Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


X

ŞTIINŢA SPIRITUALĂ ŞI VORBIREA [ Nota 1 ]

Berlin, 20 ianuarie 1910

Este încântător să priveşti diferitele manifestări ale entităţii umane din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, aşa cum e înţeleasă aici ştiinţa spirituală. Fiindcă, dând ocol, ca să zic aşa, vieţii umane, de jur împrejur, aşa cum am făcut în cursul acestor conferinţe, şi privind-o sub diferitele sale aspecte, ne putem face o impresie de ansamblul despre ea. Astăzi vom discuta despre acea formă de manifestare universală a spiritului uman care poate fi recunoscută în limbaj, în vorbire, iar data viitoare, sub titlul “Despre râs şi plâns”, vom studia un fel de specie derivată a posibilităţilor umane de expresie, care, ce-i drept, are legătură cu vorbirea, fiind însă, totuşi, fundamental diferită de ea.

Dacă discutăm despre vorbirea umană, simţim, fără îndoială, cât de mult sunt legate întreaga importanţă şi demnitate şi întreaga fiinţă a omului cu ceea ce desemnăm drept vorbire. Viaţa noastră cea mai lăuntrică, toate gândurile noastre, toate sentimentele şi impulsurile noastre de voinţă se revarsă, aş zice, în afară, spre semenii noştri şi ne unesc cu ei prin vorbire. Aşa că noi simţim că în vorbire avem o facultate infinită de a ne extinde fiinţa, o posibilitate de a radia această fiinţă a noastră în lumea înconjurătoare. Pe de altă parte, în orice caz, tocmai cine este în măsură să pătrundă viaţa interioară omenească a unei individualităţi importante, va putea simţi că vorbirea umană este, de asemenea, un fel de tiran, o putere care este exercitată asupra vieţii noastre interioare. Doar simţim, numai să vrem, că ceea ce avem a ne spune nouă înşine despre sentimentele şi gândurile noastre, despre ceea ce ne străbate sufletul, în întreaga lui intimitate şi cu întreg specificul lui, nu poate fi exprimat prin cuvânt, prin vorbire, decât într-un mod sărăcăcios şi palid. Şi mai simţim, desigur, că limba în sânul căreia trăim chiar ne impune un anumit fel de a gândi. Cine nu ştie cât de mult depinde omul, cu gândirea sa, de vorbire! În multe cazuri, noţiunile noastre se agaţă de nişte simple cuvinte şi omul mai puţin evoluat chiar va confunda cu uşurinţă cuvântul sau ceea ce-i este injectat de către cuvânt, cu noţiunea. De aici, incapacitatea unor oameni de a-şi construi o lume noţională care să depăşească ceea ce le furnizează cuvintele folosite în mod uzual de cei din jur. Şi mai ştim, de asemenea, că, într-un anumit sens, caracterul unui popor întreg, care vorbeşte o limbă comună, depinde de acea limbă. Cel ce studiază în mod mai intim caracterele diferitelor limbi, cu corelaţiile existente între ele, îşi va da seama, cel puţin, că modul în care omul este în stare să întipărească prin sunetele articulate ceea ce trăieşte în sufletul lui, se repercutează, la rândul său, asupra tăriei sau slăbiciunii sale de caracter, asupra felului de a se manifesta al temperamentului său, ba chiar asupra întregului său mod de a concepe viaţa. Şi cunoscătorul va fi în măsură să afle multe lucruri despre caracterul unui popor, studiind configuraţia limbii respective. Dar pentru că o limbă este comună unui popor întreg, fiecare membru al acelui grup depinde de un element comun, de un etalon mediu, aş zice, aşa cum domneşte el în sânul poporului. Şi astfel, individul se află în puterea, sub tirania acelui element comun. Dar dacă simţim că, pe de-o parte, viaţa noastră spirituală individuală, pe de altă parte, viaţa spirituală a colectivităţilor umane, zace în vorbire, ca să zicem aşa, atunci misterul vorbirii, cum am putea să-l numim, ne va apărea drept ceva extrem de important. Putem spune că e posibil să aflăm câte ceva despre viaţa sufletească a omului, dacă studiem felul cum acea fiinţă umană se manifestă tocmai când vorbeşte.

Misterul vorbirii, apariţia limbajului, dezvoltarea sa de-a lungul vremurilor, toate acestea au constituit dintotdeauna o enigmă pentru anumite domenii ştiinţifice de specialitate. Dar nu se poate afirma că în epoca actuală aceste domenii ştiinţifice de specialitate au avut foarte mult noroc cu încercările de a pătrunde misterul vorbirii. Ne propunem, de aceea, să aducem puţină lumină, sub o formă aforistică, schiţată, în privinţa vorbirii, a evoluţiei sale şi a legăturii dintre ea şi om, situându-ne pe poziţia ştiinţei spirituale, aşa cum ne-am deprins s-o aplicăm fiinţei umane şi evoluţiei sale.

Ce ne pare atât de misterios, când desemnăm cu ajutorul unui cuvânt un lucru oarecare, un obiect, un proces? Ne întrebăm: Ce legătură există între acel complex sonor care constituie un cuvânt sau o propoziţie, şi ceea ce vine din interiorul nostru şi, drept cuvânt, desemnează pentru noi lucrul respectiv? De pe poziţiile ştiinţei exterioare au fost făcute diferite încercări de a stabili o legătură între cele mai variate experienţe şi cele mai diferite combinaţii /sonore/. Dar s-a făcut simţit, de asemenea, caracterul nesatisfăcător al unui asemenea mod de cercetare. Întrebarea e atât de simplă, şi totuşi, răspunsul la ea e aşa greu de găsit: Cum a ajuns omul, când i-a ieşit în întâmpinare ceva din lumea exterioară, să scoată din el însuşi, ca un fel de ecou al unui obiect sau fenomen oarecare, un sunet sau altul?

Oamenii situaţi pe o anumită poziţie şi-au reprezentat problema   într-un mod foarte simplist. Ei şi-au imaginat, de exemplu, că procesul de formare a unei limbi a pornit de la imitarea, bazată pe facultatea interioară a organelor vorbirii, a ceea ce poate fi auzit în mod exterior, drept sunete scoase de anumite animale sau prin ciocnirea a două obiecte, cam la fel cum copilul, dacă aude câinele lătrând “ham-ham!”, imită aceste sunete şi numeşte câinele “ham-ham”. O asemenea plăsmuire a unui cuvânt ar putea fi considerată onomatopeică, o imitare a sunetului. S-a afirmat că o asemenea imitare a stat la baza procesului originar de formare a sunetelor şi cuvintelor ‒ aşa spun anumite teorii. Bineînţeles, rămâne cu totul fără răspuns întrebarea: Cum ajunge omul să dea nume entităţilor mute, care nu scot nici un fel de sunete? Cum se înalţă el de la expresia audibilă a unui animal sau a unui proces, la una inaudibilă? Marele lingvist Max Müller [ Nota 2 ] şi-a bătut joc de această teorie, fiindcă şi-a dat seama de caracterul nesatisfăcător al unei asemenea speculaţii şi i-a dat numele de “teoria lui ham-ham”. În schimb, el a emis o altă teorie, pe care adversarii lui, la rândul lor ‒ şi aici cuvântul e folosit în sensul în care n-ar trebui să fie folosit ‒ au numit-o “mistică”. Căci Max Müller e de părere că fiecare lucru posedă un fel de sunet al lui. Fiecare lucru are un sunet al lui, nu numai paharul pe care-l scăpăm din mână, nu numai clopotul cu dangătul lui, ci fiecare lucru. Iar facultatea omului de a stabili o legătură între sufletul său şi acest sunet, pe care obiectul îl posedă ca pe un fel de esenţă a lui, face să apară în suflet posibilitatea de a exprima fiinţa sonoră interioară a lucrului respectiv, cam aşa cum poate fi exprimată esenţa interioară a clopotului, dacă percepem în interiorul nostru timbrul lui, drept “bing-bang”. Adversarii lui Max Müller i-au întors batjocura, dând teoriei sale numele de “teoria lui bing-bang”. Dacă am vrea să enumerăm în continuare câteva dintre asociaţiile care au mai fost făcute cu mare zel, am vedea că rămâne întotdeauna ceva nesatisfăcător, dacă omul vrea să caracterizeze în acest mod exterior ceea ce omul face să răsune, ca un fel de ecou al sufletului său, spre esenţa lucrului respectiv. Aici e necesar, fără îndoială, să coborâm mai adânc în interiorul omului.

Pentru ştiinţa spirituală, omul este, de fapt, o fiinţă extrem de complicată. Aşa cum stă el în faţa noastră, omul posedă, în primă instanţă, corpul său fizic, în care există aceleaşi legi şi substanţe pe care le găsim şi în lumea minerală. Apoi, omul mai are, pentru ştiinţa spirituală, o a doua componentă a fiinţei sale, mai înaltă, corpul eteric sau corpul vieţii. Urmează acea componentă a fiinţei umane pe care o cunoaştem drept purtătoarea plăcerii şi suferinţei, a bucuriei şi durerii, a instinctelor, poftelor şi pasiunilor, corpul astral, care pentru ştiinţa spirituală este o componentă a naturii umane la fel de reală, ba chiar mai reală decât ceea ce putem vedea cu ochii şi pipăi cu mâinile. Iar o a patra componentă a entităţii umane a fost numită de noi purtătorul eului. Am mai văzut apoi că evoluţia omului, pe treapta actuală, constă în faptul că el lucrează cu eul său la transformarea celorlalte trei componente ale entităţii sale. Am arătat, de asemenea, că într-un viitor îndepărtat, eul uman va fi transformat aceste trei componente fiinţiale într-o măsură atât de mare, încât nu va mai fi rămas nimic din ceea ce natura sau puterile spirituale existente în natură au făcut până acum din aceste trei componente umane.

Corpul astral, purtătorul plăcerii şi suferinţei, al bucuriei şi durerii, al tuturor reprezentărilor, sentimentelor şi percepţiilor care se tălăzuiesc în sus şi în jos, a luat naştere, în primă instanţă, fără participarea noastră, adică fără munca eului nostru. Dar acum eul lucrează la transformarea lui, purificând, curăţind şi aducând sub stăpânirea sa toate însuşirile şi activităţile corpului astral. Dacă eul a lucrat foarte puţin asupra corpului astral, atunci omul este un sclav al pornirilor şi poftelor sale; când el îşi purifică însă pornirile şi poftele, transformându-le în virtuţi, când a ordonat pe planul logicii o gândire ce rătăceşte de colo-colo, şovăielnic, atunci o parte a corpului astral a fost transformată, ea a devenit, din rezultatul unei activităţi la care eul încă n-a participat, un produs al activităţii eului. Când eul desfăşoară această muncă în mod conştient ‒ un proces aflat astăzi, în cadrul evoluţiei umane, de-abia la începuturile sale ‒, această parte a corpului astral, transformată în mod conştient de către eu, este numită sine spirituală sau, cu o expresie a filosofiei orientale, manas. Dacă eul lucrează într-un alt mod, mai intens, nu numai asupra corpului astral, ci şi asupra corpului eteric, acea parte a corpului eteric pe care eul a transformat-o se numeşte spiritul vieţii sau, cu o  expresie a filosofiei orientale, budhhi. Iar dacă, în sfârşit, eul a ajuns atât de puternic ‒ dar acest stadiu va fi atins într-un viitor îndepărtat ‒, încât poate să transforme corpul fizic şi să reglementeze legile acestuia, astfel încât eul să fie pretutindeni prezent, ca stăpân a ceea ce are loc în corpul fizic, acea parte a corpului fizic care a ajuns astfel sub stăpânirea eului se va numi om-spirit sau, cu un cuvânt luat din filosofia orientală, atman, fiindcă are legătură cu respiraţia (germ. atmen = a respira ‒ n.trad.). Omul ni se înfăţişează, deci, în primă instanţă, ca entitate cvadripartită: constând dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un eu. Şi, după cum avem acuma trei componente ale entităţii noastre care îşi au originea în trecut, vom putea vorbi de trei componente ale fiinţei umane care se dezvoltă de acum înainte, prin munca eului. Vorbim astfel despre o natură septuplă a entităţii umane, dacă pe lângă corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi eu, mai numărăm sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit. Dacă privim aceste din urmă trei componente ale fiinţei umane ca pe ceva îndepărtat, care ţine de o evoluţie viitoare a omului, trebuie să spunem că, într-un anumit sens, omul este pregătit încă de pe-acum în vederea acestei evoluţii. Omul va prelucra în mod conştient, din eul său, aceste trei componente ‒ corp fizic, corp eteric şi corp astral ‒ de-abia într-un viitor îndepărtat. Dar, în mod subconştient, adică fără a fi pe deplin conştient de aceasta, eul  a transformat deja, printr-o activitate obscură, aceste trei componente ale entităţii sale. Şi rezultatul acestei munci există deja. Componentele interioare ale entităţii umane pe care le-am amintit în conferinţele precedente au putut lua naştere numai prin faptul că eul a lucrat asupra celor trei componente. Din ceea ce numim corp astral, eul a elaborat sufletul senzaţiei, ca pe un fel de oglindire interioară a corpului astral. Pe când corpul astral ne mijloceşte ceea ce numim plăcere ‒ corpul senzaţiei şi corpul astral sunt, pentru om, unul şi acelaşi lucru, fără corpul senzaţiei noi n-am putea avea plăceri ‒, plăcerea se oglindeşte în interior, în sufletesc, drept poftă, iar poftele noi le atribuim apoi sufletului. Şi astfel, cele două, corpul astral şi corpul astral transformat sau sufletul senzaţiei, constituie o unitate, la fel cum plăcerea şi pofta constituie o unitate. Tot aşa, în trecut, eul a lucrat deja asupra corpului eteric. Ceea ce el a lucrat acolo face ca în interiorul lui, în viaţa lui sufletească, omul să aibă sufletul raţiunii sau afectiv, aşa că sufletul raţiunii, care este, totodată, purtătorul memoriei, are legătură cu o muncă subconştientă a eului de transformare a corpului eteric. În sfârşit, pentru a face să devină posibilă forma actuală a omului, eul a lucrat deja în trecut la transformarea corpului fizic, iar ceea ce a luat naştere în acest fel se numeşte sufletul conştienţei, prin care omul ajunge să ştie câte ceva despre lucrurile din lumea exterioară din jurul său. Putem vorbi, aşadar, şi în acest sens, de un om constituit din şapte părţi, dacă spunem: Cele trei componente ale sufletului: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei au luat naştere printr-o activitate pregătitoare subconştientă a eului. Dar toate acestea constituie o muncă inconştientă ori subconştientă a eului asupra învelişurilor sale.

Să ne întrebăm acum: Nu cumva cele trei componente ‒ corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral ‒ sunt nişte entităţi foarte complicate? ‒ O, ce alcătuire minunată e acest corp fizic uman! Dacă-l examinăm mai atent, vom constata că acest corp fizic este mult mai complicat decât numai acea parte pe care eul şi-a elaborat-o ca să devină suflet al conştienţei şi pe care o putem numi purtătorul fizic al sufletului conştienţei. Tot aşa, corpul eteric este mult mai complicat decât ceea ce ar putea fi numit purtătorul sufletului raţiunii sau afectiv. Iar corpul astral este şi el mai complicat decât ceea ce putem numi purtătorul sufletului senzaţiei. Aceste componente sunt de-a dreptul sărace, în comparaţie cu ceea ce exista înainte ca omul să fi avut un eu. De aceea, în ştiinţa spirituală noi spunem că omul s-a dezvoltat în aşa fel încât, într-un trecut străvechi, a luat naştere primul germene al corpului fizic, şi anume, din sânul unor entităţi spirituale. S-a alăturat apoi corpul eteric, şi mai târziu ‒ corpul astral, iar la urmă de tot, şi eul. De aceea, corpul fizic uman a parcurs deja patru trepte de evoluţie. La început, corpul fizic se afla într-o comunicare nemijlocită cu lumea spirituală, apoi el a fost dat afară şi întreţesut şi străbătut cu corpul eteric; şi astfel el a devenit mai complicat. Apoi, corpul fizic a fost pătruns de corpul astral, devenind prin aceasta şi mai complicat. S-a alăturat, la urmă, şi eul. De-abia ceea ce eul a lucrat asupra corpului fizic, a eliberat o parte a corpului fizic, transformând-o în purtătorul a ceea ce numim conştienţă umană, facultatea de a ne procura cunoştinţe despre lumea exterioară. Dar acest corp fizic are infinit mai multe de făcut, pe lângă faptul că ne furnizează, prin simţurile noastre şi prin creierul nostru, cunoştinţe despre lumea exterioară, el are de îndeplinit un mare număr de activităţi, care sunt baza conştienţei, desfăşurându-se însă cu totul în afara sferei creierului. Şi tot aşa este cu corpul eteric şi cu corpul astral.

Dacă ne este clar faptul că tot ceea ce există de jur împrejurul nostru, în lumea exterioară, este spirit, că la baza oricărei realităţi materiale, eterice şi astrale se află, aşa cum am subliniat adeseori, spirit, atunci trebuie să ne spunem: Exact la fel cum eul însuşi, ca entitate spirituală, lucrează din lăuntru în afară şi omul se dezvoltă în cele trei componente ale fiinţei sale, trebuie că înainte asupra corpurilor fizic, eteric şi astral au lucrat nişte entităţi spirituale sau nişte activităţi spirituale, denumirea nu are importanţă, înainte ca eul să fi intrat în activitate şi să fi lucrat încă puţin asupra a ceea ce se prelucrase deja. Ne întoarcem astfel privirile spre nişte epoci în care, ca să zicem aşa, asupra corpului astral, a corpului eteric şi a corpului fizic uman a fost efectuată o muncă similară aceleia care azi are loc din eu asupra acestor trei componente din afară. Cu alte cuvinte: asupra învelişurilor în care trăim noi astăzi s-a exercitat o activitate spirituală creatoare, dându-le formă, mişcare, înfăţişare, totul ‒ înainte ca eul să fi ajuns în situaţia de a locui în ele. Trebuie să spunem că în om există multe activităţi spirituale care se situează înainte de activitatea eului, că noi avem în fiinţa noastră nişte activităţi spirituale care sunt premisa activităţii eului şi care au existat înainte ca eul să-şi fi putut începe munca lui. Să eliminăm, deci, pentru o clipă, tot ceea ce eul nostru a elaborat din cele trei componente ale entităţii noastre, drept suflet al senzaţiei, suflet al raţiunii sau afectiv şi suflet al conştienţei, şi să privim alcătuirea, mişcarea şi activitatea lăuntrică a acestor trei învelişuri ale entităţii umane ‒ va trebui să spunem atunci că înainte de activitatea eului asupra noastră s-a exercitat o activitate spirituală.

De aceea, în ştiinţa spirituală spunem că la om, aşa cum este el astăzi, avem de-a face cu un suflet individual, cu un suflet întreţesut de un eu, care face ca fiecare om să fie o individualitate unitară închisă în ea însăşi. Şi spunem că, înainte ca omul să fi devenit o asemenea entitate închisă în sine, el a fost produsul activităţii unui suflet-grup, al unei substanţe sufleteşti, aşa cum încă şi azi mai vorbim, la lumea animală, de suflete-grup [ Nota 3 ]. Spunem aşa: Ceea ce în cazul omului căutăm în fiecare entitate individuală, drept suflet individual, la animal se găseşte în ceea ce stă la baza unei întregi clase sau specii din regnul animal. O întreagă specie de animale are un suflet-grup comun. Ceea ce este la om sufletul  individual, la animal este sufletul speciei.

Aşa că, la om, în cele trei componente ale fiinţei sale a lucrat, înainte ca el să devină un suflet individual, un alt suflet ‒ lucru despre care astăzi nu mai aflăm decât prin ştiinţa spirituală, un suflet care era predecesorul propriului nostru eu. Şi acest predecesor al eului nostru, acest suflet-grup sau suflet al speciei umane, care i-a predat apoi eului cele trei componente fiinţiale, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, pentru ca ele să fie prelucrate în continuare de către eu, acest suflet-grup a prelucrat din interiorul lui, din elementul lui sufletesc, corpurile fizic, eteric şi astral, le-a reglementat conform cu el însuşi. Ultima activitate care stă la baza fiinţei umane, înainte ca ea să fi fost înzestrată cu un eu, ultimele influenţe care au fost exercitate înainte de naşterea eului, sunt sedimentate astăzi în ceea ce numim vorbire umană.

Dacă, deci, pornim de la viaţa conştienţei noastre, de la viaţa raţională sau afectivă, de la viaţa senzaţiilor şi căutăm să vedem care sunt premisele ei, dăm de o muncă sufletească încă neîmpânzită de eul nostru, al cărei rezultat îl găsim sedimentat în ceea ce se exprimă astăzi sub formă de vorbire.

Pe ce se bazează oare, din punct de vedere exterior, ceea ce desemnăm drept cele patru componente ale entităţii umane?  Cum se exprimă acestea în corpul fizic, din punct de vedere pur exterior? Corpul fizic al unei plante arată altfel decât corpul fizic al unui om. De ce? Fiindcă în plantă există numai un corp fizic şi un corp eteric, pe când în corpul fizic uman mai acţionează corpul astral şi eul. Ceea ce lucrează aici în mod lăuntric, formează şi modelează în mod corespunzător şi corpul fizic. Oare ce a acţionat asupra corpului nostru fizic, prin faptul că el a fost împânzit de un corp eteric şi un corp astral?

Ceea ce numim, în fiinţa noastră, sistem vascular şi glandular, este, la om şi, de asemenea, la animal, expresia exterioară a corpului eteric sau al vieţii, cu alte cuvinte, corpul eteric este arhitectul sau constructorul sistemului glandular sau vascular. Corpul astral este, la rândul lui, constructorul sistemului nervos. De aceea, avem dreptul să vorbim de un sistem nervos numai acolo unde, într-o fiinţă, există un corp astral. Ce este, la om, expresia eului său? Este sistemul circulaţiei sanguine, şi anume, la om, în mod special, sângele aflat sub influenţa căldurii interioare a vieţii. Tot ceea ce eul lucrează în om, dacă e să fie introdus în organizarea fizică, trece mai întâi prin sânge. De aceea sângele este un “suc atât de deosebit”. Când eul elaborează sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, ceea ce eul este în măsură să plăsmuiască, să configureze, intră în corpul fizic numai datorită faptului că eul are capacitatea de a acţiona asupra corpului fizic prin intermediul sângelui. Sângele nostru este mijlocitorul dintre corpul astral şi eu, cu toate activităţile lor, pe de-o parte, şi corpul fizic, pe de altă parte.

Cine va pune la îndoială, chiar dacă studiază viaţa omului numai în mod superficial, că omul, aşa cum lucrează el, din eul său, în sufletul conştienţei, sufletul raţiunii şi sufletul senzaţiei, transformă şi modelează, de asemenea, corpul fizic? Cine nu vede în expresia fizionomică forma pe care o ia ceea ce trăieşte şi lucrează în interior? Şi cine nu ar admite că munca interioară de gândire, dacă ia în stăpânire sufletul întreg, mai transformă în cursul unei vieţi umane până şi creierul nostru? Creierul nostru se adaptează gândirii noastre; el este un instrument care se pliază pe necesităţile gândirii noastre. Dar dacă încercăm să vedem ce poate omul să lucreze, din eul său, ce poate el să modeleze în mod artistic, aş zice, în entitatea sa exterioară, vom vedea că el poate foarte puţin. E puţin ceea ce noi suntem în stare să facem, din direcţia sângelui nostru, punând în mişcare sângele, prin mijlocirea căldurii noastre interioare.

Au fost în stare să facă mult mai mult acele entităţi spirituale care au lucrat asupra noastră înainte să intre în activitate eul nostru. Fiindcă ele, ca să zicem aşa, s-au putut folosi de un mediu mai eficient, şi astfel, sub influenţa lor, s-a plăsmuit forma umană, în aşa fel încât ea să fie în întregime o expresie a ceea ce aceste entităţi, aflate în activitate înainte de intervenţia eului nostru, au făcut din om. În ce mediu au lucrat aceste entităţi? Ele n-au lucrat în alt mediu decât în aer. La fel cum noi lucrăm în mediul căldurii interioare şi facem să pulseze sângele nostru şi, prin aceasta, facem ca sângele să lucreze în interiorul propriei noastre forme, tot astfel, entităţile care au lucrat la plăsmuirea fiinţei noastre înainte de a începe să lucreze eul, au pus în activitate aerul. De la munca acestor entităţi, prin mediul aerului, asupra noastră înşine, a radiat ceva care ne-a dat, propriu-zis, forma noastră umană.

Poate să pară ciudată afirmaţia că într-un trecut străvechi asupra omului au fost exercitate nişte activităţi spirituale prin mediul aerului. Am spus deja o dată: Noi n-am recunoaşte ceea ce se aprinde în interiorul nostru drept viaţă spiritual-sufletească a noastră, dacă am primi-o doar sub forma unor simple reprezentări şi n-am şti că ea provine de la întreaga lume exterioară. Cine ar vrea să susţină că în noi ar putea lua naştere idei şi noţiuni chiar dacă în afara noastră n-ar exista idei, ar trebui să mai susţină, de asemenea, că poate să ia apă dintr-un pahar în care nu este apă. Noţiunile noastre n-ar fi decât nişte baloane de săpun, dacă ar fi altceva decât ceea ce trăieşte afară, în lucruri, şi decât legile existente în acestea. Ceea ce facem să se aprindă în sufletul nostru e luat din lumea înconjurătoare. De aceea, putem spune: Toate realităţile materiale din jurul nostru sunt străbătute şi împânzite de entităţi spirituale.

Oricât de ciudat ar suna: Ceea ce ne înconjoară sub formă de aer nu este doar substanţa pe care ne-o arată chimia, ci în el lucrează diferite entităţi şi activităţi spirituale. ‒ Şi, la fel cum prin căldura sângelui nostru, care emană din eul nostru ‒ fiindcă acesta este esenţialul aici ‒, putem modela puţin corpul nostru fizic, tot astfel au lucrat cândva, la dimensiuni impresionante, entităţile spirituale care au precedat eul nostru, la modelarea corpului nostru fizic, prin mediul aerului. Acesta este esenţialul pentru noi. Noi suntem oameni prin organizarea laringelui nostru şi prin tot ceea ce are legătură cu ea. Tot ceea ce a fost integrat din exterior formei noastre umane, drept acest minunat organ artistic al laringelui, în asociaţie cu celelalte organe ale vocii şi vorbirii, a fost elaborat din ceea ce este spiritual în mediul aerului. Goethe a exprimat atât de frumos acest lucru în ceea ce priveşte ochiul. Ochiul a fost plăsmuit în contact cu lumina, pentru lumină! [ Nota 4 ] ‒ Dacă subliniem doar în sens schopenhauerian [ Nota 5 ]: Fără un ochi sensibil la lumină pentru noi n-ar exista impresii luminoase ‒, cu aceasta s-ar spune doar o jumătate de adevăr. Cealaltă jumătate este aceea că noi nu am avea ochi dacă într-un trecut străvechi lumina n-ar fi modelat ochiul, din nişte organe imprecise. Aşa că lumina nu trebuie să fie pentru noi doar acea entitatea abstractă pe care fizica o descrie sub numele de lumină, ci în ea trebuie să căutăm acea entitatea ascunsă care este în măsură să creeze un ochi.

Este, pe un alt tărâm, acelaşi lucru ca şi atunci când spunem că aerul e străbătut şi împânzit de o entitate care a fost în stare, la un moment dat, să-i imprime omului organul măiestrit al laringelui şi tot ceea ce are legătură cu el. Tot restul formei umane ‒ până în cele mai mici detalii ‒ a fost plăsmuit şi modelat plastic în aşa fel încât, pe treapta actuală, omul să fie un fel de formă dusă mai departe a organelor vorbirii. Organele vorbirii sunt ceva care, în primă instanţă, au rolul decisiv pentru forma umană. De aceea, tocmai vorbirea îl ridică pe om deasupra animalităţii ‒ pentru că fiinţa spirituală pe care o numim spiritul aerului a lucrat şi a modelat, ce-i drept, şi în lumea animală, dar nu în aşa fel încât activitatea lui să fi dus până acolo unde să se poată dezvolta un organism al vorbirii de felul celui uman. Totul, cu excepţia a ceea ce eul a elaborat în mod inconştient, de exemplu creierul, tot ceea ce el a perfecţionat la organele de simţ, totul, cu excepţia a ceea ce este o activitate a eului, este o activitate situată înainte de această activitate dirijată din eu a fiinţei umane, ea având drept scop să formeze trupul uman în aşa fel încât el să fie o expresie dusă mai departe a acestui organ al vorbirii. Nu avem timp să explicăm motivele pentru care păsările, de exemplu, deşi au facultatea unui cânt desăvârşit, s-au oprit pe o treaptă pe care, în forma lor, nu pot fi o expresie a organului pe care-l numim, în măsura cea mai largă, organ vocal. Vedem astfel că omul era organizat lăuntric, în ceea ce priveşte organele vorbirii, înainte să fi ajuns în posesia gândirii, a simţirii şi a voinţei sale de azi, adică a tot ceea ce are legătură cu eul. Ne va fi uşor să înţelegem că aceste activităţi spirituale au putut lucra asupra corpului fizic numai în aşa fel încât, până la urmă, omul a devenit un fel de anexă a organelor sale de vorbire, prin faptul că au elaborat, prin influenţele aerului, prin configuraţia aerului, corpul astral, corpul eteric, corpul fizic. După ce omul devenise astfel capabil să aibă în fiinţa lui un organ care să corespundă entităţii spirituale a aerului, exact la fel cum ochiul corespunde entităţii spirituale a luminii, el a putut introduce în acesta ceea ce eul îşi întipărise drept intelect, conştienţă, simţire, sentiment. Trebuie să căutăm, deci, în subconştient, o întreită activitate: o activitate situată înainte de punerea în mişcare a eului, aş zice, pentru formarea corpului fizic, a corpului eteric şi a corpului astral. Găsim nişte puncte de reper în acest sens, dacă ştim că acesta era sufletul-grup şi că sufletul-grup a desfăşurat o activitate nedesăvârşită asupra animalului.

Este aspectul pe care trebuie să-l avem în vedere când studiem munca acestei activităţi spirituale anterioare eului, desfăşurată în corpul astral. Trebuie să ne imaginăm aici că tot ceea ce ţine de eu încă nu exista, dar să avem în vedere ceea ce eul-grup a lucrat ca dintr-un străfund întunecat. Pe o treaptă inferioară, în corpul astral stau faţă în faţă pofta şi plăcerea. Şi plăcerea a putut fi pătrunsă cu suflet, ca să zicem aşa, a putut fi transformată într-o facultate interioară, prin faptul că avusese deja un precursor în corpul astral uman.

La fel cum în corpul astral stau faţă în faţă plăcerea şi pofta, în corpul eteric stau faţă în faţă imaginativitatea, simbolismul şi excitaţia exterioară. Esenţial este să înţelegem această activitate anterioară eului, desfăşurată de corpul nostru eteric, în sensul că ea se deosebeşte de activitatea desfăşurată de eu în corpul eteric. Când eul nostru activează sub formă de suflet al raţiunii sau afectiv, el caută, pe treapta actuală din evoluţia omului, un adevăr care să fie o copiere cât mai fidelă a lucrurilor exterioare. Ceea ce nu corespunde întocmai lucrurilor exterioare, este considerat neadevărat. Entităţile spirituale care şi-au desfăşurat activitatea înainte ca eul nostru să fi intrat în activitate, n-au lucrat aşa; ele au lucrat într-un mod mai simbolic, imaginativ, cam aşa cum lucrează visul. Visul lucrează cam în felul următor: un om visează că se trage un foc de armă, iar când se trezeşte vede că scaunul de lângă patul lui  s-a răsturnat şi a căzut. Ceea ce este un proces exterior şi impresie exterioară ‒ scaunul răsturnat ‒, devine în vis un simbol, focul de armă. Entităţile spirituale anterioare eului au lucrat în acest mod simbolic, aşa cum şi noi lucrăm din nou, când ne înălţăm până la o activitate spirituală superioară, prin iniţiere, când ne străduim din nou ‒ dar acum cu o conştienţă deplin trează ‒ să ne transpunem treptat din simpla lume exterioară abstractă în simbolism, în ceva imaginativ.

Apoi, entităţile spirituale au lucrat asupra corpului fizic uman, făcând ca omul să devină ceea ce poate fi numit corespondenţă între evenimentele exterioare, faptele exterioare şi imitare. Imitarea este ceva ce se întâlneşte, de exemplu, la copil, în perioada în care celelalte componente ale sufletului sunt încă puţin dezvoltate. Imitarea este ceva ce ţine de subconştientul naturii umane. De aceea, prima etapă din educaţia copilului trebuie întemeiată pe imitare, fiindcă înainte ca eul să înceapă să facă ordine în activităţile sale interioare, în om există, ca instinct natural, instinctul de imitare.

Ceea ce am descris acum: instinctul de imitare existent în corpul fizic, în raport cu activităţile exterioare, activitatea de formare a simbolurilor din corpul eteric, în raport cu excitaţia exterioară, şi ceea ce putem numi corespondenţa dintre poftă şi plăcere, din corpul astral, pe toate acestea ni le reprezentăm elaborate cu ajutorul instrumentului aer şi introdus în fiinţa noastră în aşa fel încât, sub forma laringelui nostru şi a întregului aparat de formare a vocii, a luat naştere o copie plastică, artistică, a lor. Şi atunci, ne vom putea spune: Entităţile anterioare eului au lucrat asupra omului prin mediul aerului, modelându-l şi structurându-l, în aşa fel încât aerul a putut să se exprime în om în aceste trei direcţii.

Dacă privim facultatea de a vorbi în adevăratul sens al cuvântului, va trebui să întrebăm: Oare ceea ce producem noi este sunetul? ‒ Nu, nu este sunetul. Noi punem în mişcare şi modelăm, cu eul nostru, ceea ce a fost modelat de aer şi introdus în noi, în structura noastră. Exact la fel cum ne punem ochii în mişcare pentru a primi în noi ceea ce acţionează în lumea exterioară drept lumină, iar ochiul însuşi există tocmai pentru a primi această lumină, tot astfel vedem că în noi înşine, pornind din eu, sunt puse în mişcare organele care au fost plăsmuite din spiritul aerului. Noi punem în mişcare organele prin activitatea eului; intervenim în viaţa organelor care corespund spiritului aerului şi trebuie să aşteptăm până când spiritul aerului, care a format organele, face să răsune spre noi înşine ‒ ca ecou al activităţii desfăşurate de noi în mediul aerului ‒ sunetul. Sunetul nu este produs de noi, după cum nici diversele părţi ale unui fluier nu produc sunetul. Noi producem prin activitatea noastră ceea ce eul poate desfăşura, drept activitate, folosind acele organe care au fost formate de spiritul aerului. Apoi trebuie să lăsăm în seama acestui spirit al aerului să pună iarăşi în mişcare aerul, prin acea activitate care a produs organele, în aşa fel încât să se audă cuvântul.

Vedem astfel cu adevărat că vorbirea umană trebuie să se bazeze pe această corespondenţă întreită, pe care am amintit-o. Dar, ce trebuie să corespundă cu ce? Pe ce trebuie să se bazeze tocmai imitarea din corpul fizic? Imitarea din corpul fizic trebuie să se bazeze pe faptul că ceea ce noi percepem drept activităţi exterioare, ceea ce face o impresie asupra noastră, este imitat de noi în mişcările organelor noastre fonatoare, pe faptul că noi reproducem tot ceea ce auzim, în primă instanţă, răsunând ca ecou, noi fiind, prin principiul corpului fizic, nişte imitatori a ceea ce face asupra noastră o impresie exterioară, exact la fel cum pictorul imită o scenă care constă din cu totul alte elemente decât culoarea şi pânza, adică din lumină şi întuneric. La fel cum pictorul imită cu ajutorul luminii şi al întunericului, imităm şi noi ceea ce se apropie din exterior, punându-ne organele în mişcare şi imitând cu ele acele organe care au fost plăsmuite din elementul aerului. Ceea ce producem sub formă de sunete este, deci, o imitare reală a esenţei lucrurilor, iar consoanele şi vocalele noastre nu sunt altceva decât nişte cópii şi imitări a ceea ce, din exterior, face o impresie asupra noastră.

În corpul nostru eteric are loc o muncă imaginativă. În corpul eteric este introdus ceva ce ar putea fi numit activitate de formare a simbolurilor. Trebuie să găsim, de aceea, că este de înţeles dacă primele elemente ale vorbirii noastre au luat naştere prin imitare, dar că ele au fost apoi dezvoltate în continuare, prin faptul că s-au desprins de impresiile exterioare şi au fost prelucrate mai departe. În cadrul acestei activităţi creatoare de simboluri, corpul eteric prelucrează, ca în cazul visului, ceea ce nu mai seamănă cu impresiile exterioare şi în aceasta constă acţiunea perpetuă, neîntreruptă, a sunetului. În primă instanţă, se prelucrează ceea ce nu e decât o simplă imitare, apoi ceea ce este doar o simplă imitare se transformă, în mod independent, în corpul eteric, devenind de sine stătător. Aşa se face că ceea ce noi am prelucrat lăuntric nu mai corespunde decât în mod simbolic impresiilor exterioare. Aici nu mai suntem nişte simpli imitatori.

În sfârşit, la toate acestea se adaugă un al treilea lucru. Dorinţa, afectul ‒ tot ce trăieşte în interior ‒ se exprimă în corpul astral, şi toate acestea, la rândul lor, transformă sunetul în continuare. Cu alte cuvinte: trăirile interioare radiază în sunet, aş zice, din lăuntru în afară. Durerea şi bucuria, plăcerea şi suferinţa, pofta, dorinţa, toate acestea radiază în sunet şi astfel în sunet pătrunde elementul subiectiv. Ceea ce era simplă imitare, ceea ce a fost transformat mai departe, ca simbol lingvistic, în imaginea devenită independentă a sunetului muzical sau a cuvântului, este transformat mai departe, fiind pătruns acum de ceea ce radiază din trăirile interioare umane, durere şi bucurie, plăcere şi suferinţă, consternare şi frică etc. Ceea ce emană din suflet sub formă de sunet trebuie să fie întotdeauna o corespondenţă exterioară. Dar dacă sufletul exprimă lăuntric trăirile pe care le are, dacă le lasă, aş zice, să-şi stingă ecourile în sunet, atunci el trebuie să caute mai întâi trăirea exterioară corespunzătoare. De aceea, trebuie să spunem: Al treilea element, în cazul căruia plăcerea şi suferinţa, durerea şi bucuria, consternarea ş.a.m.d., se exprimă în mod lăuntric-sufletesc în sunet, trebuie să caute mai întâi ceea ce-i corespunde. În cadrul imitării este incitată impresia exterioară; imaginea sonoră interioară sau ceea ce a luat naştere drept simbol, sunt nişte formaţiuni care apar ulterior. Dar ceea ce omul ar face să se audă numai din bucurie sau durere interioară etc., ar fi doar o radiere spre exterior, căreia nu ar putea să-i corespundă nimic. Corespondenţa dintre esenţa interioară şi trăirea interioară, adică: ceea ce are loc aici, poate fi observată în permanenţă la copiii noştri, când învaţă să vorbească. Putem vedea atunci cum copilul începe să transpună în sunet o trăire oarecare a sa. Când copilul strigă pentru prima dată ma-ma şi ta-ta, aceasta nu e altceva decât încercarea de a remodela afectul sub formă de sunete articulate. Aceasta nu e decât exteriorizarea unei trăiri interioare. Dar dacă acest copil se exteriorizează astfel, poate că mama aleargă spre el, şi copilul îşi dă seama că trăirii interioare care se manifestă sub forma bucuriei, transformându-se în silaba ma-, îi corespunde un eveniment exterior. Trăirea interioară a bucuriei sau a durerii se asociază cu impresia exterioară, şi astfel ceea ce radiază din interior se uneşte cu impresia exterioară. Acesta este un al doilea mod de a lucra al vorbirii. Putem spune, deci: Vorbirea s-a născut din afară în lăuntru prin imitare, exact în aceeaşi măsură în care ea s-a născut prin asocierea realităţii exterioare la manifestările fiinţei noastre. Ceea ce a făcut ca, dintr-o manifestare interioară ‒ ma, ta ‒ să se formeze cuvintele mama şi tata, pentru că această manifestare îşi găsea satisfacţie în venirea mamei sau a tatălui, se petrece în alte nenumărate cazuri. Pretutindeni acolo unde omul vede că după o manifestare urmează ceva, în el expresia entităţii interioare se uneşte cu ceva din exterior.

Toate acestea au loc fără participarea eului. De-abia mai târziu eul începe să desfăşoare el însuşi această activitate. Vedem cum activităţile care au precedat eul lucrează la configurarea a ceea ce stă la baza facultăţii umane de a se exprima prin vorbire. Datorită faptului că acum îşi face intrarea eul, după ce baza vorbirii a fost creată deja, vorbirea se structurează, la rândul ei, în mod corespunzător naturii eului. Şi astfel, manifestările ce corespund corpului senzaţiei sunt pătrunse de sufletul senzaţiei, imaginile şi simbolurile corespunzătoare corpului eteric sunt pătrunse de sufletul raţiunii. Omul toarnă în sunet ceea ce vieţuieşte în sufletul raţiunii şi toarnă în el, de asemenea, ceea ce vieţuieşte în sufletul conştienţei, ceea ce iniţial a fost simplă imitare. În acest mod au luat naştere apoi, treptat, acele domenii ale vorbirii noastre care sunt redări ale trăirilor sufletului nostru.

Trebuie să ne fie clar, deci, dacă vrem să înţelegem esenţa vorbirii, că în noi trăieşte ceva ‒ dacă pot să spun astfel ‒ care a acţionat înainte de apariţia eului şi de orice activitate a eului şi că de-abia pe urmă eul a turnat aici ceea ce el este în măsură să plăsmuiască. Dar atunci nu trebuie nici să ridicăm pretenţia ca vorbirea să corespundă întocmai lucrurilor care izvorăsc din eu şi ca ea să corespundă exact spiritului nostru, tuturor elementelor intime ale fiinţei noastre individuale; trebuie să ne fie clar că nu putem vedea în vorbire niciodată expresia directă a eului. Spiritul limbii desfăşoară, de exemplu, o muncă simbolică în corpul eteric, el imită în corpul fizic, toate acestea, împreună cu ceea ce spiritul limbii elaborează din sufletul senzaţiei, presând din el trăirile interioare, în aşa fel încât să putem avea în sunetul articulat o emanaţie a vieţii interioare. Luate împreună, toate acestea trebuie să justifice afirmaţia noastră: Vorbirea nu este elaborată în sensul eului conştient din zilele noastre; dacă vrem să comparăm cu ceva procesul de elaborare a vorbirii, îl putem compara numai cu munca de creaţie artistică. Pe cât de puţin putem pretinde de la imitaţia oferită de artist să corespundă realităţii, tot pe atât de puţin putem cere ca vorbirea să copieze ceea ce are ea de înfăţişat. ‒ În vorbire avem ceva care redă realitatea din exterior numai aşa cum o face un tablou, numai aşa cum artistul redă o realitate din lumea exterioară. Aşa că ne este îngăduit să spunem: Înainte ca omul să fi devenit un spirit conştient de sine, în sensul epocii actuale, în el a lucrat un artist, care şi-a desfăşurat activitatea ca spirit al limbii. ‒ Noi ne-am transpus eul într-un lăcaş în care mai înainte şi-a desfăşurat activitatea un artist. Şi acest lucru l-am exprimat, ce-i drept, cam la figurat, totuşi, am redat astfel adevărul în acest domeniu. Privim în intimitatea unei munci subconştiente şi simţim că avem aici ceva care a făcut din noi înşine un om înzestrat cu vorbire, drept operă de artă. Şi, de aceea, trebuie să înţelegem vorbirea în analogie cu o operă de artă. Nu avem voie să uităm însă că putem înţelege orice operă de artă numai în felul permis de resursele acelei arte. Aşa că vorbirea va trebui să ne impună anumite limitări. Dacă s-ar avea în vedere acest lucru, ar fi exclusă de la bun început posibilitatea să ia naştere o asemenea carte, scrisă dintr-o aruncătură de condei pedantă, cum este “Critica limbajului” de Fritz Mauthner [ Nota 6 ]. Aici critica limbajului porneşte de la nişte premise cu totul greşite, şi anume, de la presupunerea că, dacă aruncăm o privire asupra limbajelor folosite de oameni, ele nu redau în nici un caz realitatea obiectivă. Dar: Oare misiunea lor este aceea de a reda această realitate? Există vreo posibilitate ca ele s-o redea? Există la fel de puţin o posibilitatea pentru acestea, pe cât de puţin e posibil ca tabloul să redea realitatea exterioară, atunci când artistul o înfăţişează pe pânză, folosind culorile şi lumina şi întunericul. Ceea ce stă la baza activităţii umane, drept spirit al limbii, trebuie înţeles cu simţ artistic.

Toate acestea n-au putut fi prezentate decât în câteva linii generale. Dacă ştim însă că în omenire lucrează un artist, care creează limba, vom înţelege ‒ oricât de diferite ar fi între ele limbile existente în lume ‒ că până şi în diversele limbi ale omenirii a acţionat, în cele mai diferite moduri, simţul artistic. Vom înţelege atunci că acest spirit al limbii ‒ hai să numim acum “spirit al limbii” această entitate care lucrează în mediul aerului ‒, când s-a manifestat în om pe o treaptă relativ inferioară, a lucrat la fel ca spiritul atomist, care ar vrea să compună orice din diferitele sale părţi izolate. Aici avem, aşadar, posibilitatea ca o limbă să fie astfel structurată încât întreaga propoziţie să se compună din îmbinarea diferitelor sunete articulate.

Dacă, de exemplu, avem în limba chineză sunetele schi şi king, în ele avem atomi din care se formează vorbirea. Prima silabă, schi = cântec, imn; cealaltă va însemna: carte. Dacă am îmbina cele două sunete: schi-king, vom fi făcut la fel cum am îmbina, în limbă germană, cuvintele Lied-Buch, atunci prin această atomizare ar rezulta ceva care ‒ înţeles ca un tot ‒ devine Lieder-Buch (rom. “carte cu cântece” ‒ n. trad.). Am avea astfel un mic exemplu de felul cum limba chineză îşi formează noţiunile şi reprezentările.

Dacă vom prelucra în sufletele noastre cele auzite astăzi, vom putea înţelege, de asemenea, cum trebuie privită, de exemplu, în spiritul ei, o limbă atât de minunat structurată cum e limba semită. În limba semită există, ca punct de plecare, anumite sunete muzicale, care constau, de fapt, numai din consoane. Iar omul introduce acum în aceste sunete muzicale vocalele. Dacă luăm, să zicem, ca să explicăm lucrurile printr-un exemplu, consoanele q, t, l şi intercalăm un a şi apoi iar un a, atunci prin adăugarea vocalei ar lua naştere cuvântul qatal = a ucide, pe când cuvântul format numai din consoane este o simplă imitare a unei impresii lăsate de un sunet articulat exterior.

Avem astfel aici o întrepătrundere ciudată, deoarece cuvântul “a ucide”, ca sunet muzical, a luat naştere prin faptul că, pur şi simplu, procesul exterior a fost imitat de către organele vorbirii; acesta este sunetul muzical iniţial. Apoi, ceea ce sufletul trebuie să formeze mai departe, lucru care nu poate fi vieţuit decât lăuntric, este modelat în continuare, din interior mai adăugându-se ceva. Sunetul muzical este dezvoltat în continuare, pentru ca verbul “a ucide” să aibă un subiect. În acest mod s-a format, propriu-zis, întreaga limbă semită şi în ea se exprimă ceea ce am enumerat drept colaborare între diversele elemente ale procesului de formare a limbii, în întregul edificiu al vorbirii. În activitatea bazată pe simboluri a limbii, care acţionează mai ales în limba semită ‒ aşadar, ceea ce am găsit activând, drept spirit al limbii, în corpul eteric ‒, ni se arată întregul specific al limbii semite, care modelează mai departe toate diferitele imagini sonore şi, prin intercalarea de vocale, le transformă în simboluri.

De aceea, în fond, toate cuvintele limbii semite au fost formate în aşa fel încât ele se referă, drept simboluri, la ceea ce ne înconjoară în lumea exterioară. În schimb, tot ceea ce apare în limbile indo-germanice, este stimulat mai mult de ceea ce am numit manifestare interioară a corpului astral, a entităţii interioare. Corpul astral este ceva care are la legătură cu conştienţa. Dacă ne situăm faţă în faţă cu lumea exterioară, suntem ceva distinct de lumea exterioară. Dacă ne raportăm la lumea exterioară numai din punctul de vedere al corpului eteric, ne contopim cu ea, suntem una cu ea. De-abia când lucrurile se oglindesc în conştienţă ne deosebim de lucruri. Această muncă a corpului astral, cu toate trăirile sale interioare, este minunat exprimată în limbile indo-germanice, spre deosebire de cele semite, prin faptul că posedă verbul a fi, constatarea a ceea ce există fără participarea noastră. Aşa ceva este posibil prin faptul că ne deosebim cu conştienţa noastră de ceea ce ne face o impresie exterioară. Dacă, de exemplu, într-o limbă semită, ar trebui să fie exprimat următorul lucru: Dumnezeu este bun ‒, acest lucru nu s-ar putea face în mod direct, deoarece verbul este, care exprimă existenţa, nu este redat, din cauză că el provine de la opoziţia creată între corpul astral şi lumea exterioară. Corpul eteric aşează lucrurile, pur şi simplu, undeva. De aceea, în limba semită ar trebui să spunem. Dumnezeu, cel bun. ‒ Nu este caracterizată opoziţia dintre subiect şi obiect. Aceste limbi care se deosebesc de lumea exterioară, care conţin, drept ceva esenţial, faptul că peste lumea exterioară e aşternut un covor de percepţii, sunt, în special, limbile indo-germanice. Ele acţionează, la rândul lor, asupra omului, în aşa fel încât sprijină interioritatea, deci, tot ceea ce poate fi numit predispoziţia de a dezvolta o individualitate puternică, un eu puternic. Acest aspect este exprimat deja în limbă.

Tot ceea ce v-am putut oferi astăzi, va fi primit de mulţi doar ca nişte aluzii nesatisfăcătoare, din simplul motiv că ar fi necesar să vorbim timp de paisprezece zile, dacă am vrea să descriem mai amănunţit tot ceea ce ţine de acest domeniu. Dar cel care a audiat mai des aceste conferinţe şi a pătruns deja în spiritul limbii, îşi va da seama că un imbold ca cel dat astăzi nu e deloc neîndreptăţit. El are rostul doar de a arăta în ce fel poate fi incitată o studiere spiritual-ştiinţifică a limbii, care duce, în fond, la concluzia că limba nu poate fi înţeleasă decât dacă încercăm să ne apropiem de ea cu simţ artistic, pe care trebuie să ni-l fi însuşit mai înainte. De aceea, va da greş întreaga erudiţie, dacă nu e dispusă să re-creeze ceea ce a făcut în om artistul vorbirii, înainte ca eul să fi putut lucra în noi. Numai un simţ artistic poate sesiza tainele vorbirii, cum, de fapt, numai un simţ artistic poate să re-creeze ceva. Abstracţiunile erudite nu vor putea înţelege niciodată o operă de artă. Îşi proiectează lumina în operele de artă numai acele idei care, ca idei, sunt în stare să re-creeze în mod fecund ceea ce artistul a exprimat cu alte mijloace, folosind culori, sunete ş.a.m.d. Numai simţul artistic îl înţelege pe artist, iar artiştii limbii sunt singurii care înţeleg spiritul creator care plăsmuieşte limba. Acesta este unul dintre lucrurile pe care ştiinţa spirituală trebuie să le realizeze în ceea ce priveşte vorbirea.

Celălalt lucru îşi are importanţa lui în viaţa practică. Dacă înţelegem că limba, vorbirea, a luat naştere dintr-un artist interior, care l-a precedat pe om, ne vom putea înălţa până la gândul că acolo unde vrem să rostim ceva ori vrem să descriem ceva cu ajutorul vorbirii, ceva care are pretenţia de a avea o valoare, trebuie să lăsăm să acţioneze acest simţ artistic. Dar în epoca noastră actuală, care n-a ajuns prea departe în ceea ce priveşte perceperea vie a vorbirii [ Nota 7 ], există prea puţină receptivitate la aceasta. Astăzi, fiecare crede ‒ dacă ştie să vorbească în general, că are voie să exprime orice. Dar nouă trebuie să ne fie clar faptul că e necesar să creăm în sufletul nostru o legătură nemijlocită între ceea ce vrem să exprimăm cu ajutorul vorbirii şi felul cum exprimăm acest conţinut. Trebuie să-l retrezim, în toate domeniile, pe artistul din noi. Astăzi, oamenii sunt foarte mulţumiţi dacă au reuşit să exprime ceea ce vor să spună, într-o formă oarecare. Câţi oameni au o idee despre ceea ce e neapărat necesar în domeniul ştiinţei spirituale, şi anume, despre faptul că pentru orice fel de expunere e necesar un simţ artistic! Ia încercaţi să examinaţi nişte expuneri adevărate ale materialului spiritual-ştiinţific! [ Nota 8 ] Veţi constata că cel care a scris asemenea lucruri ca cercetător spiritual autentic, adevărat, a şi lucrat, într-adevăr, la modelarea artistică a fiecărei propoziţii, şi că aici un verb nu stă, în mod arbitrar, la sfârşitul sau la începutul propoziţiei. Veţi constata că fiecare asemenea propoziţie este o naştere, deoarece ea nu trebuie vieţuită doar ca gând, ci în mod sufletesc, interior, ca formă nemijlocită. Dacă urmăriţi întregul context a ceea ce a fost prezentat azi, ca un tot unitar, veţi vedea că la trei propoziţii care urmează una după alta, cea din mijloc nu e ataşată doar de prima, iar a treia de cea dinaintea ei, ci veţi constata că cel ce prezintă materiale spiritual-ştiinţifice are deja gata formată nu numai prima propoziţie, ci şi pe a treia, înainte de a da formă celei din mijloc, pentru că efectul propoziţiei mijlocii trebuie să depindă de efectul lăsat de prima propoziţie şi trebuie să poată trece, la rândul ei, spre propoziţia următoare.

În ştiinţa spirituală nu se poate face nimic fără un simţ artistic al limbii. Tot restul este rău. Aici ne eliberăm din situaţia de sclavi ai încătuşării de cuvinte. Dar nu ne putem elibera din această stare dacă ne închipuim că gândul pe care-l avem ar putea să fie exprimat printr-un cuvânt oarecare, fiindcă atunci suntem deja în eroare în ceea ce priveşte cultura limbii. Din cuvintele care au fost formate cu totul pentru a exprima realităţile lumii senzoriale, nu vom putea să obţinem niciodată ceea ce trebuie să fie expresie a unor realităţi suprasenzoriale. Cine este în stare să întrebe: Cum putem exprima corpul eteric sau corpul astral, în realitate, în mod absolut concret, printr-un cuvânt? ‒ n-a înţeles încă nimic din toate acestea. A înţeles ceva de-abia cel care porneşte la lucru în aşa fel încât întreabă: Voi afla ce este corpul eteric dacă voi asculta mai întâi, dintr-o direcţie, ceea ce mi se spune despre el, fiind conştient de faptul că e vorba de nişte imagini-reflex plăsmuite în mod artistic, şi pe urmă ascult cum acelaşi lucru este descris din celelalte trei direcţii. ‒ Atunci am descris unul şi acelaşi lucru din patru direcţii diferite, astfel încât în descrierile pe care le dăm cu ajutorul vorbirii, dând ocol, ca să zicem aşa, lucrului respectiv, de jur împrejur, oferim nişte imagini-reflex artistice ale fenomenului respectiv.

Dacă nu suntem conştienţi de aceasta, nu vom obţine decât nişte abstracţiuni şi o redare osificată a ceea ce ştim deja. De aceea, în cadrul ştiinţei spirituale, evoluţia va merge întotdeauna mână în mână cu dezvoltarea neîntreruptă a simţului interior şi a forţei interioare de modelare a vorbirii noastre.

În acest sens, ştiinţa spirituală va fertiliza stilul vorbirii actuale, va avea un efect de modelare în forme noi a îngrozitorului nostru stil de a vorbi actual, când nimeni nu are habar despre ceea ce este o facultate artistică de a folosi vorbirea. Fiindcă, de n-ar fi aşa, n-ar exista atâţia oameni care de-abia ştiu să scrie şi să vorbească, dar încep să desfăşoare o activitate literară. Azi s-a uitat cu desăvârşire faptul că, de exemplu, a scrie proză e un lucru cu mult mai înalt decât a scrie versuri; atâta doar că proza care se scrie astăzi este, bineînţeles, o proză de calitate inferioară. Dar ştiinţa spirituală există pentru a da impulsuri noi pe acele tărâmuri care au legătură cu cele mai adânci sectoare ale vieţii omenirii. Fiindcă ştiinţa spirituală va acţiona pe aceste tărâmuri în aşa fel încât va aduce la îndeplinire ceea ce vor fi visat cele mai mari personalităţi. Ştiinţa spirituală va putea cuceri lumile suprasensibile prin gând, ea va dezvolta facultatea de a turna gândul în imaginea sonoră în aşa fel încât şi vorbirea noastră să poată deveni un mijloc de comunicare a ceea ce sufletul vede în suprasensibil [ Nota 9 ]. Şi atunci ştiinţa spirituală va fi aceea care va face ca pe o arie foarte întinsă să se adeverească ceea ce spune, pentru unul dintre cele mai importante domenii ale sufletului uman, maxima:

Nemăsurat de-adânc e gândul
Şi-naripata sa unealtă e cuvântul! [ Nota 10 ]