Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


XIII

ESENŢA RUGĂCIUNII

Berlin, 17 februarie 1910

În conferinţa “Ce este mistica?” am vorbit aici, acum opt zile, despre acel gen special de adâncire mistică pe care l-a cultivat Evul Mediu, începând cu Meister Eckhart şi până la Angelus Silesius. Am arătat că acest gen de adâncire mistică se caracterizează prin faptul că misticul încearcă să se elibereze şi să devină independent de toate trăirile pe care le poate declanşa în sufletul nostru lumea exterioară şi că el încearcă să ajungă la acea experienţă, la acea trăire care-i arată: chiar şi atunci când stingem în sufletul nostru tot ce este legat de întâmplările obişnuite ale zilei şi când sufletul se retrage, ca să zicem aşa, în sine însuşi, în interiorul acestui suflet omenesc rămâne o lume în sine, o lume care, de fapt, este mereu prezentă în noi, fiind însă umbrită de trăirile exterioare ce acţionează cu atâta intensitate şi putere asupra omului, o lume care, din această cauză, se prezintă la început ca o lumină palidă; ca o lumină atât de palidă, încât cei mai mulţi oameni nici nu o observă. De aceea, misticul numeşte această lume sufletească interioară “luminiţă”. Dar el ştie în mod clar că această lumină abia perceptibilă a trăirilor lui sufleteşti poate fi transformată într-o flacără mare, care-şi proiectează apoi lumina asupra izvoarelor şi substraturilor existenţei; cu alte cuvinte: care-l face pe om, pe calea ce duce în interiorul sufletului să ajungă la cunoaşterea propriei sale origini, spre ceea ce poate fi numit “cunoaştere a lui Dumnezeu”.

Am mai arătat în acea conferinţă că misticii medievali porneau de la ideea că această luminiţă trebuie să crească de la sine, aşa cum este ea. S-a subliniat faptul că, dimpotrivă, ceea ce numim astăzi “cercetare spirituală” porneşte de la o dezvoltare conştientă şi voită a acestor forţe sufleteşti şi se înalţă la nişte forme de cunoaştere superioare, ca cele pe care le-am numit cunoaşterea imaginativă, inspirată, intuitivă. Astfel, acea adâncire mistică practicată în Evul Mediu ni s-a înfăţişat drept punct de plecare al adevăratei cercetări spirituale superioare, care, ce-i drept, caută spiritul prin dezvoltarea fiinţei interioare, dar care, tocmai prin felul în care umblă pe căile sale, ajunge să treacă dincolo de această fiinţă interioară; şi este condusă spre exterior, spre izvoarele şi temeiurile existenţei tuturor fenomenelor şi realităţilor cărora le aparţinem şi noi cu sufletul nostru. Mistica Evului Mediu ni s-a înfăţişat, deci, ca un fel de treaptă premergătoare adevăratei cercetări spirituale. Iar cine este capabil să se adâncească în lumea interioară a unui Mesister Eckhart, cine este capabil să-şi dea seama ce putere nemăsurată de cunoaşterea spirituală i-a adus acea adîncire mistică unui Johannes Tauler; cine este capabil să vadă ce adânc au pătruns în tainele existenţei, mai târziu, Valentin Weigel sau Jakob Böhme, datorită tuturor acelor forţe pe care le-au putut dobândi printr-o astfel de adâncire mistică, trecând, fireşte, dincolo de ea; cine poate să înţeleagă ce a devenit Angelus Silesius tocmai printr-o astfel de adâncire mistică, faptul că el era în situaţia nu numai de a privi, printr-o viziune clară, în interiorul marilor legi ale ordinii spirituale a lumii, ci să trăiască frumuseţea încântătoare, plină de căldură, a aforismelor pe care i-a fost dat să le scrie în legătură cu tainele lumilor; cine înţelege toate acestea îşi va putea da seama ce forţă a interiorităţii naturii umane zace în această mistică medievală şi ce ajutor infinit de mare poate fi ea pentru cel ce vrea să urmeze el însuşi căile cercetării spirituale. Astfel, mistica medievală ni se înfăţişează  ‒ tocmai dacă ne aducem aminte de conferinţa prezentată aici acum opt zile  ‒ drept marea, minunata şcoală care ne poate pregăti pentru cercetarea spirituală. Şi cum s-ar fi putut altfel? Căci vrea oare cercetătorul spiritual altceva decât să dezvolte prin propriile lui puteri acea luminiţă de care vorbeau misticii? El se deosebeşte de mistici numai prin faptul că aceia credeau că au voie să se abandoneze, în liniştea sufletului, acelei luminiţe scânteietoare, pentru ca ea să înceapă de la sine să ardă şi să strălucească tot mai splendid; în timp ce cercetătorului spiritual îi este limpede că omul trebuie să-şi folosească forţele şi capacităţile sădite în voinţa lui de către înţelepciunea lumii, pentru a face să crească acea luminiţă.

Dacă dispoziţia sufletească mistică este o bună pregătire în acest sens şi dacă ea ne trimite pretutindeni la cercetarea spirituală, pe de altă parte, avem dreptul să spunem: O pregătire, o treaptă spre acea adâncire mistică  ‒ aşa cum a apărut ea în Evul Mediu  ‒ este acea activitate sufletească de care intenţionăm să ne ocupăm astăzi mai îndeaproape şi pe care o putem numi rugăciune în adevăratul înţeles al cuvântului. Şi am putea spune: După cum misticul dobândeşte facultatea de a se adânci în sine datorită faptului că  ‒ poate inconştient, totuşi, efectiv  ‒ a lucrat deja într-un anumit fel asupra sufletului său, că el aduce deja cu sine o anumită dispoziţie prielnică adâncirii mistice, tot aşa, cine vrea să lucreze la această adâncire mistică, cine vrea să meargă pe căile care pot duce, în cele din urmă, la această adâncire mistică, va putea găsi o treaptă pregătitoare pentru acest ţel  ‒ în rugăciunea adevărată.

În orice caz, de-a lungul evoluţiei spirituale a ultimelor secole, esenţa rugăciunii a fost foarte rău interpretată, în cele mai diferite feluri, de un curent spiritual sau altul. De aceea, astăzi nu ne va fi uşor să pătrundem până la înţelegerea adevăratei naturi a rugăciunii. Dacă ne gândim că întreaga evoluţie spirituală a ultimelor secole a fost legată de ceva ce ar putea fi numit dezvoltarea preponderentă a curentelor spirituale egoiste, care au cuprins cercuri foarte largi de oameni, nu ne vom mira că tocmai rugăciunea a fost implicată în dorinţele egoiste ale oamenilor. Şi putem spune, pe bună dreptate: Rugăciunea nu poate fi înţeleasă în mod mai greşit decât atunci când este îmbibată de o formă oarecare a egoismului. În această conferinţă ne propunem să cercetăm rugăciunea absolut independent de orice tendinţă partinică sau de alt fel, pornind exclusiv de la premisele pe care ni le oferă ştiinţa spirituală.

Dacă vrem să aflăm ce este rugăciunea  ‒ spunem acest lucru numai în mod provizoriu  ‒, am putea zice: În timp ce misticul presupune că va găsi în sufletul său o anumită luminiţă, care va putea apoi lumina şi arde în continuare prin adâncirea sa mistică, cel care se roagă vrea să creeze el însuşi acea luminiţă, acea viaţă sufletească proprie. Iar rugăciunea, indiferent de la ce premise porneşte, îşi arată puterea tocmai prin faptul că stimulează sufletul, ajutându-l să găsească treptat acea luminiţă a misticului, dacă ea există şi  ‒ deşi ascunsă  ‒ străluceşte în suflet, fie s-o aprindă el însuşi. Dacă vrem să înţelegem necesitatea pe care omul o simte de a se ruga, natura rugăciunii, trebuie să ne ocupăm mai întâi de o caracteristică a adâncurilor sufletului uman, adâncuri despre care am spus, în cursul unor conferinţe anterioare, că lor li se aplică foarte bine aforismul vechiului înţelept grec Heraclit [ Nota 18 ]: Niciodată nu vei da de ale sufletului margini, lumea de ai străbate-n lung şi-n lat; atât de vast este ceea ce închide el în tainele sale. Şi chiar dacă omul care se roagă este de-abia în căutarea tainelor sufletului, putem spune, totuşi: Datorită acelor dispoziţii foarte intime care sunt trezite la viaţă prin rugăciune, chiar şi omul cel mai naiv presimte ceva din întinderile nesfârşite ale vieţii sufleteşti. Trebuie să înţelegem acest suflet în dezvoltarea lui  ‒ aşa cum trăieşte el în noi şi cum ne face, în mod viu, să progresăm  ‒ în felul următor:

Trebuie să ne devină limpede faptul că sufletul, aşa cum trăieşte el în evoluţia lui vie, nu numai că vine înspre noi din trecut şi se îndreaptă spre viitor, ci poartă în fiecare moment al vieţii lui actuale ceva din trecutul lui  ‒ şi chiar, într-un anumit sens, ceva din viitor. Înspre momentul pe care-l numim prezent se întinde, în special în ceea ce priveşte viaţa sufletească, efectele trecutului şi efectele care par că se îndreaptă din viitor spre noi. Aceluia care priveşte viaţa sufletească mai în adâncime i s-a întâmplat, poate, să i se pară că în sufletul omului se întâlnesc două curente: unul care se ridică din trecut, dar şi unul care vine spre noi dinspre viitor. Poate că pentru alte domenii ale vieţii pare o fantasmagorie şi o visătorie să vorbeşti de faptul că evenimentele se îndreaptă spre noi dinspre viitor. Căci, deşi banal, este uşor să spui: Ce se petrece în viitor nu există încă; nu putem spune, aşadar, că ceea ce se va întâmpla mâine “se îndreaptă spre noi”, dar putem spune foarte bine: ceea ce s-a petrecut în trecut îşi extinde efectele asupra prezentului.  ‒ Fireşte, în sprijinul afirmaţiei din urmă pot fi aduse dovezi peste dovezi. Căci cine ar nega faptul că viaţa noastră de astăzi este rezultatul vieţii noastre de ieri? Cine ar putea nega faptul că azi noi trăim consecinţele hărniciei sau ale lenei noastre de ieri sau de alaltăieri? Nimeni nu va nega faptul că trecutul influenţează viaţa noastră sufletească. Dar tot atât de puţin ar trebui să fie negată realitatea faptelor viitoare, dacă vedem în sufletul însuşi realitatea unei astfel de influenţe a evenimentelor viitoare, înainte ca ele să fi avut loc. Căci nu există oare sentimente ca frica de ceva ce ne aşteaptă mâine, sau groaza de ceva ce ştim că poate să ni se întâmple mâine? Nu sunt acestea un fel de senzaţii, de sentimente cu care întâmpinăm viitorul, chiar dacă încă nu ne este cunoscut? În orice moment în care sufletului îi este frică sau teamă, se dovedeşte, prin chiar realitatea sentimentelor şi senzaţiilor sale, că în el nu trăiesc numai efectele trecutului, ci că are viaţă şi ceea ce vine spre el dinspre viitor. Acestea sunt doar nişte indicaţii izolate. Cine vrea să măsoare vastitatea vieţii sufleteşti, va găsi numeroase lucruri care se contrazic, poate, abstracţiunile intelectului, care spun: viitorul încă nu a avut loc; de aceea, el nu poate avea încă nici o influenţă asupra noastră; acest viitor se va arăta însă în realitatea lui vie, dacă ne vom îndrepta atenţia asupra vieţii sufleteşti nemijlocite.

E ca şi cum în sufletul nostru s-ar revărsa două curente, unul dinspre trecut şi altul dinspre viitor, şi ar forma acolo  ‒ cine ar putea nega acest lucru, dacă se observă pe sine?  ‒ ceva ca un “vârtej”, de felul celor care se produc la confluenţa a două râuri. Dacă observăm cu mai multă precizie trăirile ce se revarsă din trecut în sufletul nostru, trebuie să spunem: Sufletul nostru s-a modelat sub influenţa trăirilor pe care le-am avut în trecut. Suntem astăzi aşa cum ne-au construit trăirile trecutului pe care le-am lăsat să acţioneze asupra noastră şi purtăm în sufletul nostru moştenirea faptelor, sentimentelor şi gândurilor noastre trecute. Suntem aşa cum am devenit. Dacă vrem să ne întoarcem acum privirea, din perspectiva noastră actuală, spre experienţele noastre trecute, şi mai ales spre acele experienţe la a căror reuşită şi valorificare pentru sufletul nostru am participat noi înşine, dacă lăsăm, aşadar, amintirea noastră să hoinărească în trecut, vom ajunge să ne formăm destul de des  ‒ dacă ne concentrăm asupra noastră  ‒ o judecată despre noi înşine şi să ne spunem: Acum suntem aşa; şi, aşa cum suntem, suntem în stare să nu spunem “da” unor lucruri care s-au petrecut în trecutul nostru; acum suntem în stare să nu fim de acord cu unele lucruri şi poate chiar să ne ruşinăm de unele fapte din trecutul nostru. Dacă alăturăm astfel trecutului prezentul nostru, în noi îşi va face loc un sentiment ce poate fi caracterizat astfel: O, există în fiinţa noastră ceva infinit mai bogat, infinit mai important decât ceea ce am făcut până acum din noi prin voinţa, prin conştienţa noastră, prin forţele noastre individuale! Căci dacă n-ar exista în noi ceva mai înalt decât ceea ce am făcut noi înşine din noi,   n-am putea să ne aducem noi înşine mustrări şi nici n-ar exista posibilitatea autocunoaşterii. Trebuie să spunem: În noi trăieşte ceva mai înalt decât ceea ce am folosit până acum din noi înşine! Dacă transformăm o asemenea judecată într-un sentiment, vom privi spre ceea ce ne este deja cunoscut, spre ceea ce putem observa în faptele şi experienţele noastre trecute, care ni se pot înfăţişa în mod clar  ‒ atât cât este posibil când este vorba de amintire  ‒ şi vom putea compara aceste lucruri care ni se înfăţişează în mod clar, deschis, cu ceva din sufletul nostru care este mai mare decât ele, cu ceva care vrea să iasă la suprafaţă, care ne îndeamnă să ne privim de pe o poziţie superioară şi să ne apreciem pe noi înşine din perspectiva prezentului. Pe scurt, când contemplăm acel curent care se revarsă în suflet dinspre trecut, vom presimţi că în noi există ceva mai presus de noi înşine. Iar această presimţire a unei realităţi superioare din noi înşine este, de fapt, prima licărire în suflet a sentimentului faţă de divinitate; este un sentiment care ne spune că în noi înşine trăieşte ceva care este mai mare decât tot ceea ce, în primă instanţă, a fost lăsat în seama liberului nostru arbitru şi care face ca în noi să se trezească sentimentul divinului, îndemnându-ne să ne îndreptăm privirile spre ceva care ne duce dincolo de eul nostru mărginit, spre un Eu divin-spiritual. Aşa vorbeşte o contemplare a trecutului transformată în sentiment.

Cum vorbeşte însă ceea ce am putea numi revărsare în suflet a curentului viitorului, dacă transformăm şi acest lucru într-un sentiment?

El ne vorbeşte cu şi mai multă claritate, în mod şi mai radical. În timp ce, privind retrospectiv, spre trăirile trecutului, simţirea, sentimentele noastre se manifestă, poate, sub forma unei judecăţi dezaprobatoare, a remuşcării sau a ruşinii, faţă de viitor avem, de la bun început, sentimente de teamă şi frică, de speranţă, de bucurie. Dar, în ceea ce priveşte aceste evenimente, în faţa omului nu stă încă însuşi curentul evenimentelor; omul încă nu le poate vedea. Aici el poate transforma în sentiment noţiunea, ideea, chiar mai uşor decât în primul caz. Fiindcă o face sufletul însuşi. În ceea ce priveşte viitorul, sufletul ne dă certitudinea realităţii; de aceea, sentimentele noastre legate de viitor se înfăţişează drept ceva care se naşte dintr-un curent necunoscut, despre care ştim: el poate acţiona asupra noastră într-un fel sau altul, ne poate aduce cutare sau cutare lucru. Dacă transformăm acum în sentimentul adecvat ceea ce vine spre noi în mod iminent din sânul întunecat al viitorului şi dacă simţim cum năvăleşte în sufletul nostru şi cum i se opune lumea propriilor noastre sentimente, vom simţi cum sufletul nostru se aprinde iarăşi şi iarăşi la contactul cu trăirile care se apropie dinspre viitor. De-abia aici simţim cu adevărat că sufletul nostru poate să devină mai bogat, mai cuprinzător decât este; simţim deja în prezent că sufletul nostru va avea în mod sigur în viitor un conţinut infinit mai bogat şi mai profund. Ne simţim deja înrudiţi cu ceea ce vine în întâmpinarea noastră dinspre viitor, nu putem altfel. Trebuie să simţim că sufletul nostru va fi la înălţimea întregului conţinut pe care viitorul i-l mai poate da.

Dacă privim astfel trecutul şi viitorul, revărsându-se în prezent, vom vedea că viaţa sufletului începe, presimţind, să se depăşească pe sine. Vom găsi, deci, că este firesc ca, privind spre trecut, sufletul să devină conştient de acea forţă care lucrează asupra lui şi în faţa căreia se simte atât de mic; şi că poate dezvolta o dispoziţie, un sentiment adânc în legătură cu ceea ce i se prezintă astfel, ca rezultat al trecutului. Dacă sufletul  ‒ fie atunci când se judecă pe sine, fie când este plin de regret sau ruşine faţă de ceea ce este în prezent  ‒ simte pătrunzând în el forţa curentului ce vine dinspre trecut, atunci se naşte veneraţia faţă de Divinitatea care ne priveşte din trecutul nostru. Iar această veneraţie faţă de Divinitatea care ne priveşte dinspre trecut, pe care o putem simţi acţionând asupra noastră, dar faţă de care ne simţim atât de mici cu conştienţa noastră, dă naştere uneia dintre dispoziţiile sufleteşti pentru rugăciune  ‒ fiindcă există două dispoziţii pentru rugăciune -: aceea care duce la intimitatea cu Divinul. Fiindcă, oare ce ar putea să vrea sufletul, când se dăruieşte, în linişte şi intimitate, acestor sentimente şi trăiri legate de trecut? Vrea ca în el să se manifeste prezenţa acelei forţe superioare lui, pe care a lăsat-o neîntrebuinţată, pe care n-a pătruns-o cu eul său. Sufletul îşi va putea spune: Dacă această forţă superioară mie ar fi prezentă în mine, aş fi altul; ea nu a trăit în mine, nu a fost prezentă în mine. Divinul pe care îl presimt nu a făcut parte din viaţa mea interioară; din această cauză, n-am făcut din mine ceva la care să pot spune în întregime “Da”.  ‒ Dacă sufletul simte aşa, în el se va ivi o dispoziţie care-l va face să-şi spună: Cum pot introduce în sufletul meu ceea ce a trăit şi până acum în faptele şi experienţele mele, dar mi-a fost necunoscut? Cum pot atrage spre mine această forţă necunoscută, pe care eul meu n-a sesizat-o? Când în suflet trăieşte această dispoziţie  ‒ printr-un sentiment, printr-un cuvânt sau o idee  ‒, avem rugăciunea raportată la trecut. Încercăm atunci să ne apropiem de Divinitate, cu evlavie, pe una din căi.

Alta este dispoziţia legată de ceea ce am putut caracteriza mai înainte drept ceva care face ca Divinul să lumineze spre noi din curentul viitorului necunoscut. Şi dacă vrem s-o comparăm cu dispoziţia pe care am caracterizat-o adineaori, să ne punem încă o dată întrebarea: Ce ne duce la dispoziţia de rugăciune raportată la trecut? Faptul că am rămas nedesăvârşiţi, deşi suntem în stare să presimţim că în noi îşi proiectează lumina ceva divin; că nu ne-am dezvoltat toate facultăţile, toate forţele care pot izvorî din acest divin. Neajunsurile noastre, tot ceea ce ne face să fim mai prejos decât Divinul care-şi proiectează lumina în noi: iată ce ne duce la dispoziţia de rugăciune raportată la trecut. Ce anume, venind din viitor, ne face să simţim nedesăvârşirea, într-un mod asemănător? Ce anume frânează din viitor evoluţia noastră, drumul nostru spre spiritual?

Nu avem decât să ne gândim la faptul că sentimentele amintite  ‒ frica, teama de necunoscutul pe care ni-l rezervă viitorul  ‒ devorează viaţa sufletului nostru. Există însă oare o forţă care să se poată revărsa în suflet drept încredere în viitor?  ‒ Da, există. Dar ea va lucra în suflet aşa cum se cuvine numai dacă se manifestă sub forma unei dispoziţii de rugăciune. Iar această dispoziţie constă în sentimentul de acceptare a tot ceea ce înaintează spre sufletul nostru, venind din sânul întunecat al viitorului. Să nu înţelegem greşit această afirmaţie. Aici nu facem elogiul sensului dat de obicei cuvântului acceptare, ci avem în vedere un anume fel de acceptare: acceptarea a tot ceea ce ne poate aduce viitorul. Cine priveşte cu teamă, cu frică spre ceea ce-i poate aduce viitorul, pune piedici în faţa evoluţiei sale, împiedică dezvoltarea liberă a forţelor sale sufleteşti. De fapt, nimic nu frânează mai mult această dezvoltare liberă a forţelor sufleteşti decât teama şi frica de necunoscutul ce se îndreaptă spre suflet, venind dinspre viitor. Cum ne putem cuceri atitudinea de acceptare a viitorului, asupra acestei întrebări numai experienţa are de spus ceva. Ce înseamnă atitudinea de acceptare a evenimentelor viitoare?

În forma ei ideală, această acceptare ar fi acea dispoziţie a sufletului care şi-ar putea spune în orice moment: Nici o teamă şi nici o frică nu pot schimba evenimentele pe care urmează să mi le aducă dimineaţa următoare, ceasul următor, şi care, deocamdată, îmi sunt necunoscute. Le aştept cu liniştea lăntric-sufletească cea mai desăvârşită, cu o linişte a inimii care seamănă cu oglinda nemişcată a mării. Urmarea unui asemenea sentiment de acceptare a evenimentelor viitoare  ‒ după cum ne-o arată experienţa  ‒ este că acela care se poate îndrepta spre viitor cu calm, cu o deplină linişte a cugetului, fără ca prin aceasta energia, dinamismul lui să aibă de suferit în vreun fel, va fi în stare să dezvolte forţele sufletului său în cea mai deplină libertate şi în modul cel mai intens. Când sufletul este cuprins din ce în ce mai mult de acea dispoziţie pe care am caracterizat-o drept “acceptare” a evenimentelor ce se îndreaptă spre noi dinspre viitor, este ca şi cum piedicile ar dispărea una după alta din suflet.

Sufletul nu-şi poate crea sentimentul de acceptare detaşată printr-o hotărâre arbitrară, ieşită din neant. Acest sentiment este efectul unei alte dispoziţii de rugăciune, al aceleiaşi dispoziţii care se îndreaptă spre viitor şi spre cursul plin de înţelepciune al evenimentelor. Aceasta înseamnă a ne lăsa în voia înţelepciunii divine ce trăieşte în evenimente; înseamnă a face să învie necontenit în noi gândul, sentimentul, impulsul vieţii sufleteşti care ne spun că ceea ce se va întâmpla trebuie să se întâmple şi că, într-un fel sau altul, toate trebuie să-şi aibă efectele lor bune: a crea o asemenea dispoziţie în suflet şi a o face să se manifeste în cuvinte, în sentimente, în idei  ‒ acesta este al doilea fel de dispoziţie de rugăciune, dispoziţia rugăciunii de acceptare.

Din aceste dispoziţii sufleteşti trebuie scoase impulsurile spre ceea ce se numeşte rugăciune. Căci aceste impulsuri există în sufletul însuşi şi, de fapt, dispoziţia spre rugăciune apare în orice suflet care se înalţă cât de cât deasupra prezentului imediat. Am putea spune: dispoziţia spre rugăciune constă în faptul că sufletul îşi ridică privirea de la prezentul trecător spre veşnicul care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul. Tocmai pentru că această înălţare şi ieşire din momentul prezent este atât de necesară omului, l-a pus Goethe pe Faust să-i adreseze lui Mefistofel aceste cuvinte importante şi pline de sens [ Nota 19 ]:

Clipei de-i voi zice:
Rămâi că eşti atâta de frumoasă!

adică: dacă m-aş mulţumi cu ceea ce-mi dă viaţa într-un singur moment  ‒

Îngăduit îţi este atunci în lanţuri să mă fereci,
Atunci primi-voi bucuros să mor!

S-ar mai putea spune şi aşa: Faust imploră aici să i se dăruiască dispoziţia de rugăciune, pentru a se putea elibera de cătuşele individului, ale lui Mefistofel.

Dispoziţia de rugăciune face, pe de-o parte, să ne vedem eul nostru mărginit, care a lucrat din trecut până în prezent şi care  ‒ dacă-l observăm  ‒ ne arată clar că în noi există infinit mai multe posibilităţi decât cele pe care le-am folosit; iar, pe de altă parte, această constatare ne duce în viitor şi ne arată că din sânul necunoscut al viitorului în eul nostru se poate revărsa mult mai mult decât a fost cuprins în el până în prezent. Orice dispoziţie de rugăciune se reduce, în cele din urmă, la una din aceste două atitudini. Dacă înţelegem în acest fel dispoziţia de rugăciune şi dacă înţelegem rugăciunea ca pe o expresie a acestei dispoziţii, vom găsi în rugăciunea însăşi forţa care ne ajută să ne autodepăşim. Căci ce altceva este rugăciunea, dacă se manifestă astfel în noi, decât trezirea acelei forţe din noi care vrea să depăşească treapta pe care eul nostru s-a aflat la un moment dat. Când eul este cuprins de această tendinţă de autodepăşire, atunci în el trăieşte deja forţa care-l face să evolueze. Dacă prin observarea trecutului învăţăm: În noi există mai multă forţă decât am folosit până acum! atunci rugăciunea noastră este o rugăminte strigată spre Divinitate: să vină, să ne umple cu prezenţa sa! Dacă am ajuns să înţelegem cu simţirea acest lucru, să-l trăim, atunci rugăciunea devine pentru noi impulsul spre munca de autodesăvârşire. Şi atunci, putem număra rugăciunea printre forţele de dezvoltare ale propriului nostru eu.

Tot aşa este cu dispoziţia de rugăciune pe care ne-o dă perspectiva viitorului, atunci când simţim teamă, frică, în legătură cu ceea ce ne poate aduce viitorul. Căci înseamnă că ne lipseşte acea acceptare izvorâtă din rugăciune cu care ar trebui să întâmpinăm evenimentele care se apropie de noi din viitor şi despre care am spus: Înţelepciunea lumii le face să planeze deasupra noastră. Dacă ne dăruim acestei atitudini de acceptare, simţim în noi un alt efect decât atunci când trimitem teamă şi frică spre ceea ce trebuie să vină în întâmpinarea noastră. Teama, frica frânează evoluţia noastră; prin valurile de frică şi teamă respingem ceea ce, venind dinspre viitor, vrea să pătrundă în sufletul nostru. Dar ne apropiem de evenimentele viitoare cu o nădejde fecundă şi le dăm posibilitatea să se reverse în noi, dacă le întâmpinăm acceptându-le cu încredere. Aşa că această acceptare, care aparent ne diminuează, este, de fapt, o mare forţă care ne poartă spre viitor, astfel încât îmbogăţeşte conţinutul sufletului şi duce evoluţia noastră pe mereu alte trepte.

Am înţeles rugăciunea ca forţă care lucrează în noi înşine. Din acest motiv, considerăm că rugăciunea este o cauză, care atrage după sine nişte efecte imediate şi anume: creşterea şi dezvoltarea eului nostru. Nu trebuie să aşteptăm deloc de la ea nişte efecte exterioare deosebite; căci ne este limpede: Prin rugăciune am făcut să coboare în sufletul nostru ceva ce poate fi numit forţă dătătoare de lumină şi căldură. Forţă dătătoare de lumină, deoarece ne eliberăm sufletul de ceea ce se apropie de noi dinspre viitor şi îl face apt să primească în el ceea ce ne poate aştepta în sânul întunecat al viitorului; ne încălzim sufletul pentru că ne putem spune: E adevărat că în trecut nu ne-am străduit să dăm ocazie Divinului din eul nostru să înflorească pe deplin; dar acum ne-am pătruns cu el simţirea şi sentimentele noastre şi el poate lucra în noi. Dispoziţia de rugăciune care se naşte în noi din sentimentul pe care-l avem pentru trecut, creează acea căldură lăuntric-sufletească despre care pot vorbi toţi aceia care sunt în stare să trăiască rugăciunea cu adevărat. Lumina ce se naşte din rugăciune apare la aceia care cunosc sentimentul acceptării.

Dacă vom reflecta astfel la natura rugăciunii, nu ne va mira faptul că tocmai marii mistici au găsit în rugăciune cea mai bună şcoală pregătitoare pentru ceea ce aveau să caute apoi în adâncirea mistică. Am putea spune că prin rugăciune ei îndreptau mai întâi dispoziţia sufletului lor până în acel punct unde puteau face să se aprindă “luminiţa” despre care am vorbit. Tocmai prin contemplarea profundă a trecutului nostru vom ajunge să ne explicăm acea căldură, acea intimitate minunată a vieţii sufleteşti care poate să coboare în om prin adevărata rugăciune. Căci trăirile, experienţele din lumea exterioară, care ne înstrăinează de noi înşine, exact ele sunt acelea care, în trecut, n-au lăsat să se ridice la suprafaţă fiinţa mai puternică din noi, eul nostru conştient. Am fost dăruiţi impresiilor exterioare, ne-am pierdut în diversitatea lucrurilor şi fenomenelor vieţii exterioare, care ne risipeşte şi nu ne lasă să ne reculegem. Este acelaşi lucru care n-a lăsat să înflorească puterea mai mare a lui Dumnezeu din noi. Acum însă, când dezvoltăm lăuntric această forţă printr-o astfel de dispoziţie a căldurii divine din noi, nu ne mai simţim dăruiţi influenţelor dispersante ale lumii exterioare. Iată ce ne umple de acea nespusă, minunată căldură a sentimentului de a fi în noi înşine: beatitudinea interioară ce poate fi, într-adevăr, numită căldură lăuntrică divină. Şi, după cum căldura din Cosmos este aceea care, la entităţile superioare, se manifestă fizic drept căldură lăuntrică şi face ca din fiinţele inferioare, care au aceeaşi temperatură ca şi mediul înconjurător, să se formeze fiinţe superioare; după cum această căldură fizică interiorizează în sine fiinţa din punct de vedere material, tot astfel căldura sufletească născută prin rugăciune este aceea care face dintr-un suflet care altfel s-ar pierde în lumea exterioară, o fiinţă care se concentrează în ea însăşi. Prin rugăciune ne încălzim la sentimentul prezenţei divine; şi nu numai că ne încălzim, ci ne găsim în noi înşine în mod intim.

Dacă, pe de altă parte, ne apropiem de lucrurile lumii exterioare, ele ni se înfăţişează întotdeauna, de fapt, amestecate cu ceea ce putem numi “sânul întunecat al viitorului”. Căci acela care observă mai atent, trebuie să-şi spună: în toate lucrurile spre care mă îndrept în lumea exterioară există mereu ceva care ţine de viitor. Am putea spune că pretutindeni ceva ne împinge înapoi când ne cuprinde teama şi frica în legătură cu ceea ce ni se poate întâmpla. Lumea exterioară stă în faţa noastră ca un văl gros. Dacă dezvoltăm însă dispoziţia de rugăciune, sentimentul de acceptare a ceea ce vine din sânul întunecat al viitorului, vom constata că putem întâmpina orice fiinţă a lumii exterioare cu sentimentul aceleiaşi siguranţe şi nădejdi care se revarsă în noi prin acceptare. Şi atunci ne putem spune în faţa tuturor lucrurilor: Ceea ce ne va străluci din toate acestea, este înţelepciunea lumii. În timp ce, de obicei, din tot ceea ce vine spre noi ne întâmpină întunericul, şi întunericul ne pătrunde simţirea, acum vom constata că prin sentimentul de acceptare în noi învie sentimentul că numai prin realitatea supremă pe care putem s-o aşteptăm şi s-o dorim în suflet, din toate lucrurile ne va străluci un conţinut plin de înţelepciune al lumii. Putem spune astfel: Din dispoziţia de acceptare a rugăciunii ni se va dărui speranţa de a primi iluminare din întreaga lume înconjurătoare. Şi după cum întunericul ne închide în noi înşine, după cum întunericul ne face să ne simţim deja în fizic strâmtoraţi şi părăsiţi, când ne aflăm undeva, în întunericul nopţii şi de jur împrejurul nostru se întinde o mantie neagră,  ‒ când vine dimineaţa şi apare lumina, ne simţim transpuşi, afară din noi înşine; dar nu pierzându-ne pe noi, ci ca şi cum am putea acum să ne introducem în lumea exterioară voinţa cea mai bună a sufletului nostru, năzuinţa cea mai bună a sufletului nostru. Simţim astfel că prin căldura rugăciunii noastre, care ne reuneşte în noi înşine, am învins acea stare de risipire în lume, care ne înstrăinează de propria noastră fiinţă. Iar dacă dezvoltăm în noi căldura rugăciunii, până când ea se transformă în sentimentul de acceptare care poate să străbată rugăciunea, atunci căldura rugăciunii se transformă în lumină a rugăciunii. Acum ieşim iarăşi din noi şi ne dăm seama: Dacă ne unim acum cu lumea exterioară şi ne îndreptăm privirile spre tot ceea ce există în jurul nostru, nu ne mai simţim în ea risipiţi şi înstrăinaţi de noi înşine; ci simţim că din sufletul nostru se revarsă ceea ce are el mai bun şi ne simţim uniţi cu tot ceea ce ne străluceşte din lumea exterioară.

Aceste două feluri de rugăciune pot fi caracterizate în mod imaginativ mai bine decât prin noţiuni, dacă ne amintim, de exemplu, ce se povesteşte în Vechiul Testament [ Nota 20 ] despre Iacob, despre acea luptă, titanică şi zguduitoare pentru suflet, pe care el o dă în timpul nopţii. El ne apare aşa cum suntem noi înşine, când ne abandonăm diversităţii lumii, în care sufletul nostru se pierde, în primă instanţă, şi care nu-l lasă să se regăsească. Iar dacă se trezeşte năzuinţa de a ne regăsi în noi înşine, începe lupta Eului nostru superior împotriva eului inferior; sentimentele sunt atunci ca nişte valuri care se înalţă şi coboară; dar atunci o scoatem la capăt tocmai prin această dispoziţie de rugăciune şi, în cele din urmă, vine momentul care, în povestirea despre Iacob, ne este descris drept sfârşitul luptei lăuntrice a sufletului său din timpul nopţii: acesta se umple de lumină, devine armonios, atunci când Soarele dimineţii trimite spre el primele sale raze. Aşa lucrează rugăciunea adevărată în sufletul omenesc.

Dacă înţelegem rugăciunea în acest fel, în ea nu mai este nici un dram de superstiţie. Căci atunci ea este aceea care face să se manifeste partea cea mai bună a sufletului nostru, ea este aceea care aduce în mod nemijlocit în sufletul nostru o forţă. Văzută în această lumină, rugăciunea pregăteşte adâncirea mistică, aşa cum adâncirea mistică va pregăti ceea ce putem numi cercetare spirituală. Şi însăşi caracteristica rugăciunii vă va ajuta să înţelegeţi un lucru care a fost amintit adeseori aici, şi anume: de fapt, noi îngrămădim eroare peste eroare în sufletul nostru, când credem că am putea găsi în mod mistic Divinul sau, ca să zicem aşa, pe Dumnezeu, căutându-l numai în noi înşine. Este greşeala pe care au făcut-o o seamă de mistici, precum şi multe alte spirite cu orientare creştină din Evul Mediu. Au căzut în această greşeală pentru că, tocmai în acea perioadă a Evului Mediu, în dispoziţia de rugăciune începea să se infiltreze egoismul; acel egoism care face ca sufletul să-şi spună: Vreau să devin din ce în ce mai desăvârşit şi să nu mă mai gândesc la nimic altceva, în afară de această desăvârşire din ce în ce mai mare. Ceea ce susţine astăzi un curent teosofic greşit, şi anume că omul îl poate găsi pe Dumnezeu în propriul său suflet, dacă face abstracţie de tot ceea ce este exterior, este numai un ecou al acelei dorinţe exclusive şi egoiste de simpla perfecţiune interioară.

Am văzut că există două feluri de rugăciune: una ne ajută să ne încălzim sufletul, cealaltă, prin acceptare, ne scoate din nou afară, în lume, şi ne duce la iluminare şi la cunoaşterea adevărată. Cine priveşte rugăciunea în acest fel, îşi va da curând seama că acea cunoaştere pe care ne-o elaborăm cu mijloacele obişnuite ale raţiunii, este, într-un anumit sens, sterilă, în comparaţie cu o altă cunoaştere. Cel care cunoaşte dispoziţia de rugăciune, cunoaşte şi acea retragere a sufletului în sine însuşi , când acesta se retrage din diversitatea lumii, care îl face să se risipească, şi când se reculege în el însuşi şi simte ceea ce am putea numi “a fi în sine şi cu sine”, amintindu-şi de ceea ce e mai presus de momentul prezent, de ceea ce se revarsă în suflet din trecut şi prezent. Cine cunoaşte această dispoziţie, când întreaga lume din jurul nostru se linişteşte, când unitatea lăuntrică a sufletului nostru este dată numai de sentimentele şi gândurile cele mai frumoase de care suntem capabili, când poate că şi acestea dispar, în cele din urmă, şi în suflet nu mai trăieşte decât o dispoziţie fundamentală, care arată în două direcţii  ‒ spre Dumnezeu, cel care ni se vesteşte dinspre trecut, spre Dumnezeu, cel care ni se vesteşte dinspre viitor  ‒ ei bine, cine cunoaşte aceste două dispoziţii şi ştie să trăiască în ele, acela ştie şi că pentru suflet există asemenea momente măreţe, când el îşi spune: Iată, acum am făcut abstracţie de tot ceea ce pot realiza în mod conştient, prin gândirea mea ca inteligenţă, am făcut abstracţie de tot ce pot realiza prin sentimentele mele, am făcut abstracţie de acele idealuri pe care le pot concepe prin voinţa mea, aşa cum mi-am format-o prin educaţia de până acum; am alungat toate acestea din sufletul meu. M-am dăruit apoi celor mai înalte gânduri şi sentimente de care sunt capabil; le-am alungat şi pe acestea din sufletul meu şi am lăsat să trăiască în el numai acel sentiment fundamental pe care tocmai l-am descris. Cel care cunoaşte asemenea sentimente ştie: Aşa cum ne ies în întâmpinare minunile naturii, când îndreptăm spre natură un ochi pur, tot aşa în sufletul nostru se aprind sentimente noi, pe care înainte nu le puteam sesiza. În suflet răsar impulsuri de voinţă şi idealuri care ne fuseseră străine până acum, aşa că în această dispoziţie fundamentală se pot trezi momentele cele mai rodnice.

Rugăciunea ne poate dărui, deci, în cel mai bun sens al cuvântului, o înţelepciune de care încă nu suntem capabili în momentul respectiv; ea ne poate da posibilitatea de a avea o simţire pe care nu am fost în stare s-o dezvoltăm până în acel moment. Iar dacă rugăciunea duce mai departe munca noastră de autoeducaţie, ea poate da voinţei noastre o tărie până la care nu fusesem în stare să ne avântăm înainte. Bineînţeles, dacă vrem să ne cucerim o asemenea dispoziţie de rugăciune, în noi trebuie să se aprindă gândurile cele mai elevate, sentimentele şi impulsurile cele mai nobile de care suntem capabili, pentru ca ele să scoată din suflet o asemenea dispoziţie. În acest sens, nu putem decât să recomandăm acele rugăciuni care au fost date omenirii din vremuri străvechi sau în momentele cele mai solemne.

În mica mea scriere Tatăl nostru [ Nota 21 ] găsiţi o prezentare a conţinutului, din care rezultă că în cele “şapte cereri” este cuprinsă întreaga înţelepciune a lumii. Unii dintre dumneavoastră ar putea spune: În această cărticică se afirmă, în legătură cu “Tatăl nostru”, că cele “şapte cereri” ale acestei rugăciuni pot fi înţelese numai de acela care cunoaşte temeiurile mai adânci ale Universului; dar omul naiv, care rosteşte “Tatăl nostru”, tot nu poate să înţeleagă asemenea profunzimi! Dar acest lucru nici nu e necesar. Pentru ca “Tatăl nostru” să ia naştere a fost nevoie ca, dintr-o vastă înţelepciune a lumii, să fie cuprinse în cuvinte “cele mai adânci taine ale Universului şi omului”. Dar de vreme ce acum sunt cuprinse în “Tatăl nostru”, ele acţionează în cuvintele rugăciunii, chiar dacă omul nu mai înţelege de multă vreme profunzimile acestei rugăciuni. Misterul unei adevărate rugăciuni constă tocmai în faptul că ea trebuie să fie scoasă din înţelepciunea cosmică. Şi pentru că este scoasă din aceasta, ea lucrează în om, chiar dacă el n-o mai înţelege. O putem înţelege dacă ne înălţăm pe treptele superioare, pentru care ne pregătesc rugăciunea şi mistica. Rugăciunea ne pregăteşte pentru mistică, mistica pentru meditaţie şi concentrare, iar de aici suntem apoi trimişi la munca propriu-zisă prin care dezvoltăm facultăţile necesare cercetării spirituale. Nu e just să se spună că trebuie să înţelegem conţinutul rugăciunii, dacă vrem ca aceasta să aibă efectul potrivit. Pur şi simplu, nu este adevărat. Înţelege oare neapărat înţelepciunea unei flori acela care este în stare să se bucure de ea? Nu este nevoie să pătrundem înţelepciunea florii, pentru ca în suflet să ni se reverse bucurie, privind floarea. Pentru ca floarea să existe, a fost nevoie de înţelepciune; dar, în primă instanţă, nu este nevoie de înţelepciune ca să ne bucurăm de floare. Pentru ca să se nască rugăciunea este nevoie de înţelepciunea cosmică; dar pentru ca rugăciunea să reverse în suflet căldura şi lumina despre care v-am vorbit, înţelepciunea este tot atât de puţin necesară, pe cât de puţin este necesară ca să ne putem bucura de floare. Dar ceva care nu s-a născut din înţelepciunea cosmică, nu poate avea o asemenea putere. Din felul cum lucrează rugăciunea, ne putem da seama de profunzimea ei.

Dacă este ca sufletul să se dezvolte cu adevărat sub influenţa unei asemenea forţe vii, putem sublinia mereu că o rugăciune adevărată poate da ceva oricărui om, indiferent de treapta de evoluţie şi educaţie pe care se află. Omul cel mai naiv, care nu ştie nimic altceva decât rugăciunea ca atare, poate lăsa rugăciunea să lucreze asupra sufletului. Rugăciunea însăşi poate trezi în el forţele care-l vor face să urce din ce în ce mai sus. Dar oricât de sus s-ar afla cineva, el nu poate afirma niciodată că a epuizat posibilităţile unei rugăciuni; căci ea poate face sufletul să mai urce cu încă o treaptă. Iar “Tatăl nostru” poate fi rostit nu numai ca rugăciune, ci poate crea o dispoziţie mistică şi poate, de asemenea, să fie obiectul unei meditaţii şi concentrări superioare. Este ceea ce s-ar putea spune şi despre alte rugăciuni. Numai că, începând cu Evul Mediu, în ele s-a strecurat ceva ce poate impurifica oarecum rugăciunea şi dispoziţia spre rugăciune, ceva ce nu poate fi desemnat decât prin cuvântul “egoism”. Dacă prin rugăciune nu vrem altceva decât să coborâm în noi înşine, dacă nu vrem altceva decât să ne desăvârşim propria noastră interioritate  ‒ lucru pe care-l voiau nu puţini dintre creştinii Evului Mediu şi pe care-l mai vor, poate, şi mulţi oameni din zilele noastre  ‒, dacă nu vrem ca, prin iluminare, să ne îndreptăm din nou privirea spre lume, spre exterior, atunci rugăciunea se prezintă drept ceva care îl face pe om să se izoleze de lume, să se înstrăineze şi să se îndepărteze de ea. E ceea ce li s-a întâmplat multor oameni, care au folosit rugăciunea în sensul unei false asceze şi sihăstrii. Aceşti oameni nu voiau să fie desăvârşiţi numai aşa cum e trandafirul, care se împodobeşte spre a înfrumuseţa grădina [ Nota 22 ], ci mai voiau să fie desăvârşiţi şi de dragul propriei lor persoane, pentru a găsi în suflet beatitudinea pentru ei înşişi. Cel care-l caută pe Dumnezeu în suflet şi nu vrea, cu forţele găsite acolo, să iasă apoi iarăşi în lume, va constata negreşit că o astfel de atitudine se răzbună într-un fel sau altul. Iar în unele scrieri ale căror autori nu cunosc decât una dintre dispoziţiile de rugăciune, pe aceea care duce la căldura interioară  ‒ chiar până în cartea lui Michael de Molinos [ Nota 23 ] ‒ puteţi găsi descrieri ciudate ale feluritelor patimi şi porniri, ispite, tentaţii şi pofte sălbatice prin care sufletul trece tocmai când caută desăvârşirea pe calea rugăciunii interioare, dăruindu-se cu totul celui pe care-l consideră Dumnezeul său. Se întâmplă aşa deoarece omul trebuie să-şi dea seama că, dacă-l caută pe Dumnezeu în mod unilateral, dacă vrea să se apropie în mod unilateral de lumea spirituală, dacă vrea să dezvolte numai acea dispoziţie de rugăciune care-l duce la căldura interioară, dar nu şi pe aceea care duce la iluminare, atunci această a doua latură a rugăciunii se răzbună. Dacă nu fac decât să privesc spre trecut cu regret şi ruşine şi-mi spun: În mine trăieşte o mare putere, pe care n-am lăsat-o să se manifeste prin trăirile mele anterioare, dar de care vreau să mă las umplut acum, pentru a mă desăvârşi, atunci această dorinţă de autodesăvârşire se manifestă într-un anumit fel. Dar cealaltă parte, cea nedesăvârşită, care mai există în suflet, se manifestă ca o forţă de opoziţie, răbufnind cu atât mai intens şi apărând sub formă de ispită şi de patimă. În momentul în care sufletul s-a regăsit cu adevărat sub semnul căldurii interioare şi al intimităţii divine, şi în care îl caută din nou pe Dumnezeu în toate lucrările sale, în care el se revelează, când, deci, sufletul tinde spre iluminare: va descoperi atunci că iese din sine însuşi şi se îndepărtează de eul îngust, egoist şi că apare vindecarea, îmblânzirea patimilor şi a furtunilor interioare. Iată de ce este atât de rău ca în dispoziţia de rugăciune, în adâncirea mistică sau în meditaţie să se amestece un element egoist. Când vrem să-l găsim pe Dumnezeu şi să-l păstrăm apoi numai în sufletul nostru, aceasta este o dovadă că egoismul nostru este nesănătos, că el s-a menţinut până în cele mai înalte străduinţe ale sufletului nostru; şi atunci această dispoziţie egoistă se răzbună. Putem fi vindecaţi doar dacă, după ce l-am găsit pe Dumnezeu în noi, revărsăm cu generozitate asupra lumii ceea ce avem acum în noi, prin gândurile, sentimentele, voinţa şi faptele noastre.

Auzim astăzi atât de des  ‒ şi nu putem să subliniem îndeajuns cât de dăunătoare este această părere  ‒, în special pe tărâmul unei teosofii greşit înţelese: Nu poţi găsi Divinul în lumea exterioară; Dumnezeu trăieşte în tine însuţi! Cufundă-te doar cu adevărat în tine şi-l vei găsi pe Dumnezeu.  ‒ Ba l-am auzit chiar odată pe unul, căruia-i plăcea să-şi încânte ascultătorii prin felul cum le atrăgea atenţia asupra lui Dumnezeu din propriile lor suflete, spunând: Nu trebuie să învăţaţi şi să aflaţi absolut nimic despre marile taine ale Universului; nu trebuie decât să priviţi în lăuntrul vostru şi-l veţi găsi pe Dumnezeu în voi înşivă!

Dar această afirmaţie trebuie completată cu altceva, şi de-abia atunci putem ajunge la adevăr. În legătură cu această dispoziţie  ‒ care este justă atunci când este menţinută între limitele ei  ‒, un gânditor din Evul Mediu [ Nota 24 ] a găsit cuvântul potrivit. Să ne fie limpede: Cele mai primejdioase nu sunt lucrurile neadevărate, căci neadevărul va fi curând recunoscut ca atare de către sufletul uman. Cele mai periculoase sunt lucrurile adevărate numai în anumite condiţii şi care, dacă sunt aplicate sub nişte premise false, reprezintă ceva absolut eronat. Într-un anumit sens, este adevărat că trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu în noi înşine; şi tocmai pentru că este adevărat, acest lucru exercită o influenţă cu atât mai dăunătoare atunci când nu este menţinut între limitele care trebuie să-l păstrăm.

Un gânditor din Evul Mediu a spus: Cine este cel care ar căuta pretutindeni afară în lume un instrument de care are nevoie şi despre care ştie foarte precis că se află în casa lui? Ar fi un prost dacă ar face-o. Dar la fel de prost este acela care ar căuta un instrument pentru cunoaşterea lui Dumnezeu pretutindeni în lume deşi acest instrument se află în casă, în propriul lui suflet. Dar să luăm bine seama: se spune “instrument”! nu se spune că pe Dumnezeu însuşi trebuie să-l căutăm în propriul nostru suflet. Pe Dumnezeu îl căutăm cu ajutorul instrumentului, iar instrumentul nu-l vom găsi nicăieri în afara noastră. Pe acesta trebuie să-l căutăm în suflet  ‒ prin rugăciune adevărată, printr-o adâncire mistică veritabilă, prin meditaţie şi concentrare de diferite grade  ‒, iar cu acest instrument putem să ne apropiem de diferitele tărâmuri ale existenţei: Îl vom găsi pe Dumnezeu pretutindeni; căci el se revelează  ‒ dacă avem instrumentul cu care el poate fi găsit  ‒ în toate domeniile şi pe toate treptele existenţei. Trebuie, aşadar, să căutăm instrumentul divin în noi înşine, pe urmă îl vom găsi pe Dumnezeu pretutindeni.

Asemenea reflecţii despre “natura rugăciunii” nu sunt pe placul epocii noastre. Astăzi auzi spunându-se cam aşa: Ei, şi cu ce o să schimbe rugăciunea viaţa lumii, dacă cerem cutare sau cutare lucru? Căci doar lumea evoluează după nişte legi necesare, pe care nu le putem schimba! Cine vrea cu adevărat să descopere o forţă, trebuie s-o caute acolo unde ea se află. Noi am căutat astăzi în sufletul uman puterea rugăciunii şi am aflat că ea este ceva ce face sufletul să înainteze. Iar cel care ştie că în lume factorul propriu-zis activ este spiritul  ‒ nu un spirit fantastic, abstract, ci spiritul concret  ‒ şi că sufletul uman aparţine împărăţiei spiritului, va şti totodată şi că în lume nu lucrează numai forţele materiale, care acţionează conform unor legi exterior necesare, ci că tot ceea ce există ca entităţi spirituale lucrează în lume chiar şi atunci când acţiunea acestor forţe şi entităţi nu sunt vizibile ochiului exterior şi ştiinţei exterioare. Dacă fortificăm, deci, viaţa spirituală prin rugăciune, nu va mai trebui decât să aşteptăm efectele. Şi ele nu vor întârzia să apară. Dar va căuta efectele rugăciunii în lumea exterioară doar acela care a recunoscut mai întâi el însuşi forţa rugăciunii ca realitate.

Cine a recunoscut-o, ar putea face următoarea experienţă. Ar putea, după ce timp de zece ani din viaţă a dispreţuit puterea rugăciunii, să privească în urmă la această perioadă de zece ani din viaţa sa, când el nu s-a rugat; să privească apoi spre cea de a doua perioadă care s-a încheiat şi ea şi care a durat tot zece ani, în care a recunoscut puterea rugăciunii, şi să compare aceste două decenii: va constata cât de mult s-a schimbat cursul vieţii sale sub influenţa acelei forţe pe care a revărsat-o în sufletul său prin rugăciune. Forţele îşi dovedesc existenţa prin efectele lor. E uşor să negi existenţa unor forţe, dacă nici nu încerci să le vezi efectele. Ce drept ar avea să nege puterea rugăciunii cineva care  n-a încercat să lase rugăciunea să lucreze în el! Ori crede cineva că ştie ce este puterea luminii, dacă n-a dezvoltat-o niciodată sau nu s-a apropiat niciodată de ea? Poţi cunoaşte o forţă care trebuie să acţioneze în şi prin suflet, numai dacă o pui în lucrare.

Cât despre celelalte efecte ale rugăciunii  ‒ îngăduiţi-mi să vă fac această mărturisire  ‒, epoca noastră, dacă te transpui fără prejudecată în mentalitatea ei, nu este deloc pregătită spre a le afla. Căci înţelegerea epocii noastre nu posedă elementele care i-ar da posibilitatea să recunoască faptul că o rugăciune comună, adică unirea acelor forţe care se nasc într-un grup de oameni ce se roagă, are o putere spirituală şi, prin aceasta, şi o putere reală mai mare. De aceea, ne vom mulţumi cu ceea ce s-a înfăţişat azi sufletelor noastre în legătură cu natura interioară a rugăciunii. De altfel, este de-ajuns. Fiindcă acela care are cât de cât înţelegere pentru astfel de lucruri, va reuşi, desigur, să depăşească obiecţiile care sunt ridicate astăzi cu uşurinţă împotriva rugăciunii. De ce natură sunt, de fapt, aceste obiecţii? Sunt de toate felurile. Se va spune, de exemplu: Ia comparaţi un om activ din epoca noastră, care-şi foloseşte forţele pentru a fi în fiecare moment util semenilor lui, cu un om care se retrage tăcut în sine şi cultivă forţa sufletului său în rugăciune: se prea poate ca el să fie numit leneş, în comparaţie cu cel activ!  ‒ Vă rog să mă iertaţi dacă, dintr-un anumit sentiment faţă de cunoaşterea spiritual-ştiinţifică, voi spune că mai există şi un alt fel de a vedea lucrurile. Poate că va suna grotesc aşa cum îl voi exprima, dar el nu este lipsit de temei. Desigur, cel ce ştie cum stau azi lucrurile în viaţă, va spune că unii dintre oamenii care scriu ici şi colo câte un articol de fond, într-un ziar sau altul, îşi slujesc astfel mai bine semenii decât dacă s-ar ruga şi ar lucra la desăvârşirea propriului lor suflet, oricât de grotesc ar suna aceste cuvinte. Am vrea să vedem apărând azi oameni care să se convingă că ar face mai bine să se roage, decât să scrie articole. Acest deziderat s-ar putea aplica şi altor îndeletniciri moderne ale vieţii spirituale.

Dar şi pentru a înţelege întreaga viaţă a omului este necesară înţelegerea acelei forţe care lucrează în rugăciune şi care ni se poate revela mai ales atunci când luăm în considerare diferitele tărâmuri ale vieţii spirituale superioare. Cine ar putea nega oare  ‒ dacă nu concepe rugăciunea în mod unilateral, egoist, ci în sensul larg, prezentat astăzi  ‒ că rugăciunea practicată în acest fel este, de exemplu, o parte constitutivă a artei? Fireşte, în artă există şi o altă dispoziţie, care prin comic, prin dispoziţia umoristică se ridică deasupra faptelor ce urmează să fie descrise. Dar în artă există şi ceva care se manifestă într-un mod asemănător rugăciunii: oda, imnul. Chiar şi în pictură există ceva care ar putea fi numit “rugăciune pictată”. Şi cine ar putea nega faptul că într-un dom gigantic, splendid, ne întâmpină ceva ca un fel de rugăciune încremenită, care se avântă spre cer?  ‒ Numai că aceste lucruri trebuie înţelese în legătura lor cu viaţa; şi atunci în întreaga rugăciune, dacă o înţelegem în esenţa ei, vom vedea unul dintre acele lucruri care-l eliberează pe om dintre limitele a ceea ce este mărginit şi trecător în viaţa sa, ducându-l spre ceea ce este veşnic. Aşa au simţit mai ales oamenii care au găsit drumul ce duce de la rugăciune la mistică, precum Angelus Silesius, pe care l-am amintit deja o dată astăzi. În momentul când a devenit mistic, el datora adevărul lăuntric şi minunata frumuseţe, calda intimitate şi splendida limpezime a gândurilor sale mistice  ‒ ca cele din volumul “Heruvimul călător”  ‒ şcolii pregătitoare a rugăciunii care acţionase atât de puternic asupra sufletului său. Ce străbate şi străluminează oare, în fond, orice mistică de felul celei a lui Angelus Silesius? Ce altceva decât sentimentul veşniciei, pentru care ne pregăteşte rugăciunea? Ceva din acest sentiment poate fi presimţit de oricine care se roagă, dacă prin rugăciune a ajuns la o adevărată linişte lăuntrică, la interiorizare şi apoi la eliberarea de sine însuşi; ceva din acea dispoziţie care-l face pe om să-şi ridice privirile de la momentul prezent, trecător, spre veşnicie, care uneşte tocmai în sufletul nostru trecutul, prezentul şi viitorul. Indiferent că omul care se roagă ştie sau nu, dacă îşi îndreaptă rugăciunea spre acele aspecte ale vieţii în care îl caută pe Dumnezeu, atunci simţirea, sentimentul, gândurile, cuvintele prin care se manifestă dispoziţia sa spre rugăciune vor fi pătrunse de acel sentiment al veşniciei care trăieşte în frumosul aforism al lui Angelus Silesius şi cu care vom încheia expunerea noastră de astăzi. El poate să adie ca o aromă divină, ca o dulceaţă divină din orice adevărată rugăciune, adeseori chiar dacă omul care se roagă n-o ştie:

Eu însumi veşnicie sunt, când timpu-l părăsesc;
Pe mine-n Dumnezeu, pe Dumnezeu în mine când unesc. [ Nota 25 ]