află limitele cunoaşterii umane. Știinţa spirituală consideră că întrebarea: ce poate omul şti şi ce nu poate şti? ‒ această întrebare pe care numeroase cercuri o consideră atât de justificată ‒, este pusă în mod greşit. Știinţa spirituală nu se întreabă: Ce se poate şti pe o anumită treaptă din evoluţia umană? Ce limite ale cunoaşterii apar pe o anumită treaptă din evoluţia omului? Ce nu putem şti în acest moment? Ce ne rămâne necunoscut, dată fiind insuficienţa capacităţii de cunoaştere a omului? Știinţa spirituală, ca atare, nu se ocupă de aceste întrebări, în primă instanţă. Ea se situează cu absolută fermitate şi siguranţă pe terenul evoluţiei, în primul rând al evoluţiei puterii sufleteşti umane. Ea spune: sufletul uman este capabil să evolueze. După cum în sămânţa unei plante dormitează planta viitoare şi după cum aceasta e scoasă la lumină de forţele ce zac în lăuntrul seminţei şi de acelea care acţionează din afară asupra ei, tot aşa şi în sufletul uman dormitează totdeauna forţe şi facilităţi ascunse. Și ceea ce omul nu poate cunoaşte încă pe o anumită treaptă a evoluţiei, poate fi cunoscut atunci când el a parcurs încă o etapă din evoluţia facultăţilor sale spirituale, care înainte erau ascunse.

Ce forţe ne putem însuşi, pentru a ajunge la o cunoaştere din ce în ce mai profundă a lumii, pentru a ne lărgi tot mai mult orizontul? ‒ aceasta e întrebarea pe care şi-o pune ştiinţa spirituală. Ea nu se întreabă: Unde se află limitele cunoaşterii? ci: Cum poate omul depăşi limitele fiecărei etape, prin dezvoltarea facultăţilor sale? ‒ Vedeţi, deci, că ştiinţa spirituală nu împrejmuieşte cu un zid orizontul cunoaşterii umane, ci tinde mai degrabă, prin toate metodele, prin toate idealurile sale, să lărgească necontenit acest orizont al cunoaşterii, aşa cum vom vedea tot mai mult în conferinţele următoare. ‒ Știinţa spirituală arată nu prin afirmaţii vagi, ci într-un mod foarte precis, cum poate omul depăşi limitele unor forţe de cunoaştere care i-au fost date, ca să zicem aşa, în cursul unei evoluţii la care n-a luat parte el însuşi, cu conştienţa lui. Căci în viaţa obişnuită aceste forţe de cunoaştere se ocupă numai cu lumea dată omului prin simţuri, care poate fi înţeleasă cu raţiunea şi de care sunt legate aceste simţuri. Prin forţele ce dormitează în sufletul său omul poate să răzbată mai departe, spre acele lumi care nu sunt date de la bun început simţurilor şi la care nu poate ajunge raţiunea legată de simţuri. Și numai ca să nu ni se reproşeze de la bun început că plutim în sfera unei vorbării imprecise, vă voi expune foarte pe scurt unele dintre lucrurile pe care le puteţi urmări pe larg în cartea mea: Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? referitor la căile prin care putem dobândi cunoştinţe superioare.

Dacă spunem că omul poate să depăşească facultăţile de cunoaştere cu care este înzestrat, este necesar ca el să nu-şi facă paşii la întâmplare, în mod imprecis, ci să găsească drumul într-o nouă lume pornind de pe solul ferm pe care se află acum. Cum poate fi realizat acest lucru?

În viaţa umană actuală obişnuită alternează mereu două stări, pe care le putem numi “trezie” şi “somn” [ Nota 45 ]. Fără să caracterizăm azi mai îndeaproape aceste două stări, putem spune că, în ceea ce priveşte posibilităţile de cunoaştere ale omului, ele se deosebesc prin faptul că în stare de trezie omul primeşte impresii care acţionează asupra simţurilor sale şi asupra raţiunii sale legate de acestea. Pe baza acestor impresii se dezvoltă cunoaşterea lui exterioară. În stare de trezie el este cu totul dăruit lumii sensibile exterioare. În stare de somn omul scapă de sub influenţa acestei lumi sensibile exterioare. O simplă reflecţie, pur logică, ar putea arăta în mod limpede oricărui om că nu este chiar atât de absurd ceea ce spune ştiinţa spirituală, şi anume că în natura umană există cu adevărat o entitate reală care, pe tot parcursul somnului, se desparte de ceea ce numim, în general, om fizic. De altfel, în cursul acestor conferinţe am atras atenţia asupra faptului că, pentru ştiinţa spirituală, acele părţi din om pe care le putem atinge, ca să zicem aşa, cu mâinile, pe care le putem vedea cu ochii, constituie numai un mădular al fiinţei umane. Trebuie să considerăm că această natură umană mai cuprinde o a doua parte, aşa-numitul corp eteric sau al vieţii. În timpul somnului corpul fizic şi cel eteric rămân culcate în pat. Distingem apoi, în afară de aceste mădulare, ceea ce numim corp al conştienţei sau ‒ să nu ne împiedicăm în această expresie ‒ corp astral, purtătorul plăcerii şi suferinţei, al bucuriei şi durerii, al instinctului, dorinţei şi pasiunii şi, în afară de acesta, acel mădular prin care omul este, într-adevăr, coroana creaţiunii pe Pământ: eul. Aceste două mădulare din urmă ale fiinţei umane se despart în timpul somnului de corpurile fizic şi eteric. Spunem că o simplă reflecţie logică îi poate arăta omului că nu e chiar atât de absurd ce spune cercetarea spirituală, numai să vrea omul să reflecteze la următorul lucru: plăcerea şi durerea, bucuria şi suferinţa existente în om, puterea de judecată a eului, toate acestea nu pot să dispară în timpul nopţii şi să se nască din nou în fiecare dimineaţă, ci ele rămân undeva. Luaţi dacă vreţi, această ieşire a corpului astral şi a eului, drept o simplă imagine: dar nu puteţi nicidecum nega faptul că eul şi corpul astral se desprind de ceea ce numim corp fizic şi corp eteric.

Lucrul cel mai interesant este că tocmai mădularele cele mai lăuntrice ale eternităţii umane, corpul astral şi eul, în cadrul cărora omul are ceea ce numim trăirile sale sufleteşti, coboară în timpul somnului ca într-un întune-ric nedefinit. Dar aceasta nu înseamnă altceva decât că această cea mai lăuntrică parte a entităţii umane ‒ a vieţii umane propriu-zise, aşa cum este viaţa normală actuală ‒ are nevoie să fie stimulată de impresiile lumii exterioare, dacă vrea să devină conştientă de sine şi de lumea înconjurătoare. Putem spune, deci, că în momentul când, odată cu adormirea, dispare stimularea din exterior şi încetează să mai acţioneze forţa care menţine din exterior conştienţa trează, omul este în imposibilitate de a mai da naştere în lăuntrul său, unei conştienţe. Dacă, în cadrul desfăşurării normale a vieţii sale, el ar putea să stimuleze aceste mădulare lăuntrice ale fiinţei lui, să le fortifice, să le dea viaţă în lăuntrul său atât de mult, încât să poată avea în ele o conştienţă, fără stimulenţi din exterior, fără impresii senzoriale, fără activitatea raţiunii legate de lumea sensibilă, atunci cu o asemenea conştienţă, cu asemenea facultăţi, omul ar fi în stare să perceapă şi alte lucruri, pe lângă cele care-i vin numai prin excitaţiile simţurilor. Oricât ar suna de ciudat, de fapt, paradoxal: Dacă omul ar putea dezvolta o stare care, pe de o parte, să fie similară somnului, iar pe de alta să fie totuşi esenţial diferită de aceasta, el ar putea ajunge la o cunoaştere suprasensibilă. Această stare ar trebui să fie asemănătoare somnului prin aceea că, la fel ca şi în somn, omul n-ar primi nici o impresie din lumea exterioară sau, cel puţin, nu i-ar da absolut nici o importanţă; ‒ dar s-ar deosebi de somn prin faptul că omul nu cade în inconştienţă, ci dezvoltă în sine o viaţă lăuntrică vie, deşi asupra lui nu se exercită nici o influenţă din lumea fizică exterioară.

Omul poate ajunge ‒ tocmai acest lucru rezultă din experienţa spiritual-ştiinţifică ‒ la o asemenea stare; la o stare pe care, dacă nu se face uz rău de acest termen, aşa cum se întâmplă în zilele noastre, am putea-o numi stare de clarvedere. Și vom da, pe scurt, un singur exemplu dintre numeroasele exerciţii lăuntrice cu ajutorul cărora omul poate să ajungă la o asemenea stare de conştienţă.

Dacă vrea să trăiască în siguranţă în această stare, omul trebuie să ia ca punct de plecare lumea exterioară. Ei bine, această lume exterioară îi furnizează omului, prin simţurile sale, reprezentări, pe care el le consideră adevărate, dacă izbuteşte să facă în aşa fel încât reprezentările sale să fie în concordanţă cu obiectele exterioare, cu realitatea exterioară. Dar printr-un asemenea adevăr omul nu poate să treacă dincolo de lumea exterioară a simţurilor. ‒ Se pune, deci, problema de a se construi o punte de legătură între percepţia exterior-sensibilă şi ceea ce poate fi independent de aceasta, oferind, totuşi, un adevăr. Una dintre primele trepte ale exerciţiilor prin care ne putem însuşi o asemenea cunoaştere este aşa-numita reprezentare simbolică [ Nota 46 ] sau imaginativă. Să aducem în faţa sufletelor noastre un simbol care poate fi folosit în cadrul disciplinei spirituale! Să-l dezvoltăm sub forma unui dialog pe care, să zicem, un cunoscător al ştiinţei spirituale îl poate avea cu învăţăcelul său.

Pentru a-l face să înţeleagă o anumită reprezentare simbolică, îndrumătorul spiritual ar putea vorbi aşa: ia priveşte planta, uită-te cum prinde rădăcini în pământ, cum creşte, cum face să apară o frunză verde după alta, şi cum se dezvoltă mai departe până ce dă florile şi fructele. ‒ Vă atrag atenţia asupra faptului că aici nu este vorba de nişte reprezentări din ştiinţele naturii; căci vom vedea deîndată că aici nu se pune problema de a stabili care e deosebirea dintre plantă şi om, ci de a dobândi nişte reprezentări simbolice utile! Apoi îndrumătorul spiritual ar mai putea spune: Iar acum priveşte omul, aşa cum ţi se înfăţişează el în viaţă. Fără îndoială că, într-un anume sens, acest om este superior plantei. Căci poate dezvolta în el instincte, dorinţe, pasiuni, o viaţă de reprezentare, care-l face să urce întreaga scară ce se întinde de la senzaţiile şi pornirile oarbe până la cele mai înalte idealuri morale. Dacă vom compara omul cu planta, numai cineva care ar avea ideile botanice cele mai fanteziste ar putea atribui plantei o conştienţă asemănătoare aceleia pe care o posedă omul. În schimb, la plantă observăm, la un nivel inferior, o anumită superioritate în comparaţie cu omul. Observăm la plantă o anumită siguranţă în dezvoltarea ei, lipsită de posibilitatea erorii. Dimpotrivă, la om vedem în orice moment posibilitatea de a devia de la ceea ce este poziţia lui justă în viaţă. Vedem că, în întreaga sa substanţă, omul e străbătut de instincte, dorinţe şi pasiuni, care-l pot cufunda în eroare, minciună şi amăgire. Spre deosebire de el, planta nu e străbătută, în substanţialitatea ei de toate acestea; ea este o fiinţă pură, castă. Numai dacă îşi purifică întreaga viaţă instinctuală şi pasională, omul poate spera să devină şi el, dar pe o treaptă superioară, tot atât de pur şi de cast cum e planta, în siguranţa şi stabilitatea ei, pe o treaptă inferioară. ‒ Și ne putem forma astfel, mai departe, următoarea imagine: Planta este străbătută de substanţa verde, de clorofilă, care îmbibă frunzele de culoarea ei verde. Omul e străbătut de purtătorul instinctelor şi pasiunilor sale, de sângele lui roşu. Aceasta este un fel de evoluţie ascendentă. În schimb, omul a trebuit să primească în fiinţa lui, totodată şi însuşiri pe care planta încă nu le are. Am putea spune că omul trebuie să-şi reprezinte înaltul ideal către care înaintează, acela că, odată şi odată, îşi va cuceri, pe treapta de evoluţie corespunzătoare, acea siguranţă lăuntrică, acea stăpânire de sine şi acea puritate care i se înfăţişează ca model de urmat, dar la un nivel inferior, în plantă. Dar acum ne-am putea întreba: Ce trebuie să facă omul, dacă vrea să se înalţe pe o asemenea treaptă?

În acest scop el trebuie să devină stăpânul instinctelor, dorinţelor şi pasiunilor care, de obicei, îi răscolesc sufletul fără voia lui. El trebuie să se autodepăşească; trebuie să ucidă în sine ceea ce, în viaţa cotidiană, îl stăpâneşte şi să înalţe pe o treaptă superioară ceea ce este în stăpânirea pornirilor inferioare. ‒ Astfel a avut loc evoluţia de la plantă la om. Omul trebuie să considere că ceea ce şi-a însuşit în plus faţă de treapta vegetală e ceva ce trebuie biruit, sau, hai, să adoptăm această expresie ‒ ceva ce trebuie ucis, pentru a face ca din toate acestea să răsară o viaţă superioară. Acesta este procesul evoluţiei viitoare  omului, pe care Goethe îl caracterizează în frumoasele cuvinte:

Câtă vreme îţi lipseşte
Aceasta: “mori şi-apoi reînvie”!
Doar un oaspe trist eşti 
Pe Pământul sumbru. [ Nota 47 ]

Nu este vorba ca omul să-şi ucidă pornirile, dorinţele şi pasiunile, ci să le cureţe şi să le purifice, prin aceea că-l ucide pe acela care-l ţine în stăpânire. Aşa se face că omul, privind planta, îşi poate spune: Există în mine ceva care este superior plantei, dar tocmai acesta trebuie ucis şi biruit în mine. Să luăm drept simbol al acestui ceva care trebuie biruit, ceea ce, în plantă, nu mai are viaţă, a murit, şi anume lemnul uscat. Deci, ne vom reprezenta mai întâi, ca primă parte a simbolului nostru, lemnul uscat aşezat în formă de cruce. Dar omul trebuie să cureţe şi să purifice pe purtătorul instinctelor, dorinţelor şi pasiunilor sale, adică sângele său, astfel încât acesta să devină o expresie castă, purificată a fiinţei sale superioare, a ceea ce Schiller numeşte “omul superior din om”; astfel încât acest sânge să devină o imagine a castei seve vegetale care curge prin întreaga substanţă a plantei.

Iar acum să privim ‒ i-ar spune maestrul spiritual învăţăcelului ‒ floarea în care această sevă, înălţându-se necontenit, din treaptă în treaptă, prin frunze, ajunge să ia în cele din urmă culoarea roşie a trandafirului. Imaginează-ţi acum un trandafir roşu ca simbol al sângelui tău curăţat şi purificat: seva vegetală pulsează în trandafirul roşu, liberă de orice instincte şi dorinţe; instinctele şi cerinţele tale trebuie să fie însă expresia esenţei pure a eului tău. Astfel lemnul crucii, care simbolizează ceea ce trebuie biruit, este întregit printr-o cunună de trandafiri roşii, pusă la această cruce. Avem astfel o imagine, un simbol care n-a fost creat doar de intelectul nostru arid, ci prin punerea în mişcare a tuturor sentimentelor noastre şi care ne dă o imagine a vieţii umane, aşa cum ea ia o înfăţişare tot mai apropiată de un înalt ideal.

Ar putea veni acum cineva care să spună: Reprezentarea ta simbolică este o închipuire care nu corespunde nici unui adevăr. Ceea ce-ţi reprezinţi tu aici ca simbol, această cruce neagră cu trandafirii ei roşii este o închipuire goală! ‒ Dar, bineînţeles, nu trebuie să uităm nici o clipă că acest simbol, aşa cum şi-l reprezintă cel ce vrea să se înalţe în luminile spirituale, este o închipuire. Trebuie să fie o închipuire! Căci acest simbol nu există pentru a copia ceva din lumea exterioară, aşa cum face cunoaşterea concret-sensibilă. Dacă acesta ar fi rolul lui, nici n-am avea nevoie de el: în acest caz n-ar trebui decât să ne lăsăm în voia tuturor acelor impresii care ne vin din exterior, şi de la care trebuie să ne creem doar nişte cópii. Dar aici, noi creem o imagine-simbol, ale cărei elemente le-am luat, e drept, din lumea exterioară, dar pe care le-am asociat potrivit cu anumite sentimente şi reprezentări ale propriului nostru suflet. Numai că fiecare pas trebuie făcut în mod conştient, ca să nu pierdem, în ceea ce facem, firul proceselor lăuntrice; căci altfel am ajunge foarte curând să fantazăm. Cel care vrea să ajungă în luminile superioare prin contemplaţie lăuntrică, meditaţie şi aşa mai departe, nu trăieşte numai în nişte simboluri abstracte, ci în lumea de sentimente şi reprezentări care s-au născut în el atunci când a construit astfel de simboluri. Aceste simboluri trezesc în el o sumă de procese sufleteşti lăuntrice şi, excluzând orice impresii venite din afară, cel care vrea să intre în lumile superioare se dăruieşte cu toate puterile lui contemplării unor asemenea imagini. Aceste imagini-simbol sunt create nu spre a copia nişte stări exterioare, ci pentru a trezi forţele ce dormitează în om. Căci omul va observa, dacă are răbdare şi perseverenţă, ‒ durează mult timp, dar se întâmplă până la urmă ‒, că o contemplare liniştită, plină de dăruire, a acestui fel de imagini, îi poate da ceva care vrea să se dezvolte. El va constata că fiinţa lui lăuntrică se transformă, că el ajunge într-adevăr într-o stare ce poate fi comparată, pe de o parte, cu somnul. Dar în timp ce în momentul adormirii toate reprezentările şi întreaga viaţă sufletească se cufundă în inconştienţă, prin dăruirea pe care am descris-o, prin meditaţie, prin asemenea reprezentări sunt trezite forţe lăuntrice. Omul simte destul de curând că trece printr-o schimbare, că în el există o viaţă interioară, chiar dacă, în primă instanţă, renunţă la impresiile venite din lumea exterioară. Vedem deci că, prin astfel de simboluri, cu totul lipsite de realitate sensibilă, omul trezeşte forţe lăuntrice, şi el va constata destul de curând că poate face ceva cu aceste forţe care s-au trezit.

S-ar mai putea ridica şi o altă obiecţie: Da, dar dacă omul dezvoltă asemenea forţe şi a intrat într-adevăr în lumea spirituală, aşa cum afirmă, cum poate şti că ceea ce percepe aici este o realitate? ‒ Acest lucru nu poate fi dovedit decât prin trăire directă, după cum nici existenţa lumii interioare nu poate fi dovedită decât prin percepţie directă. Simpla reprezentare se deosebeşte în mod foarte net de percepţie. Poate confunda o simplă reprezentare cu o percepţie numai acela care nu încearcă să înţeleagă aceste lucruri în esenţa lor. În zilele noastre tocmai în cercurile care au atins un grad oarecare de cultură filozofică s-a strecurat o anumită neînţelegere. Filozofia schopenhaueriană, de pildă, porneşte, în prima parte a ei, de la premiza că lumea dată omului este o reprezentare. Dar veţi putea face distincţie între percepţie şi reprezentare, dacă vă priviţi în acest scop ceasul. Atâta vreme cât aveţi ceasul în faţa dumneavoastră, el este o percepţie a dumneavoastră; dar din momentul în care vă întoarceţi privirea de la el, aveţi o imagine a ceasului în lăuntrul dvs.; aceasta este reprezentarea dumneavoastră. În viaţa practică veţi învăţa destul de repede să faceţi deosebirea dintre percepţie şi reprezentare; iar cel care n-ar putea-o face, ar cădea pradă unor erori. Am dat deja şi celălalt exemplu: dacă vă imaginaţi o bucată de fier, oricât de fierbinte, ea nu vă arde, dar dacă puneţi mâna pe o bucată de fier încins, veţi constata, fără îndoială, că percepţia este altceva decât reprezentarea. Tot aşa e şi cu acel exemplu pe care-l întâlnim în filozofia kantiană şi care, ce-i drept, dintr-un anumit punct de vedere, e îndreptăţit, dar care a produs, în ultimul secol, numai erori. Kant încearcă  să desfiinţeze o anumită noţiune despre Dumnezeu, arătând că, în ceea ce priveşte conţinutul, nu există absolut nici o deosebire între o sută de taleri imaginari şi o sută de taleri reali [ Nota 48 ]. Dar n-avem voie nicidecum să afirmăm că nu există nici o deosebire în ceea ce priveşte conţinutul; căci atunci facem foarte uşor confuzie între percepţia, contactul nemijlocit cu realitatea şi ceea ce este conţinutul unei simple reprezentări. Cel care trebuie să plătească o datorie de o sută de taleri, îşi va da seama, fără îndoială, ce deosebire este între o sută de taleri reali şi o sută de taleri imaginari.

Tot aşa stau lucrurile şi cu lumea spirituală. Atunci când din străfunduri sufleteşti ies la iveală forţele şi facultăţile ce dormitează în om şi când în jurul acestuia este o lume pe care n-o cunoştea înainte, care iese strălucind ca dintr-un abis spiritual întunecat, cel care e profan pe acest tărâm, poate spune: o fi vreo autosugestie, vreo nălucire oarecare. Dar acela care a trăit deja în aceste regiuni, va putea face foarte bine distincţie între ceea ce e realitate şi ceea ce e simplă închipuire; şi anume, exact în acelaşi fel în care în lumea fizică poţi face deosebirea dintre o bucată de fier încins imaginară şi una reală.

Vedem, aşadar, că există o posibilitate de a ne crea o altă stare de conştienţă. V-am arătat pe scurt, cu ajutorul unui singur exemplu, cum pot fi scoase la lumină, din suflet, facultăţile ce dormitează în el. În timp ce omul face astfel de exerciţii şi scoate la suprafaţa facultăţii adormite, el nu vede, fireşte, nimic din ceea ce este lumea spirituală; căci atunci el este ocupat cu trezirea facultăţilor sale. Uneori aceasta durează nu numai ani de zile, ci chiar vieţi întregi. Dar toate aceste strădanii au în cele din urmă rezulta-tul că omul învaţă să folosească în lumea spirituală forţele de cunoaştere existente latent în el, întocmai aşa cum a învăţat să-şi folosească ochii la observarea lumii vizibile din exterior, sub influenţa unor forţe spirituale necunoscute. O asemenea muncă asupra propriului suflet, o asemenea dezvoltare a sufletului în vederea perceperii unei lumi în sânul căreia nu ne aflăm încă, dar pe care urmează s-o primim tocmai prin facultăţile dobândite, care urmează să ni se deschidă prin ceea ce-i aducem în întâmpinare, o asemenea muncă asupra propriului nostru suflet poate fi numită, în sensul adevărat al cuvântului, asceză. Căci sensul cuvântului grec “asceză” este a exersa, a dobândi o anumită facultate, a pune în activitate forţe latente. Acesta este sensul originar al cuvântului asceză şi acesta poate fi şi sensul lui actual, dacă nu ne punem în faţa ochilor ceaţa anumitor erori apărute din cauza folosirii greşite a cuvântului asceză, de-a lungul secolelor. Dar înţelegem sensul cuvântului asceză, aşa cum l-am definit noi mai înainte, numai dacă luăm seama la faptul că, prin dezvoltarea unor asemenea facultăţi, omul vrea să-şi deschidă accesul într-o nouă lume. Și-l înţelegem cel mai bine dacă acum, după ce am aplicat cuvântul asceză exclusiv lumii spirituale, îl aplicăm şi anumitor îndeletniciri exterioare din viaţă.

Dacă folosim cuvântul asceză în acest sens, în legătură cu dezvoltarea unor facultăţi spirituale, îl putem folosi şi în viaţă, când dezvoltăm anumite facultăţi şi forţe care nu sunt folosite, deocamdată, în mod direct, acolo unde le e rostul, ci care trebuie să fie mai întâi scoase dintr-o anumită entitate sau din altceva, pentru a fi aplicate abia mai târziu pe tărâmul care le este propriu. Oricât de ciudat ar suna această afirmaţie, ea ne oferă un exemplu aproximativ de felul în care poate fi folosit, în sensul lui adevărat, cuvântul “asceză”; şi vom vedea atunci şi de ce, folosit într-un sens greşit, cuvântul asceză poate avea efecte distrugătoare. Dacă folosim în mod just cuvântul asceză în viaţa exterioară am putea numi asceză, de pildă, exerciţiile ce imită, în timpul unei manevre, o situaţie de război. Acest lucru este absolut corect, în spiritul limbii greceşti. Folosirea anumitor forţe în scopul de a le pune la încercare, pentru a le avea la îndemână în caz de război, când ar fi nevoie de ele, şi pentru a vedea dacă pot fi folosite la un potenţial corespunzător ‒ aceasta este asceză, este exerciţiu. Atâta vreme cât aplicăm nişte forţe nu asupra obiectului propriu-zis asupra căruia trebuie ele să se exercite, ci pentru a pune mai întâi la încercare destoinicia şi posibilităţile lor, este vorba de asceză; putem să spunem, deci, că manevrele militare se raportează la războiul real aşa cum se raportează asceza la viaţă în general.

Spuneam la început că viaţa umană oscilează între activitate şi lenevie. Dar mai există unele forme intermediare. De pildă, jocul. Oriunde îl întâlnim, jocul este, de fapt, contrariul a ceea ce poate fi numit asceză. Tocmai contrariul ei poate ilustra foarte bine care este esenţa ascezei. Jocul e punerea în activitate a unor forţe ca să acţioneze asupra lumii exterioare, şi el e însoţit de o plăcere imediată. Această plăcere, lucrurile cu care ne jucăm, nu reprezintă forţele noastre, ca să zicem aşa, terenul dur, solul aspru al lumii exterioare pe care ne desfăşurăm munca propriu-zisă. Lucrurile cu care ne jucăm sunt, aşadar, pentru forţele noastre un material maleabil, fle-xibil, care se supune forţelor noastre. Jocul este joc numai câtă vreme nu ne izbim de rezistenţa forţelor exterioare, aşa cum se întâmplă atunci când muncim. În cazul jocului avem a face, deci, cu ceva ce apelează în mod direct la forţele, care sunt folosite, iar plăcerea jocului constă chiar în punerea în mişcare a acestor forţe. Jocul nu este o pregătire în vederea unei alte activităţi. Jocul îşi găseşte mulţumirea în el însuşi. Iar ceea ce trebuie să înţelegem în mod just prin asceză e exact contrariul. În cazul ei nu este vorba de a găsi plăcere în ceva legat de lumea exterioară. Ceea ce combinăm în cazul ascezei, chiar atunci când asociem crucea şi trandafirii roşii, este ceva ce nu are nici o importanţă în sine, ci care este creat ca joc viu al forţelor noastre, ceva care are loc în noi înşine şi care îşi găseşte adevărata utilitate numai după ce a fost mai întâi gata creat în noi înşine. Renunţarea constă, aşadar, în faptul că noi desfăşurăm o activitate lăuntrică, fiind conştienţi că nu trebuie să ne lăsăm stimulaţi de lumea din exterior ‒, ea presupune să lucrăm asupra noastră înşine, spre a pune în joc forţele noastre, aşa încât ele să poată acţiona în lumea exterioară. Vedem astfel că jocul şi asceza stau faţă în faţă, ca două lucruri diametrul opuse.

Dar cum intră în viaţa omului ceea ce putem numi asceză, în sensul dat de noi aici acestui cuvânt?

Să rămânem pe acest tărâm unde asceza e folosită atât cu luminile, cât şi cu umbrele ei: la încercarea de a percepe lumile suprasensibile, când omul îşi propune să se înalţe în luminile spirituale. Aici, putem spune: dacă omul face cunoştinţă, pe o cale oarecare, cu lumea suprasensibilă, de exemplu prin comunicările unui alt om sau din ceea ce-i spun unele documente din evoluţia istorică, e posibil, ca la început omul să-şi spună: Există aceste afirmaţii, aceste comunicări despre lumile suprasensibile; eu însumi nu le înţeleg; nu am puterea de a le înţelege. ‒ Există apoi oameni care nu spun: Vreau să-mi însuşesc aceste comunicări ce mi se oferă!, ci: Resping aceste comunicări; nu vreau să am nici o legătură cu ele! ‒ De ce? În primul rând, pentru că un astfel de om respinge, în sensul cel mai bun al cuvântului asceza; şi anume, pentru că nu găseşte în sufletul său forţa de a dezvolta din sine, prin mijloacele caracterizate, nişte forţe superioare. Se simte prea slab pentru asta.

Am subliniat mereu că nici măcar nu e nevoie să fii tu însuţi clarvăzător, pentru a înţelege rezultatele cercetării spirituale pe care ţi le comunică un clarvăzător. Este adevărat că trebuie să posezi clarvedere pentru a cer-ceta realităţile spirituale; dar, o dată ce aceste realităţi au fost descoperite, orice om poate recunoaşte, cu ajutorul raţiunii sale neîngrădite de prejudecăţi, comunicările făcute de cercetătorul spiritual. În primă instanţă, un intelect nepărtinitor şi o raţiune sănătoasă sunt cel mai bun instrument cu care se poate aprecia adevărul comunicărilor din lumile spirituale. Cel care se situează pe poziţiile ştiinţei spirituale, va putea spune întotdeauna: Dacă e să-mi mai fie teamă de ceva, apoi m-aş teme de cei care-şi însuşesc aceste comunicări fără a le examina în mod riguros cu mintea lor; dar nu şi de cei care-şi folosesc aici raţiunea lor de nimic coruptă. Dacă folosim raţiunea, ea face să devină inteligibil tot ceea ce vine de la cercetarea spirituală.

Se poate întâmpla, însă, ca un om să se simtă prea slab, să nu poată găsi în sine forţele prin care să înţeleagă comunicările din lumea spirituală. Dacă aşa stau lucrurile, el le va respinge, dintr-un instinct de autoconservare potrivit cu situaţia lui. Dacă şi-ar însuşi aceste comunicări, el ar ajunge la o totală confuzie. El simte acest lucru. Și, în general, la toţi aceia care res-ping adevărurile găsite prin cercetare spirituală, instinctul de conservare este acela care le respinge: conştienţa neputinţei de a se supune exerciţiilor ‒ adică ascezei, în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului. Un asemenea instinct de autoconservare îşi spune: dacă m-aş apropia de aceste lucruri, ele m-ar duce la o totală confuzie; dacă ar intra în spiritul meu, mi-ar copleşi spiritul; n-aş putea face nimic cu ele; deci, le resping! Aşa stau lucrurile cu conştienţa materialistă, care nu vrea să facă nici un pas dincolo se ceea ce-i oferă terenul faptic al ştiinţei, despre care se presupune că ar avea rădăcinile bine înfipte în realitate.

Dar se mai poate întâlni şi un alt caz. Și ajungem astfel la un aspect primejdios al ascezei. Într-un om poate exista o anumită aviditate de a-şi însuşi comunicările referitoare la lumile spirituale, fără a simţi nevoia şi datoria lăuntrică de a le examina cu raţiunea şi cu logica sa. Poate exista, deci, un fel de dorinţă de senzaţional, care se vrea potolită prin comunicările din lumea spirituală. Și atunci omul le lasă să intre în el. Atunci nu acţionează acel instinct de autoconservare al omului, ci ceva contrar acestuia: acţionează realmente un fel de instinct al autodistrugerii. Căci tot ceea ce omul lasă să intre în sufletul său, fără a-l fi înţeles şi faţă de care el nu vrea să-şi folosească raţiunea, acţionează distrugător asupra lui, îl copleşeşte. De aceasta se leagă toate credinţele oarbe, tot ceea ce omul îşi însuşeşte despre lumile spirituale doar pe baza credinţei într-o autoritate. Dar această însuşire a unor adevăruri, bazată numai pe autoritate, co-respunde unei asceze ce nu izvorăşte dintr-un instinct de autoconservare sănătos, ci dintr-o tendinţă bolnăvicioasă de autodistrugere, din tendinţa de a se înneca în valurile revelaţiilor primite. Acest lucru are un aspect negativ foarte accentuat pentru viaţa sufletului uman. Dacă omul spune: “Nu vreau nimic altceva, vreau să mă dispensez de toate, vreau să cred, să trăiesc bazându-mă numai pe încredere!” ‒ atunci avem de a face cu o asceză în cel mai rău sens al cuvântului. Această tendinţă a existat de-a lungul epocilor în mulţi oameni. Nu putem cita în acest context tot ceea ce seamănă cu o astfel de credinţă oarbă. Dacă ni se povesteşte, de pildă, că în lăcaşurile vechilor misterii greceşti ale lui Pitagora [ Nota 49 ] se folosea mereu expresia: “Maestrul a spus-o!”, aceasta nu însemna niciodată: “Maestrul a spus-o, deci trebuie s-o credem!”. Prin aceasta discipolii săi înţelegeau: Maestrul a spus-o; aşadar, este un îndemn pe care el ni-l adresează de a reflecta asupra acestui lucru; vom vedea cât de departe vom ajunge în înţelegerea lui, atunci când ne vom pune în activitate propriile noastre forţe! “Credinţa” nu trebuie neapărat să fie o credinţă oarbă şi să izvorască dintr-o tendinţă spre autodistrugere. Nu este însă neapărat nevoie să presupunem că cineva care-şi însuşeşte comunicările rezultate din cercetarea spirituală, bazându-se pe încrederea ce i-o inspiră cineva, o face din credinţă oarbă; se prea poate ca el să-şi fi dat seama, de pildă, că omul care face aceste afirmaţii, ia lucrurile în serios, că el îşi formulează comunicările în forme riguros-logice, că în alte domenii ‒ pe care cel ce are încredere în el le poate verifica ‒ acest om este absolut logic şi nu flecăreşte despre câte în lună şi în stele. De aceea, tocmai prin faptul că observă acele lucruri pe care are posibilitatea să le verifice, discipolul poate nutri credinţa întemeiată că omul respectiv se situează pe poziţii tot atât de sigure şi atunci când vorbeşte despre lucruri necunoscute încă celui ce are încredere în el. Iată de ce discipolul ce are încredere în maestrul său, poate spune: “Voi exersa! Lucrurile pe care acesta mi le spune şi în care pot să am încredere, vor fi pentru mine o stea călăuzitoare; ea mă va ajuta să mă înalţ până la acele facultăţi care mi se vor explica prin ele însele, atunci când voi fi ajuns până la ele”.

Dar dacă această temelie bună a încrederii nu există, dacă omul se dispensează de înţelegerea raţiunii, dacă se lasă stimulat de comunicările din lumile invizibile fără a voi să le înţeleagă, atunci toate acestea se vor transforma într-o însuşire foarte rea a omului. E un rău care aproape că nu poate fi numit asceză. Cine îşi asimilează ceva doar pe baza unei încrederi oarbe, fără a voi să înţeleagă treptat acest lucru, fără a-l pătrunde, aşadar, cu mintea, cine lasă deci, absolut orbeşte, ca în voinţa lui să pătrundă voinţa unei alte persoane, va pierde treptat acele forţe sufleteşti sănătoase care formează un centru sigur al vieţii noastre lăuntrice şi care creează osatură tuturor simţămintelor noastre faţă de adevărul vieţii. În omul care nu vrea să verifice ideile în lăuntrul lui, care nu vrea să-şi pună în mişcare gândirea, ci are tendinţa de a se înneca în comunicările ce i se fac ‒ de a se scufunda, de a dispare cu sinea lui ‒, într-un asemenea om se înstăpânesc minciuna şi înclinaţia spre eroare. Cine nu vrea să-şi pună în mişcare simţul sănătos al adevărului, va vedea în curând că şi în lumea reală minciuna şi posibilitatea de a cădea pradă iluziilor îl vor lua tot mai mult în stăpânirea lor. Trebuie să reflectăm foarte serios la acest lucru, atunci când ne apropiem de lumea spirituală, să ne dăm seama că, păcătuind prin această comoditate, putem ajunge să ducem o viaţă în care să pierdem orice simţ autentic al adevărului, orice simţ pentru ceea ce e just în viaţă. Cel care ia în serios exerciţiul spiritual, cel care vrea să-şi pună la lucru forţele, trebuie neapărat să pună în faţa sufletului său un adevăr ca acesta despre care vorbim acum.

Putem pătrunde însă şi mai adânc în înţelegerea a ceea ce numim, într-un sens mai profund, exersare ascetică a forţelor sufleteşti. Până acum l-am privit pe om numai în măsura în care el nu e în stare să dezvolte forţe sufleteşti lăuntrice pe o cale cu adevărat sănătoasă. Într-unul din cazuri, omul refuză să dezvolte asemenea forţe dintr-un sănătos instinct de autoconservare, fiindcă nu vrea să dezvolte asemenea forţe; în celălalt caz el nu refuză să dezvolte asemenea forţe, dar refuză să-şi pună în mişcare raţiunea şi judecata. În asemenea situaţii avem întotdeauna de a face cu dorinţa omului de a rămâne pe poziţia pe care se află. ‒ Dar să luăm celălalt caz: omul începe să-şi dezvolte într-adevăr facultăţile lăuntrice; el îşi supune propriul suflet unor exerciţii de felul celor pe care le-am caracterizat. Dar atunci se pot ivi iarăşi două posibilităţi. Se poate întâmpla, în primă instanţă, tocmai lucrul pe care ne străduim în mod energic să-l realizăm aici, în cadrul curentului spiritual-ştiinţific din viaţa lumii, acolo unde el e înţeles cu seriozitate şi demnitate. Omul poate fi îndrumat spre dezvoltarea forţelor spirituale lăuntrice numai în măsura în care el devine capabil să realizeze ceva cu ajutorul acestor forţe spirituale, şi anume, să realizeze ceva just şi bun. Cu alte cuvinte, poate fi vorba, pe de parte ‒ lucru descris mai pe larg în cartea mea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? ‒ de felul în care omul trebuie să se antreneze, să lucreze asupra lui însuşi, spre a dobândi facultăţile care-i permit să arunce priviri în lumea spirituală. În acelaşi timp, trebuie să existe posibilitatea să-şi educe el însuşi forţele în contact cu acele fapte spirituale pe care cercetătorii spirituali le-au aflat de-a lungul tuturor epocilor şi să creeze un echilibru just între forţa pe care o dezvoltă în lăuntru şi ceea ce trebuie să înţeleagă din lumea exterioară. Dacă omul refuză să folosească forţele pe care le dezvoltă în el însuşi, în scopul înţelegerii lumii exterioare, dacă nutreşte dorinţa abia stăpânită de a dezvolta cât mai multe forţe sufleteşti lăuntrice, de a pune în mişcare, în suflet, tot felul de forţe, pentru ca acesta să-şi formeze ochi şi urechi spirituale, dar în acelaşi timp e prea comod pentru a se ocupa, printr-un studiu bazat pe gândire, de adevărurile pe care ştiinţa spirituală le-a pus deja la dispoziţia noastră, se poate întâmpla ca asceza lui să aibă nişte urmări foarte rele. Se poate întâmpla ca omul să dezvolte în sine tot felul de forţe şi facultăţi, cu care nu ştie însă ce să facă, deoarece nu găseşte nici o posibilitate de a le folosi în lumea exterioară. La această situaţie duc unele sisteme de educaţie spirituală, în special acelea care dezvoltă forţe de cunoaştere, fără a da posibilitatea aplicării lor în viaţă, precum şi acele sisteme care nu-şi propun în mod energic să practice asceza, mai întâi, prin mijloacele spirituale descrise, pentru ca, prin exerciţiile pe care le face, omul să devină din ce în ce mai puternic.

Există şi metode care-şi propun să meargă pe altă cale, o cale care este într-adevăr, mai comodă, dar care uşor poate duce la lucruri aberante. Această cale îşi propune să înlăture acele piedici pe care impresiile date de corporalitate le pun, la început, în faţa sufletului, spre a ajunge astfel la trăiri lăuntrice. De altfel, înlăturarea acestor piedici era unicul scop a ceea ce se înţelegea în Evul Mediu prin asceză, sens care mai este dat încă şi astăzi, de cei mai mulţi oameni, acestui cuvânt. În loc să practice acea asceză adevărată, care vrea să dea sufletului un conţinut din ce în ce mai bogat, o falsă asceză îşi propune să lase sufletul aşa cum este şi să slăbească, în schimb, trupul, să diminueze activitatea forţelor corporalităţii. Există, într-adevăr, mijloace prin care activitatea acestui trup poate fi diminuată, în aşa fel, încât el să nu-şi mai exercite funcţiunile cu tot atâta forţă şi vigoare ca în viaţa obişnuită, ci să devină din ce în ce mai slab şi mai slab. Și atunci poate fi atins ţelul ca sufletul, rămas tot atât de slab ca înainte, să dobândească o oarecare supremaţie în raport cu funcţiunile corporale diminuate. În timp ce, în cazul unei asceze juste, corpul trebuie să rămână aşa cum este, iar sufletul să ajungă în situaţia de a ieşi biruitor asupra trupului, în cazul celeilalte asceze, sufletul e lăsat aşa cum este, în schimb, prin tot felul de procedee cum sunt postul, mortificarea şi aşa mai departe, corpul în sine devine slab, astfel încât sufletul este mai puternic decât el şi poate să ajungă la un fel de conştienţă, deşi forţele lui nu au trecut prin nici un fel de dezvoltare. Aceasta este dispoziţia sufletească a unor asceţi din Evul Mediu; ei ucid tăria trupului, îi diminuează funcţiunile, lasă sufletul aşa cum este şi se transpun într-o dispoziţie de aşteptare, care urmează să le aducă din exterior, fără participarea lor, un conţinut al lumii spirituale.

Aceasta este metoda cea mai comodă, dar este, totodată, metoda care, de fapt, nu-l face pe om mai puternic. Adevărata metodă cere ca omul să-şi purifice gândirea, simţirea şi voinţa; ea tocmai că vrea ca el să-şi fortifice gândirea, simţirea şi voinţa, pentru ca acestea să dobândească tot mai multă forţă şi să devină biruitoare asupra corporalităţii. Cealaltă metodă reprimă forţele trupeşti, iar sufletul trebuie doar să aştepte, fără a dobândi noi capacităţi, până când lumea impregnată de Divin se va revărsa în el.

Această atitudine ‒ o puteţi găsi în unele îndrumări din Evul Mediu sub numele de asceză ‒ duce la înstrăinarea şi îndepărtarea de lume, şi nu se poate să nu ducă aici. Fiindcă în stadiul actual de dezvoltare a omenirii există un anumit raport între forţele de percepţie din noi şi ceea ce se află în afara noastră. Dacă vrem să depăşim stadiul actual din evoluţia omenirii, o putem face numai dezvoltând forţele din noi şi înţelegând apoi în mod cu atât mai profund şi mai plin de sens, cu ajutorul acestor forţe intensificate, lumea exterioară. Dacă diminuăm însă forţele noastre umane normale, devenim incapabili de a avea o legătură normală cu lumea exterioară; dacă ne străduim să diminuăm în special gândirea, simţirea şi voinţa, şi ne transpunem apoi cu sufletul în starea de aşteptare, în acest suflet se revarsă ceva care nu are nici o legătură cu lumea noastră actuală, ceva care face din noi nişte oameni singuratici şi ciudaţi, incapabili să desfăşoare o activitate reală în această lume. În timp ce o asceză adevărată, veritabilă, face din ei oameni din ce în ce mai destoinici în ceea ce priveşte activitatea pe care o desfăşurăm în lume, pentru că vedem lumea din ce în ce mai adânc, cealaltă asceză ‒ legată de reprimarea funcţiilor corporale ‒ îl împinge pe om spre retragerea din lume, face din el, în toate privinţele, un solitar, un eremit. Și atunci se prea poate întâmpla ca, pe poziţia lui solitară, pe izolata lui insulă sufletească, să vadă tot soiul de fenomene spiritual-sufleteşti ‒ acest lucru nu se poate nega ‒, dar o astfel de asceză nu dă roade pentru viaţă. Asceza este muncă, este exerciţiu în vederea unei mai bune activităţi în folosul lumii, nu o retragere în depărtări cosmice.

Dar nu trebuie să înţelegeţi prin aceasta nici că trebuie mers până la extrem. E posibil ca dintr-o direcţie să meargă în întâmpinarea celeilalte. Chiar dacă, în general, e adevărat că până în actualul ciclu din evoluţia omenirii există un anumit raport normal între lumea exterioară şi forţele noastre sufleteşti, putem spune totuşi, pe de altă parte, că fiecare epocă împinge, ca să zicem aşa, la extrem, ceea ce este normal şi că acela care vrea să dezvolte în el nişte facultăţi superioare celor normale, nu trebuie să ţină seama de piedicile pe care i le pun în cale tendinţele anormale ale epocii. Fiindcă în fiinţa lui există aceste piedici, el poate merge, în anumite condiţii, şi mai departe decât ar fi trebuit să meargă, dacă epoca sa nu şi-ar avea partea ei de vină. Trebuie să spunem acest lucru, deoarece dumnea-voastră veţi fi auzit că unii dintre aderenţii curentului spiritual-ştiinţific din epoca noastră pun mare preţ pe un anumit regim alimentar. Aceasta nu înseamnă nicidecum că printr-un asemenea mod de viaţă s-ar putea pătrunde în lumile superioare sau, măcar, s-ar dobândi înţelegerea condiţiilor de existenţă din acele lumi. Un asemenea mod de viaţă nu poate fi decât un mijloc auxiliar exterior şi nici nu avem voie să-l concepem altfel decât în sensul că acela care vrea să dobândească posibilitatea de a înţelege lumile spirituale, poate întâmpina o oarecare rezistenţă din partea condiţiilor de viaţă cu care se acomodase înainte: din partea moravurilor şi uzanţelor lumii exterioare. Și deoarece aceste moravuri şi uzanţe l-au făcut să coboare prea adânc în lumea pur materială, dacă vrea să-şi desfăşoare exerciţiile în condiţii mai prielnice, trebuie să stăpânească ceea ce pentru majoritatea oamenilor este condiţie normală de viaţă. Dacă ar considera însă că acesta ţine de asceza sa, de mijloacele care-l duc în lumea spirituală, ar greşi foarte mult. Căci vegetarianismul nu poate înălţa pe nimeni în lumile superioare; el poate fi doar un sprijin, pe care trebuie să-l înţelegem astfel: Vreau să-mi deschid accesul la anumite modalităţi de înţelegere a lumilor spirituale; corporalitatea mea densă e o piedică pe această cale, şi această piedică este atât de puternică, încât exerciţiile nu-şi fac efectul just; îmi uşurez, deci, această activitate prin faptul că dau corporalităţii mele posibilitatea de a deveni ceva mai uşoară. Un mijloc de a înlesni această activitate este, de pildă, vegetarianismul, care nu este predicat nicidecum ca o dogmă, ci e sugerat drept mijloc de a înlesni omului calea spre înţelegerea lumilor spirituale. Dar să nu creadă nimeni că prin regimul vegetarian şi-ar putea dezvolta forţe spirituale. Căci sufletul rămâne cum a fost; numai că trupul îşi pierde din vigoare. Dar dacă, pe de o parte, sufletul a devenit mai puternic, pe de altă parte, prin faptul că regimul vegetarian îşi exercită influenţa asupra omului, sufletul va putea face mai puternic, din centrul forţelor lui sufleteşti, în mod corespunzător, corpul devenit mai subtil, aşa că un om care se dezvoltă din punct de vedere spiritual, urmând în acelaşi timp un regim vegetarian, va deveni mai destoinic, mai capabil şi mai rezistent în viaţă, şi nu numai că se poate lua la întrecere cu orice consumator de carne, dar îl poate chiar depăşi în ceea ce priveşte capacitatea de muncă. Și aceasta tocmai că nu se întâmplă ceea ce cred mulţi atunci când spun despre cei care se situează pe solul unui curent spiritual şi, totodată, sunt vegetarieni: Bieţii oameni, nu-şi pot permite nici măcar plăcerea de a gusta o bucăţică de carne!

Cât timp omul trăieşte într-o asemenea dispoziţie, vegetarianismul nu-i foloseşte la nimic. Câtă vreme are poftă şi e avid după carne, vegetarianismul nu-l ajută deloc; îl ajută numai atunci când se situează pe poziţia pe care vreau s-o ilustrez printr-o mică întâmplare.

Acum câtva timp cineva a fost întrebat: Dar, de fapt, de ce nu mâncaţi carne? Iar el îi răspunse: Aş vrea să vă deranjez şi eu cu o întrebare. De ce nu mâncaţi carne de câine sau de pisică? ‒ Păi, aşa ceva nu se poate mânca! ‒ Dar de ce? Ei, fiindcă-mi face greaţă! ‒ Ei bine, tot aşa-mi face mie greaţă orice fel de carne!

Aceasta este dispoziţia sufletească potrivită. Numai atunci când plăcerea consumului de carne a dispărut, am ajuns la dispoziţia în care abţinerea de la carne ne poate fi de folos în ceea ce priveşte lumile spirituale. Înainte de aceasta, abţinerea de la carne nu poate fi decât un mijloc ajutător prin care ne putem dezobişnui de carne. Dar dacă nu ne putem dezobişnui, poate că e mai bine să reluăm consumul de carne, căci chinul permanent de a ne stăpâni această poftă nu e nicidecum calea justă spre înţelegerea ştiinţei spirituale.

Toate acestea caracterizează pentru dumneavoastră ceea ce putem numi o asceză adevărată şi o falsă asceză. Uşor ajung la falsa asceză aceia care nutresc numai dorinţa aprigă de a-şi dezvolta forţele şi facultăţile lăuntric-sufleteşti, căci pe aceştia îi va interesa prea puţin cunoaşterea reală a lumii exterioare. Ei nu vor decât să dezvolte aceste facultăţi sufleteşti şi să aştepte apoi pentru a vedea ce se întâmplă. Acest lucru se poate realiza cel mai bine dacă-ţi chinuieşti trupul cât mai mult cu putinţă; atunci el devine slab, sufletul poate să rămână şi el slab şi poate privi astfel în interiorul unei lumi spirituale oarecare, chiar dacă este cu totul incapabil să înţeleagă o lume spi-rituală reală. Dar aceasta este o cale a amăgirii; căci, din momentul în care omul îşi zăvoreşte drumul înapoi în lumea fizică, el nu mai este întâmpinat de o lume spirituală veritabilă, ci numai de imaginile înşelătoare ale sinei sale proprii. Și acestea trebuie să-l întâmpine, din cauză că el îşi lasă sufletul aşa cum este. Deoarece îşi lasă eul la nivelul pe care se află, acest eu nu-şi dezvoltă forţele superioare, iar legătura cu lumea omul şi-o baricadează prin faptul că diminuează funcţiile prin mijlocirea cărora intră în relaţie cu lumea. Prin asceza sa nu numai că se înstrăinează de lume, dar mai şi cultivă în lăuntrul lui ceea ce putem numi: El vede nişte imagini pe care propriul său suflet, pe treapta până la care a ajuns, le poate proiecta în mod amăgitor în faţa lui; în locul unei adevărate lumi spirituale el vede imaginea sa falsificată de propria sa sine. Iar cea de a doua consecinţă este acea care se manifestă pe tărâmul vieţii morale: cel care crede că duce o viaţă justă, smerit şi dăruit lumii spirituale, nu-şi dă seama nicidecum că se închide cu toată puterea, ca într-o cochilie de melc, în sinea sa, că devine un egoist în cel mai rău înţeles al cuvântului, că nu vrea să evolueze dincolo de treapta pe care se află deja. Acest egoism, care poate degenera într-un orgoliu aprig şi într-o vanitate aprigă, este atât de primejdios tocmai pentru că acela care este stăpânit de el nu-l poate vedea niciodată el însuşi. El se consideră, de obicei, un om ce cade în cea mai adâncă umilinţă la picioarele Dumnezeului său, în timp ce în sufletul lui roade demonul grandomaniei. El respinge ceea ce ar trebui să dezvolte cu adâncă umilinţă; căci el ar fi cu adevărat umil, dacă şi-ar spune: Nu aici, unde sunt eu, se află forţele lumii spirituale; ci ele de acum înainte trebuie dezvoltate; trebuie să evoluez; nu-mi este îngăduit să aştept, numai cu forţele pe care le posed acum.

Vedem astfel că tocmai acest gen de asceză, care-şi propune în primul rând mortificarea fiinţei exterioare a omului şi nu fortificarea celei lăuntrice, poate duce la amăgire, eroare, vanitate şi egoism, ba chiar la toate cauzele generatoare de nebunie. În epoca noastră actuală ar fi foarte rău mai ales dacă cineva ar voi să se înalţe în lumea spirituală nu prin dezvoltarea forţelor lui sufleteşti, ci prin mortificarea celor exterioare. Căci prin aceasta el nu face decât să se închidă în propria sa sine. Iată de ce omul contemporan nu poate lua modelul de asceză de la cei care, la vremea lor, au căutat, poate, accesul spre o lume spirituală, de pe insula lor sufletească izolată; idealul de azi al unei asceze adevărate nu poate fi găsit decât în cadrul ştiinţei spirituale actuale, moderne, care-şi are rădăcinile bine înfipte în solul realităţii; ea îl ajută pe om să-şi dezvolte forţele şi facultăţile prin care se poate înălţa la înţelegerea unei lumi spirituale, dar care este, totuşi, o lume reală; nu o lume imaginară în care omul se izolează.

Mai există însă şi alte aspecte negative ale unei astfel de asceze unilaterale. Dacă observaţi întreaga natură din jur veţi găsi că, cu cât ne înălţăm mai mult de la regnul vegetal la cel animal şi apoi la cel uman, condiţiile de viaţă iau treptat un cu totul alt caracter. Dacă vă veţi interesa de ceea ce am putea numi “boli ale plantelor” veţi afla că aceste boli ale plantelor au un cu totul alt caracter decât bolile animalelor sau, mai ales, decât cele ale omului. Căci bolile plantelor sunt provocate numai din exterior, prin condiţii climatice anormale ca: vântul şi vremea rea, lumina şi radiaţia solară. Aceste condiţii din lumea exterioară pot îmbolnăvi o plantă. Dacă mergeţi mai sus, la animal, puteţi constata că şi animalul, cu condiţiile lui lăuntrice, posedă un mult mai mare fond de sănătate decât omul, cu condiţia să nu fie influenţat din exterior. Iar omul este în stare să se îmbolnăvească nu numai din cauza vieţii pe care trebuie s-o ducă, a condiţiilor ce acţionează asupra lui din exterior, ci şi prin tot ceea ce se revarsă în lăuntrul lui sau din lăuntru în exterior. Iar aceasta face ca, ‒ dacă sufletul nu este bine adaptat trupului, dacă germenele spiritual ce vine din încarnările anterioare nu se poate adapta pe deplin, în esenţa lui interioară, corporalităţii exterioare ‒ să apară cauze interne de îmbolnăvire, care adeseori pot fi înţelese atât de greşit. Vedem, deci, că pot să apară unele boli interne, ca simptome ale faptului că între trup şi suflet nu există o potrivire perfectă. Putem vedea adeseori că oamenii la care apar astfel de simptome, când corpurile nu se potrivesc bine între ele, au tendinţa de a se înălţa în lumile superioare prin mortificarea corporalităţii, căci predispoziţiile lor maladive creează în ei tendinţe de a-şi despărţi sufletul de corporalitate, care nu este pe deplin pătrunsă de sufletesc. Se întâmplă atunci că, la astfel de oameni, trupul se densifică în sine în cele mai diverse moduri, că-şi dă el o anumită formă şi pentru că ei nu şi-au fortificat sufletul, ci tocmai că i-au folosit slăbiciunile pentru a se elibera de influenţele corporalităţii, sustrăgând prin aceasta trupului facultăţile lui dătătoare de sănătate, tărie şi forţă, trupul poate deveni receptiv la tot felul de boli. În timp ce o asceză sănătoasă va duce la fortificarea şi întărirea sufletului, astfel încât sufletul va acţiona la rândul lui asupra trupului şi-l va face rezistent în faţa oricăror tendinţe de îmbolnăvire, o falsă asceză îl va face pe om accesibil tuturor influenţelor exterioare generatoare de boală.

Aceasta este legătura periculoasă dintre orice falsă asceză şi îmbolnăviri, tocmai în epoca noastră. Ea poate face să apară, în cercurile largi în care oamenii se lasă cu uşurinţă prinşi în plasa unei înţelegeri eronate a acestor lucruri, a tot felul de păreri greşite în legătură cu ceea ce concepţia spiritual-ştiinţifică despre lume poate oferi omului. Căci, bineînţeles, cei care vor să ajungă în lumea spirituală pe calea unei false asceze, pot oferi o imagine deconcertantă celor din afară;  prin falsa lor asceză ei vor crea un larg teren de acţiune influenţelor dăunătoare ce vin din lumea exterioară; nu numai că nu vor deveni mai tari, mai rezistenţi în faţa erorilor epocii noastre, dar tocmai ei vor cădea pradă cu atât mai mult.

Putem observa acest lucru tocmai la unele curente spirituale teosofice ale epocii noastre. Dacă unele mişcări îşi dau numele de “Teosofie”, nu înseamnă deja că ele posedă o garanţie că pot ţine piept, ca mişcări spirituale, unor curente opuse ale epocii contemporane. Dacă afară, în lume, stăpâneşte materialismul, aceasta înseamnă că el este totuşi, într-un anumit sens, corespunzător cu ceea ce vine din exterior, cu noţiunile pe care trebuie să ni le facem în lumea sensibilă despre fenomenele accesibile ochilor fizici materiali. Putem spune, de aceea, că materialismul lumii exterioare, care nu are cunoştinţă nicidecum de lumea spirituală, este oarecum îndreptăţit. Dacă apare însă, o concepţie despre lume care vrea să comunice ceva despre lumea spirituală şi care, pentru că nu are la bază o fortificare reală a forţelor spirituale, îşi asimilează într-o formă caricaturală prejudecăţile materiale ale epocii, lucrurile stau şi mai rău. Iată de ce o asemenea concepţie teosofică despre lume, în care s-au strecurat erorile epocii, este de cele mai multe ori mult mai dăunătoare decât una materialistă, şi ne putem îngădui, fără îndoială, să subliniem, că în concepţia teosofică despre lume s-au strecurat într-o foarte largă măsură idei cu adevărat materialiste. Acolo se vorbeşte de spiritual nu ca spirit, ci ca şi cum spiritul ar fi doar o materie nebuloasă, infinit de rarefiată. Când vorbesc despre corpul eteric, ei îşi reprezintă tot substanţă fizică, dar rarefiată dincolo de o anumită limită, vorbesc atunci de “vibraţii” eterice. În cazul astralului aceste vibraţii sunt şi mai subtile şi aşa mai departe. Pretutindeni sunt “vibraţii”. Aceşti oameni nu intră niciodată, cu reprezentările lor, într-o lume spirituală reală, ci se opresc la nişte reprezentări care sunt valabile pentru lumea materială. Și ai atunci ocazia să vezi că, de fapt, oamenii îşi aşează în faţă un fel de ceaţă materialistă când se află în cele mai banale împrejurări ale vieţii. Dacă te afli, de pildă, într-o societate unde poţi simţi că domneşte buna dispoziţie, că sufletele oamenilor se armonizează între ele, iar cineva care simte acest lucru, spune că în acest cerc de oameni domneşte o dispoziţie armonioasă, poate că avem de a face cu o exprimare banală, dar ea este corectă şi duce la o idee justă, mai degrabă decât aceea a unui membru din cercurile teosofice, care ar spune: O, aici există vibraţii subtile! Ca să poţi spune aşa ceva trebuie să fii un teosof materialist şi să-ţi imaginezi o materie gândită în mod grosolan. Iar celui care are sensibilitate pentru aşa ceva, îi trece buna-dispoziţie; totul se înceţoşează când oamenii respectivi fac să dănţuiască peste tot vibraţiile lor. Vedem aici că, dacă într-o concepţie spirituală despre lume pătrund reprezentări materialiste, celor din exterior li se poate înfăţişa o imagine deconcertantă, şi ei pot spune apoi: “Aceşti oameni au o lume spirituală; dar nici la ei lucrurile nu stau altfel decât la noi; la noi joacă eterul luminii, la ei joacă chiar şi eterul spiritual!” E vorba de unul şi acelaşi materialism. Materialism aici, materialism dincolo!

Acest lucru trebuie văzut în adevărata lumină! Și atunci nimeni n-ar mai putea ajunge la o părere greşită de ceea ce concepţia spiritual-ştiinţifică poate oferi oamenilor în epoca noastră. Oamenii şi-ar da seama că asceza poate fi şi ceva care, fortificând viaţa sufletească, ne înalţă în lumea spirituală şi poate introduce astfel noi forţe în existenţa noastră fizic-materială. Acestea nu sunt forţe aducătoare de boală, ci forţe însănătoşitoare; ele furnizează corporalităţii noastre forţe de viaţă sănătoase. ‒ E mai greu, fireşte, să constaţi dacă o concepţie despre lume furnizează forţe sănătoase sau bolnave; de obicei le vedem pe cele bolnave, în timp ce pe cele sănătoase nu le luăm în seamă. Cine le poate observa îşi va da seama că aceia care sunt adepţi ai unei veritabile mişcări spirituale şi care se lasă fecundaţi de ea, îşi extrag din aceasta forţe sănătoase, care pot acţiona însănătoşitor, pînă jos, în corporalitate. Și el va mai constata că boala poate acţiona numai atunci când într-un curent spiritual e introdus ceva din lumea exterioară, ceva care nu izvorăşte dintr-un curent spiritual. Dar acest ceva are efecte mai negative în sânul curentului spiritual, decât dacă rămâne afară, unde convenţiile îl apără pe om de efectele prea puternice ale anumitor erori.

Dacă ne vom însuşi aceste lucruri, vom concepe asceza adevărată ca pe un exerciţiu care ne pregăteşte în vederea unei vieţi superioare, ca dezvoltare a unor forţe şi vom înţelege bunul şi vechiul cuvânt grec în adevărata lui accepţiune. Căci “askein” înseamnă “a depune efort”, “a se fortifica”, ba chiar “a se împodobi” pentru ca omenescul cuiva să se poată revela, în raport cu lumea. Dacă e înţeleasă în sensul ei just, asceza reprezintă o fortificare a omului. Dar dacă ea este concepută în sensul că omul vrea să lase sufletul aşa cum este şi să dobândească apoi ceva prin reprimarea corporalităţii exterioare, atunci el desparte sufletul de trup şi face din trupul său un punct de atracţie pentru toate influenţele dăunătoare posibile, iar asceza este, în acest caz, izvorul celor mai diverse îmbolnăviri trupeşti.

Care sunt aspectele pozitive şi negative ale egoismului, vom vedea când ne vom ocupa de esenţa egoismului. Azi veţi fi înţeles însă, probabil, că la asceza adevărată, justă, important este felul în care ea acţionează, roadele pe care le aduce, faptul că ea se situează în lume în aşa fel încât nu poate fi niciodată scop în sine, ci numai mijloc pentru atingerea unui ţel superior al omenirii ‒ intrarea în lumile superioare. Iată de ce, dacă vrea să adopte o astfel de asceză, omul trebuie să aibă sub picioare terenul sigur al realităţii. Lui nu-i este îngăduit să se îndepărteze şi să se înstrăineze de lumea în care viaţa l-a pus; în orice clipă el trebuie să recunoască lumea. Ceea ce e în sare să aducă, din cea mai înaltă lume spirituală, trebuie să poată fi măsurat şi apreciat de el aici ‒ în această lume ‒ conform cu munca sa; fiindcă altfel uşor s-ar putea întâmpla să aibă dreptate cei ce afirmă că asceza nu e muncă, ci trândăvie! Ce-i drept, trândăvia uşor poate deveni un motiv pentru a înfăţişa falsa asceză ‒ mai ales în epoca noastră actuală. Cel care dă felului său de a sta în viaţă soliditate şi siguranţă şi nu-şi pierde terenul de sub picioare, va vedea în asceză un ideal suprem, tocmai în raport cu o problemă atât de serioasă cum sunt facultăţile noastre umane. O, ideile noastre pot urca foarte sus, dacă ne punem în faţă, ca ideal al exersării tutu-ror facultăţilor umane, felul cum trebuie ele să lucreze în lume.

Să ne gândim la începutul Vechiului Testament. Acolo stă scris: “Și Dumnezeu a spus: Să se facă lumină! ...” [ Nota 50 ] De la o zi la alta Dumnezeu face să se nască lumea fizic-sensibilă din cea spirituală; iar la sfârşitul fiecărei zile Dumnezeu se simte mulţumit când, privind lumea fizică ce a fost creată din cea spirituală, poate să spună: E bine! “Și Dumnezeu văzu că era bine!” ‒ Tot astfel şi noi trebuie să ne înălţăm în lumea spirituală situându-ne pe solul solid al realităţii, pe care stăm, în primă instanţă, de la care pri-mim gândirea noastră sănătoasă, caracterul nostru ferm, sentimentele noastre neabătute. Noi trebuie să cercetăm realităţile din care s-a născut întreaga lume fizică, dar să ne păstrăm posibilitatea de a ne putea spune, atunci când aplicăm în lumea fizică forţele dobândite şi când vedem că ele se potrivesc cu lumea: “Dacă ne raportăm la lumea înconjurătoare în calitate de cercetători spirituali, de cunoscători ai spiritului şi vedem că forţele pe care ni le-am dezvoltat se potrivesc cu lumea, atunci ni se arată că a fost bine.” ‒ Dacă ne vom pune astfel la încercare în lumea reală forţele pe care le putem dobândi pe calea unei asceze just înţelese, ne vom cuceri dreptul de a spune, când le folosim: “Iată, sunt bune!”