Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


XII

CE ESTE MISTICA?

Berlin, 10 februarie 1910

În legătură cu noţiunea căreia îi este dedicată conferinţa noastră de astăzi, în cercurile cele mai largi domneşte o deplină confuzie. Nu demult am auzit pe cineva, care avea un anumit grad de cultură, spunând: “Ei, da, putem să-l numărăm şi pe Goethe printre mistici, doar Goethe a recunoscut că există ceva ascuns şi imposibil de cercetat.” Putem spune că o asemenea afirmaţie exprimă părerea unor cercuri largi. Despre câte lucruri din această lume nu se spune că sunt “mistice” şi, mai ales, câtor lucruri nu li se atribuie calificativul de “mistic”! Dacă nu eşti lămurit într-o problemă oarecare, dacă despre un lucru ai o impresie neclară, nebuloasă, spui: iată ceva mistic, sau: iată ceva misterios; dacă eşti tentat să constaţi, dintr-o anumită comoditate a gândirii şi a cercetărilor sufleteşti, că nu cunoşti bine un lucru şi dacă, aşa cum le pare firesc multor oameni, refuzi şi celorlalţi dreptul de a şti ceva în această privinţă, atunci spui: e ceva mistic. Pe scurt, lucrurile despre care ne permitem să avem cel mult o presimţire, le numim adeseori obiectele misticii. Dacă studiem însă cuvântul “mistică”, având în vedere fie şi numai originea sa istorică, va trebui să ne facem o cu totul altă părere despre ceea ce înţelegeau prin mistică unele spirite de seamă ale omenirii şi, mai ales, despre ceea ce considerau ele că le dă mistica. Şi vom observa atunci, mai ales, că există destui oameni care nu consideră că obiectul misticii este ceva neclar şi imposibil de cercetat, ci care spun că obiectul misticii este tocmai ceea ce trebuie cucerit printr-o mai mare claritate, printr-o lumină mai puternică a sufletului nostru şi că acea claritate pe care o pot da celelalte ştiinţe încetează acolo unde începe claritatea misticii. Aceasta este convingerea acelora care consideră că au cunoscut cu adevărat mistica.

Mistică întâlnim deja în epocile străvechi ale evoluţiei omenirii. Totuşi, ceea ce a fost numit mistică, de exemplu, în cadrul misteriilor, atât de des amintite şi de noi aici, cum sunt cele ale egiptenilor, ale popoarelor asiatice şi cele ale grecilor ‒, este atât de departe de capacităţile noastre de reprezentare şi de întregul fel de a gândi al epocii noastre, încât este destul de greu să dai de la bun început o definiţie a misticii, dacă ai în vedere aceste vechi forme de trăire mistică ale oamenilor. Ne vom apropia cel mai mult de felul de a gândi al epocii contemporane, dacă ne vom referi mai întâi la formele de mistică mai apropiate de vremea noastră, aşa cum apare ea la mistici germani, începând cu Meister Eckhart ‒ prin secolele XIII-XIV ‒ şi care atinge o anumită culme prin neasemuitul mistic Angelus Silesius. Dacă vom încerca să înţelegem de la ei ce este mistica, vom afla că această mistică voia să găsească o cunoaştere reală a celor mai adânci temeiuri ale lumii; felul de a căuta al unor asemenea mistici, care încă mai pot fi înţeleşi, cât de cât, în epoca noastră, este însă ceva ieşit din comun. Este o căutare a temeiurilor existenţei printr-o trăire sufletească pur lăuntrică, este un mod de cunoaştere la care se încearcă să se ajungă în special prin faptul că sufletul se eliberează de toate impresiile lumii exterioare şi de percepţiile senzoriale, se retrage, ca să zicem aşa, din viaţa lumii exterioare şi încearcă să coboare în straturile mai adânci ale vieţii sufleteşti. Dacă un mistic poate, pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, să uite ce-i transmit simţurile, dacă îşi întoarce atenţia de la tot ce este lume exterioară şi trăieşte doar în propriul său suflet şi dacă el caută apoi ceea ce mai rămâne şi mai poate fi perceput acolo, adică atunci când sufletul este absolut singur cu sine: atunci un astfel de mistic simte că se află pe calea cunoaşterii căutate de el şi crede că, printr-o astfel de viaţă lăuntrică a ceea ce sufletul creează în el însuşi, a ceea ce poate să pună el însuşi în acţiune, vede nu numai ceea ce poate fi gândit, simţit şi voit în viaţa obişnuită, ci are impresia că vede în dosul a tot ceea ce este gândire, simţire şi voinţă obişnuită temelia din care s-a născut sufletul: temelia originară divin-spirituală a lucrurilor. Şi deoarece un asemenea mistic vede în suflet forma cea mai de preţ a existenţei, ceva ce poate fi numit, în adevăratul înţeles al cuvântului, copil al spiritualităţii divine, el e convins că se află pe un drum sigur atunci când ‒ prin trăirile sufleteşti obişnuite ‒ transpare izvorul din care s-a născut acest suflet şi la care el crede că sufletul trebuie să se întoarcă. Cu alte cuvinte: misticul crede că, adâncindu-se în viaţa lăuntrică a sufletului, găseşte temeiul divin al lumii, pe care nu-l poate găsi, oricât ar diseca fenomenele exterioare ale naturii, încercând să le înţeleagă cu ajutorul raţiunii. Un astfel de mistic este convins că ceea ce oferă simţurile exterioare este un văl prin care cunoaşterea umană nu poate să ajungă în mod nemijlocit până la temeiurile originare divine; dar că trăirile sufleteşti reprezintă o ţesătură mult mai fină, un văl mult mai subţire, şi că pe calea ce duce spre interior poţi ajunge până la ceea ce este temeiul divin al lumii, care trebuie să stea şi la baza fenomenelor exterioare. Aceasta este mistica, aşa cum ni se prezintă ea ‒ ca o formă de trăire ‒ drept calea mistică a lui Meister Eckhart, drept calea lui Johannes Tauler şi calea lui Suso; şi apoi, trecând mai departe, prin mistica acestei epoci, până la Angelus Silesius pe care l-am pomenit mai înainte.

Trebuie, fireşte, să ne fie clar că aceste spirite şi personalităţi, care mergeau pe o astfel de cale a cunoaşterii, nu credeau că găsesc doar ceea ce poate fi considerat în mod nemijlocit un rezultat al cercetării sufletesc-lăuntrice. În conferinţele din această iarnă am studiat în cele mai diferite feluri şi din cele mai diverse perspective această cercetare lăuntric-sufletească; am avut ocazia să arătăm că, dacă te adânceşti în ceea ce suntem îndreptăţiţi să numim fiinţa interioară a omului, găsim acolo, în primul rând, cele mai întunecate abisuri ale sufletului, acelea la nivelul cărora sufletul mai este prizonier al unor afecte ca teama, groaza, frica şi speranţa, ceea ce poate fi numit sfera plăcerii şi a suferinţei, a bucuriei şi a durerii. Am spus că această parte a vieţii sufleteşti poate fi numită sufletul senzaţiei. Şi am mai spus că în străfundul întunecat al vieţii sufleteşti umane mai putem distinge acea parte care se numeşte sufletul raţiunii, la care ajungi atunci când eul ‒ punctul central al vieţii sufleteşti ‒ prelucrează impresiile exterioare, când lasă să acţioneze asupra lui, într-o totală dăruire, trăirile prin care trece sufletul senzaţiei. Am spus că ceea ce numim adevăr lăuntric se iveşte în sufletul raţiunii. Dacă eul îşi continuă activitatea lăuntrică, acţionând asupra a ceea ce a dobândit pe această cale care duce la sufletul raţiunii, atunci eul se ridică pe treapta sufletului conştienţei: de-abia aici este posibilă o cunoaştere clară a eului, de-abia aici este posibil să ne înălţăm de la simpla viaţă lăuntrică la o adevărată cunoaştere a lumii. Astfel, dacă ne reprezentăm aceste trei părţi ale vieţii sufleteşti, avem în faţa ochilor ţesătura a ceea ce găsim când ne adâncim mai întâi în mod nemijlocit în interiorul fiinţei noastre. Aflăm cum acţionează eul asupra acestor trei mădulare ale sufletului.

Aceia care, ca mistici, au căutat cunoaşterea în felul descris, credeau, desigur, că mai găsesc şi altceva, prin cufundarea în adâncurile vieţii sufleteşti. Pentru ei, ceea ce am amintit mai înainte nu era decât un fel de văl, prin care trebuie să treci, pentru a da de izvorul existenţei. Iar aceia despre care vorbim credeau, înainte de toate, că dacă ajung la izvorul existenţei sufleteşti, vor avea acea trăire interioară care în istoria exterioară este prezentată drept evenimentul Vieţii lui Christos şi al Morţii lui Christos.

În orice caz, dacă se produce această adâncire lăuntrică, fie şi numai aşa cum era ea practicată în Evul Mediu, se întâmplă următorul lucru: Un astfel de mistic evoluează în sensul că are mai întâi în faţa lui lumea exterioară, cu feluritele impresii pe care aceasta le face asupra văzului, auzului şi a celorlalte simţuri. El îşi spune: am în faţa mea lumea luminii, lumea culorilor, lumea sunetelor şi lumea căldurii şi tot ceea ce-mi transmit simţurile; şi, mai întâi, eu prelucrez cu ajutorul intelectului ceea ce-mi transmit simţurile. Dar acum sunt încă dăruit lumii senzoriale, acum nu pot trece prin vălul cel gros, până la izvorul din care se naşte ceea ce mi se înfăţişează sub formă de sunete, culori şi senzaţii. Dar sufletul meu reţine, în reprezentările sale, imagini ale acestei lumi, sufletul meu reţine în el, mai ales, senzaţiile şi sentimentele pe care aceste impresii i le-au prilejuit. Impresiile lumii exterioare nu rămân pentru lumea noastră nişte reprezentări reci, raţionale. Căci o impresie ne umple de plăcere, alta ne produce durere; una ne trezeşte simpatie, alta antipatie. Am putea spune că eul nostru ne atrage atenţia, cu interesele şi cu întreaga noastră viaţă sufletească, asupra lumii care ne face impresiile, impresii care ba ne înalţă, ba ne copleşesc, astfel încât atunci când, ca mistici, ne distanţăm de această lume exterioară, păstrăm reprezentările şi amintirile care ne dau nişte imagini lăuntrice ale lumii exterioare, dar păstrăm şi impresia subiectivă pe care ne-a lăsat-o lumea exterioară, în senzaţiile şi sentimentele noastre. Avem astfel în noi ‒ aşa ar spune misticul ‒ tot ceea ce lumea exterioară a făcut să apară în noi. Trăim astfel, în primă instanţă, cu ceea ce lumea exterioară produce în suflet, de dimineaţa până seara, şi cu plăcerea şi suferinţa ce se nasc în sufletul nostru. Astfel, viaţa interioară ni se prezintă, în primă instanţă, drept repetare şi oglindire a vieţii exterioare.

Dar oare sufletul nostru rămâne gol, când se străduieşte să uite tot ceea ce se oglindeşte în el din lumea exterioară, când şterge toate impresiile şi reprezentările lumii exterioare? Tocmai în aceasta constă trăirea misticului, în faptul că pentru suflet mai există o posibilitate: posibilitatea ca, dacă acest suflet uită, ca să zicem aşa, nu numai toate amintirile, ci şi ceea ce simte ca simpatie sau antipatie, în el să mai existe încă ceva. Astfel, misticul simte că impresiile lumii exterioare, cu imaginile ei multicolore şi cu efectele pe care ea le are asupra sufletului, sunt, în primă instanţă, elementul viu care ne captivează în viaţa lăuntrică; că ele au înăbuşit ceva ce există în adâncurile tainice ale sufletului. Aşa simte misticul. El îşi spune: când ne dăruim vieţii exterioare, această viaţă în lumea exterioară acţionează ca o lumină puternică, intensă, care umbreşte şi stinge trăirile sufleteşti lăuntrice, mai subtile, la fel cum o lumină puternică o estompează pe una mai slabă. Iar dacă reducem la tăcere toate impresiile lumii exterioare, în noi se aprinde scânteia lăuntrică, de obicei umbrită, după cum se exprimă Eckhart, atunci în sufletul nostru nu percepem un nimic, ci percepem ceva care pare să nu fi fost mai înainte acolo, ceva care n-a putut fi perceput în mijlocul vacarmului lumii exterioare.

Dar ceea ce vieţuim în interiorul nostru ‒ aşa se întreabă misticul, când vrea să se înţeleagă pe sine ‒ poate fi oare comparat cu ceea ce vieţuim în lumea exterioară? Nu. Nu putem face o astfel de comparaţie. Această trăire se deosebeşte radical de ceea ce vieţuim în lumea exterioară. Fiindcă în faţa tuturor lucrurilor din lumea exterioară noi stăm fără a putea pătrunde, în primă instanţă, în interiorul lor, ele neoferindu-ne, de fapt, decât latura lor exterioară. Aşa că ne putem spune: chiar dacă noi percepem numai culorile şi sunetele, în dosul lor se află ceva ce trebuie privit, în primă instanţă, drept partea ascunsă a lucrurilor; dar în cazul trăirilor pe care le are sufletul nostru, atunci când reducem la tăcere impresiile şi reprezentările lumii exterioare, ne aflăm noi înşine în acea percepţie, suntem noi înşine acea percepţie, nu putem spune că acel lucru ne arată numai latura sa exterioară. Căci în cazul unei trăiri lăuntrice veritabile, dispare tocmai ceea ce ne face de obicei să presupunem că lucrurile au o parte lăuntrică ascunsă. Iar dacă posedăm darul de a ne dărui luminii care se aprinde în interiorul nostru, atunci aceasta ni se arată în adevărata ei esenţă, deosebindu-se de tot ceea ce întâlnim în lumea exterioară. Aceasta din urmă ni se înfăţişează drept ceva care se naşte şi moare, care înfloreşte şi se ofileşte, care apare şi dispare. Dar dacă observăm ceea ce ni se arată în suflet, dacă acea luminiţă începe să licărească, ne dăm seama în mod concret că ei nu i se pot aplica aceste noţiuni care exprimă apariţia şi dispariţia, naşterea şi moartea; ne dăm seama că avem de-a face cu ceva independent, faţă de care toate noţiunile ca naşterea şi moartea, înflorirea şi ofilirea, exterior şi interior, pe care le întâlnim în lumea exterioară, nu mai au nici un sens. Noi percepem astfel nu o suprafaţă, o latură exterioară a revelării unui lucru în suflet, ci percepem lucrul în sine, entitatea lui adevărată şi tocmai de aceea putem ajunge, pe această cale lăuntrică a cunoaşterii, să avem certitudinea că în noi înşine există ceva nepieritor, care este în noi înşine, de aceeaşi natură cu ceea ce înţelegem prin noţiunea de spirit, în care îşi are originea ultimă tot ceea ce este materie. Având această trăire, misticul îşi spune: Aşadar, trebuie să ucid, să înving în mine toate trăirile pe care le am de obicei; viaţa sufletească obişnuită trebuie să moară în mine şi peste ea să se aştearnă moartea. Şi atunci va ieşi la lumină adevăratul suflet, care iese biruitor asupra naşterii şi morţii. Şi misticul resimte această trezire a sâmburelui sufletesc lăuntric, care are loc după moartea vieţii sufleteşti obişnuite, ca pe o înviere lăuntrică, ca pe o retrăire a ceea ce a fost înfăţişat în imaginea pe care istoria ne-o transmite despre Viaţa, Moartea şi Învierea lui Christos. Misticul vede astfel săvârşindu-se în el însuşi, sub formă spiritual-sufletească, Evenimentul Christic, drept trăire mistică interioară.

Dacă îi urmărim astfel pe mistici în drumul lor, trebuie să ne fie limpede că mistica, practicată în acest fel, conduce întotdeauna la ceea ce putem numi o anumită unitate a întregii vieţi sufleteşti. Căci este în firea vieţii noastre sufleteşti ca, de la diversitatea impulsurilor senzoriale, de la diversitatea percepţiilor şi sentimentelor care ne mână încoace şi încolo, de la diversitatea şi multitudinea gândurilor, să mergem spre simplificare, şi aceasta din simplul motiv că în suflet trăieşte eul, centrul vieţii, care se străduieşte necontenit să unifice întreaga noastră viaţă sufletească. Trebuie să ne spunem, deci: înţelegem foarte bine că, atunci când misticul păşeşte pe căile trăirilor sufleteşti, acestea i se înfăţişează în aşa fel încât întreaga diversitate şi multitudine tinde spre unitate, care este dată, pur şi simplu, de eul ce trăieşte în interiorul nostru. Iată de ce la toţi misticii vom găsi o concepţie de viaţă pe care am putea-o numi monism spiritual, o năzuinţă spre unitate. Şi deoarece misticul ajunge la cunoaşterea faptului că fiinţa interioară sufletească are nişte însuşiri radical deosebite de însuşirile lumii ce se revelează în mod exterior, el îşi dă seama totodată ‒ printr-o trăire interioară vie ‒ că sâmburele sufletului său şi temeiul divin-spiritual al lumii, pe care îl descrie, de aceea, ca pe ceva unitar, sunt de aceeaşi natură.

Cele povestite aici trebuie luate numai ca povestire. Este imposibil să redai, în sensul epocii noastre, spusele unui mistic altfel decât pornind de la o trăire mistică, de la trăirile mistice prin care trece propriul nostru suflet drept experienţa lui cea mai proprie. Şi atunci putem compara trăirea străină pe care ne-o povesteşte misticul cu propriile noastre trăiri. Dar o critică exterioară este imposibilă, deoarece nu poţi decât să asculţi povestindu-se cele trăite, atunci când nu le poţi trăi tu însuţi. Dar dacă pornim de la punctul de vedere care a stat întotdeauna la baza conferinţelor noastre, vom avea în faţă un drum clar, se va contura calea ce duce spre viaţa interioară; şi, chiar dacă vom considera lucrurile numai din punct de vedere istoric, aşa cum rezultă ele în istoria omenirii, aceasta este una dintre căi. Chiar dacă vom socoti justă o cale sau alta, aceasta este una dintre căile pe care a pornit spiritul uman să cerceteze lucrurile, şi vom putea ajunge la claritate în ceea ce priveşte răspunsul just la întrebarea “Ce este mistica?” [ Nota 14 ] numai dacă ne vom lămuri puţin şi în privinţa celeilalte căi pe care se poate merge. Pe mistic, drumul său îl duce spre unitate, spre o esenţă divin-spirituală. El a ajuns aici prin faptul că a ales calea ce duce spre interior, acolo unde eul este unitatea trăirilor sufleteşti. Cealaltă cale, în comparaţie cu care trebuie să explicăm calea mistică de cercetare a existenţei sau a temeiurilor existenţei, este calea pe care spiritul uman a încercat-o, de fapt, dintotdeauna ‒ aceea de a străpunge vălul lumii exterioare, pentru a ajunge la temelia existenţei. Aici activitatea de gândire umană a fost, pe lângă multe altele, aceea care a încercat ca, pornind de la ceea ce pot vedea simţurile şi poate înţelege raţiunea obişnuită, să afle, totuşi, printr-o gândire mai profundă, ce se ascunde sub suprafaţa lucrurilor. Unde ajunge până la urmă, în mod firesc, acest drum opus misticii? De fapt, dacă iei în seamă toate împrejurările implicate aici, un asemenea drum nu poate face altfel decât să deducă, din multitudinea şi diversitatea fenomenelor exterioare, existenţa unei pluralităţi de temeiuri originare spirituale ale existenţei.

De aceea, în vremurile moderne, oamenii care, ca Leibniz [ Nota 15 ] sau, mai târziu, Herbart [ Nota 16 ] , au păşit pe acest drum, bazat pe gândire, constată că multitudinea fenomenelor exterioare nu poate fi explicată printr-o unitate oarecare. Într-un cuvânt, ei au găsit ceea ce trebuie desemnat drept adevărata poziţie opusă oricărei mistici: au găsit monadologia, au ajuns să privească lumea sau, hai să zicem, sfera temeiurilor originare ale lumii, ca pe o pluralitate de monade, de entităţi spirituale.

Astfel, Leibniz, marele gânditor al secolelor XVII-XVIII, îşi spune: “Privind ceea ce ne întâmpină în timp şi spaţiu, nu ajungem la adevăr, dacă socotim că toate acestea îşi au originea într-o unitate; aici trebuie că lucrează împreună multe entităţi.”

Iar ceea ce se oferă ochiului, urechii şi simţurilor exterioare, ia naştere prin activitatea reciprocă a monadelor, pe care el şi le reprezintă în mod spiritual, prin activitatea unei lumi de monade. Nu ne putem ocupa azi mai pe larg de acest lucru, dar, printr-o cercetare mai adâncă a evoluţiei spiritului, ne-am da seama că toţi aceia care au căutat unitatea pe calea ce duce în exterior, au căzut, de fapt, pradă unei amăgiri: au proiectat în exterior, ca pe un fel de umbră, ceea ce nu poate fi perceput decât pe cale mistică, interioară, şi anume unitatea, şi au crezut că unitatea găsită pe calea interioară stă şi la baza lumii exterioare, putând fi găsită şi în aceasta, prin gândire. O gândire sănătoasă nu găseşte însă nici o posibilitate de a ajunge în lumea exterioară, pe calea gândirii, la unitate, ci îşi dă seama că ceea ce ne întâmpină acolo în multicoloră diversitate, prin cooperarea şi revărsarea în lume a diferitelor entităţi care se influenţează reciproc, trebuie să ia naştere datorită unor monade. Mistica duce, aşadar, la unitate, pentru că eul din interiorul nostru lucrează ca principiu unificator, ca centru al sufletului. Astfel, calea care merge pe linia cercetării lumii exterioare duce în mod necesar la pluralitate, la monadologie, duce, ca să zicem aşa, la concepţia că la crearea imaginii lumii trebuie să colaboreze mai multe fiinţe spirituale, pentru că noi, ca observatori ai lumii, privind în afara noastră, dobândim cunoaşterea lumii exterioare prin mijlocirea unei pluralităţi de organe şi a unei pluralităţi de observaţii particulare.

Ajungem aici la un aspect pe care ne va fi îngăduit să-l atingem o dată şi care are o nemărginită însemnătate, dar care a fost prea puţin luat în seamă de istoria vieţii spirituale: mistica duce la unitate; dar faptul că ea cunoaşte esenţa originară divină drept unitate este determinat de structura sufletească interioară, de eu. Eul pune pecetea unităţii sale asupra celui care contemplă spiritul divin în calitate de mistic. Contemplarea lumii exterioare duce la pluralitatea monadelor. Dar numai felul nostru de a privi şi modul în care ni se înfăţişează lumea exterioară duc la pluralitate şi de aceea Leibniz şi Herbert consideră că substraturile originare ale lumii constau dintr-o pluralitate. De aici rezultă, la o cercetare mai aprofundată, că unitatea şi pluralitatea sunt noţiuni care nici nu pot fi aplicate acolo unde presimţim temeiul cosmic divin-spiritual al lumii; că unitatea şi pluralitatea sunt ceva de care nu ne putem folosi deloc pentru a caracteriza temeiul cosmic divin-spiritual al lumii; că acest temei cosmic divin-spiritual al lumii, dacă vrem să-l caracterizăm în esenţa lui, nu poate fi caracterizat prin afirmaţia că el este ceva unitar sau este ceva de natură monadologică, o pluralitate. Ci trebuie să spunem că el este mai presus de ceea ce sunt, în primă instanţă, unitatea şi pluralitatea; pluralitatea şi unitatea sunt noţiuni insuficiente atunci când este vorba de a înţelege divin-spiritualul.

Am exprimat astfel, în orice caz, o lege care poate aduce lumină în ceea ce priveşte lupta dintre concepţiile despre lume, în cadrul nostru lupta dintre monism şi monadologism. Ele apar adesea, pe tărâmul concepţiilor despre lume şi viaţă, drept poziţii diametral opuse. Dacă cei care discută şi se contrazic pe această temă şi-ar da seama că lucrează cu noţiuni insuficiente faţă de esenţa cosmică, de-abia atunci ar arunca lumina cea adevărată asupra obiectului discuţiei lor.

Noi am aflat, ca să zicem aşa, în ce constă esenţa adevăratei mistici. Putem spune: ea este o trăire interioară, dar o trăire interioară de natură să-l ducă pe mistic la o cunoaştere reală. Chiar dacă nu-şi poate permite să spună că se află în adevăr când desemnează obiectul trăirii sale drept unitate, deoarece forma unităţii vine numai din propriul său eu, el poate totuşi să spună că vieţuieşte substanţialitatea spirituală, ca unul ce se situează în interiorul ei.

Dacă trecem acum de la această prezentare şi caracterizare generală a misticii la diferiţii mistici, găsim la aceştia, în mod frecvent, acelaşi lucru pe care-l invocă adversarii oricărei mistici. Aflăm că fiecare trăire interioară ia în fiecare individualitate tot o formă individuală; ceea ce înseamnă că trăirile, experienţele sufleteşti interioare ale unui mistic nu coincid în mod absolut cu experienţele sufleteşti ale unui alt mistic. Cel înzestrat cu o gândire clară nu trebuie să se mire prea tare de acest lucru, căci din faptul că doi oameni au trăiri diferite nu rezultă neapărat că lucrul despre care ei vorbesc nu este adevărat.

Dacă cineva priveşte un copac din dreapta, iar un altul din stânga şi amândoi îl descriu, va fi vorba de acelaşi copac, dar fiecare îl va descrie într-altfel şi fiecare descriere poate să fie totuşi adevărată. Cu ajutorul acestui exemplu simplu, înţelegem şi din ce cauză trăirile sufleteşti ale diferiţilor mistici sunt diferite: misticul nu păşeşte în viaţa sa interioară, ca să zicem aşa, ca o tabula rasa. Chiar dacă idealul său este să ucidă şi să reducă la tăcere trăirile exterioare, să-şi distragă cu totul atenţia de la ele, totuşi, experienţele exterioare lasă în el un rest sufletesc şi nu este indiferent dacă misticul a avut o trăire sau alta. Rămâne ceva din caracterul naţional al poporului în mijlocul căruia a crescut, după cum rămâne ceva din experienţele de viaţă prin care a trecut. Chiar dacă acum el alungă din suflet toate experienţele sale, ceea ce percepe în interior va primi pecetea trăirilor sale anterioare. De altfel, el trebuie să descrie aceste trăiri interioare cu ajutorul unor noţiuni, idei şi cuvinte pe care le aduce cu sine din viaţă. Se poate întâmpla foarte bine ca diferiţi mistici să trăiască absolut acelaşi lucru, chiar dacă îl descriu cu mijloace diferite, determinate de trăirile anterioare. Şi numai aceluia care este în stare să facă abstracţie, prin proprie trăire interioară, de ceea ce este individual în descrierea şi prezentarea experienţelor mistice, îi va fi posibil să-şi dea seama totuşi că, oricât de diferit s-ar exprima diferiţii mistici, ceea ce ei trăiesc, realitatea pe care o percep, este, în fond, aceeaşi; exact ca şi în cazul în care fotografiem un copac din diferite perspective; fiecare fotografie va fi altfel şi totuşi la baza tuturor stă acelaşi copac.

Mai este însă şi altceva, ceva care reprezintă, desigur, într-un anumit sens, o obiecţie adusă trăirii mistice; şi pentru că aici lucrurile nu sunt descrise pe bază de simpatie sau antipatie, ci în mod obiectiv, nu avem dreptul să ascundem faptul că această obiecţie este îndreptăţită în ceea ce priveşte orice formă de mistică. Prin faptul că trăirea mistică trebuie să fie o trăire lăuntric-sufletească intimă şi că misticul ia cu sine acel reziduu al experienţelor şi trăirilor lui individuale dinainte de a se fi dăruit vieţii mistice, de regulă va fi extraordinar de dificil să înţelegi în mod just şi, în general, va fi greu ca un alt suflet să-şi însuşească ceea ce spune un mistic, deoarece spusele acestuia sunt prea intim legate de sufletul său. În orice mistică, trăirile cele mai intime vor trebui să rămână întotdeauna, până la un anumit punct, intime şi ele nu vor putea fi comunicate decât cu extraordinar de mare dificultate; va fi greu chiar dacă misticului i s-ar veni în întâmpinare cu cea mai mare înţelegere şi bunăvoinţă. Iată motivul: e adevărat că ceea ce doi mistici percep în cursul trăirilor lor mistice este identic, dacă, bineînţeles, amândoi au ajuns suficient de departe ‒, iar cel care are bunăvoinţa de a încerca a-şi forma o convingere în acest sens, îşi va da seama, fără îndoială, că amândoi se referă la acelaşi lucru, totuşi, înainte de trăirea mistică, fiecare din ei a trecut prin alte experienţe. Din această cauză ‒ pentru că trăirea mistică este colorată de experienţele anterioare ‒, expresiile, caracterul descrierii, nefiind determinate de trăirea mistică, ci de viaţa pe care misticul a dus-o înainte, ne vor rămâne întotdeauna cam neclare, dacă nu ne vom strădui să-l înţelegem pe mistic interesându-ne de experienţele sale anterioare; dacă nu ne străduim să ne formăm o idee despre cauzele care-l fac să-şi prezinte tocmai în acest fel trăirile mistice. Dar privirile noastre sunt abătute astfel de la ceva general valabil şi îndreptate spre un interes personal faţă de acel mistic. Acesta este un lucru pe care-l observăm, într-un anumit sens, şi în evoluţia istorică a misticii. Putem spune că tocmai la cei mai interiorizaţi mistici este exclus ca ceea ce ei prezintă drept cunoaştere a lor să poată fi transmis aşa cum este şi unei alte persoane şi să poată fi adoptat de către aceasta. Cu greu poate fi generalizat aşa ceva; cunoaşterea mistică nu poate deveni cu uşurinţă un bun general al omenirii. Dar cu atât mai puternic poate fi interesul tocmai faţă de personalitatea, faţă de individualitatea misticului, şi putem găsi că este deosebit de încântător să observăm personalitatea misticului, în măsura în care în ea se oglindeşte imaginea generală a lumii. Astfel, ceea ce misticul descrie şi preţuieşte numai pentru că-l duce la substraturile şi la izvoarele existenţei, va fi pentru noi de un mai mic interes pentru realitatea obiectivă, ne va interesa mai puţin ceea ce spune el despre lume; interesul nostru se va îndrepta spre omul concret, spre elementul subiectiv, adică spre individualitatea mistică. Aşadar, pentru acela care îl studiază pe mistic cu mistica lui, este valoros, de fapt, tocmai ceea ce misticul însuşi vrea să depăşească, elementul personal, nemijlocit, felul cum el se raportează la lume. Putem afla, astfel, desigur, infinit de multe lucruri despre profunzimile naturii umane, dacă studiem, ca să zicem aşa, istoria omului, înaintând de la un mistic la altul; dar ne va fi greu ‒ şi acest lucru nu-l putem sublinia niciodată îndeajuns ‒ să spunem: cutare sau cutare mistic afirmă cutare sau cutare lucru, care, în forma comunicată de el, poate avea o valabilitate nemijlocită.

Şi astfel, poate că misticii i se opune, totuşi, în mod obiectiv, monadologia, care are tendinţa de a studia prin gândire lumea exterioară, comună tuturor oamenilor. De aceea, faţă de sistemele monadologice avem sentimentul că în ele putem întâlni eroare după eroare, dar că despre ele se poate discuta şi se poate stabili ceva, conform cu punctul subiectiv de evoluţie în care ai ajuns. În acest sens, o eroare a monadologului ar fi de conceput, cel puţin, numai în funcţie de treapta de evoluţie pe care se află.

Mistica, aşa cum a fost descrisă aici, în primă instanţă, poate avea, deci, un farmec infinit; totuşi, noi vom dezvălui limitele ei în mod absolut obiectiv, dacă vrem să lăsăm să acţioneze asupra sufletului ceea ce s-a spus întru caracterizarea ei.

Esenţa misticii ne va apărea într-o altă lumină dacă o vom pune alături de ceea ce ne însuşim, ca să zicem aşa, din viaţa spirituală mai profundă a epocii contemporane, drept metoda spiritual-ştiinţifică propriu-zisă prin care se poate ajunge la temeiurile ultime ale existenţei. Căci, de regulă, înţelegi în mod just un lucru care-ţi dă oarecare bătaie de cap ‒ din cauza subtilităţii noţiunilor lui ‒, numai atunci când îl poţi pune alături de ceva cu care este înrudit.

Am spus adeseori, în conferinţele ţinute aici, că omul se poate înălţa în lumile superioare. Există, dintr-un anumit punct de vedere, trei căi. Am vorbit de calea ce merge spre exterior şi apoi de cea care duce spre interior, cale pe care nu au urmat-o misticii din vechile misterii, dar care a fost cultivată de cei medievali, şi, în cazul acestei din urmă căi, am putut arăta în mod clar care-i sunt limitele. Acum vrem să ne abatem privirile de la aceste două căi, pentru a ne ocupa de ceea ce poate fi numit aici cale spiritual-ştiinţifică sau cale de cercetare spirituală propriu-zisă.

Am spus deja: această cunoaştere spiritual-ştiinţifică nu constă în faptul că omul porneşte, pur şi simplu, pe o cale, fie spre exterior, spre temeiurile ultime a ceea ce se revelează simţurilor, adică spre monade, fie înspre interior, spre ceea ce se revelează drept temeiurile ultime ale propriei sale vieţi sufleteşti, spre unitatea mistică a lumii; am subliniat că, pentru metoda spiritual-ştiinţifică, nu poate fi vorba ca omul să meargă doar pe nişte căi care-i dau acces la cunoaşterea existentă în mod nemijlocit, fiindcă în el dormitează nişte forţe de cunoaştere ascunse; trezindu-le, el găseşte apoi alte căi decât cele două arătate. Ce face acela care alege una dintre cele două căi? El spune: Ca om, rămân aşa cum sunt ‒ aşa mi-a fost dat să fiu. Pot să mă îndrept spre exterior, încercând să străpung vălul lumii senzoriale şi să ajung până la substraturile ultime ale existenţei; pot să reduc la tăcere trăirile exterioare lăsând apoi să învie luminiţa care este numai umbrită şi acoperită de lumea exterioară şi care, de aceea, scapă de obicei atenţiei noastre. La baza cunoaşterii spiritual-ştiinţifice stă însă faptul că omul nu vrea să rămână ‒ cu forţele sale de cunoaştere ‒ aşa cum este, ci spune: După cum am evoluat până când am devenit ceea ce sunt astăzi, tot aşa pot dezvolta în sufletul meu ‒ dacă aplic metoda corespunzătoare ‒ nişte forţe de cunoaştere superioare celor pe care le posed deja. Dacă cineva ar compara afirmaţia de mai sus cu metoda mistică de cunoaştere, ar trebui să spună: Desigur, făcând să se stingă viaţa sufletească exterioară, poţi ajunge să găseşti luminiţa lăuntrică şi să observi cum luminează şi cum se însufleţeşte, după ce ai redus la tăcere tot restul; dar tot ce faci se reduce la observarea a ceea ce există deja. Cercetarea spiritual-ştiinţifică i-ar spune însă misticului: Nu, noi nu facem doar atât; ajungem şi noi la acea luminiţă, dar nu ne mulţumim cu atâta, ci căutăm să elaborăm metodele prin care această luminiţă poate să se transforme într-o lumină mult mai puternică. Noi mergem pe calea ce duce şi spre exterior şi spre interior; dezvoltăm noi forţe de cunoaştere, nu pornim, deci, imediat pe calea ce duce spre exterior sau pe calea ce duce spre interior. Spre deosebire de mistica medievală, ca şi de monadologie şi de învăţăturile vechilor misterii, cercetarea spiritual-ştiinţifică modernă se caracterizează prin faptul că dezvoltă forţele de cunoaştere interioare în aşa fel încât pot fi reunite ambele căi ‒ cea spre exterior şi cea spre interior, spre luminiţa mistică ‒, prin faptul că omul merge pe o cale care duce atât spre unul din ţeluri, cât şi spre celălalt. Cum este posibil aşa ceva?

Aşa ceva devine posibil prin faptul că dezvoltarea forţelor superioare de cunoaştere, realizate printr-o metodă a ştiinţei spirituale moderne, îl face pe om să urce trei trepte ale cunoaşterii. Prima treaptă a cunoaşterii care depăşeşte nivelul cunoaşterii obişnuite se numeşte cunoaşterea imaginativă. A doua treaptă este cunoaşterea inspirată, iar a treia este cea care se numeşte cunoaştere intuitivă în sensul adevărat al cuvântului. Prin ce se caracterizează prima treaptă a cunoaşterii? ‒ Ce activitate trebuie să desfăşurăm în suflet, pentru a dezvolta nişte forţe de cunoaştere superioare? Din felul cum ia naştere această treaptă, vă puteţi da seama în ce fel pot fi depăşite monadologia şi mistica prin această cale modernă a cunoaşterii, pe care ne-o oferă cercetarea spiritual-ştiinţifică. Am prezentat aici de mai multe ori exemplul care ne poate ajuta cel mai bine să înţelegem ce este cunoaşterea imaginativă. Este un exemplu luat din metodele pe care cercetătorul spiritual-ştiinţific le aplică asupra lui însuşi; este un exemplu între multe altele, pe care-l vom expune cel mai bine dacă vom cuprinde sub formă de dialog ceea ce se petrece între maestru şi discipol.

Maestrul care ar vrea să dezvolte într-un elev forţele superioare de cunoaştere care duc la imaginaţie, ar spune discipolului: Priveşte planta, ea creşte din pământ şi dezvoltă frunză după frunză, până când apare floarea. Compară această plantă cu omul care-ţi stă în faţă. Acest om este, într-un anumit sens, mai evoluat decât planta; este mai evoluat prin faptul că în el se oglindeşte lumea, prin reprezentările, sentimentele şi senzaţiile sale; este mai evoluat prin ceea ce numim conştienţa umană. Dar el a trebuit să plătească un anumit preţ în schimbul acestei conştienţe, şi anume, a trebuit ca, pe calea ce duce spre treapta de om, să-şi însuşească pasiunile, instinctele şi dorinţele care-l pot duce la eroare, nedreptate şi la rău. Putem spune că planta creşte după legile care-i sunt înnăscute, ea îşi dezvoltă fiinţa potrivit cu aceste legi care-i sunt înnăscute şi stă în faţa noastră castă, în sevele ei verzi, fără ca noi să-i putem atribui ‒ dacă nu suntem cumva fantaşti ‒ pasiuni, instincte şi dorinţe, care ar putea s-o abată de la drumul cel just. Dacă ne îndreptăm însă privirile spre expresia exterioară a vieţii conştienţei umane, a eului uman ‒ dacă studiem sângele, aşa cum circulă el peste tot în om, la fel cum circulă clorofila verde în plantă, va trebui să ne spunem: sângele pulsează şi circulă în om, el fiind atât o expresie a faptului că acesta s-a înălţat pe nişte trepte superioare de conştienţă, cât şi a pasiunilor şi dorinţelor sale, care-l trag în jos. Iar acum maestrul în ştiinţă spirituală i-ar putea spune discipolului său: Imaginează-ţi că omul continuă să evolueze, că prin eul său omul ajunge să domine eroarea, răul şi urâtul, că el îşi curăţă şi purifică afectele şi pasiunile. Imaginează-ţi un ideal real, spre care omul năzuieşte, când sângele său nu va mai exprima pasionalitatea, ci suveranitatea sa peste tot ce poate să-l tragă în jos; atunci sângele său roşu va putea fi comparat cu ceea ce a devenit în trandafirul roşu seva verde a plantei. După cum trandafirul roşu reprezintă pentru noi seva plantei, în puritatea ei castă, şi ne înfăţişează, pe o treaptă superioară, ceea ce planta este pe o treaptă inferioară, atunci sângele roşu al omului, purificat şi curăţat, ar reprezenta ce va exista atunci când omul va fi reuşit să domine toate tendinţele care pot să-l tragă în jos.

Acestea sunt sentimentele şi reprezentările pe care maestrul spiritual le poate trezi în simţirea, în sufletul discipolului spiritual. Iar dacă discipolul spiritual nu este un om sec, raţional, dacă nu este “de lemn”, dacă este în stare să simtă întreaga taină care ni se înfăţişează în mod plastic într-o astfel de comparaţie, aceasta va acţiona asupra sufletului său; ea va fi pentru el o trăire care se va înfăţişa sufletului său ca simbol al unei experienţe spirituale. Acest simbol poate fi crucea cu trandafiri: crucea neagră, menită să exprime acea parte din natura inferioară a omului care este nimicită; şi trandafirii, reprezentând sângele roşu care a fost curăţat şi purificat până când a devenit o expresie castă a sufletului superior din el însuşi. Crucea neagră, încadrată de trandafirii roşii, va fi astfel o sinteză simbolică a ceea ce simte sufletul în cursul acelui dialog dintre maestrul spiritual şi discipol. Dacă discipolul spiritual a plătit un astfel de simbol cu sângele sufletului său, prin faptul că, lăsând să acţioneze asupra acestuia toate reprezentările, sentimentele şi senzaţiile descrise, care-l îndreptăţesc lăuntric să sintetizeze nişte trăiri proprii în crucea cu trandafiri, şi nu-şi zice doar: îmi reprezint, pur şi simplu, o cruce cu trandafiri, ci vede în ea esenţa unei dispoziţii lăuntrice superioare, cucerită prin lupte care i-au făcut sufletul să sângereze, atunci el îşi va da seama că o astfel de imagine ‒ şi altele asemănătoare ‒ fac să se înalţe ceva la suprafaţa sufletului său. Aceasta nu mai este doar luminiţa spirituală, ci o forţă de cunoaştere nouă, care-i dă posibilitatea de a privi lumea cu alţi ochi. În acest caz, el nu s-a oprit la ceea ce era el în viaţa de până acum, ci şi-a dezvoltat sufletul pe o treaptă mai înaltă. Şi dacă face acest lucru cu stăruinţă, de multe ori, ajunge în cele din urmă la cunoaşterea imaginativă, care-i arată că afară, în lume, mai există şi altceva. Se dezvoltă, aşadar, un nou mod de a cunoaşte, diferit de cunoaşterea pe care o posedă dacă rămâne cel care a fost înainte.

Iar acum să ne reprezentăm felul în care s-a născut această cale. A spus omul respectiv cumva: Merg pe calea care duce spre exterior şi caut temeiurile ultime ale lucrurilor? El a spus aşa ceva numai în parte. El îşi spune: Merg acum în lumea exterioară şi nu caut esenţele lucrurilor, nu caut molecule şi atomi, nici măcar nu-mi însuşesc din lumea exterioară ceea ce îmi oferă ea, dar păstrez în mine ceva din ceea ce această lume exterioară îmi oferă. Imaginea crucii negre nu s-ar înălţa în suflet dacă afară în lume n-ar exista lemn; trandafirul roşu este ceva pe care sufletul nu şi l-ar putea construi dacă n-ar primi o impresie exterioară de la trandafirul roşu. Aşadar, conţinutul sufletului a fost luat, în orice caz, din lumea exterioară.

Nu putem spune, asemenea misticului, că am redus la tăcere tot ce vine din exterior, că ne-am abătut cu totul atenţia de la lumea exterioară; putem spune că am luat în noi, din lumea exterioară, ceea ce ne poate da ea însăşi ‒ n-am închis uşa în faţa lumii exterioare, ci ne-am dăruit ei ‒ dar n-am luat-o aşa cum ni se oferă ea; căci nicăieri în realitate nu există o cruce încadrată de trandafiri. Elementele din care ne-am construit simbolul crucii cu trandafiri există în lumea exterioară; dar crucea cu trandafiri nu există în lumea exterioară. Ce ne-a făcut să cuprindem, deci, trandafirul şi lemnul într-un simbol? Faptul că au fost prelucrate în propriul nostru suflet. Avem ceea ce putem trăi în propriul nostru suflet, când acesta se dăruieşte lumii exterioare, şi mai avem ceea ce putem trăi în lumea exterioară, dacă nu o privim doar aşa cum este, ci ne adâncim în ea, şi atunci trăim în mod lăuntric-mistic ceea ce rezultă din faptul că am comparat planta cu omul care se dezvoltă. Am renunţat să ne abandonăm acestei trăiri sufleteşti în mod nemijlocit, cum face misticul; am jertfit trăirile sufleteşti în favoarea a ceea ce ne poate da lumea exterioară şi, cu ajutorul a ceea ce sufletul ne poate da pe cale lăuntrică, ne-am format un simbol. În simbol s-au contopit viaţa lăuntrică mistică şi viaţa exterioară. Nu avem nicidecum dreptul să spunem despre crucea cu trandafiri că ea este o realitate, nici în raport cu lumea senzorială, nici în raport cu cea interioară; pentru că nimeni n-ar putea construi în lumea interioară o cruce cu trandafiri, dacă n-ar primi impresiile lumii exterioare. În simbol s-a contopit ceea ce sufletul poate trăi şi percepe în lăuntrul său cu ceea ce el poate primi din exterior. Iată de ce acest simbol nu ne duce, în primă instanţă, direct în lumea exterioară sau direct în lumea interioară, ci el acţionează ca o forţă. Dacă facem ca el să fie prezent în suflet, în timpul meditaţiei, această forţă va da naştere unui nou ochi spiritual, şi acum putem privi în lumea spirituală, pe care înainte n-o puteam găsi nici în interior şi nici în exterior; şi începem să presimţim că ceea ce stă la temelia lumii exterioare şi ceea ce putem afla acum prin cunoaştere imaginativă, este identic cu ceea ce există şi în interiorul nostru.


Dacă ne înălţăm acum la cunoaşterea inspirată, trebuie să eliminăm ceva din simbolul nostru. Trebuie să facem ceva asemănător cu ceea ce face misticul, atunci când se adânceşte în interiorul său. Acum trebuie să uităm trandafirul şi crucea de lemn. Este un lucru greu de făcut, dar realizabil. Trebuie să eliminăm din imaginaţia noastră întregul conţinut al simbolului. Dar ceea ce va reuşi cu greu, trebuie să reuşească.

Pentru a aduce în faţa sufletului comparaţia de mai sus, sub forma unui simbol, am desfăşurat o activitate sufletească. Trebuie să observăm sufletul însuşi, ceea ce a săvârşit el, pentru a aduce în faţa sufletului crucea neagră ca simbol al omului care trebuie biruit; trebuie să ne reprezentăm trăirile interioare pe care le-a avut sufletul construind acel simbol. Dacă se adânceşte, aşadar, în mod mistic, în trăirile lui sufleteşti, omul ajunge la cunoaşterea inspirată.

Şi atunci el simte, printr-o nouă facultate, prin facultatea inspiraţiei, că nu-i apare doar mica scânteie din interior, ci că aceasta se luminează tot mai mult, devenind o forţă de cunoaştere ce-şi înalţă puternic văpaia; prin aceasta, el vieţuieşte ceva ce se arată total înrudit cu fiinţa sa interioară şi totuşi absolut independent de ea. Fiindcă el nu şi-a aţintit auzul la activitatea sa ca activitate interioară, ci ca activitate pe care a desfăşurat-o în contact cu ceva exterior. Aşa că până şi aici, în acest reziduu mistic, există ceva care este doar o cunoaştere a fiinţei interioare, fiind, totuşi, o cunoaştere a ceea ce are legătură cu lumea exterioară.

Şi acum urmează o activitate opusă activităţii misticului. Trebuie să facem ceva care seamănă cu ceea ce fac ştiinţele obişnuite ale naturii, trebuie să ieşim afară, în lumea exterioară. Acest din urmă lucru este şi cel mai greu de realizat, totuşi, necesar, dacă vrem să ajungem la cunoaşterea intuitivă. Aici omul trebuie să-şi abată atenţia de la propria lui activitate, trebuie să uite ceea ce a făcut pentru a forma imaginea crucii cu trandafiri. Dar dacă are răbdare, dacă-şi face exerciţiile un timp destul de îndelungat şi în mod corect, va simţi că-i rămâne ceva despre care ştie cu cea mai mare siguranţă că este absolut independent de propria sa trăire sufletească, ceva care nu are un colorit subiectiv, ci îl înalţă spre o realitate independentă de personalitatea lui subiectivă, dar care, prin entitatea sa obiectivă, se dovedeşte a fi de aceeaşi natură cu punctul central al fiinţei umane, cu eul uman. Pentru a ajunge la cunoaşterea intuitivă, ieşim din noi înşine, ajungând, totuşi, la ceva care este de aceeaşi natură cu propria noastră fiinţă interioară. Ne înălţăm astfel de la ceea ce percepem în interior la spiritualul pe care-l percepem acum nu în interior, ci în lumea exterioară. Pe prima treaptă, cea a cunoaşterii imaginative, omul face ceva care este atât mistică, cât şi monadologie, ceva care-l înalţă atât deasupra misticii, cât şi deasupra monadologiei. În cunoaşterea inspirată, discipolul face un pas pe o treaptă superioară, pe care misticul, rămas, ca om, aşa cum era, îl face în jos. În cunoaşterea intuitivă, discipolul spiritual face un pas care, pe o treaptă justă, unde el nu este chiar aşa cum era, îl scoate afară, în lumea exterioară. Aşa că, în cazul cercetării spiritual-ştiinţifice, când ne înălţăm de la imaginaţie la inspiraţie şi apoi la intuiţie, vom depăşi atât aspectele de umbră ale misticii obişnuite, cât şi pe acelea ale monadologiei.

Acum putem da răspuns la întrebarea: Ce este mistica? Este o încercare a sufletului uman de a găsi izvorul divin-spiritual al existenţei prin cufundarea în interiorul propriei sale fiinţe. De fapt, şi cunoaşterea spiritual-ştiinţifică trebuie să parcurgă această cale mistică. Dar ei îi este clar faptul că nu are voie să păşească pe această cale prea devreme, că este necesar să facă pregătirile care-i dau dreptul de a o parcurge în propriul lui suflet. Putem spune, deci: Mistica este o astfel de încercare, izvorâtă dintr-un impuls şi dintr-o necesitate îndreptăţită a sufletului uman, ceva absolut just din punct de vedere formal; dar care este întreprinsă prea devreme de sufletul uman, dacă acest suflet uman n-a încercat mai întâi să facă progrese în cunoaşterea imaginativă. Dacă vrem să aprofundăm viaţa omenească obişnuită prin mistică, există primejdia ca omul să nu se fi eliberat în suficientă măsură de el însuşi, de a nu fi devenit destul de independent, pentru a da altceva decât o imagine a lumii cu o pronunţată tentă individuală. Dacă el s-a înălţat însă pe treapta cunoaşterii imaginative, atunci el şi-a revărsat fiinţa interioară în ceva luat din lumea exterioară: şi-a cucerit astfel dreptul de a se considera un mistic. Din această cauză, orice exerciţii mistice ar trebui să înceapă pe treapta adecvată din evoluţia omului. Efectele dăunătoare ale misticii apar atunci când omul vrea să facă prea devreme ceea ce stă la baza cunoaşterii mistice.

Putem spune, deci: Mistica îndreptăţită este pentru ştiinţa spirituală o etapă necesară spre a învăţa să înţelegem cu precizie care este adevăratul scop şi intenţia cercetării spiritual-ştiinţifice. Aproape că nu există ceva mai potrivit din care să putem cunoaşte atât de bine scopul şi intenţiile cercetării spiritual-ştiinţifice, ca adâncirea contemplativă plină de dăruire a misticilor. Studiindu-i pe mistici, ne putem înălţa până la cunoştinţele pe care ni le dă cercetarea spirituală. Dar nu ne este îngăduit să credem că adevăratul cercetător spiritual, dacă-i recunoaşte misticii o oarecare valabilitate, neagă astfel orice evoluţie. Tocmai în acest fel mistica îi apare cercetătorului spiritual ca ceva îndreptăţit; trebuie să ne înălţăm până la un anumit grad de evoluţie, dacă vrem ca metodele ei să nu ducă la nişte rezultate subiective, ci la unele despre care putem fi siguri că sunt adevăruri reale despre lumea spirituală. La întrebarea: Ce este mistica? putem răspunde în sfârşit că ea este o încercare pe care o face sufletul uman, întreprinsă adeseori prea devreme în cadrul dezvoltării sufletului uman. Şi atunci, nici nu trebuie să spunem prea multe despre primejdiile ce se pot ivi din cauza unei adânciri mistice premature în interiorul omului. O adâncire mistică prematură înseamnă o coborâre în adâncurile sufletului uman înainte ca omul să fi reuşit să-şi contopească sufletul cu lumea exterioară. Din această cauză, el se rupe adeseori în mod nejustificat de lumea exterioară. Dar, de fapt, acesta nu poate să fie decât un egoism rafinat. Aşa se întâmplă şi cu mulţi mistici, care întorc spatele lumii exterioare şi se desfată cu plăcerea şi beatitudinea, cu înălţările şi cu eliberările pe care le simt în viaţa lor interioară, în acea dispoziţie binecuvântată care se poate revărsa în suflet, atunci când acesta se savurează cu totul pe sine. Dar acest egoism poate fi învins, dacă eul este constrâns să iasă mai întâi din sine şi dacă face să se reverse în lumea exterioară activitatea prin care el formează simbolurile. De aceea, folosirea unor simboluri în cadrul cunoaşterii imaginative va duce la un adevăr eliberat de egoism. Că omul poate deveni un om ciudat, însingurat, sau un egoist rafinat, la un nivel superior, aceasta este primejdia care-l poate aştepta, în cele din urmă, pe mistic, primejdia care poate să apară când se întreprinde o tentativă de cunoaştere mistică pe o treaptă prea puţin evoluată. Mistica este îndreptăţită şi este adevărat ceea ce a spus Angelus Silesius:

Dacă te înalţi deasupra ta şi pe Dumnezeu îl laşi să pulseze,
în duhul tău Înălţarea la Cer are să se celebreze. [ Nota 17 ]

Este adevărat că prin evoluţie sufletească omul ajunge nu numai în interiorul propriei sale fiinţe, ci şi în sferele spirituale care stau la baza lumii exterioare. Dar omul trebuie să ia foarte în serios ideea de autodepăşire, şi lui nu-i este îngăduit să confunde această autodepăşire cu o simplă adâncire pasivă în sinea sa obişnuită. Trebuie să luăm foarte în serios prima parte a aforismului: “Dacă te înalţi deasupra ta” şi să luăm foarte în serios şi cea de-a doua parte a frazei: “şi pe Dumnezeu îl laşi să pulseze”. Dar noi nu-l lăsăm să pulseze dacă ne retragem din faţa unui aspect sau altul al revelaţiei divine, ci o facem numai când unim lumea interioară cu cea exterioară, drept cele două laturi ale revelaţiei divin-spirituale. Noi nu-L lăsăm cu adevărat pe Dumnezeu să pulseze în noi dacă doar ne retragem din lumea exterioară, ci îl lăsăm să pulseze dacă putem jertfi fiinţa noastră interioară revelaţiei care vine spre noi din lumea exterioară. Dacă ne pătrundem de acest mod de a concepe cunoaşterea noastră spiritual-ştiinţifică, vom înţelege aşa cum trebuie şi cea de-a doua frază a lui Angelus Silesius: Noi lăsăm să pulseze în noi principiul divin-spiritual al lumii exterioare şi interioare; şi de-abia atunci putem spera să se realizeze în noi ceea ce spune cea de a treia propoziţie, şi anume că trăim o Înălţare la Cer, că ajungem, adică, într-o lume spirituală care nu are nici coloritul lumii noastre interioare, nici coloritul celei exterioare, ci este de aceeaşi esenţă cu întreaga lumină pe care ne-o trimite din exterior, strălucind, infinita lume stelară, cu întreaga atmosferă care învăluie Pământul nostru, cu tot ceea ce înverzeşte drept plante, cu toate fiinţele ce dau viaţă râurilor şi mărilor; care trăieşte, însă, totodată, ca realitate divin-spirituală atunci când gândim şi cugetăm, când simţim şi voim în legătură cu lumea; care este divin-spiritual şi în interior şi în exterior. Ne dăm seama, deci, în special dintr-un astfel de exemplu, că nu este de-ajuns să adoptăm, pur şi simplu, un aforism ca cel al lui Angelus Silesius, ci că trebuie să ne pătrundem de un astfel de aforism la nivelul corespunzător, pe treapta la care îl putem înţelege cu adevărat, şi numai pe această treaptă, în multiplele lui sensuri. Vom înţelege atunci că mistica, deoarece conţine sâmburele adevărat, ne poate ajuta să devenim suficient de maturi pentru a contempla, treptat, lumile spirituale şi că mistica poate înfăptui în noi, în sensul cel mai înalt şi mai adevărat al cuvântului, ceea ce trebuie să căutăm şi să descoperim în această frumoasă maximă a lui Angelus Silesius:

Dacă te înalţi deasupra ta însuţi şi laşi cu adevărat să pulseze în tine principiul cosmic divin-spiritual, atunci în tine va avea loc Înălţarea la Cer spre temeiurile originare, divin-spirituale, ale existenţei.