În conferința „Ce este mistica?” am vorbit aici, acum opt zile, despre acel gen special de adâncire mistică pe care l-a cultivat Evul Mediu, începând cu Meister Eckhart și până la Angelus Silesius. Am arătat că acest gen de adâncire mistică se caracterizează prin faptul că misticul încearcă să se elibereze și să devină independent de toate trăirile pe care le poate declanșa în sufletul nostru lumea exterioară și că el încearcă să ajungă la acea experiență, la acea trăire care-i arată: chiar și atunci când stingem în sufletul nostru tot ce este legat de întâmplările obișnuite ale zilei și când sufletul se retrage, ca să zicem așa, în sine însuși, în interiorul acestui suflet omenesc rămâne o lume în sine, o lume care, de fapt, este mereu prezentă în noi, fiind însă umbrită de trăirile exterioare ce acționează cu atâta intensitate și putere asupra omului, o lume care, din această cauză, se prezintă la început ca o lumină palidă; ca o lumină atât de palidă, încât cei mai mulți oameni nici nu o observă. De aceea, misticul numește această lume sufletească interioară „luminiță”. Dar el știe în mod clar că această lumină abia perceptibilă a trăirilor lui sufletești poate fi transformată într-o flacără mare, care-și proiectează apoi lumina asupra izvoarelor și substraturilor existenței; cu alte cuvinte: care-l face pe om, pe calea ce duce în interiorul sufletului să ajungă la cunoașterea propriei sale origini, spre ceea ce poate fi numit „cunoaștere a lui Dumnezeu”.
Am mai arătat în acea conferință că misticii medievali porneau de la ideea că această luminiță trebuie să crească de la sine, așa cum este ea. S-a subliniat faptul că, dimpotrivă, ceea ce numim astăzi „cercetare spirituală” pornește de la o dezvoltare conștientă și voită a acestor forțe sufletești și se înalță la niște forme de cunoaștere superioare, ca cele pe care le-am numit cunoașterea imaginativă, inspirată, intuitivă. Astfel, acea adâncire mistică practicată în Evul Mediu ni s-a înfățișat drept punct de plecare al adevăratei cercetări spirituale superioare, care, ce-i drept, caută spiritul prin dezvoltarea ființei interioare, dar care, tocmai prin felul în care umblă pe căile sale, ajunge să treacă dincolo de această ființă interioară; și este condusă spre exterior, spre izvoarele și temeiurile existenței tuturor fenomenelor și realităților cărora le aparținem și noi cu sufletul nostru. Mistica Evului Mediu ni s-a înfățișat, deci, ca un fel de treaptă premergătoare adevăratei cercetări spirituale. Iar cine este capabil să se adâncească în lumea interioară a unui Mesister Eckhart, cine este capabil să-și dea seama ce putere nemăsurată de cunoaștere spirituală i-a adus acea adîncire mistică unui Johannes Tauler; cine este capabil să vadă ce adânc au pătruns în tainele existenței, mai târziu, Valentin Weigel sau Jakob Böhme, datorită tuturor acelor forțe pe care le-au putut dobândi printr-o astfel de adâncire mistică, trecând, firește, dincolo de ea; cine poate să înțeleagă ce a devenit Angelus Silesius tocmai printr-o astfel de adâncire mistică, faptul că el era în situația nu numai de a privi, printr-o viziune clară, în interiorul marilor legi ale ordinii spirituale a lumii, ci să trăiască frumusețea încântătoare, plină de căldură, a aforismelor pe care i-a fost dat să le scrie în legătură cu tainele lumilor; cine înțelege toate acestea își va putea da seama ce forță a interiorității naturii umane zace în această mistică medievală și ce ajutor infinit de mare poate fi ea pentru cel ce vrea să urmeze el însuși căile cercetării spirituale. Astfel, mistica medievală ni se înfățișează ‒ tocmai dacă ne aducem aminte de conferința prezentată aici acum opt zile ‒ drept marea, minunata școală care ne poate pregăti pentru cercetarea spirituală. Și cum s-ar fi putut altfel? Căci vrea oare cercetătorul spiritual altceva decât să dezvolte prin propriile lui puteri acea luminiță de care vorbeau misticii? El se deosebește de mistici numai prin faptul că aceia credeau că au voie să se abandoneze, în liniștea sufletului, acelei luminițe scânteietoare, pentru ca ea să înceapă de la sine să ardă și să strălucească tot mai splendid; în timp ce cercetătorului spiritual îi este limpede că omul trebuie să-și folosească forțele și capacitățile sădite în voința lui de către înțelepciunea lumii, pentru a face să crească acea luminiță.
Dacă dispoziția sufletească mistică este o bună pregătire în acest sens și dacă ea ne trimite pretutindeni la cercetarea spirituală, pe de altă parte, avem dreptul să spunem: O pregătire, o treaptă spre acea adâncire mistică ‒ așa cum a apărut ea în Evul Mediu ‒ este acea activitate sufletească de care intenționăm să ne ocupăm astăzi mai îndeaproape și pe care o putem numi rugăciune în adevăratul înțeles al cuvântului. Și am putea spune: După cum misticul dobândește facultatea de a se adânci în sine datorită faptului că ‒ poate inconștient, totuși, efectiv ‒ a lucrat deja într-un anumit fel asupra sufletului său, că el aduce deja cu sine o anumită dispoziție prielnică adâncirii mistice, tot așa, cine vrea să lucreze la această adâncire mistică, cine vrea să meargă pe căile care pot duce, în cele din urmă, la această adâncire mistică, va putea găsi o treaptă pregătitoare pentru acest țel ‒ în rugăciunea adevărată.
În orice caz, de-a lungul evoluției spirituale a ultimelor secole, esența rugăciunii a fost foarte rău interpretată, în cele mai diferite feluri, de un curent spiritual sau altul. De aceea, astăzi nu ne va fi ușor să pătrundem până la înțelegerea adevăratei naturi a rugăciunii. Dacă ne gândim că întreaga evoluție spirituală a ultimelor secole a fost legată de ceva ce ar putea fi numit dezvoltarea preponderentă a curentelor spirituale egoiste, care au cuprins cercuri foarte largi de oameni, nu ne vom mira că tocmai rugăciunea a fost implicată în dorințele egoiste ale oamenilor. Și putem spune, pe bună dreptate: Rugăciunea nu poate fi înțeleasă în mod mai greșit decât atunci când este îmbibată de o formă oarecare a egoismului. În această conferință ne propunem să cercetăm rugăciunea absolut independent de orice tendință partinică sau de alt fel, pornind exclusiv de la premisele pe care ni le oferă știința spirituală.
Dacă vrem să aflăm ce este rugăciunea ‒ spunem acest lucru numai în mod provizoriu ‒, am putea zice: În timp ce misticul presupune că va găsi în sufletul său o anumită luminiță, care va putea apoi lumina și arde în continuare prin adâncirea sa mistică, cel care se roagă vrea să creeze el însuși acea luminiță, acea viață sufletească proprie. Iar rugăciunea, indiferent de la ce premise pornește, își arată puterea tocmai prin faptul că stimulează sufletul, ajutându-l să găsească treptat acea luminiță a misticului, dacă ea există și ‒ deși ascunsă ‒ strălucește în suflet, fie s-o aprindă el însuși. Dacă vrem să înțelegem necesitatea pe care omul o simte de a se ruga, natura rugăciunii, trebuie să ne ocupăm mai întâi de o caracteristică a adâncurilor sufletului uman, adâncuri despre care am spus, în cursul unor conferințe anterioare, că lor li se aplică foarte bine aforismul vechiului înțelept grec Heraclit [Nota 18]: Niciodată nu vei da de ale sufletului margini, lumea de ai străbate-n lung și-n lat; atât de vast este ceea ce închide el în tainele sale. Și chiar dacă omul care se roagă este de-abia în căutarea tainelor sufletului, putem spune, totuși: Datorită acelor dispoziții foarte intime care sunt trezite la viață prin rugăciune, chiar și omul cel mai naiv presimte ceva din întinderile nesfârșite ale vieții sufletești. Trebuie să înțelegem acest suflet în dezvoltarea lui ‒ așa cum trăiește el în noi și cum ne face, în mod viu, să progresăm ‒ în felul următor:
Trebuie să ne devină limpede faptul că sufletul, așa cum trăiește el în evoluția lui vie, nu numai că vine înspre noi din trecut și se îndreaptă spre viitor, ci poartă în fiecare moment al vieții lui actuale ceva din trecutul lui ‒ și chiar, într-un anumit sens, ceva din viitor. Înspre momentul pe care-l numim prezent se întinde, în special în ceea ce privește viața sufletească, efectele trecutului și efectele care par că se îndreaptă din viitor spre noi. Aceluia care privește viața sufletească mai în adâncime i s-a întâmplat, poate, să i se pară că în sufletul omului se întâlnesc două curente: unul care se ridică din trecut, dar și unul care vine spre noi dinspre viitor. Poate că pentru alte domenii ale vieții pare o fantasmagorie și o visătorie să vorbești de faptul că evenimentele se îndreaptă spre noi dinspre viitor. Căci, deși banal, este ușor să spui: Ce se petrece în viitor nu există încă; nu putem spune, așadar, că ceea ce se va întâmpla mâine „se îndreaptă spre noi”, dar putem spune foarte bine: ceea ce s-a petrecut în trecut își extinde efectele asupra prezentului. ‒ Firește, în sprijinul afirmației din urmă pot fi aduse dovezi peste dovezi. Căci cine ar nega faptul că viața noastră de astăzi este rezultatul vieții noastre de ieri? Cine ar putea nega faptul că azi noi trăim consecințele hărniciei sau ale lenei noastre de ieri sau de alaltăieri? Nimeni nu va nega faptul că trecutul influențează viața noastră sufletească. Dar tot atât de puțin ar trebui să fie negată realitatea faptelor viitoare, dacă vedem în sufletul însuși realitatea unei astfel de influențe a evenimentelor viitoare, înainte ca ele să fi avut loc. Căci nu există oare sentimente ca frica de ceva ce ne așteaptă mâine, sau groaza de ceva ce știm că poate să ni se întâmple mâine? Nu sunt acestea un fel de senzații, de sentimente cu care întâmpinăm viitorul, chiar dacă încă nu ne este cunoscut? În orice moment în care sufletului îi este frică sau teamă, se dovedește, prin chiar realitatea sentimentelor și senzațiilor sale, că în el nu trăiesc numai efectele trecutului, ci că are viață și ceea ce vine spre el dinspre viitor. Acestea sunt doar niște indicații izolate. Cine vrea să măsoare vastitatea vieții sufletești, va găsi numeroase lucruri care se contrazic, poate, abstracțiunile intelectului, care spun: viitorul încă nu a avut loc; de aceea, el nu poate avea încă nici o influență asupra noastră; acest viitor se va arăta însă în realitatea lui vie, dacă ne vom îndrepta atenția asupra vieții sufletești nemijlocite.
E ca și cum în sufletul nostru s-ar revărsa două curente, unul dinspre trecut și altul dinspre viitor, și ar forma acolo ‒ cine ar putea nega acest lucru, dacă se observă pe sine? ‒ ceva ca un „vârtej”, de felul celor care se produc la confluența a două râuri. Dacă observăm cu mai multă precizie trăirile ce se revarsă din trecut în sufletul nostru, trebuie să spunem: Sufletul nostru s-a modelat sub influența trăirilor pe care le-am avut în trecut. Suntem astăzi așa cum ne-au construit trăirile trecutului pe care le-am lăsat să acționeze asupra noastră și purtăm în sufletul nostru moștenirea faptelor, sentimentelor și gândurilor noastre trecute. Suntem așa cum am devenit. Dacă vrem să ne întoarcem acum privirea, din perspectiva noastră actuală, spre experiențele noastre trecute, și mai ales spre acele experiențe la a căror reușită și valorificare pentru sufletul nostru am participat noi înșine, dacă lăsăm, așadar, amintirea noastră să hoinărească în trecut, vom ajunge să ne formăm destul de des ‒ dacă ne concentrăm asupra noastră ‒ o judecată despre noi înșine și să ne spunem: Acum suntem așa; și, așa cum suntem, suntem în stare să nu spunem „da” unor lucruri care s-au petrecut în trecutul nostru; acum suntem în stare să nu fim de acord cu unele lucruri și poate chiar să ne rușinăm de unele fapte din trecutul nostru. Dacă alăturăm astfel trecutului prezentul nostru, în noi își va face loc un sentiment ce poate fi caracterizat astfel: O, există în ființa noastră ceva infinit mai bogat, infinit mai important decât ceea ce am făcut până acum din noi prin voința, prin conștiența noastră, prin forțele noastre individuale! Căci dacă n-ar exista în noi ceva mai înalt decât ceea ce am făcut noi înșine din noi, n-am putea să ne aducem noi înșine mustrări și nici n-ar exista posibilitatea autocunoașterii. Trebuie să spunem: În noi trăiește ceva mai înalt decât ceea ce am folosit până acum din noi înșine! Dacă transformăm o asemenea judecată într-un sentiment, vom privi spre ceea ce ne este deja cunoscut, spre ceea ce putem observa în faptele și experiențele noastre trecute, care ni se pot înfățișa în mod clar ‒ atât cât este posibil când este vorba de amintire ‒ și vom putea compara aceste lucruri care ni se înfățișează în mod clar, deschis, cu ceva din sufletul nostru care este mai mare decât ele, cu ceva care vrea să iasă la suprafață, care ne îndeamnă să ne privim de pe o poziție superioară și să ne apreciem pe noi înșine din perspectiva prezentului. Pe scurt, când contemplăm acel curent care se revarsă în suflet dinspre trecut, vom presimți că în noi există ceva mai presus de noi înșine. Iar această presimțire a unei realități superioare din noi înșine este, de fapt, prima licărire în suflet a sentimentului față de divinitate; este un sentiment care ne spune că în noi înșine trăiește ceva care este mai mare decât tot ceea ce, în primă instanță, a fost lăsat în seama liberului nostru arbitru și care face ca în noi să se trezească sentimentul divinului, îndemnându-ne să ne îndreptăm privirile spre ceva care ne duce dincolo de eul nostru mărginit, spre un Eu divin-spiritual. Așa vorbește o contemplare a trecutului transformată în sentiment.
Cum vorbește însă ceea ce am putea numi revărsare în suflet a curentului viitorului, dacă transformăm și acest lucru într-un sentiment?
El ne vorbește cu și mai multă claritate, în mod și mai radical. În timp ce, privind retrospectiv, spre trăirile trecutului, simțirea, sentimentele noastre se manifestă, poate, sub forma unei judecăți dezaprobatoare, a remușcării sau a rușinii, față de viitor avem, de la bun început, sentimente de teamă și frică, de speranță, de bucurie. Dar, în ceea ce privește aceste evenimente, în fața omului nu stă încă însuși curentul evenimentelor; omul încă nu le poate vedea. Aici el poate transforma în sentiment noțiunea, ideea, chiar mai ușor decât în primul caz. Fiindcă o face sufletul însuși. În ceea ce privește viitorul, sufletul ne dă certitudinea realității; de aceea, sentimentele noastre legate de viitor se înfățișează drept ceva care se naște dintr-un curent necunoscut, despre care știm: el poate acționa asupra noastră într-un fel sau altul, ne poate aduce cutare sau cutare lucru. Dacă transformăm acum în sentimentul adecvat ceea ce vine spre noi în mod iminent din sânul întunecat al viitorului și dacă simțim cum năvălește în sufletul nostru și cum i se opune lumea propriilor noastre sentimente, vom simți cum sufletul nostru se aprinde iarăși și iarăși la contactul cu trăirile care se apropie dinspre viitor. De-abia aici simțim cu adevărat că sufletul nostru poate să devină mai bogat, mai cuprinzător decât este; simțim deja în prezent că sufletul nostru va avea în mod sigur în viitor un conținut infinit mai bogat și mai profund. Ne simțim deja înrudiți cu ceea ce vine în întâmpinarea noastră dinspre viitor, nu putem altfel. Trebuie să simțim că sufletul nostru va fi la înălțimea întregului conținut pe care viitorul i-l mai poate da.
Dacă privim astfel trecutul și viitorul, revărsându-se în prezent, vom vedea că viața sufletului începe, presimțind, să se depășească pe sine. Vom găsi, deci, că este firesc ca, privind spre trecut, sufletul să devină conștient de acea forță care lucrează asupra lui și în fața căreia se simte atât de mic; și că poate dezvolta o dispoziție, un sentiment adânc în legătură cu ceea ce i se prezintă astfel, ca rezultat al trecutului. Dacă sufletul ‒ fie atunci când se judecă pe sine, fie când este plin de regret sau rușine față de ceea ce este în prezent ‒ simte pătrunzând în el forța curentului ce vine dinspre trecut, atunci se naște venerația față de Divinitatea care ne privește din trecutul nostru. Iar această venerație față de Divinitatea care ne privește dinspre trecut, pe care o putem simți acționând asupra noastră, dar față de care ne simțim atât de mici cu conștiența noastră, dă naștere uneia dintre dispozițiile sufletești pentru rugăciune ‒ fiindcă există două dispoziții pentru rugăciune -: aceea care duce la intimitatea cu Divinul. Fiindcă, oare ce ar putea să vrea sufletul, când se dăruiește, în liniște și intimitate, acestor sentimente și trăiri legate de trecut? Vrea ca în el să se manifeste prezența acelei forțe superioare lui, pe care a lăsat-o neîntrebuințată, pe care n-a pătruns-o cu eul său. Sufletul își va putea spune: Dacă această forță superioară mie ar fi prezentă în mine, aș fi altul; ea nu a trăit în mine, nu a fost prezentă în mine. Divinul pe care îl presimt nu a făcut parte din viața mea interioară; din această cauză, n-am făcut din mine ceva la care să pot spune în întregime „Da”. ‒ Dacă sufletul simte așa, în el se va ivi o dispoziție care-l va face să-și spună: Cum pot introduce în sufletul meu ceea ce a trăit și până acum în faptele și experiențele mele, dar mi-a fost necunoscut? Cum pot atrage spre mine această forță necunoscută, pe care eul meu n-a sesizat-o? Când în suflet trăiește această dispoziție ‒ printr-un sentiment, printr-un cuvânt sau o idee ‒, avem rugăciunea raportată la trecut. Încercăm atunci să ne apropiem de Divinitate, cu evlavie, pe una din căi.
Alta este dispoziția legată de ceea ce am putut caracteriza mai înainte drept ceva care face ca Divinul să lumineze spre noi din curentul viitorului necunoscut. Și dacă vrem s-o comparăm cu dispoziția pe care am caracterizat-o adineaori, să ne punem încă o dată întrebarea: Ce ne duce la dispoziția de rugăciune raportată la trecut? Faptul că am rămas nedesăvârșiți, deși suntem în stare să presimțim că în noi își proiectează lumina ceva divin; că nu ne-am dezvoltat toate facultățile, toate forțele care pot izvorî din acest divin. Neajunsurile noastre, tot ceea ce ne face să fim mai prejos decât Divinul care-și proiectează lumina în noi: iată ce ne duce la dispoziția de rugăciune raportată la trecut. Ce anume, venind din viitor, ne face să simțim nedesăvârșirea, într-un mod asemănător? Ce anume frânează din viitor evoluția noastră, drumul nostru spre spiritual?
Nu avem decât să ne gândim la faptul că sentimentele amintite ‒ frica, teama de necunoscutul pe care ni-l rezervă viitorul ‒ devorează viața sufletului nostru. Există însă oare o forță care să se poată revărsa în suflet drept încredere în viitor? ‒ Da, există. Dar ea va lucra în suflet așa cum se cuvine numai dacă se manifestă sub forma unei dispoziții de rugăciune. Iar această dispoziție constă în sentimentul de acceptare a tot ceea ce înaintează spre sufletul nostru, venind din sânul întunecat al viitorului. Să nu înțelegem greșit această afirmație. Aici nu facem elogiul sensului dat de obicei cuvântului acceptare, ci avem în vedere un anume fel de acceptare: acceptarea a tot ceea ce ne poate aduce viitorul. Cine privește cu teamă, cu frică spre ceea ce-i poate aduce viitorul, pune piedici în fața evoluției sale, împiedică dezvoltarea liberă a forțelor sale sufletești. De fapt, nimic nu frânează mai mult această dezvoltare liberă a forțelor sufletești decât teama și frica de necunoscutul ce se îndreaptă spre suflet, venind dinspre viitor. Cum ne putem cuceri atitudinea de acceptare a viitorului, asupra acestei întrebări numai experiența are de spus ceva. Ce înseamnă atitudinea de acceptare a evenimentelor viitoare?
În forma ei ideală, această acceptare ar fi acea dispoziție a sufletului care și-ar putea spune în orice moment: Nici o teamă și nici o frică nu pot schimba evenimentele pe care urmează să mi le aducă dimineața următoare, ceasul următor, și care, deocamdată, îmi sunt necunoscute. Le aștept cu liniștea lăntric-sufletească cea mai desăvârșită, cu o liniște a inimii care seamănă cu oglinda nemișcată a mării. Urmarea unui asemenea sentiment de acceptare a evenimentelor viitoare ‒ după cum ne-o arată experiența ‒ este că acela care se poate îndrepta spre viitor cu calm, cu o deplină liniște a cugetului, fără ca prin aceasta energia, dinamismul lui să aibă de suferit în vreun fel, va fi în stare să dezvolte forțele sufletului său în cea mai deplină libertate și în modul cel mai intens. Când sufletul este cuprins din ce în ce mai mult de acea dispoziție pe care am caracterizat-o drept „acceptare” a evenimentelor ce se îndreaptă spre noi dinspre viitor, este ca și cum piedicile ar dispărea una după alta din suflet.
Sufletul nu-și poate crea sentimentul de acceptare detașată printr-o hotărâre arbitrară, ieșită din neant. Acest sentiment este efectul unei alte dispoziții de rugăciune, al aceleiași dispoziții care se îndreaptă spre viitor și spre cursul plin de înțelepciune al evenimentelor. Aceasta înseamnă a ne lăsa în voia înțelepciunii divine ce trăiește în evenimente; înseamnă a face să învie necontenit în noi gândul, sentimentul, impulsul vieții sufletești care ne spun că ceea ce se va întâmpla trebuie să se întâmple și că, într-un fel sau altul, toate trebuie să-și aibă efectele lor bune: a crea o asemenea dispoziție în suflet și a o face să se manifeste în cuvinte, în sentimente, în idei ‒ acesta este al doilea fel de dispoziție de rugăciune, dispoziția rugăciunii de acceptare.
Din aceste dispoziții sufletești trebuie scoase impulsurile spre ceea ce se numește rugăciune. Căci aceste impulsuri există în sufletul însuși și, de fapt, dispoziția spre rugăciune apare în orice suflet care se înalță cât de cât deasupra prezentului imediat. Am putea spune: dispoziția spre rugăciune constă în faptul că sufletul își ridică privirea de la prezentul trecător spre veșnicul care cuprinde trecutul, prezentul și viitorul. Tocmai pentru că această înălțare și ieșire din momentul prezent este atât de necesară omului, l-a pus Goethe pe Faust să-i adreseze lui Mefistofel aceste cuvinte importante și pline de sens [Nota 19]:
Clipei de-i voi zice:
Rămâi că ești atâta de frumoasă!
adică: dacă m-aș mulțumi cu ceea ce-mi dă viața într-un singur moment ‒
Îngăduit îți este atunci în lanțuri să mă fereci,
Atunci primi-voi bucuros să mor!
S-ar mai putea spune și așa: Faust imploră aici să i se dăruiască dispoziția de rugăciune, pentru a se putea elibera de cătușele individului, ale lui Mefistofel.
Dispoziția de rugăciune face, pe de-o parte, să ne vedem eul nostru mărginit, care a lucrat din trecut până în prezent și care ‒ dacă-l observăm ‒ ne arată clar că în noi există infinit mai multe posibilități decât cele pe care le-am folosit; iar, pe de altă parte, această constatare ne duce în viitor și ne arată că din sânul necunoscut al viitorului în eul nostru se poate revărsa mult mai mult decât a fost cuprins în el până în prezent. Orice dispoziție de rugăciune se reduce, în cele din urmă, la una din aceste două atitudini. Dacă înțelegem în acest fel dispoziția de rugăciune și dacă înțelegem rugăciunea ca pe o expresie a acestei dispoziții, vom găsi în rugăciunea însăși forța care ne ajută să ne autodepășim. Căci ce altceva este rugăciunea, dacă se manifestă astfel în noi, decât trezirea acelei forțe din noi care vrea să depășească treapta pe care eul nostru s-a aflat la un moment dat. Când eul este cuprins de această tendință de autodepășire, atunci în el trăiește deja forța care-l face să evolueze. Dacă prin observarea trecutului învățăm: În noi există mai multă forță decât am folosit până acum! atunci rugăciunea noastră este o rugăminte strigată spre Divinitate: să vină, să ne umple cu prezența sa! Dacă am ajuns să înțelegem cu simțirea acest lucru, să-l trăim, atunci rugăciunea devine pentru noi impulsul spre munca de autodesăvârșire. Și atunci, putem număra rugăciunea printre forțele de dezvoltare ale propriului nostru eu.
Tot așa este cu dispoziția de rugăciune pe care ne-o dă perspectiva viitorului, atunci când simțim teamă, frică, în legătură cu ceea ce ne poate aduce viitorul. Căci înseamnă că ne lipsește acea acceptare izvorâtă din rugăciune cu care ar trebui să întâmpinăm evenimentele care se apropie de noi din viitor și despre care am spus: Înțelepciunea lumii le face să planeze deasupra noastră. Dacă ne dăruim acestei atitudini de acceptare, simțim în noi un alt efect decât atunci când trimitem teamă și frică spre ceea ce trebuie să vină în întâmpinarea noastră. Teama, frica frânează evoluția noastră; prin valurile de frică și teamă respingem ceea ce, venind dinspre viitor, vrea să pătrundă în sufletul nostru. Dar ne apropiem de evenimentele viitoare cu o nădejde fecundă și le dăm posibilitatea să se reverse în noi, dacă le întâmpinăm acceptându-le cu încredere. Așa că această acceptare, care aparent ne diminuează, este, de fapt, o mare forță care ne poartă spre viitor, astfel încât îmbogățește conținutul sufletului și duce evoluția noastră pe mereu alte trepte.
Am înțeles rugăciunea ca forță care lucrează în noi înșine. Din acest motiv, considerăm că rugăciunea este o cauză, care atrage după sine niște efecte imediate și anume: creșterea și dezvoltarea eului nostru. Nu trebuie să așteptăm deloc de la ea niște efecte exterioare deosebite; căci ne este limpede: Prin rugăciune am făcut să coboare în sufletul nostru ceva ce poate fi numit forță dătătoare de lumină și căldură. Forță dătătoare de lumină, deoarece ne eliberăm sufletul de ceea ce se apropie de noi dinspre viitor și îl face apt să primească în el ceea ce ne poate aștepta în sânul întunecat al viitorului; ne încălzim sufletul pentru că ne putem spune: E adevărat că în trecut nu ne-am străduit să dăm ocazie Divinului din eul nostru să înflorească pe deplin; dar acum ne-am pătruns cu el simțirea și sentimentele noastre și el poate lucra în noi. Dispoziția de rugăciune care se naște în noi din sentimentul pe care-l avem pentru trecut, creează acea căldură lăuntric-sufletească despre care pot vorbi toți aceia care sunt în stare să trăiască rugăciunea cu adevărat. Lumina ce se naște din rugăciune apare la aceia care cunosc sentimentul acceptării.
Dacă vom reflecta astfel la natura rugăciunii, nu ne va mira faptul că tocmai marii mistici au găsit în rugăciune cea mai bună școală pregătitoare pentru ceea ce aveau să caute apoi în adâncirea mistică. Am putea spune că prin rugăciune ei îndreptau mai întâi dispoziția sufletului lor până în acel punct unde puteau face să se aprindă „luminița” despre care am vorbit. Tocmai prin contemplarea profundă a trecutului nostru vom ajunge să ne explicăm acea căldură, acea intimitate minunată a vieții sufletești care poate să coboare în om prin adevărata rugăciune. Căci trăirile, experiențele din lumea exterioară, care ne înstrăinează de noi înșine, exact ele sunt acelea care, în trecut, n-au lăsat să se ridice la suprafață ființa mai puternică din noi, eul nostru conștient. Am fost dăruiți impresiilor exterioare, ne-am pierdut în diversitatea lucrurilor și fenomenelor vieții exterioare, care ne risipește și nu ne lasă să ne reculegem. Este același lucru care n-a lăsat să înflorească puterea mai mare a lui Dumnezeu din noi. Acum însă, când dezvoltăm lăuntric această forță printr-o astfel de dispoziție a căldurii divine din noi, nu ne mai simțim dăruiți influențelor dispersante ale lumii exterioare. Iată ce ne umple de acea nespusă, minunată căldură a sentimentului de a fi în noi înșine: beatitudinea interioară ce poate fi, într-adevăr, numită căldură lăuntrică divină. Și, după cum căldura din Cosmos este aceea care, la entitățile superioare, se manifestă fizic drept căldură lăuntrică și face ca din ființele inferioare, care au aceeași temperatură ca și mediul înconjurător, să se formeze ființe superioare; după cum această căldură fizică interiorizează în sine ființa din punct de vedere material, tot astfel căldura sufletească născută prin rugăciune este aceea care face dintr-un suflet care altfel s-ar pierde în lumea exterioară, o ființă care se concentrează în ea însăși. Prin rugăciune ne încălzim la sentimentul prezenței divine; și nu numai că ne încălzim, ci ne găsim în noi înșine în mod intim.
Dacă, pe de altă parte, ne apropiem de lucrurile lumii exterioare, ele ni se înfățișează întotdeauna, de fapt, amestecate cu ceea ce putem numi „sânul întunecat al viitorului”. Căci acela care observă mai atent, trebuie să-și spună: în toate lucrurile spre care mă îndrept în lumea exterioară există mereu ceva care ține de viitor. Am putea spune că pretutindeni ceva ne împinge înapoi când ne cuprinde teama și frica în legătură cu ceea ce ni se poate întâmpla. Lumea exterioară stă în fața noastră ca un văl gros. Dacă dezvoltăm însă dispoziția de rugăciune, sentimentul de acceptare a ceea ce vine din sânul întunecat al viitorului, vom constata că putem întâmpina orice ființă a lumii exterioare cu sentimentul aceleiași siguranțe și nădejdi care se revarsă în noi prin acceptare. Și atunci ne putem spune în fața tuturor lucrurilor: Ceea ce ne va străluci din toate acestea, este înțelepciunea lumii. În timp ce, de obicei, din tot ceea ce vine spre noi ne întâmpină întunericul, și întunericul ne pătrunde simțirea, acum vom constata că prin sentimentul de acceptare în noi învie sentimentul că numai prin realitatea supremă pe care putem s-o așteptăm și s-o dorim în suflet, din toate lucrurile ne va străluci un conținut plin de înțelepciune al lumii. Putem spune astfel: Din dispoziția de acceptare a rugăciunii ni se va dărui speranța de a primi iluminare din întreaga lume înconjurătoare. Și după cum întunericul ne închide în noi înșine, după cum întunericul ne face să ne simțim deja în fizic strâmtorați și părăsiți, când ne aflăm undeva, în întunericul nopții și de jur împrejurul nostru se întinde o mantie neagră, ‒ când vine dimineața și apare lumina, ne simțim transpuși, afară din noi înșine; dar nu pierzându-ne pe noi, ci ca și cum am putea acum să ne introducem în lumea exterioară voința cea mai bună a sufletului nostru, năzuința cea mai bună a sufletului nostru. Simțim astfel că prin căldura rugăciunii noastre, care ne reunește în noi înșine, am învins acea stare de risipire în lume, care ne înstrăinează de propria noastră ființă. Iar dacă dezvoltăm în noi căldura rugăciunii, până când ea se transformă în sentimentul de acceptare care poate să străbată rugăciunea, atunci căldura rugăciunii se transformă în lumină a rugăciunii. Acum ieșim iarăși din noi și ne dăm seama: Dacă ne unim acum cu lumea exterioară și ne îndreptăm privirile spre tot ceea ce există în jurul nostru, nu ne mai simțim în ea risipiți și înstrăinați de noi înșine; ci simțim că din sufletul nostru se revarsă ceea ce are el mai bun și ne simțim uniți cu tot ceea ce ne strălucește din lumea exterioară.
Aceste două feluri de rugăciune pot fi caracterizate în mod imaginativ mai bine decât prin noțiuni, dacă ne amintim, de exemplu, ce se povestește în Vechiul Testament [Nota 20] despre Iacob, despre acea luptă, titanică și zguduitoare pentru suflet, pe care el o dă în timpul nopții. El ne apare așa cum suntem noi înșine, când ne abandonăm diversității lumii, în care sufletul nostru se pierde, în primă instanță, și care nu-l lasă să se regăsească. Iar dacă se trezește năzuința de a ne regăsi în noi înșine, începe lupta Eului nostru superior împotriva eului inferior; sentimentele sunt atunci ca niște valuri care se înalță și coboară; dar atunci o scoatem la capăt tocmai prin această dispoziție de rugăciune și, în cele din urmă, vine momentul care, în povestirea despre Iacob, ne este descris drept sfârșitul luptei lăuntrice a sufletului său din timpul nopții: acesta se umple de lumină, devine armonios, atunci când Soarele dimineții trimite spre el primele sale raze. Așa lucrează rugăciunea adevărată în sufletul omenesc.
Dacă înțelegem rugăciunea în acest fel, în ea nu mai este nici un dram de superstiție. Căci atunci ea este aceea care face să se manifeste partea cea mai bună a sufletului nostru, ea este aceea care aduce în mod nemijlocit în sufletul nostru o forță. Văzută în această lumină, rugăciunea pregătește adâncirea mistică, așa cum adâncirea mistică va pregăti ceea ce putem numi cercetare spirituală. Și însăși caracteristica rugăciunii vă va ajuta să înțelegeți un lucru care a fost amintit adeseori aici, și anume: de fapt, noi îngrămădim eroare peste eroare în sufletul nostru, când credem că am putea găsi în mod mistic Divinul sau, ca să zicem așa, pe Dumnezeu, căutându-l numai în noi înșine. Este greșeala pe care au făcut-o o seamă de mistici, precum și multe alte spirite cu orientare creștină din Evul Mediu. Au căzut în această greșeală pentru că, tocmai în acea perioadă a Evului Mediu, în dispoziția de rugăciune începea să se infiltreze egoismul; acel egoism care face ca sufletul să-și spună: Vreau să devin din ce în ce mai desăvârșit și să nu mă mai gândesc la nimic altceva, în afară de această desăvârșire din ce în ce mai mare. Ceea ce susține astăzi un curent teosofic greșit, și anume că omul îl poate găsi pe Dumnezeu în propriul său suflet, dacă face abstracție de tot ceea ce este exterior, este numai un ecou al acelei dorințe exclusive și egoiste de simpla perfecțiune interioară.
Am văzut că există două feluri de rugăciune: una ne ajută să ne încălzim sufletul, cealaltă, prin acceptare, ne scoate din nou afară, în lume, și ne duce la iluminare și la cunoașterea adevărată. Cine privește rugăciunea în acest fel, își va da curând seama că acea cunoaștere pe care ne-o elaborăm cu mijloacele obișnuite ale rațiunii, este, într-un anumit sens, sterilă, în comparație cu o altă cunoaștere. Cel care cunoaște dispoziția de rugăciune, cunoaște și acea retragere a sufletului în sine însuși , când acesta se retrage din diversitatea lumii, care îl face să se risipească, și când se reculege în el însuși și simte ceea ce am putea numi „a fi în sine și cu sine”, amintindu-și de ceea ce e mai presus de momentul prezent, de ceea ce se revarsă în suflet din trecut și prezent. Cine cunoaște această dispoziție, când întreaga lume din jurul nostru se liniștește, când unitatea lăuntrică a sufletului nostru este dată numai de sentimentele și gândurile cele mai frumoase de care suntem capabili, când poate că și acestea dispar, în cele din urmă, și în suflet nu mai trăiește decât o dispoziție fundamentală, care arată în două direcții ‒ spre Dumnezeu, cel care ni se vestește dinspre trecut, spre Dumnezeu, cel care ni se vestește dinspre viitor ‒ ei bine, cine cunoaște aceste două dispoziții și știe să trăiască în ele, acela știe și că pentru suflet există asemenea momente mărețe, când el își spune: Iată, acum am făcut abstracție de tot ceea ce pot realiza în mod conștient, prin gândirea mea ca inteligență, am făcut abstracție de tot ce pot realiza prin sentimentele mele, am făcut abstracție de acele idealuri pe care le pot concepe prin voința mea, așa cum mi-am format-o prin educația de până acum; am alungat toate acestea din sufletul meu. M-am dăruit apoi celor mai înalte gânduri și sentimente de care sunt capabil; le-am alungat și pe acestea din sufletul meu și am lăsat să trăiască în el numai acel sentiment fundamental pe care tocmai l-am descris. Cel care cunoaște asemenea sentimente știe: Așa cum ne ies în întâmpinare minunile naturii, când îndreptăm spre natură un ochi pur, tot așa în sufletul nostru se aprind sentimente noi, pe care înainte nu le puteam sesiza. În suflet răsar impulsuri de voință și idealuri care ne fuseseră străine până acum, așa că în această dispoziție fundamentală se pot trezi momentele cele mai rodnice.
Rugăciunea ne poate dărui, deci, în cel mai bun sens al cuvântului, o înțelepciune de care încă nu suntem capabili în momentul respectiv; ea ne poate da posibilitatea de a avea o simțire pe care nu am fost în stare s-o dezvoltăm până în acel moment. Iar dacă rugăciunea duce mai departe munca noastră de autoeducație, ea poate da voinței noastre o tărie până la care nu fusesem în stare să ne avântăm înainte. Bineînțeles, dacă vrem să ne cucerim o asemenea dispoziție de rugăciune, în noi trebuie să se aprindă gândurile cele mai elevate, sentimentele și impulsurile cele mai nobile de care suntem capabili, pentru ca ele să scoată din suflet o asemenea dispoziție. În acest sens, nu putem decât să recomandăm acele rugăciuni care au fost date omenirii din vremuri străvechi sau în momentele cele mai solemne.
În mica mea scriere Tatăl nostru [Nota 21] găsiți o prezentare a conținutului, din care rezultă că în cele „șapte cereri” este cuprinsă întreaga înțelepciune a lumii. Unii dintre dumneavoastră ar putea spune: În această cărticică se afirmă, în legătură cu „Tatăl nostru”, că cele „șapte cereri” ale acestei rugăciuni pot fi înțelese numai de acela care cunoaște temeiurile mai adânci ale Universului; dar omul naiv, care rostește „Tatăl nostru”, tot nu poate să înțeleagă asemenea profunzimi! Dar acest lucru nici nu e necesar. Pentru ca „Tatăl nostru” să ia naștere a fost nevoie ca, dintr-o vastă înțelepciune a lumii, să fie cuprinse în cuvinte „cele mai adânci taine ale Universului și omului”. Dar de vreme ce acum sunt cuprinse în „Tatăl nostru”, ele acționează în cuvintele rugăciunii, chiar dacă omul nu mai înțelege de multă vreme profunzimile acestei rugăciuni. Misterul unei adevărate rugăciuni constă tocmai în faptul că ea trebuie să fie scoasă din înțelepciunea cosmică. Și pentru că este scoasă din aceasta, ea lucrează în om, chiar dacă el n-o mai înțelege. O putem înțelege dacă ne înălțăm pe treptele superioare, pentru care ne pregătesc rugăciunea și mistica. Rugăciunea ne pregătește pentru mistică, mistica pentru meditație și concentrare, iar de aici suntem apoi trimiși la munca propriu-zisă prin care dezvoltăm facultățile necesare cercetării spirituale. Nu e just să se spună că trebuie să înțelegem conținutul rugăciunii, dacă vrem ca aceasta să aibă efectul potrivit. Pur și simplu, nu este adevărat. Înțelege oare neapărat înțelepciunea unei flori acela care este în stare să se bucure de ea? Nu este nevoie să pătrundem înțelepciunea florii, pentru ca în suflet să ni se reverse bucurie, privind floarea. Pentru ca floarea să existe, a fost nevoie de înțelepciune; dar, în primă instanță, nu este nevoie de înțelepciune ca să ne bucurăm de floare. Pentru ca să se nască rugăciunea este nevoie de înțelepciunea cosmică; dar pentru ca rugăciunea să reverse în suflet căldura și lumina despre care v-am vorbit, înțelepciunea este tot atât de puțin necesară, pe cât de puțin este necesară ca să ne putem bucura de floare. Dar ceva care nu s-a născut din înțelepciunea cosmică, nu poate avea o asemenea putere. Din felul cum lucrează rugăciunea, ne putem da seama de profunzimea ei.
Dacă este ca sufletul să se dezvolte cu adevărat sub influența unei asemenea forțe vii, putem sublinia mereu că o rugăciune adevărată poate da ceva oricărui om, indiferent de treapta de evoluție și educație pe care se află. Omul cel mai naiv, care nu știe nimic altceva decât rugăciunea ca atare, poate lăsa rugăciunea să lucreze asupra sufletului. Rugăciunea însăși poate trezi în el forțele care-l vor face să urce din ce în ce mai sus. Dar oricât de sus s-ar afla cineva, el nu poate afirma niciodată că a epuizat posibilitățile unei rugăciuni; căci ea poate face sufletul să mai urce cu încă o treaptă. Iar „Tatăl nostru” poate fi rostit nu numai ca rugăciune, ci poate crea o dispoziție mistică și poate, de asemenea, să fie obiectul unei meditații și concentrări superioare. Este ceea ce s-ar putea spune și despre alte rugăciuni. Numai că, începând cu Evul Mediu, în ele s-a strecurat ceva ce poate impurifica oarecum rugăciunea și dispoziția spre rugăciune, ceva ce nu poate fi desemnat decât prin cuvântul „egoism”. Dacă prin rugăciune nu vrem altceva decât să coborâm în noi înșine, dacă nu vrem altceva decât să ne desăvârșim propria noastră interioritate ‒ lucru pe care-l voiau nu puțini dintre creștinii Evului Mediu și pe care-l mai vor, poate, și mulți oameni din zilele noastre ‒, dacă nu vrem ca, prin iluminare, să ne îndreptăm din nou privirea spre lume, spre exterior, atunci rugăciunea se prezintă drept ceva care îl face pe om să se izoleze de lume, să se înstrăineze și să se îndepărteze de ea. E ceea ce li s-a întâmplat multor oameni, care au folosit rugăciunea în sensul unei false asceze și sihăstrii. Acești oameni nu voiau să fie desăvârșiți numai așa cum e trandafirul, care se împodobește spre a înfrumuseța grădina [Nota 22], ci mai voiau să fie desăvârșiți și de dragul propriei lor persoane, pentru a găsi în suflet beatitudinea pentru ei înșiși. Cel care-l caută pe Dumnezeu în suflet și nu vrea, cu forțele găsite acolo, să iasă apoi iarăși în lume, va constata negreșit că o astfel de atitudine se răzbună într-un fel sau altul. Iar în unele scrieri ale căror autori nu cunosc decât una dintre dispozițiile de rugăciune, pe aceea care duce la căldura interioară ‒ chiar până în cartea lui Michael de Molinos [Nota 23] ‒ puteți găsi descrieri ciudate ale feluritelor patimi și porniri, ispite, tentații și pofte sălbatice prin care sufletul trece tocmai când caută desăvârșirea pe calea rugăciunii interioare, dăruindu-se cu totul celui pe care-l consideră Dumnezeul său. Se întâmplă așa deoarece omul trebuie să-și dea seama că, dacă-l caută pe Dumnezeu în mod unilateral, dacă vrea să se apropie în mod unilateral de lumea spirituală, dacă vrea să dezvolte numai acea dispoziție de rugăciune care-l duce la căldura interioară, dar nu și pe aceea care duce la iluminare, atunci această a doua latură a rugăciunii se răzbună. Dacă nu fac decât să privesc spre trecut cu regret și rușine și-mi spun: În mine trăiește o mare putere, pe care n-am lăsat-o să se manifeste prin trăirile mele anterioare, dar de care vreau să mă las umplut acum, pentru a mă desăvârși, atunci această dorință de autodesăvârșire se manifestă într-un anumit fel. Dar cealaltă parte, cea nedesăvârșită, care mai există în suflet, se manifestă ca o forță de opoziție, răbufnind cu atât mai intens și apărând sub formă de ispită și de patimă. În momentul în care sufletul s-a regăsit cu adevărat sub semnul căldurii interioare și al intimității divine, și în care îl caută din nou pe Dumnezeu în toate lucrările sale, în care el se revelează, când, deci, sufletul tinde spre iluminare: va descoperi atunci că iese din sine însuși și se îndepărtează de eul îngust, egoist și că apare vindecarea, îmblânzirea patimilor și a furtunilor interioare. Iată de ce este atât de rău ca în dispoziția de rugăciune, în adâncirea mistică sau în meditație să se amestece un element egoist. Când vrem să-l găsim pe Dumnezeu și să-l păstrăm apoi numai în sufletul nostru, aceasta este o dovadă că egoismul nostru este nesănătos, că el s-a menținut până în cele mai înalte străduințe ale sufletului nostru; și atunci această dispoziție egoistă se răzbună. Putem fi vindecați doar dacă, după ce l-am găsit pe Dumnezeu în noi, revărsăm cu generozitate asupra lumii ceea ce avem acum în noi, prin gândurile, sentimentele, voința și faptele noastre.
Auzim astăzi atât de des ‒ și nu putem să subliniem îndeajuns cât de dăunătoare este această părere ‒, în special pe tărâmul unei teosofii greșit înțelese: Nu poți găsi Divinul în lumea exterioară; Dumnezeu trăiește în tine însuți! Cufundă-te doar cu adevărat în tine și-l vei găsi pe Dumnezeu. ‒ Ba l-am auzit chiar odată pe unul, căruia-i plăcea să-și încânte ascultătorii prin felul cum le atrăgea atenția asupra lui Dumnezeu din propriile lor suflete, spunând: Nu trebuie să învățați și să aflați absolut nimic despre marile taine ale Universului; nu trebuie decât să priviți în lăuntrul vostru și-l veți găsi pe Dumnezeu în voi înșivă!
Dar această afirmație trebuie completată cu altceva, și de-abia atunci putem ajunge la adevăr. În legătură cu această dispoziție ‒ care este justă atunci când este menținută în limitele ei ‒, un gânditor din Evul Mediu [Nota 24] a găsit cuvântul potrivit. Să ne fie limpede: Cele mai primejdioase nu sunt lucrurile neadevărate, căci neadevărul va fi curând recunoscut ca atare de către sufletul uman. Cele mai periculoase sunt lucrurile adevărate numai în anumite condiții și care, dacă sunt aplicate sub niște premise false, reprezintă ceva absolut eronat. Într-un anumit sens, este adevărat că trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu în noi înșine; și tocmai pentru că este adevărat, acest lucru exercită o influență cu atât mai dăunătoare atunci când nu este menținut în limitele în care trebuie să-l păstrăm.
Un gânditor din Evul Mediu a spus: Cine este cel care ar căuta pretutindeni afară în lume un instrument de care are nevoie și despre care știe foarte precis că se află în casa lui? Ar fi un prost dacă ar face-o. Dar la fel de prost este acela care ar căuta un instrument pentru cunoașterea lui Dumnezeu pretutindeni în lume deși acest instrument se află în casă, în propriul lui suflet. Dar să luăm bine seama: se spune „instrument”! nu se spune că pe Dumnezeu însuși trebuie să-l căutăm în propriul nostru suflet. Pe Dumnezeu îl căutăm cu ajutorul instrumentului, iar instrumentul nu-l vom găsi nicăieri în afara noastră. Pe acesta trebuie să-l căutăm în suflet ‒ prin rugăciune adevărată, printr-o adâncire mistică veritabilă, prin meditație și concentrare de diferite grade ‒, iar cu acest instrument putem să ne apropiem de diferitele tărâmuri ale existenței: Îl vom găsi pe Dumnezeu pretutindeni; căci el se revelează ‒ dacă avem instrumentul cu care el poate fi găsit ‒ în toate domeniile și pe toate treptele existenței. Trebuie, așadar, să căutăm instrumentul divin în noi înșine, pe urmă îl vom găsi pe Dumnezeu pretutindeni.
Asemenea reflecții despre „natura rugăciunii” nu sunt pe placul epocii noastre. Astăzi auzi spunându-se cam așa: Ei, și cu ce o să schimbe rugăciunea viața lumii, dacă cerem cutare sau cutare lucru? Căci doar lumea evoluează după niște legi necesare, pe care nu le putem schimba! Cine vrea cu adevărat să descopere o forță, trebuie s-o caute acolo unde ea se află. Noi am căutat astăzi în sufletul uman puterea rugăciunii și am aflat că ea este ceva ce face sufletul să înainteze. Iar cel care știe că în lume factorul propriu-zis activ este spiritul ‒ nu un spirit fantastic, abstract, ci spiritul concret ‒ și că sufletul uman aparține împărăției spiritului, va ști totodată și că în lume nu lucrează numai forțele materiale, care acționează conform unor legi exterior necesare, ci că tot ceea ce există ca entități spirituale lucrează în lume chiar și atunci când acțiunea acestor forțe și entități nu sunt vizibile ochiului exterior și științei exterioare. Dacă fortificăm, deci, viața spirituală prin rugăciune, nu va mai trebui decât să așteptăm efectele. Și ele nu vor întârzia să apară. Dar va căuta efectele rugăciunii în lumea exterioară doar acela care a recunoscut mai întâi el însuși forța rugăciunii ca realitate.
Cine a recunoscut-o, ar putea face următoarea experiență. Ar putea, după ce timp de zece ani din viață a disprețuit puterea rugăciunii, să privească în urmă la această perioadă de zece ani din viața sa, când el nu s-a rugat; să privească apoi spre cea de a doua perioadă care s-a încheiat și ea și care a durat tot zece ani, în care a recunoscut puterea rugăciunii, și să compare aceste două decenii: va constata cât de mult s-a schimbat cursul vieții sale sub influența acelei forțe pe care a revărsat-o în sufletul său prin rugăciune. Forțele își dovedesc existența prin efectele lor. E ușor să negi existența unor forțe, dacă nici nu încerci să le vezi efectele. Ce drept ar avea să nege puterea rugăciunii cineva care n-a încercat să lase rugăciunea să lucreze în el! Ori crede cineva că știe ce este puterea luminii, dacă n-a dezvoltat-o niciodată sau nu s-a apropiat niciodată de ea? Poți cunoaște o forță care trebuie să acționeze în și prin suflet, numai dacă o pui în lucrare.
Cât despre celelalte efecte ale rugăciunii ‒ îngăduiți-mi să vă fac această mărturisire ‒, epoca noastră, dacă te transpui fără prejudecată în mentalitatea ei, nu este deloc pregătită spre a le afla. Căci înțelegerea epocii noastre nu posedă elementele care i-ar da posibilitatea să recunoască faptul că o rugăciune comună, adică unirea acelor forțe care se nasc într-un grup de oameni ce se roagă, are o putere spirituală și, prin aceasta, și o putere reală mai mare. De aceea, ne vom mulțumi cu ceea ce s-a înfățișat azi sufletelor noastre în legătură cu natura interioară a rugăciunii. De altfel, este de-ajuns. Fiindcă acela care are cât de cât înțelegere pentru astfel de lucruri, va reuși, desigur, să depășească obiecțiile care sunt ridicate astăzi cu ușurință împotriva rugăciunii. De ce natură sunt, de fapt, aceste obiecții? Sunt de toate felurile. Se va spune, de exemplu: Ia comparați un om activ din epoca noastră, care-și folosește forțele pentru a fi în fiecare moment util semenilor lui, cu un om care se retrage tăcut în sine și cultivă forța sufletului său în rugăciune: se prea poate ca el să fie numit leneș, în comparație cu cel activ! ‒ Vă rog să mă iertați dacă, dintr-un anumit sentiment față de cunoașterea spiritual-științifică, voi spune că mai există și un alt fel de a vedea lucrurile. Poate că va suna grotesc așa cum îl voi exprima, dar el nu este lipsit de temei. Desigur, cel ce știe cum stau azi lucrurile în viață, va spune că unii dintre oamenii care scriu ici și colo câte un articol de fond, într-un ziar sau altul, își slujesc astfel mai bine semenii decât dacă s-ar ruga și ar lucra la desăvârșirea propriului lor suflet, oricât de grotesc ar suna aceste cuvinte. Am vrea să vedem apărând azi oameni care să se convingă că ar face mai bine să se roage, decât să scrie articole. Acest deziderat s-ar putea aplica și altor îndeletniciri moderne ale vieții spirituale.
Dar și pentru a înțelege întreaga viață a omului este necesară înțelegerea acelei forțe care lucrează în rugăciune și care ni se poate revela mai ales atunci când luăm în considerare diferitele tărâmuri ale vieții spirituale superioare. Cine ar putea nega oare ‒ dacă nu concepe rugăciunea în mod unilateral, egoist, ci în sensul larg, prezentat astăzi ‒ că rugăciunea practicată în acest fel este, de exemplu, o parte constitutivă a artei? Firește, în artă există și o altă dispoziție, care prin comic, prin dispoziția umoristică se ridică deasupra faptelor ce urmează să fie descrise. Dar în artă există și ceva care se manifestă într-un mod asemănător rugăciunii: oda, imnul. Chiar și în pictură există ceva care ar putea fi numit „rugăciune pictată”. Și cine ar putea nega faptul că într-un dom gigantic, splendid, ne întâmpină ceva ca un fel de rugăciune încremenită, care se avântă spre cer? ‒ Numai că aceste lucruri trebuie înțelese în legătura lor cu viața; și atunci în întreaga rugăciune, dacă o înțelegem în esența ei, vom vedea unul dintre acele lucruri care-l eliberează pe om dintre limitele a ceea ce este mărginit și trecător în viața sa, ducându-l spre ceea ce este veșnic. Așa au simțit mai ales oamenii care au găsit drumul ce duce de la rugăciune la mistică, precum Angelus Silesius, pe care l-am amintit deja o dată astăzi. În momentul când a devenit mistic, el datora adevărul lăuntric și minunata frumusețe, calda intimitate și splendida limpezime a gândurilor sale mistice ‒ ca cele din volumul „Heruvimul călător” ‒ școlii pregătitoare a rugăciunii care acționase atât de puternic asupra sufletului său. Ce străbate și străluminează oare, în fond, orice mistică de felul celei a lui Angelus Silesius? Ce altceva decât sentimentul veșniciei, pentru care ne pregătește rugăciunea? Ceva din acest sentiment poate fi presimțit de oricine care se roagă, dacă prin rugăciune a ajuns la o adevărată liniște lăuntrică, la interiorizare și apoi la eliberarea de sine însuși; ceva din acea dispoziție care-l face pe om să-și ridice privirile de la momentul prezent, trecător, spre veșnicie, care unește tocmai în sufletul nostru trecutul, prezentul și viitorul. Indiferent că omul care se roagă știe sau nu, dacă își îndreaptă rugăciunea spre acele aspecte ale vieții în care îl caută pe Dumnezeu, atunci simțirea, sentimentul, gândurile, cuvintele prin care se manifestă dispoziția sa spre rugăciune vor fi pătrunse de acel sentiment al veșniciei care trăiește în frumosul aforism al lui Angelus Silesius și cu care vom încheia expunerea noastră de astăzi. El poate să adie ca o aromă divină, ca o dulceață divină din orice adevărată rugăciune, adeseori chiar dacă omul care se roagă n-o știe:
Eu însumi veșnicie sunt, când timpu-l părăsesc;
Pe mine-n Dumnezeu, pe Dumnezeu în mine când unesc. [Nota 25]
