Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CALEA TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 58


VII

ESENŢA EGOISMULUI

Berlin, 25 noiembrie 1909

Undeva, cândva, a fost întemeiată o asociaţie. Ea înscrisese în programul ei: “Lichidarea egoismului”; adică voia să-şi oblige membrii să se educe în sensul altruismului, al eliberării totale de egoism. Aşa cum fac toate asociaţiile, îşi alesese şi ea un preşedinte; se puse apoi problema de a propaga în lume principiul fundamental al acestei asociaţii. În cadrul acestei asociaţii, s-a subliniat în cele mai diferite feluri, de nenumărate ori, că nici unuia dintre membrii ei nu-i este îngăduit să aibă undeva şi, mai ales, în sânul asociaţiei, nici cea mai mică dorinţă personală, egoistă şi, cu atât mai puţin, să exprime vreo aspiraţie egoistă sau ceva asemănător.

Era vorba, fireşte, de o asociaţie cu un program extrem de lăudabil şi cu un înalt ţel umanitar. Dar, pe de altă parte, nu se poate spune că membrii ei căutau să realizeze ei înşişi tocmai ceea ce era înscris, ca punct principal, în programul lor. N-au prea aflat ce este o dorinţă umană neegoistă. În sânul societăţii aveau loc foarte des asemenea scene. Unul spunea: “Da, aş vrea asta şi asta. Și societatea mi-ar putea satisface aceste doleanţe. Dar dacă merg eu la preşedinte, îi prezint o dorinţă egoistă. Or, asta ar însemna să încalc statutul asociaţiei, nu pot face aşa ceva!” Și atunci, un altul îi spunea: “Nimic mai simplu: Mă duc eu în locul tău. Voi aduce la cunoştinţă dorinţa ta şi voi prezenta o cerere absolut lipsită de egoism. Dar, ia ascultă! Și eu am o dorinţă. Este, fireşte, ceva cu totul egoist. Or, punctul principal din statutul nostru îmi interzice să vorbesc despre ea!” Și atunci cel dintâi spunea: “Dacă tu eşti atât de altruist în ceea ce mă priveşte, voi face şi eu ceva pentru tine. Voi merge la preşedinte şi voi cere ceea ce doreşti!” Și aşa se şi întâmpla. Mai întâi mergea unul din cei doi la preşedinte; şi apoi, două ore mai târziu, se ducea celălalt. Amândoi făcuseră cereri absolut lipsite de egoism. Dar aceasta nu se întâmpla o singură dată, ci era, de fapt, o practică obişnuită în sânul acestei asociaţii. Și rareori se întâmpla să fie satisfăcută o dorinţă egoistă, o cerere egoistă a unuia dintre membri; căci ea era prezentată întotdeauna, în modul cel mai altruist, de un altul.

Spuneam că a existat “undeva, cândva” o asemenea asociaţie. Bineînţeles că am caracterizat aici o asociaţie absolut ipotetică. Dar, cine priveşte puţin la viaţa din jur, va putea spune: Puţin din toate astea întâlnim mereu şi pretutindeni! De altfel, prin această povestire n-am urmărit altceva decât să demonstrez că tocmai cuvântul “egoism” este unul dintre acelea care pot deveni, în accepţiunea cea mai pregnantă a cuvântului, nişte lozinci, dacă nu apar în lume raportate în mod direct la realitatea pe care trebuie s-o desemneze, ci sub o mască, învăluite într-o mantie care le camuflează, putând duce, într-un anumit sens, până la înşelare, în privinţa adevăratei lor naturi.

Lozinca “egoism”, ca şi reversul ei, intrat deja de atâta vreme în limbajul nostru, “altruismul”, vor sta azi în centrul preocupărilor noastre. Dar nu ca lozinci, noi ne propunem să pătrundem puţin în esenţa egoismului. Când ştiinţa spirituală cercetează lucruri de acest fel, este întotdeauna mai puţin importantă întrebarea: “Ce simpatie sau antipatie poate trezi o însuşire sau alta? Cum putem aprecia această însuşire potrivit cu judecata umană pe care o avem deja?”, ci important este, mai degrabă, să arătăm că lucrul pe care-l desemnează cuvântul respectiv îşi are rădăcinile în sufletul uman sau în alt domeniu al realităţii şi să vedem între ce limite este el valabil; şi, dacă e un lucru ce trebuie combătut, drept însuşirea cutare sau cutare, să arătăm, de asemenea, în ce măsură poate fi combătut, într-unul sau altul dintre aspectele sale, de natura umană sau de alte entităţi ale existenţei.

Sensul cuvântului egoism ar fi acea însuşire umană care face ca omul să aibă în vedere nişte interese ce pot stimula dezvoltarea propriei personalităţi, în timp ce reversul său, altruismul, ar fi acea însuşire umană care are drept scop să pună facultăţile omului în slujba altora, a întregii lumi exterioare. O reflecţie foarte simplă ne poate arăta însă pe ce teren nesigur ne situăm tocmai aici, dacă nu ne adâncim în lucrul însuşi, ci ne limităm la cuvinte. Să presupunem că cineva ar săvârşi, într-un fel sau altul, numeroase binefaceri. E însă absolut posibil ca el să fie binefăcător doar din egoism, din motive egoiste foarte meschine, din vanitate sau altceva de acelaşi fel. Numindu-l, pur şi simplu, un “egoist”, n-am aflat încă absolut nimic în ceea ce priveşte caracterul său. Căci, dacă omul nu caută decât propria lui mulţumire, dar are numai însuşiri nobile, astfel încât se simte stimulat cel mai mult atunci când slujeşte interesele altora, se prea poate ca un astfel de “egoist” să ne fie chiar foarte simpatic. S-ar părea că ne jucăm cu cuvintele, dar nu este deloc aşa, fiindcă acest joc de cuvinte împânzeşte întreaga noastră viaţă şi existenţă şi se manifestă pretutindeni, pe toate tărâmurile existenţei.

Pentru toate lucrurile ce se află în om putem găsi în restul Universului cel puţin un corespondent, ceva care să ne poată servi drept analogie. Că în Univers putem găsi, prin analogie, un corespondent al acestei însuşiri de cea mai mare importanţă a naturii umane, ne-o pot sugera versurile lui Schiller:

“De cauţi ce-i mai nobil, ia seama şi priveşte
La planta care-n zboru-i spre Soare te învaţă!
Să fii, cu-a ta voinţă, cum, neştiind, ea este.” [ Nota 51 ]

Aici, Schiller pune în faţa omului existenţa vegetală şi-l sfătuieşte să dezvolte în caracterul său ceva care să fie la fel de nobil cum e planta, pe o treaptă inferioară. Iar marele mistic german Angelus Silesius spune aproape acelaşi lucru:

“Un trandafir nu are “de ce” şi “pentru ce”.
El floarea-n lume-şi scoate pentru că floare e;
La sine nu ia seama, petalele-şi resfiră
Si-n veci nu se întreabă de altul îl admiră.” [ Nota 52 ]

Și el ne atrage atenţia asupra existenţei vegetale. Planta primeşte în ea ceea ce-i trebuie pentru a creşte şi a se dezvolta; ea nu se întreabă “de ce” şi “pentru ce”, înfloreşte pentru că înfloreşte şi nu se întreabă cui îi este de folos. Și totuşi: pentru că primeşte în ea forţele necesare vieţii ei, pentru că extrage din mediul înconjurător toate cele de care are nevoie pentru sine, tocmai prin aceasta ea devine pentru mediul ambiant ‒ şi în cele din urmă şi pentru om ‒ ceea ce ea poate, într-adevăr, deveni. Ea devine creatura cea mai folositoare ce se poate imagina, dacă aparţine tocmai acelor tărâmuri ale lumii vegetale care pot fi de folos vieţii fiinţelor superioare. Și, deşi am spus-o de nenumărate ori, nu e banal s-o mai spunem încă o dată:

“Un trandafir pe sine gătindu-se-n splendoare
Sporeşte frumuseţea grădinii cu o floare.” [ Nota 53 ]

Frumuseţea grădinii sporeşte datorită trandafirului, dacă acesta este el însuşi cât mai frumos. Putem să asociem acest lucru cuvântului egoism şi să spunem: Dacă trandafirul vrea, în mod foarte egoist, să fie cât mai frumos, dacă vrea să se gătească în splendoarea cea mai mare cu putinţă, prin el grădina va deveni cum nu se poate mai frumoasă. Ne este oare îngăduit să aplicăm, într-o oarecare măsură, şi la om ceea ce ni se înfăţişează astfel într-un regn inferior al naturii? Nici nu trebuie să facem noi asta; au făcut-o mulţi alţii înaintea noastră, şi, cel mai frumos dintre toţi, a făcut-o Goethe. Când a vrut să spună ce este omul în sensul cel mai adevărat al cuvântului, când a vrut să arate prin ce-şi manifestă el în modul cel mai pregnant demnitatea şi întregul conţinut al existenţei sale, Goethe a spus: “Dacă natura sănătoasă a omului ar apărea ca un tot, dacă el s-ar simţi în lume ca într-un tot mare, frumos, demn şi preţios, dacă o tihnă armonioasă i-ar produce o încântare pură şi liberă: atunci întregul Univers, dacă s-ar putea percepe pe sine, ar jubila de bucurie, simţindu-se ajuns la ţintă şi ar admira culmea propriei sale deveniri şi esenţe.” [ Nota 54 ] Iar altă dată, Goethe spune, în minunata sa carte despre “Winckelmann”, din care sunt luate şi cuvintele mai sus citate: “Situat pe culmea cea mai de sus a naturii, omul vede că reprezintă şi el, la rândul lui, o întreagă natură, care trebuie să dea la iveală, din sine însăşi, o nouă culme. În acest scop, el se desăvârşeşte pe sine, pătrunzându-se cu toate perfecţiunile şi virtuţile, creând selecţie, ordine, armonie şi sens, înălţându-se, în cele din urmă, pe treapta creaţiei artistice.”

Întregul fel de a gândi al lui Goethe ne arată că el nu se referă, în mod special, numai la artist şi că el gândeşte aşa: Dacă omul a fost aşezat pe culmea cea mai de sus a naturii, el concentrează în sine tot ceea ce lumea poate exprima în el şi, în cele din urmă, pune în faţa lumii, în propria lui persoană, imaginea ei de oglindă; iar natura ar jubila de bucurie, dacă ar putea percepe şi simţi această imagine a ei în sufletul omului! Ce altceva înseamnă asemenea cuvinte decât că: Tot ceea ce ne înconjoară în existenţa universală, tot ceea ce este în lumea exterioară natură, spirit, se concentrează în om, se înalţă până la o culme şi apoi va fi în omul individual, în această individualitate umană, în acest ego uman, cât se poate de frumos, de adevărat, de desăvârşit. Iată de ce omul îşi împlineşte existenţa cel mai bine dacă atrage spre sine cât mai mult din lumea înconjurătoare şi dacă-şi îmbogăţeşte cât mai mult eul. În acest caz, el îşi însuşeşte tot ceea ce există în lume, care în el însuşi va putea înflori sau chiar maturiza roadele existenţei.

La baza unui asemenea mod de a vedea lucrurile se află convingerea că omul nu poate face niciodată destul pentru a cuprinde în mod real în el însuşi tot ceea ce există în lumea înconjurătoare, spre a deveni el însuşi un fel de floare şi culme a restului existenţei. Dacă vrem să etichetăm o asemenea atitudine drept “egoism”, putem s-o facem. Am putea spune, în acest caz: Ego-ul uman există spre a fi un organ de exprimare pentru ceea ce, altfel, ar rămâne pe veci ascuns în restul naturii şi care ajunge să se exprime numai prin faptul că ţine de esenţa omului sarcina de a concentra în sinea lui restul existenţei din sânul lumii înconjurătoare. Numai că în natura şi esenţa omului există posibilitatea de a face ca ceea ce afară în regiunile inferioare duce, ca lege generală, la culmile cele mai înalte şi mai măreţe, în el însuşi să poată duce la eroare, la rătăcire. Această posibilitate este legată de ceea ce numim libertate umană. Omul n-ar putea avea niciodată o existenţă liberă, dacă n-ar avea în sine facultatea de a folosi în sens rău, în mod unilateral, anumite forţe existente în el, astfel încât aceste forţe să ducă, pe de o parte, la o existenţă superioară, iar, pe de altă parte, să denatureze existenţa, ba chiar să facă din ea o caricatură. Ne putem lămuri asupra acestui lucru cu ajutorul unei comparaţii simple. Să ne mai îndreptăm o dată gândul spre plantă.

În cazul plantei, nici nu ne trece prin minte să vorbim de egoism, în ge-neral. Numai pentru a ne lămuri legea egoismului, care există în lumea întreagă, am spus: Ceea ce se manifestă la plante, ar putea fi numit egoism. Dar în cazul plantei nu putem vorbi nicidecum de egoism. Dacă cercetăm planta nu în sens materialist, ci conform cu spiritul, putem observa că planta este oarecum ferită să ajungă la egoism. E adevărat că, pe de o parte, în existenţa ei, ea trebuie să devină cât mai frumoasă. Și ea nu se întreabă: Cui îi foloseşte această frumuseţe? Dar când planta concentrează în ea însăşi întreaga ei existenţă, când ajunge la suprema dezvoltare a propriei ei fiinţe, pentru ea a şi sosit momentul când trebuie să piardă această fiinţă proprie. Sensul existenţei unei plante e ceva demn de luat în seamă. Goethe spune foarte frumos în “Maxime în proză” (nr. 813 n.trad.): “În floare, legea vegetală îşi găseşte expresia ei supremă, iar trandafirul n-ar fi decât, iarăşi, momentul culminant al acestei expresii. Fructul nu poate fi niciodată frumos; fiindcă aici legea vegetală se retrage iarăşi în sine (în simpla legitate)”. Cu alte cuvinte, lui îi este limpede că planta, când înfloreşte, dă expresia cea mai vizibilă a propriei legităţi. Dar, în momentul când înfloreşte, ea trebuie să fie deja pregătită să jertfească, prin actul fecundării, ceea ce are ea mai frumos, în acest moment ea este obligată să-şi jertfească această sine a ei urmaşului, germenului din fruct. Iată de ce este ceva măreţ în faptul că, în momentul când ar ajunge să fie expresia eului său, planta trebuie să se jertfească. Altfel spus, vedem în acest regn inferior că, în natură, egoismul urcă până la un punct, în care se autonimiceşte, se jertfeşte, pentru a naşte ceva nou. Ceea ce reprezintă suprema treaptă de dezvoltare a plantei, ceea ce am putea numi individualitatea, sinea plantei, ceea ce se arată, ca floare, într-o frumuseţe desăvârşită, începe să se ofilească în momentul în care s-a născut noul germene.

Ia să ne punem acum întrebarea: Oare în sânul regnului uman se întâmplă ceva similar? Si, într-adevăr, dacă vom observa natura şi viaţa spiritului tocmai conform spiritului, vom constata că în regnul uman se întâmplă ceva asemănător. Fiindcă omul nu are doar menirea de a aduce pe lume fiinţe asemănătoare cu el, deci, de a trăi în cadrul speciei, ci şi de a duce în el însuşi viaţa individuală, care depăşeşte specia. Vom afla ce este, în adevărata sa înfăţişare, egoismul omului, de-abia dacă vom aduce în faţa sufletelor noastre entitatea omului, aşa cum am cunoscut-o în cadrul ultimelor conferinţe.

În sens spiritual-ştiinţific, noi nu vedem în om doar un corp fizic, pe care omul îl are în comun cu întreaga natură minerală, ci vorbim de faptul că omul poartă în el, drept mădular superior al entităţii sale, mai întâi corpul eteric sau al vieţii, pe care îl are în comun cu toate vieţuitoarele; că are apoi în comun cu întregul regn animal ceva care e purtătorul plăcerii şi suferinţei, bucuriei şi durerii, pe care-l numim corp astral sau corp al conştienţei; şi mai vorbim de faptul că în sânul acestor trei mădulare trăieşte sâmburele propriu-zis al fiinţei umane, eul. Acest eu trebuie considerat drept purtătorul egoismului, atât în sensul îndreptăţit al cuvântului, cât şi în cel neîndreptăţit. Întreaga evoluţie a omului constă în faptul că acesta, pornind din eul său, transformă celelalte trei mădulare ale fiinţei sale. Pe o treaptă mai nedesăvârşită a existenţei, eul e sclavul celor trei mădulare inferioare: corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Dacă privim corpul astral, putem spune: pe o treaptă inferioară a existenţei sale, omul dă curs tuturor pornirilor, poftelor şi pasiunilor. Dar cu cât urcă trepte mai înalte din evoluţia sa, cu atât mai mult îşi purifică corpul său astral, al cărui sclav este, îl transformă în ceva dominat de natura lui superioară, din eul lui, astfel încât eul devine tot mai mult şi mai mult stăpânul şi purificatorul celorlalte mădulare ale entităţii umane. Și am mai spus, în cursul conferinţelor precedente, că azi omul e angajat în acest proces evolutiv şi că el se îndreaptă spre un viitor în care eul va fi devenit tot mai mult stăpân peste toate cele trei mădulare ale naturii umane. Căci, transformându-şi corpul astral, omul creează în acesta ceea ce numim “Sinea spirituală” sau, cu o expresie a filosofiei orientale, “Manas”. Aşa cum trăieşte el astăzi, omul a transformat în Manas o parte din corpul său astral. Mai târziu, în viitor, omul va avea posibilitatea de a-şi transforma corpul eteric: partea transformată astfel din corpul eteric se numeşte “Spirit al vieţii” sau “Buddhi”, cu o expresie a filosofiei orientale. Iar când omul va fi stăpân peste procesele din corpul său fizic, această parte transformată a corpului fizic o numim “Atman” sau “Om-Spirit”. Astfel, ne îndreptăm privirile spre un viitor din care astăzi stau în faţa noastră numai începuturile, un viitor în care omul va fi, prin eul său, stăpânul, coordonatorul întregii activităţi din fiinţa sa.

Dar ceea ce va deveni cândva o facultate conştientă a omului, a fost pregătit de multă vreme în natura umană. Si, într-un anumit sens, eul a lucrat deja, în mod inconştient sau subconştient, asupra celor trei mădulare ale naturii umane. Aflăm că, deja în timpuri imemoriale, acest eu a transformat o parte a corpului astral, pe care-l numim şi corp al sensibilităţii, în “sufletul senzaţiei”; că a fost transformată şi o parte din corpul eteric în ceea ce, în conferinţele trecute, am numit “suflet al raţiunii” sau “suflet afectiv”; în sfârşit, o parte din corpul fizic a fost transformată, spre a sluji eului, şi aceasta este “sufletul conştienţei”. Avem astfel trei mădulare ale entităţii umane ca interioritate a naturii umane: sufletul senzaţiei, care-şi are rădăcinile în corpul astral; sufletul raţiunii sau afectiv, care-şi are rădăcinile în corpul eteric; şi sufletul conştienţei, cu rădăcinile în corpul fizic. Azi fiinţa lăuntrică a omului ne interesează mai ales în măsura în care este vorba de raportul dintre corpul astral şi sufletul senzaţiei.

Dacă observăm un om, cum se dezvoltă, chiar din ceasul în care s-a născut, cum ies tot mai mult la iveală, ca din abisuri întunecate ale corporalităţii, facultăţile sale, putem spune: Aici se străduieşte să iasă la lumina zilei sufletul senzaţiei. Căci omul a fost înzestrat cu un corp astral care a fost clădit din întreaga lume care-i înconjoară existenţa. Putem înţelege acest lucru dacă ne aducem aminte iarăşi de un cuvânt al lui Goethe: “Ochiul este creat de către lumină, pentru lumină.” [ Nota 56 ] Dacă luăm un organ de simţ uman oarecare, prin mijlocirea căruia omul ajunge să fie conştient de lumea fizică exterioară, trebuie să ştim că este valabilă nu numai afirmaţia unilaterală a lui Schopenhauer [ Nota 57 ], că lumina n-ar putea fi percepută dacă omul n-ar avea ochi, ci, pe de altă parte, este tot atât de adevărată şi afirmaţia: dacă   n-ar exista lumină, n-ar exista nici ochi. De-a lungul unor perioade de timp infinit de lungi, lumina, care ‒ după cum spune Goethe ‒ este răspândită pretutindeni, a acţionat asupra organismului, creând, încetul cu încetul, din germeni nespecializaţi, acel organ care este azi capabil să perceapă lumina. Ochiul a fost creat de către lumină, prin contactul cu lumina, pentru lumină. Dacă privim lumea ce ne înconjoară, putem vedea în ea acele forţe care au creat treptat în om facultăţile care-i dau posibilitatea să devină conştient de existenţa acestei lumi exterioare. Aşa că întregul corp astral, întreaga alcătuire graţie căreia noi intrăm în legătură cu lumea înconjurătoare, a fost creată din forţele vii ale lumii înconjurătoare. Noi, ca oameni, nu ne-am adus aici nici o contribuţie. Corpul astral este un produs, o floare a lumii înconjurătoare. Acum, în lăuntrul acestui corp astral apare sufletul senzaţiei. Acest suflet al senzaţiei a luat naştere prin faptul că eul a izolat oarecum şi a modelat plastic din substanţa corpului astral sufletul senzaţiei. Astfel, eul trăieşte în corpul astral şi aspiră, ca să zicem aşa, substanţa necesară pentru a fi creat sufletul senzaţiei.

Ei bine, acest eu poate lucra în două feluri: Pe de o parte, dezvoltând în el însuşi acele facultăţi lăuntric-sufleteşti ale sufletului senzaţiei, care sunt în armonie cu facultăţile şi însuşirile corpului astral şi care concordă cu el. Ne putem lămuri în această privinţă cu ajutorul unui exemplu pe care-l putem lua din domeniul educaţiei. Căci tocmai educaţia ne oferă principiile cele mai sănătoase şi mai practice pentru ceea ce este ştiinţa spirituală.

Corpul astral este construit din lumea înconjurătoare. La modelarea corpului astral lucrează, încă de la începutul existenţei fizice, cei ce stau, ca educatori, în preajma copilului. Ei îi pot da corpului astral ceea ce face ca eul să aibă însuşiri sufleteşti care să fie în armonie cu însuşirile corpului astral. Dar se mai poate întâmpla ca spre copil să fie adus ceva care este în dezacord cu însuşirile corpului astral. În cazul în care copilul este educat în aşa fel încât el să nutrească interesul cel mai viu pentru tot ceea ce pătrunde în el prin ochi, în cazul în care el este capabil să se bucure aşa cum trebuie de culori şi de forme, sau dacă ştie să se simtă fericit la auzul unui sunet, dacă este capabil să stabilească treptat o armonie între ceea ce priveşte el în afară şi ceea ce se iveşte în sufletul senzaţiei sub formă de bucurie, plăcere, sub formă de participare şi interes faţă de viaţă, înseamnă că ceea ce vine din interior este o imagine justă a existenţei; atunci ceea ce trăieşte în suflet poate vibra în acord cu existenţa lumii exterioare. Putem spune atunci că omul nu trăieşte numai în sine, că el este capabil nu numai să-şi modeleze în substanţa corpului astral un suflet al senzaţiei, ci a dobândit capacitatea de a ieşi iarăşi din sine; acum el nu este în stare doar să vadă, să audă lucrurile pentru care natura l-a înzestrat cu organe de percepţie, ci este în stare să iasă iarăşi afară, la lucrurile văzute sau auzite, să se reverse în lumea din jurul său, să trăiască în ceea ce-i transmite corpul său astral. În acest caz, există armonie nu numai între corpul astral şi sufletul senzaţiei, ci există armonie şi între lumea înconjurătoare şi trăirile sufletului senzaţiei. În acest caz, sufletul senzaţiei se revarsă în lumea înconjurătoare; atunci omul este realmente un fel de oglindă a Universului, un fel de microcosmos, o lume în miniatură, care ‒ aşa cum spune Goethe ‒ se simte bine atunci când se percepe în lumea cea mare, frumoasă şi întinsă.

Mai putem folosi un alt exemplu: Dacă un copil ar creşte pe o insulă pustie, departe de orice societate umană, el n-ar putea dezvolta în sine unele facultăţi. N-ar dezvolta vorbirea, facultatea gândirii, nici una dintre acele nobile însuşiri care se pot aprinde în sufletul uman numai prin contactul viu cu alţi oameni. Căci acestea sunt însuşiri ce se dezvoltă în lăuntrul omului, în suflet.

Omul se poate dezvolta în aşa fel încât să iasă din nou afară din sine cu aceste însuşiri ale sale, să stabilească armonie între sine şi lumea din jur; sau el poate să învârtoşeze în el însuşi aceste însuşiri, astfel încât ele se ofilesc în lăuntrul lui. Omul lasă să se ofilească ceea ce se iveşte în sufletul senzaţiei dacă, ce-i drept, primeşte în lăuntrul lui impresiile lumii exterioare, culoare, sunet etc., dar nu trezeşte în sine însuşi nici un ecou, spre a revărsa apoi, la rândul său, aceste impresii, cu plăcere şi interes, în lumea exterioară. Omul se închistează în sine, dacă nu foloseşte ceea ce poate dezvolta în relaţiile cu oamenii, tot în cadrul unor relaţii umane. Dacă se izolează şi vrea să trăiască numai în el însuşi cu aceste însuşiri, omul ajunge la dizarmonie între sine şi ceea ce-l înconjoară. El deschide în lăuntrul lui o prăpastie între sufletul senzaţiei şi corpul astral. Dacă omul se izolează, după ce s-a înfruptat din roadele evoluţiei omenirii, dacă nu pune, la rândul său, în slujba omenirii ceea ce se poate dezvolta numai în sânul lumii semenilor săi oamenii, atunci între om şi lumea din jurul său se cască o prăpastie; fie între el şi întreaga lume înconjurătoare, dacă omul nu manifestă nici un interes faţă de lumea exterioară; fie între el şi mediul uman înconjurător, de la care el a primit cele mai frumoase interese. Urmarea acestui fapt este că omul se usucă în sine. Căci tot ceea ce se apropie de om din exterior îl poate stimula şi însufleţi pe acesta numai dacă el nu e dezrădăcinat din solul său. Când omul nu vrea să-şi reverse sufletul în lumea din jurul său, e ca şi cum ar fi rupt de pe rădăcina care-i dă viaţă. Dar dacă omul se izolează tot mai mult de lumea exterioară din jurul său, consecinţa acestei atitudini este ofi-lirea, moartea vieţii sufleteşti. Tocmai acesta este aspectul cel mai rău al egoismului, pe care vrem să-l caracterizăm aici şi care apare atunci când omul, cu eul său, acţionează în aşa fel încât face să apară o prăpastie între sine şi lumea înconjurătoare.

În cazul în care egoismul ia această formă, astfel încât omul nu este floarea întregii lumi exterioare şi nu este hrănit şi vivifiat în permanenţă de lumea exterioară, el se îndreaptă spre propria lui moarte. Acesta este lacătul care se închide, de regulă, în urma egoismului. Și aici se vede în ce constă esenţa egoismului: Pe de o parte, ea constă din faptul că, într-adevăr, Cosmosul care există în jurul nostru atinge în omul însuşi o culme, dă la iveală o floare, prin faptul că omul are posibilitatea de a atrage la sine forţele acestui Cosmos; dar că, pe de altă parte, el trebuie să facă în mod conştient ceea ce face planta în mod inconştient. În momentul în care planta urmează să ia forma propriei sale esenţe, ceea ce există în dosul plantei, egoismul plantei, trece asupra unei noi plante. Dar omul, ca fiinţă conştientă de sine, ca purtător al unui eu, a ajuns în situaţia de a stabili această armonie în el însuşi. Pe o anumită treaptă, el trebuie să dăruiască, la rândul său, ceea ce a primit din exterior, trebuie, ca să zicem aşa, să nască în eul său un Eu superior, care nu se închistează în sine, ci intră în armonie cu întreg restul lumii.

Chiar şi prin simpla observare a lumii omul poate să ajungă la adevărul că egoismul, dacă e dezvoltat în mod unilateral, se autodistruge, în cele din urmă. Observarea vieţii cotidiene poate confirma această constatare. Nu trebuie decât să ne îndreptăm privirile spre acei oameni care nu sunt în stare să participe cu un interes viu la marea legitate şi la frumuseţile naturii din sânul căreia s-a format însuşi organismul uman. O, ce dureros trebuie să fie pentru acela care poate contempla aceste mari aspecte de ansamblu, văzând cum oamenii trec nepăsători pe lângă toate acestea, deşi ochiul, urechea lor au luat naştere din realităţile exterioare, văzând cum ei se închid faţă de ceea ce constituie solul în care sunt înfipte rădăcinile existenţei lor şi nu vor decât să caute şi să scormonească fără încetare în propria lor fiinţă. O existenţă care îşi perverteşte într-o asemenea măsură rosturile ei, îl pedepseşte, la rândul ei, pe omul respectiv. Omul care trece nepăsător pe lângă lucrurile cărora le datorează propria lui existenţă umblă prin lume ca om blazat; iar consecinţa acestui fel de a fi este aceea că el aleargă de la o dorinţă la alta, fără a-şi da seama deloc că el caută în ceva nebulos şi vag ceea ce, după cum crede el, l-ar putea satisface, pe când, de fapt, ar trebui să-şi reverse el însuşi fiinţa în realitatea din care a fost luat ceea ce este acum al lui. Acela care umblă prin lume şi spune: Ah, oamenii sunt pentru mine o povară atât de mare, nu am deloc nevoie de ei; fiecare din ei mă stânjeneşte în existenţa mea; eu sunt mult prea bun pentru această lume! ar trebui să reflecteze la faptul că el neagă realitatea din sânul căreia s-a născut şi a crescut el însuşi. Dacă ar fi crescut pe o insulă pustie, nu în mijlocul oamenilor, în comparaţie cu care se crede mult prea bun, el ar fi rămas un prost, nu şi-ar fi dezvoltat nicidecum facultăţile pe care le are. Însuşirile sale, pe care le crede atât de importante şi vrednice de laudă, n-ar putea să existe fără acei oameni de care zice că n-are nici o nevoie. Ar trebui să ştie că desparte doar prin voinţa lui arbitrară ceea ce trăieşte în interiorul lui de lumea din jurul său şi că ceea ce se ridică atât de categoric împotriva lumii înconjurătoare îşi datorează existenţa tocmai acesteia. Dacă omul se ridică astfel împotriva existenţei naturii şi a oamenilor, în el moare nu numai interesul pentru existenţa naturii şi a oamenilor, ci în el se ofileşte atunci puterea de viaţă; el duce o existenţă pustie, în care mocneşte nemulţumirea. Toate acele existenţe care înoată în mâhnire, în tristeţe, din cauză că nimic nu le poate trezi interesul, ar trebui să-şi pună odată întrebarea: Unde se află cauza egoismului meu? Dar aici putem vedea, de asemenea, că în Univers există o lege: autocorectarea oricărei existenţe. Acolo unde e vorba de un egoism în înţelesul rău al cuvântului, el duce la pustiirea existenţei. Dacă omul trece prin viaţă fără a lua parte cu interes la viaţa semenilor săi şi la viaţa lumii, nu numai că îşi lasă în paragină forţele pe care ar trebui să şi le pună la lucru în folosul lumii şi al existenţei, ci el se pustieşte şi se distruge pe sine însuşi. Aceasta e partea bună a egoismului: faptul că, dacă este împins la extrem, egoismul îl macină pe om până îl distruge.

Dacă aplicăm marea lege pe care am extras-o din esenţa egoismului diferitelor facultăţi ale sufletului uman, ne putem întreba acum, de exemplu: Cum se repercutează egoismul asupra sufletului conştienţei, acea parte a sufletului prin mijlocirea căreia omul ajunge să aibă cunoştinţe despre lumea înconjurătoare? Cu alte cuvinte: Când poate fi o cunoaştere cu adevărat rodnică? O cunoaştere poate fi cu adevărat rodnică numai dacă îl pune pe om în armonie cu întreg restul lumii; altfel spus, sunt cu adevărat dătătoare de viaţă pentru sufletul uman numai acele noţiuni şi idei care au fost scoase din lumea înconjurătoare, din tabloul viu al lumii. Această cunoaştere va fi dătătoare de viaţă numai dacă noi devenim una cu lumea. Iată de ce orice cunoaştere care se eliberează de suflet, care caută, mai ales, pas cu pas, marile adevăruri ale existenţei ‒ stimulează atât de mult sănătatea sufletului şi, implicit, şi pe aceea a corpului fizic exterior uman. Dimpotrivă, tot ceea ce ne izolează din contextul viu al lumii, tot ceea ce e scormonire în propriul suflet, tot ce mocneşte numai în sine însuşi, creează un dezacord între noi şi întreaga lume din jur, dezacord care ne închistează în noi înşine. Ni se oferă aici din nou prilejul de a atrage atenţia asupra atât de larg răspânditei neînţelegeri ce planează asupra maximei: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, care rămâne valabilă pentru totdeauna. Numai dacă omul a înţeles că el aparţine lumii întregi, că Sinea lui nu se află numai între li-mitele create de pielea lui, ci este răspândită peste întreaga lume, peste Soare, stele, peste toate fiinţele şi lucrurile Pământului şi că în lăuntrul pieii sale această Sine îşi creează doar una dintre formele ei de manifestare, numai dacă a înţeles că existenţa lui este întreţesută cu aceea a lumii întregi, el poate pune în aplicare maxima: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Atunci cunoaşterea de sine este totuna cu cunoaşterea lumii. Dar dacă nu s-a impregnat dinainte cu aceasta, el e la fel de deştept precum un deget singur care şi-ar imagina că-şi poate manifesta sinea lui proprie, fără întregul organism. Dar, ia tăiaţi-l, şi în trei săptămâni, fără îndoială, că el nu va mai fi deget. Degetul nu se lasă în prada iluziei că ar putea exista în afara legăturii cu organismul. Numai omul crede că ar putea exista în afara legăturii cu lumea. Cunoaşterea lumii e cunoaştere de sine, iar cunoaşterea de sine e cunoaştere a lumii. Orice moment în care mocnim numai în lăuntrul nostru este un semn că nu suntem în stare să ne depăşim egoismul.

De aceea este o aberaţie extraordinar de mare aceea pe care o întâlnim azi tocmai în anumite cercuri teosofice, unde se afirmă: Dezlegarea enigmelor existenţei nu se află afară în lume, nu se află în fenomenele străbătute de spirit, ci în propriul nostru eu. “Găsiţi-l pe Dumnezeu în propriul vostru piept”, iată sfatul pe care-l auzim adeseori în zilele noastre. “Nu trebuie să vă daţi osteneala de a căuta în afară, în Cosmos, revelaţiile Spiritului cosmic; priviţi numai în voi înşivă, acolo veţi găsi totul!” Un astfel de sfat îi face omului un mare deserviciu; căci el îl face pe om trufaş, egoist, în ceea ce priveşte cunoaşterea. Iată de ce anumite orientări teosofice, în loc să-l educe pe om în sensul altruismului, în loc să-l elibereze de propriul său eu şi să-l pună în legătură cu marile enigme ale existenţei, îl închistează în el însuşi, afirmând că omul poate găsi în el însuşi întregul adevăr şi întreaga înţelepciune. Când spunem: “Nu e nevoie să învăţaţi nimic în lume; găsiţi totul în voi înşivă!” apelăm, de fapt, la trufia, la vanitatea omului. La adevăr apelăm numai dacă arătăm că acordul nostru cu Macrocosmosul ne duce până acolo unde omul poate deveni el însuşi mai mare şi, implicit, poate deveni mai mare în sânul lumii.

Tot aşa stau lucrurile şi cu ceea ce putem numi simţire umană, cu între-gul conţinut al sufletului raţiunii sau afectiv al omului. Acesta devine mai puternic, dacă omul ştie să stabilească o armonie între el însuşi şi lumea exterioară. Omul poate deveni tare şi puternic, nu dacă de dimineaţa până seara rumegă întrebarea: “Ce să gândesc acuma? Ce să fac acuma? Ce mă doare iar?” etc., ci dacă lasă să acţioneze asupra inimii sale frumuseţea şi măreţia întregii lumi din jurul său, dacă în el există înţelegere şi interes pentru tot ceea ce umple de căldură alte inimi sau pentru cele de care alţi oameni duc lipsă. Dezvoltăm în fiinţa noastră forţe de viaţă în lumea simţirii dacă lăsăm ca în noi să se înalţe acele sentimente care sporesc înţelegerea ori participarea noastră la viaţa ce ne înconjoară. Atunci biruim egoismul îngust, ne înălţăm eul pe o treaptă superioară şi îl îmbogăţim, dacă, printr-un egoism în sensul bun al cuvântului, îl armonizăm cu lumea ce ne înconjoară. Acest lucru se vede mai ales când intră în discuţie voinţa umană, adevăratul suflet al conştienţei. Câtă vreme omul nu este în stare să voiască decât ceea ce e în propriul lui interes, câtă vreme impulsurile lui de voinţă nu tind decât spre ceea ce stimulează propria lui fiinţă, el se va simţi mereu nemulţumit în sufletul lui. Numai când vede în lumea exterioară imaginea de oglindă  a hotărârii voinţei sale, când vede că aici impulsul său de voinţă devine realitate, numai atunci poate spune că şi-a pus de acord voinţa cu cele ce se petrec în lumea înconjurătoare. Și atunci, tăria şi forţa noastră proprie nu se dezvoltă, într-adevăr, datorită lucrurilor pe care le voim în propriul nostru interes, ci prin faptul că voim lucruri care să fie de folos lumii înconjurătoare, celorlalţi oameni; prin faptul că voinţa noastră se realizează şi, ca imagine de oglindă, îşi retrimite reflexul în noi. După cum lumina creează ochiul din propria noastră fiinţă, tot aşa forţa sufletului nostru creează din propria noastră fiinţă lumea faptelor noastre, a activităţii noastre.

Vedem astfel că omul, ca fiinţă conştientă de sine, se pune de acord, printr-o justă înţelegere a eului său, a ego-ului său, cu ceea ce numim lume exterioară, până când ajunge să se depăşească pe sine şi să săvârşească ceea ce putem numi “naşterea unui om superior”, dând la iveală în sine ceva pe care-l putem compara cu noua fiinţă căreia planta îi dă naştere, pe o treaptă inferioară, în momentul în care se află expusă primejdiei de a se învârtoşa în sine. Aşa trebuie să înţelegem esenţa egoismului. Tocmai acel eu care se lasă fecundat de către lumea înconjurătoare, care ‒ pe o culme a existenţei ‒ dă naştere unui eu nou, va avea maturitatea necesară pentru a se revărsa în fapte, care altminteri nu-şi pot găsi expresia decât în nişte revendicări inutile, în postulate morale lipsite de valoare. Căci numai prin cunoaşterea lumii poate fi aprinsă o voinţă care să aibă, la rândul ei, legătură cu lumea. Niciodată nu se va putea ajunge la împlinirea anumitor cerinţe morale, prin faptul că ele sunt formulate drept puncte din programul unei societăţi, oricât de multe societăţi şi-ar înscrie în programul lor, drept punct principal, o iubire care să-i îmbrăţişeze pe toţi oamenii. Orice propovăduire obişnuită a iubirii de oameni seamănă cu situaţia când unei sobe aflate într-o odaie rece i s-ar spune: Sobă dragă, datoria ta morală de sobă este aceea de a încălzi odaia! Aţi putea aştepta mult şi bine ..., ore şi zile întregi, sobei nici nu-i va trece prin minte să încălzească odaia. Tot astfel, nici oamenilor nu le va trece prin minte să practice iubirea de oameni, chiar dacă dumneavoastră aţi predica secole de-a rândul că oamenii trebuie să se iubească între ei. Dacă stabiliţi însă legătura dintre ego-ul uman şi întregul conţinut al lumii, dacă faceţi ca omul să participe sufleteşte la ceea ce se revarsă înspre el, mai întâi, din florile fizice, din toate frumuseţile naturii, atunci veţi constata, fără îndoială, că această participare lăuntrică este, la rândul ei, temelia participării la nivel superior pe care omul o poate avea faţă de viaţa celorlalţi oameni. Iar prin faptul că omul cunoaşte esenţa unor fiinţe umane, a unor naturi umane, el învaţă, într-adevăr ‒ dacă stă ochi în ochi cu un alt om ‒, să aibă înţelegere pentru slăbiciunile lui, pentru calităţile lui.

O astfel de înţelepciune, care s-a născut dintr-o înţelegere şi cunoaştere vie a lumii, pătrunde în sânge, în fapte, în voinţă. Iar ceea ce numim “iubire de oameni” se naşte tocmai dintr-o astfel de înţelepciune. Întocmai aşa cum nu trebuie să flecăriţi nicidecum în faţa sobei: Sobă dragă, datoria ta este aceea de a încălzi odaia!, ‒ ci să puneţi, pur şi simplu, lemne în ea şi să le daţi foc, tot aşa ar trebui să daţi omului “lemnele” şi “focul” care să-i aprindă, să-i încălzească şi să-i lumineze sufletul: o cunoaştere vie a lumii, în care să existe o înţelegere a naturii umane, un acord armonios între ego-ul uman şi restul lumii exterioare. Se naşte atunci şi iubirea vie de oameni, care se poate revărsa de la inimă la inimă, care-i adună pe oameni la un loc şi-i învaţă să-şi dea seama că faptele pe care le săvârşim numai pentru a ne satisface propriile noastre interese, ne ucid, ne pustiesc, pe când faptele care se cufundă în viaţa altuia, stimulând-o, sunt un reflex care se răsfrânge asupra propriei noastre fiinţe. Aşa se face că egoismul just înţeles ne îmbogăţeşte eul şi-l face apt să se dezvolte, dacă ne manifestăm cât mai mult posibil propria noastră sine în legătură cu sinea altuia, dacă nu dezvoltăm numai sentimente legate de propria noastră fiinţă, ci cât mai multe sentimente prin care lăsăm ca în noi să trăiască celelalte fiinţe şi lucruri. Iată cum priveşte ştiinţa spirituală esenţa egoismului.

Pe toţi aceia care au reflectat în mod serios şi demn la marile întrebări ale existenţei i-a preocupat în cel mai adânc înţeles al cuvântului mai ales esenţa problemei pe care am atins-o astăzi. Trebuia ca esenţa egoismului  să-i intereseze pe cei mai evoluaţi dintre oameni tocmai în momentul în care omul se smulsese din anumite legături cu lumea din jur. Știm doar că secolul al XVIII-lea se caracterizează prin desprinderea individualităţii umane de lumea din jurul ei. Unul dintre cei care s-au ocupat de problema egoismului uman, a eului omenesc, este Goethe. El ne-a dat o operă dedicată egoismului, ca un exemplu luat din viaţă, care arată felul cum a gândit el în legătură cu esenţa egoismului. Această operă este romanul “Wilhelm Meister”.

La fel cum “Faust” l-a însoţit pe Goethe de-a lungul întregii sale vieţi, şi romanul “Anii de ucenicie al lui Wilhelm Meister”, precum şi conti-nuarea sa, “Anii de călătorie ai lui Wilhelm Meister”, i-au fost însoţitori permanenţi în viaţă. Încă din anii ‘70 ai secolului al XVIII-lea, Goethe a simţit în sufletul său sarcina de a da expresie artistică vieţii lui Wilhelm Meister, ca un fel de imagine a propriei sale vieţi; el şi-a încheiat acest al doilea roman, “Anii de călătorie”, la o vârstă foarte înaintată, cu puţin timp înainte de moartea sa. Ne-am îndepărta prea mult de la subiectul nostru dacă am încerca să analizăm în detaliu romanul “Wilhelm Meister”. Îmi voi îngădui însă să vă atrag atenţia pe scurt asupra felului în care apare la Goethe problema egoismului.

S-ar putea spune: În al său “Wilhelm Meister”, Goethe descrie un egoist foarte rafinat. Prin naştere, Wilhelm Meister aparţine categoriei sociale a negustorilor. Dar el este destul de egoist pentru a nu rămâne la această profesiune, deşi i se spune că ar fi de datoria lui să rămână în sânul acestei bresle. Ce vrea el, de fapt? Putem observa că el vrea tocmai să-şi dezvolte cât mai mult propriul eu, că vrea să-l modeleze din sine cât mai liber cu putinţă. În el trăieşte ca presimţire nelămurită imboldul de a deveni un fel de om desăvârşit. Goethe îl face pe acest Wilhelm Meister să treacă prin cele mai diverse experienţe de viaţă, pentru a arăta cum acţionează viaţa asupra individualităţii, pentru a o face să urce trepte din ce în ce mai înalte. Goethe ştie foarte bine că Wilhelm Meister este azvârlit de colo-colo de tot felul de împrejurări ale vieţii, fără a atinge, totuşi, un ţel precis. De aceea îl numeşte undeva “biet câine” [ Nota 58 ]; totodată, el spune însă că ştie că un om, chiar dacă trebuie să-şi croiască drum prin hăţişul prostiei şi al rătăcirilor, este condus, totuşi, de anumite forţe, care există în lume, spre un anumit ţel, sau, cel puţin, pe o anumită cale. O convingere care n-a pierit niciodată din sufletul lui Goethe este aceea că viaţa omului nu este niciodată cu totul supusă întâmplării, ci că, asemenea tuturor lucrurilor, este şi ea supusă unor legi, şi anume unor legi spirituale. Iată de ce spune Goethe [ Nota 59 ]: Întregul neam omenesc trebuie privit ca un mare individ care tinde spre înălţimi, care ajunge treptat să fie stăpân asupra accidentalului.

Goethe vrea să arate că Wilhelm Meister caută necontenit ocaziile în care poate să-şi înnobileze, să-şi îmbogăţească şi să-şi desăvârşească ego-ul. Dar, în acelaşi timp, Goethe îşi conduce personajul spre situaţii de viaţă cărora le lipseşte, de fapt, temelia solidă a vieţii reale. Dacă avem în vedere specificul secolului al XVIII-lea, putem înţelege, ce-i drept, din ce cauză Goethe îl scoate din sânul vieţii reale. Căci el îl face să ajungă în sfera vieţii de actor. El nu va îmbrăţişa, deci, o meserie legată de viaţa reală, ci va trăi în nişte cercuri care creează iluzia vieţii, imaginile vieţii. De altfel, arta însăşi este, într-un anumit sens, o imagine a vieţii. Ea nu se situează pe terenul realităţii imediate; ea se ridică deasupra contingentului. Goethe îşi dădea prea bine seama că acela care, ca artist, se izolează cu arta lui, se află în primejdia de a pierde de sub picioare solul sigur al realităţii. Este frumoasă maxima care spune că muza ne poate însoţi, dar nu ne poate conduce în viaţă. La început, Wilhelm Meister se lasă cu totul condus de forţele care zac în artă, în special de cele existente în arta creatoare de iluzii frumoase, în arta teatrală.

Dacă reluăm firul evenimentelor din viaţa lui Wilhelm Meister, observăm că el pendulează, într-adevăr, în permanenţă, între nemulţumire şi bucurie. În special, două episoade sunt importante pentru înţelegerea primei părţi a romanului “Wilhelm Meister”, “Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”. În lumea teatrului, Wilhelm Meister pendulează mereu între insatisfacţie şi bucuria de a trăi. În cele din urmă, el reuşeşte să dea un fel de reprezentaţie-model cu “Hamlet” şi tocmai acest lucru îl face să aibă o anumită stare de mulţumire, în mediul în care a ajuns să trăiască. Prin aceasta, el îşi înalţă eul pe o nouă treaptă. Cele două episoade intercalate în “Anii de ucenicie” ne arată însă foarte limpede substratul pe care-l avea în vedere Goethe: şi anume, esenţa egoismului.

Este vorba mai întâi de episodul cu micuţa Mignon, pe care Wilhelm Meister o cunoaşte într-o companie cam dubioasă şi care-l însoţeşte o bucată de vreme ca o făptură minunată. Sunt vrednice de luare-aminte semnificativele cuvinte pe care le-a rostit odată Goethe, în prezenţa cancelarului von Müller, în legătură cu Mignon [ Nota 60 ]. El porneşte de la o părere pe care şi-o exprimase doamna  de Stael: că tot ceea ce se spune despre Mignon este un episod care nici nu are ce căuta în roman. Goethe spuse: este, într-adevăr, un episod, şi cel pentru care nu prezintă interes decât cursul exterior al naraţiunii, ar putea spune, fără îndoială, că acest episod ar putea fi lăsat afară. Dar, spuse Goethe, ar fi absolut greşit să se creadă că povestea lui Mignon ar fi numai un episod; de fapt, întregul roman “Wilhelm Meister” a fost creat numai de dragul acestui personaj deosebit. În cursul unei convorbiri personale, Goethe s-a exprimat în sensul că el a prezentat în mod radical anumite lucruri care nu trebuie luate în sens literal. Dar, dacă intrăm mai în adâncul acestei probleme, ne putem da seama din ce cauză a făcut afirmaţia amintită, faţă de cancelarul von Müller. În figura micuţei sau micuţului Mignon ‒ această micuţă făptură n-ar trebui să aibă, de fapt, nici un nume ‒ Goethe înfăţişează o fiinţă umană care trăieşte exact până în momentul când în ea începe să se dezvolte germenele unui egoism, ceva care să poată fi considerat deja egoism. Întreaga psihologie a micuţei Mignon este vrednică de luare-aminte. Această fată creşte şi se dezvoltă, dezvoltă, de fapt, într-un fel foarte naiv, tot ceea ce ar putea fi numit contopire cu viaţa exterioară. Nu se poate observa niciodată, la această fiinţă, vreo însuşire care să arate că ar săvârşi şi ea din egoism unele dintre lucrurile pe care alţi oameni de săvârşesc numai şi numai din egoism; ea face ceea ce face din înclinaţia firească a naturii ei. Am putea spune că această mică făptură n-ar fi o fiinţă umană dacă n-ar face tot ceea ce fac, în general, oamenii; ea e încă atât de naivă, ea e în aşa fel om, încât egoismul încă nu s-a pus în mişcare. În momentul în care Wilhelm Meister, începând o nouă etapă a vieţii sale, rupe legătura ce-l uneşte cu Mignon, aceasta se ofileşte şi moare, asemenea plantei, care moare şi ea atunci când a ajuns într-un anumit punct al existenţei. Ea este o fiinţă care nici n-a devenit încă om, care nu este încă un “eu”, care dă expresie, în relaţiile ei cu întreaga lume înconjurătoare, naivităţii copilăriei, general-omenescului. Și ea moare, la fel ca o plantă. S-ar putea spune că micuţei Mignon i se potrivesc versurile:

“Un trandafir nu are “de ce” şi “pentru ce”.
El floarea-n lume-şi scoate pentru că floare e;
La sine nu ia seama, petalele-şi resfiră
Si-n veci nu se întreabă de altul îl admiră.”

Am putea spune, într-adevăr, în acest caz: Ceva făptuit de doi oameni diferiţi, înseamnă două lucruri absolut diferite, chiar dacă reprezintă aceeaşi faptă! Ceea ce alţii fac din egoism, ea face din îndemnul firesc al naturii ei; în momentul în care s-ar putea întâmpla ca în sufletul ei să se trezească ceva ce ar semăna cu o punere în mişcare a egoismului, ea moare. Farmecul acestei fiinţe constă tocmai în faptul că ne este înfăţişată o fiinţă umană lipsită de egoitate, care ne scapă printre degete în momentul în care egoismul ar putea să se pună în mişcare. Dat fiind faptul că pe Goethe îl interesa, în primul rând, în “Wilhelm Meister”, problema egoismului, ni se pare normal că i-au venit în minte, în momentul caracterizat, cuvintele: Ceea ce vreţi să căutaţi în Wilhelm Meister, găsiţi, de fapt, la personajul opus lui, la Mignon. Tocmai ceea ce ni se înfăţişează în mica făptură care moare exact în momentul când vrea să devină cu adevărat prezentă, îi face lui Wilhelm Meister atâtea greutăţi, pe calea dezvoltării eului său, şi din această cauză el trebuie să treacă prin toate experienţele la care-l supune şcoala vieţii.

Apoi, în romanul “Wilhelm Meister” mai este intercalată ‒ aparent fără nici o legătură ‒ acea parte căreia i s-a dat titlul “Confesiunile unui suflet frumos”. Se ştie că aceste “confesiuni” au fost luate aproape textual din însemnările prietenei lui Goethe, Susanne von Klettenberg. În “Confesiunile unui suflet frumos” din “Wilhelm Meister” trebuie să căutăm ce anume s-a revărsat din inima acestei femei. Tocmai în aceste confesiuni esenţa egoismului ni se înfăţişează într-un moment de apogeu. Și cum anume? Acest suflet frumos, Susanne von Klettenberg, a urcat înaltele trepte ale vieţii umane. Dar tocmai în aceste confesiuni ea descrie, dacă-l urmărim pe om în acele regiuni înalte, pericolele egoismului, reversul procesului de îmbogăţire, de umplere cu conţinut a eului. Căci în “Confesiunile unui suflet frumos” Susanne von Klettenberg descrie propria ei evoluţie. Ea arată că, mai întâi, se bucură de lumea înconjurătoare la fel ca alţi oameni, dar că, într-o bună zi, în sufletul ei se trezeşte ceva care-i spune: În tine trăieşte ceva care te duce mai aproape de Dumnezeul din tine! Prima trăire pe care o are acum este aceea că aceste trăiri lăuntrice o îndepărtează de lumea exterioară. N-o mai interesează lumea din jur. Ea găseşte pretutindeni bucurie şi fericire, o fericire lăuntrică, în relaţiile cu ceea ce ea numeşte şi percepe în lăuntrul ei drept “Dumnezeu” al ei. Ea se retrage cu totul în viaţa ei lăuntrică. În fond, acest suflet frumos simte că e vorba doar de un egoism rafinat. Aprinderea unei lumini spirituale în interior care-l înstrăinează pe om de lumea înconjurătoare, care-l face să devină rece şi nesimţitor faţă de lumea din jur, care-l izolează de lume, îi poate da, la început, un sentiment de mulţumire, o anumită stare de fericire. Dar nu o fericire durabilă. Căci, prin faptul că-l înstrăinează de lumea înconjurătoare, îl pustieşte pe dinăuntru. Dar acest suflet frumos este, totodată, un suflet înzestrat cu o energică tendinţă de a urca spre înălţimi, şi aşa se face că el urcă din treaptă în treaptă. El nu se poate izola cu totul de ceea ce-i vine din exterior şi poate stabili armonia. Aşa se face că această fată caută mereu tainicele substraturi originare aflate în simbolurile diferitelor religii, spre a găsi oglindit acolo ceea ce s-a aprins în ego-ul ei drept realitate divină. Dar, de fapt, ceea ce poate vieţui în formele exterioare ale religiilor nu-i e suficient. Ea vrea să meargă şi mai departe. Și acum este condusă spre o treaptă a vieţii sale demnă de toată luarea-aminte. Ea îşi spune, într-o bună zi: Tot ceea ce există ca omenire pe acest Pământ, nu i-a părut prea neînsemnat lui Dumnezeu, ca să coboare şi să se întrupeze el însuşi într-un om. Si, în acest moment, ea simte că lumea exterioară nu este cu nimic mai prejos prin aceea că nu este Spiritul însuşi, ci doar expresia spiritualului, sau pentru că e, poate, numai un deşeu al spiritualului; în acest moment ea simte că această lume exterioară este în mod real îmbibată de spirit şi că omul nu are dreptul să se rupă de lumea din jurul lui. Și atunci în ea apare o altă trăire, care-i spune: E adevărat ceea ce se spune că s-a petrecut în Palestina la începutul erei noastre. Ea participă la acest eveniment, trăieşte în ea însăşi întregul drum al vieţii lui Christos Isus, până la răstignirea şi moartea lui. Ea percepe în omenire Divinul şi îl percepe în aşa fel încât, după cum descrie în mod limpede, orice simbolistică exterioară, tot ceea ce ar putea să apară în imagini fizic-senzoriale, dispare; astfel încât acest Divin devine o trăire pur spiritual-sufletească, ceva vizibil pe cale invizibilă, ceva audibil pe cale inaudibilă. Acum ea nu se simte unită cu un Divin abstract, ci cu Divinul ce aparţine lumii pământeşti înseşi. Dar ea iarăşi s-a îndepărtat, într-un anumit fel, şi nu găseşte calea ce duce spre realităţile vieţii obişnuite. Și atunci de ea se apropie o trăire, graţie căreia ea dobândeşte posibilitatea de a vedea în orice obiect din natură, în orice existenţă individuală, în tot ceea ce ne înconjoară zi de zi, ceva în care e imprimat spiritualul. Ea consideră că aceasta este un fel de treaptă supremă. ‒ Și e caracteristic pentru Goethe faptul că a găsit el însuşi un fel de confesiune, prin care a făcut cunoscute “Confesiunile unui suflet frumos”.

Ce voia el să ilustreze prin aceasta, drept punct important din evoluţia lui Wilhelm Meister? Urma ca Wilhelm Meister să citească acest manuscris, şi să urce, datorită lui, o nouă treaptă. El urma să înţeleagă că omul trebuie să dezvolte în lăuntrul lui o viaţă sufletească vie, cât mai activă; că trebuie să se străduiască să meargă cât mai departe şi mai sus, în ceea ce priveşte relaţiile cu lumea spirituală; dar că izolarea de lumea exterioară nu poate să ducă la mulţumire în viaţă şi că omul înţelege marea lume din jurul său numai dacă îşi revarsă asupra lumii înconjurătoare sufletul pe care şi l-a îmbogăţit cât a putut mai mult.

Goethe vrea, aşadar, să arate: În primă instanţă, omul poate privi lumea aşa cum este ea. El va vedea, în acest caz, banalul cotidian şi va fi robul banalului. Atunci el îşi va spune, probabil: Aceasta e banalitatea vieţii de toate zilele, spiritualul îl găsesc numai în propriul meu suflet! Și îl poate găsi, într-adevăr, în lăuntrul lui, pe o treaptă supremă. Dar, dacă l-a găsit acolo, el este cu atât mai mult dator, faţă de propria lui sine, să iasă din nou afară, în lumea exterioară. Și atunci, aceleaşi lucruri pe care înainte le găsea banale, le va vedea acum sub chipul lor spiritual. Una şi aceeaşi lume se poate înfăţişa, într-un fel, omului obişnuit şi, în alt fel, aceluia care a găsit spiritul în lăuntrul său. Cel dintâi vede lumea obişnuită, banală, a monismului actual, cel de-al doilea, pentru că şi-a îmbogăţit mai întâi propriile facultăţi spirituale şi şi-a creat în lăuntrul său organe corespunzătoare, vede în aceeaşi lume spiritualul în dosul tuturor lucrurilor concrete. Iată de ce, pentru Goethe, această dezvoltare lăuntrică este o cale ocolită pentru a dobândi cunoaşterea lumii. Această ideea o ilustrează în mod special acel suflet pe care Goethe îl caracterizează prin personajul său Wilhelm Meister. Wilhelm Meister evoluează tocmai datorită faptului că asupra lui acţionează nişte procese mai tainice ale vieţii. Aici sunt mai puţin importante evenimentele exterioare; principalul este transpunerea vie în trăirile şi în calea evolutivă a unui astfel de suflet.

A fost criticat la romanul “Wilhelm Meister” al lui Goethe faptul că, după ce “Anii se ucenicie” ai lui Wilhelm Meister iau sfârşit, pe om îl conduce un fel de societate secretă, invizibilă pentru el însuşi. S-a spus că aşa ceva nu l-ar mai putea interesa pe omul zilelor noastre; că aşa ceva a existat numai în secolul al XVIII-lea. Dar, pentru Goethe, în dosul tuturor acestor lucruri se afla altceva. El voia să arate că ego-ul lui Wilhelm Meister trebuia să găsească, într-adevăr, calea, prin diferitele labirinturi ale vieţii, şi că în omenire există o anumită călăuzire spirituală. Ceea ce ne e prezentat în “Wilhelm Meister” drept “Societate a Turnului”, care-l călăuzeşte pe Wilhelm Meister, era în intenţia lui Goethe doar o modalitate de a înfăţişa acele forţe şi puteri spirituale care-l călăuzesc pe om, chiar de-ar fi ca propriul drum al vieţii sale “să treacă prin prostie şi rătăciri”; astfel, Wilhelm Meister este călăuzit în continuare de nişte puteri invizibile. În epoca noastră, desigur, se vorbeşte cu cea mai mare condescendenţă despre asemenea lucruri. Dar în epoca noastră, filistinii sunt aceia care şi-au arogat în exclusivitate dreptul de a emite judecăţi definitive în legătură cu personalităţi cum este, de pildă, cea a lui Goethe. Este adevărat că acela care cunoaşte lumea, va spune: Nici un om nu poate găsi într-un alt om mai mult decât are el însuşi în lăuntrul lui. Oricine ar putea spune acest lucru, referindu-se la Goethe. Dar tocmai filistinul nu recunoaşte asta; ci el găseşte tot ceea ce există în Goethe. Și vai de acela care este de altă părere! Căci în el se află întreaga înţelepciune şi el poate să pătrundă toate tainele înţelepciunii! Bineînţeles că ei fac astfel din Goethe un filistin! Dar nu e vina lui Goethe.

Aşadar, Wilhelm Meister e călăuzit mai departe, în partea a doua, în “Anii de călătorie”. Ei bine, filistini şi nefilistini, toţi s-au mâniat din cauza lipsei de compoziţie şi a caracterului neartistic al “Anilor de călătorie”. Într-adevăr, Goethe ne-a servit aici ceva cam greu de mistuit. Aflat la apogeul vieţii sale, el a vrut să ne arate aici, apelând la propria lui experienţă de viaţă, cum poate un om să străbată diferitele labirinturi ale vieţii. A vrut să ofere, într-un anumit sens, o imagine a propriei lui persoane. Și el spune, de altfel, cum s-a născut această parte a romanului. La început, el şi-a dat multă osteneală cu prima parte a “Anilor de călătorie”. Nu intenţionăm deloc să idealizăm lucrurile. Cartea a început să fie tipărită, înainte ca celelalte părţi să fie gata. Și s-a dovedit că zeţarii lucrau mai repede decât putea Goethe să scrie. Goethe a dat numai sub formă de schiţă continuarea acţiunii. În anii tinereţii, el scrisese diferite basme şi nuvele, de exemplu, istoria despre “Sfânta familie”, povestea “Fetei brune ca nuca”, sau “Povestea despre noua Melusină” şi altele. Toate acestea au fost incluse în “Anii de călătorie”, deşi iniţial nu fuseseră scrise în acest scop. Goethe a folosit procedeul de a intercala ici şi colo astfel de povestiri şi de a scrie repede nişte pasaje de legătură. De aici, o totală lipsă de compoziţie. Totuşi, romanul nu înainta suficient de repede. Dar Goethe mai avea nişte lucruri scrise şi mai demult. Le-a dat secretarului său Eckermann şi i-a spus: “Plasaţi-le acolo unde merg!” Astfel, Eckermann a aranjat ceea ce se mai afla în sertar şi aşa se face că diferitele părţi sunt alăturate adesea fără a avea multă legătură una cu alta. În faţa unei astfel de cărţi, putem spune: E o lucrare absolut lipsită de compoziţie! Cine vrea să judece acest roman din punct de vedere estetic, are dreptul să spună aşa ceva. Dar, la urma urmei, Eckermann n-a adăugat nici un rând scris de el însuşi! Toate sunt lucrări scrise de Goethe, în care el a dat întotdeauna expresie trăirilor sale sufleteşti. În faţa sufletului său, se afla mereu figura lui Wilhelm Meister. Aşa că el a putut să includă în aceste lucrări întâmplările din viaţă care acţionaseră asupra sufletului său. Deci, ele au acţionat asupra lui însuşi. Și pentru că “Wilhelm Meister” este un fel de imagine a lui însuşi, de fapt, aceste lucruri şerpuiesc prin naraţiune, exact aşa cum au şerpuit prin viaţa lui Goethe. Iată de ce, citind această carte, nu ajungem la o imagine falsă despre el. Nu există nici un fel de tensiune aici, acţiunea este întreruptă mereu prin consideraţii înţelepte! Unii nici măcar n-au citit romanul, dar îl critică din doască-n doască. Bineînţeles că, din punctul lor de vedere, ei au dreptate. Dar mai există şi un alt punct de vedere. Căci poţi învăţa nespus de multe, tocmai citind acest roman, “Anii de călătorie”, dacă ai interesul şi voinţa de a te înălţa până la trăirile de la care a învăţat Goethe însuşi. Și acesta este un câştig. Oare orice lucrare trebuie să aibă o compoziţie bună, de vreme ce în ea există ceva care ne poate ajuta într-un alt fel? Oare e chiar aşa mult rău în asta? Poate c-o fi foarte rău că în “Wilhelm Meister” există atât de multă înţelepciune, pentru aceia care ştiu deja totul şi nu mai au nevoie să înveţe.

Tocmai în partea a doua e descris în mod minunat felul în care eul poate urca tot mai sus, devenind culmea existenţei. Aici ni se arată foarte frumos mai ales că Wilhelm Meister îl dă pe fiul său la o şcoală ieşită din comun. Și filistinii şi-au exprimat, iarăşi, o părere foarte defavorabilă în legătură cu această şcoală. Nici nu le-a trecut prin minte că Goethe nu voia să înfiinţeze undeva, în realitate, o asemenea şcoală, ci voia să ofere o concepţie despre educaţie, în mod simbolic, în lucrarea “Provincie pedagogică”. Cei care încearcă să se apropie de această şcoală, remarcă imediat că în anumite gesturi îşi găseşte expresia ceea ce există în sufletul omului. Există un gest, în care mâinile sunt încrucişate pe piept şi şcolarii îşi îndreaptă privirile în sus. Vezi apoi un gest prin care mâinile sunt împreunate la spate, când un om se aşează alături de un alt om. Dar mai există ceva cu totul deosebit, când sufletul se exprimă prin gestul de a te înclina spre pământ. La întrebarea, ce sens vor fi având toate acestea, ţi se răspunde că băieţii trebuie să lase să se trezească în suflet, în eul lor, ceea ce poartă numele de “cele trei veneraţii”, prin care omul îşi poate înălţa sufletul pe trepte tot mai înalte. Ele sunt prezentate omului drept cel mai important principiu al educaţiei. Înainte de toate, omul trebuie să înveţe a privi cu veneraţie spre tot ceea ce-i este superior; apoi, el trebuie să înveţe a privi cu veneraţie spre ceea ce-i este inferior, ca să ştie, într-adevăr, cum s-a născut el însuşi din ceea ce îi este inferior; apoi, el trebuie să înveţe să venereze ceea ce se află alături de el, ceea ce este de aceeaşi valoare, ca om, alături de un alt om; căci numai prin aceasta omul poate avea veneraţie autentică faţă de propriul său eu. El stabileşte armonia justă între sine şi lumea înconjurătoare numai dacă are veneraţia cuvenită faţă de ceea ce-i e superior, faţă de ceea ce-i e inferior şi faţă de ceea ce se află pe aceeaşi treaptă cu el. Prin aceasta, eul lui se dezvoltă şi el în mod just, iar egoismul n-o poate lua pe căi greşite. Ni se arată apoi că menirea celor mai importante religii ale omenirii este aceea de a acţiona asupra sufletului uman. Religiile diferitelor popoare sau grupări etnice trebuie să se încetăţenească prin zeităţile sau spiritele care-i sunt superioare omului; trebuie să se încetăţenească apoi ceea ce am putea numi religii filosofice, prin ceea ce coboară în suflet drept veneraţie faţă de ceea ce se află pe aceeaşi treaptă cu el; iar ceea ce ne cufundă în adâncurile existenţei, ceea ce ne face să privim aşa cum se cuvine, adică cu veneraţie, tot ceea ce, de obicei, uşor poate fi dispreţuit, moartea, durerea şi toate piedicile ce ni se ivesc în cale, aceasta ne duce la înţelegerea justă a religiei creştine. Căci lucrul asupra căruia se atrage atenţia este acela că religia creştină arată cum Dumnezeu coboară în învelişurile materiale, cum el ia asupra sa întreaga mizerie a vieţii şi trece prin toate experienţele existenţei umane. Respectul faţă de ceea ce ne este inferior ne poate da o înţelegere justă a religiei creştine.

Ni se descrie astfel cu precizie evoluţia omului. Și Goethe ne arată apoi că Wilhelm Meister este adus la un fel de templu, unde, prin faţa băieţilor ce urmează să fie educaţi acolo, trec, începând cu vârsta cea mai fragedă, în imagini impresionante, cele trei religii, şi că, în această instituţie utopică de educare, totul este pus în armonie. Dar această instituţie dă expresie mai mult unei înţelepciuni, unei concepţii despre felul cum ar trebui să crească omul, începând cu cea mai fragedă copilărie, pentru a-şi găsi, pe de o parte, armonia cu lumea înconjurătoare şi, pe de altă parte, posibilitatea de a-şi duce eul pe trepte din ce în ce mai înalte. Totul e descris în cele mai mici amănunte. Se arată, de pildă, că băieţii nu se deosebesc prin elemente exterioare; ei nu poartă haine asemănătoare, care s-ar da potrivit cu vârsta fiecăruia, ci sunt îndemnaţi să poarte hainele cele mai diferite, pe care trebuie să şi le aleagă ei înşişi. În acest fel, este dezvoltată personalitatea fiecărui copil. Mai mult, din cauză că întotdeauna îşi face simţită prezenţa un fel de spirit de turmă şi pentru că trăsăturile individuale se estompează prin imitarea unei individualităţi mai puternice, astfel încât unii băieţi copiază uniformele altora, se aplică până şi principiul ca, după un anumit timp, aceste haine să fie abandonate şi înlocuite treptat cu altele. Într-un cuvânt, Goethe vrea să arate cum trebuie să fie educat omul în devenire ‒ până şi în ceea ce priveşte gesturile ‒ prin tot ceea ce, pe de o parte, îl poate ajuta să ajungă în armonie cu lumea înconjurătoare, iar, pe de altă parte, să dezvolte şi libertatea lăuntrică individuală ‒ până şi prin costumul pe care-l poartă.

Se va spune, poate, că aceasta este o aiureală; se mai încearcă să se afirme, de asemenea, că o instituţie de acest fel n-a existat niciodată. Dar Goethe însuşi nu intenţiona să spună decât că aceasta ar putea fi creată în realitate cândva, cumva, că ar fi bine ca aceste gânduri să se reverse în infinitul spaţiului şi al timpului şi să se încetăţenească acolo unde se pot încetăţeni. Acelora care socotesc că aşa ceva este irealizabil, le-am putea aduce aminte de Fichte, care a dezvoltat în faţa studenţilor săi un înalt ideal; dar el îşi dădea seama de realitate şi a spus [ Nota 61 ], în special pentru aceia care nu ştiu multe despre realitate, dar se consideră, totuşi, spirite realiste, că în viaţa obişnuită idealurile nu pot fi realizate în mod nemijlocit; aceasta o ştim şi noi, ceilalţi, poate chiar mai bine; dar noi ştim, de asemenea, că idealurile trebuie să existe, pentru a fi un fel de îndreptar pentru viaţa reală, şi pentru a deveni realităţi! E un gând care ar trebui subliniat cu orice prilej. Iar despre aceia care nu vor să aibă idealuri, Fichte spune că ei dovedesc, prin aceasta, doar faptul că Providenţa, pur şi simplu, n-a contat pe ei. El mai adaugă că le urează ca un zeu bun să le dea ploaie şi soare la timpul potrivit, o digestie bună şi, pe cât posibil, gânduri bune! Aceste cuvinte atât de fireşti ar putea fi aplicate şi acelora care spun că instituţia pedagogică descrisă de Goethe în romanul “Wilhelm Meister” n-ar putea fi realizată în realitate. Ea poate fi realizată, în mare ca şi în mic, numai dacă se vor găsi oameni care vor voi să încerce să transpună în viaţă asemenea principii, chiar şi în condiţiile vieţii noastre cotidiene.

Un al doilea episod din “Wilhelm Meister” este acela în care ne este prezentată o personalitate la care se poate vedea, în cel mai înalt grad, contopirea eului ei cu marele Eu al lumii. Această personalitate ne este înfăţişată în figura remarcabilă a Macariei. Aici, Goethe ne pune în faţă o personalitate care a trăit trezirea lăuntrică şi care a dus spiritul din sine însăşi pe o treaptă atât de înaltă încât trăieşte în spiritul care străbate întreaga lume. Goethe o descrie arătând că, datorită unei cunoaşteri lăuntrice care trăieşte în ea, după trezirea sufletului său, datorită faptului că şi-a descătuşat forţele lăuntrice, ea ştie, din lăuntru în afară, tot ceea ce un astronom priceput, unul dintre cei mai buni din epoca sa, calculează în legătură cu orbitele şi traiectoriile corpurilor cereşti. Acolo unde arată că, tocmai cu ajutorul unei ştiinţe spirituale, sufletul se poate transpune în întreg Universul, unde arată cum cunoaşterea de sine poate deveni cunoaştere a Universului şi cunoaşterea Universului ‒ cunoaştere de sine, Goethe prezintă, de fapt, cele mai înalte forme ale cercetării spirituale.

Astfel, se pare că el aduce în preajma personajului său, Wilhelm Meister, numai imagini care ne arată cum trebuie să se dezvolte sinea omului. Înţeles în mod just, “Wilhelm Meister” al lui Goethe este, de la început şi până la sfârşit, un exemplu care ilustrează evoluţia umană, luându-se în considerare rolul pe care-l joacă, în această evoluţie, esenţa egoismului.

Dacă găsim la un poet o expresie artistică a unei probleme atât de importante a ştiinţei spirituale, aceasta dovedeşte ‒ lucru care ni s-a arătat şi când am vorbit despre “Faust”, despre “Basmul şarpelui cel verde şi al crinului frumos” şi despre “Pandora” [ Nota 62 ] ‒ că în Goethe ni se înfăţişează un geniu care este una cu ceea ce noi desemnăm drept ştiinţă spirituală adevărată, veritabilă. Goethe însuşi vorbeşte în sensul ei, când spune: Este posibil să înţelegi esenţa egoismului numai dacă studiezi omul în totalitatea fiinţei lui, dacă ştii că Universul a trebuit să-l conducă pe om, scoţându-l afară din sânul spiritului, până acolo unde el poate să cadă în ispitele egoismului. Dacă omul n-ar fi putut cădea pradă egoismului, el nu ni s-ar putea înfăţişa acum ca o floare a tot ceea ce este răspândit în lumea exterioară. Numai că, de cade pradă acestei ispite, el devine o victimă a ceea ce îl distruge. Aşa că înţelepciunea cultivată pretutindeni în lume spune că tot ceea ce este bun în lume se poate transforma în reversul său, spre a putea să apară în om drept libertate; dar că, în momentul când omul îşi foloseşte rău libertatea, în momentul când în el are loc o inversare de valori, intervine ceva care provoacă autocorectarea.

Acesta este şi el un capitol care ne arată că, privit dintr-un punct de vedere superior, tot răul, tot ceea ce este corupt în natura umană, se poate transforma în ceva bun, în ceea ce reprezintă pentru om o chezăşie a evoluţiei lui în veşnicie, spre culmi mereu noi. Aşa că, dacă nu ne temem să coborâm până în adâncurile suferinţei, ale răului, toate învăţăturile ştiinţei spirituale devin pentru noi nişte forţe care ne călăuzesc spre cele mai înalte culmi ale spiritului şi ale omenescului, şi care confirmă adevărul ce răsună până la noi din vechea înţelepciune şi poezie greacă, în frumosul aforism cu care vrem să încheiem expunerea noastră de astăzi:

“Omul e visul unei umbre;
dar dacă-n el o rază divină străluceşte,
atunci, în toate, ziua se iveşte,
şi-ntreaga viaţă de farmec se pătrunde!” [ Nota 63 ]