Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


XV

OMUL POZITIV ŞI OMUL NEGATIV

Berlin, 10 martie 1910

Dacă trecem în revistă viaţa sufletească umană, examinând-o de la om la om, vom da de cea mai mare diversitate. În cursul acestor conferinţe am atras atenţia asupra unor deosebiri tipice dintre oameni şi asupra cauzelor acestor deosebiri, în măsura în care ele se manifestă în viaţa sufletească; am subliniat diversitatea sufletelor umane în ceea ce priveşte caracterul, temperamentul, celelalte conţinuturi ale vieţii sufleteşti, facultăţi, forţe ş.a.m.d. O deosebire importantă prezintă sufletele omeneşti ‒ şi prin aceasta toate individualităţile umane ‒ în privinţa a ceea ce urmează să fie examinat în cursul conferinţei de azi, omul pozitiv şi omul negativ. În cursul acestei expuneri, pe care o voi ţine cu totul în spiritul celorlalte conferinţe, mă voi feri să am ceva comun cu expunerile atât de diletante, dar atât de des întâlnite azi, care folosesc aceste expresii: om “pozitiv” şi om “negativ”. Ceea ce vom spune în cursul acestei conferinţe va trebui să-şi tragă substanţa numai şi numai din sine, fără nici un fel de legătură cu astfel de interpretări.

Am putea să căutăm, în primul rând, un fel de definiţie a ceea ce înseamnă un om pozitiv şi un om negativ. Dacă am voi să dăm o astfel de definiţie, am putea spune cam aşa: În sensul unei psihologii şi antropologii adevărate şi profunde, am putea spune că “pozitiv” e omul care în faţa impresiilor exterioare ce se năpustesc asupra lui e capabil să-şi păstreze, până la un anumit punct, soliditatea şi siguranţa fiinţei sale interioare; aşa că el are în această fiinţă interioară a sa noţiuni şi reprezentări bine precizate, o anumită sumă de simpatii şi antipatii, de impulsuri afective care nu-i pot fi clintite de impresiile ce se revarsă asupra lui din lumea exterioară. Pe lângă aceasta, putem spune că om pozitiv este acela care în faptele sale e condus de anumite motive şi impulsuri la care nu renunţă sub influenţa nici uneia dintre impresiile de peste zi. Iar omul “negativ” ar putea fi definit ca persoana care se lasă cu uşurinţă în voia impresiilor schimbătoare ale vieţii, care este puternic înrâurit de o reprezentare sau alta, care-i vin de la un om sau altul, de la o întrunire sau alta şi care-l fac să renunţe cu uşurinţă la ceea ce a gândit şi simţit despre un anumit lucru, pentru a-şi însuşi altă părere şi alte sentimente. Iar în ceea ce priveşte felul de a acţiona, putem spune că negativ este omul care renunţă cu uşurinţă la motivele şi impulsurile care-l împing la acţiune, dacă un om sau altul îi sugerează altceva.

Am făcut, deci, unele cercetări în legătură cu omul pozitiv şi cu cel negativ, care ar putea reprezenta pentru noi un fel de definiţie. Dar tocmai când avem de-a face cu asemenea caracteristici ale naturii umane, care-şi lasă o amprentă adâncă asupra vieţii, ne putem foarte uşor convinge că, de fapt, definiţiile nu ne ajută să înţelegem mare lucru şi că tendinţa de a ajunge la nişte reprezentări noţionale cât mai comode este, în fond, destul de vană. Căci dacă de la o astfel de definiţie noţională abstractă coborâm în viaţa reală, ne putem spune: Un om cu instincte puternice, cu pasiuni puternice, care au dobândit încă din copilărie un anumit caracter, care, de obicei, rămân aceleaşi în cursul întregii vieţi, un asemenea om va lăsa să treacă pe lângă el toate exemplele şi modelele bune sau rele şi va rămâne cu instinctele şi pasiunile pe care le avea de la bun început. El şi-a format anumite idei şi noţiuni personale despre un lucru sau altul, şi poţi să-i spui ce i-ai spune despre unele lucruri; el va rămâne la ideile lui şi va îngrămădi argument peste argument pentru a nu se lăsa convins de alte idei. Acesta ar fi un om foarte pozitiv, dar pozitivitatea lui nu-l va duce la nimic altceva decât că va trece prin viaţă surd şi insensibil, nevăzând şi neauzind nimic din lucrurile care ar putea să-i îmbogăţească şi să-i lărgească viaţa. Dar s-ar putea ca un om înclinat să-şi însuşească în orice clipă, cu cea mai mare receptivitate, impresii noi, care e gata să-şi corecteze reprezentările obişnuite, oriunde ele dau de nişte fapte care-l zguduie, s-ar putea ca un astfel de om ‒ după un timp relativ scurt ‒ să ne apară cu totul schimbat. Am putea vedea cum el trece de la o epocă la alta a vieţii sale, de la un conţinut al vieţii sale la altul şi poate că, după un anumit timp, el ne va apărea cu desăvârşire schimbat faţă de cel de odinioară. Iar dacă-l comparăm cu omul care trece prin viaţă surd şi insensibil, vom putea spune: el şi-a folosit viaţa mai bine decât acesta din urmă. Dar, în sensul definiţiei de mai sus, ar trebui să-l desemnăm drept om negativ.

Am putea constata că un om înzestrat cu o natură robustă, care trece prin viaţă în virtutea obişnuinţei, se lasă influenţat de moda vremii şi face o călătorie printr-o ţară în care are ocazia să vadă mari opere de artă; dar el e atât de pozitiv în toate sentimentele pe care şi le-a stabilit odată în sufletul său, încât trece de la o operă la alta şi cel mult răsfoieşte Baedekerul, pentru a vedea care sunt cele mai de seamă şi, după toate acestea ‒ căci într-atât este el de “pozitiv”  ‒, când ajunge iar acasă, sufletul său nu s-a îmbogăţit deloc prin această perindare de la o galerie de artă la alta, de la un peisaj încântător la altul. Am avea aici, aşadar, un om foarte pozitiv. Şi ar mai putea exista un om care face cam aceleaşi experienţe, dar are un caracter care-l determină să se dăruiască fiecărui tablou cu adâncă emoţie, să se piardă cu entuziasm în fiecare tablou, aşa că, stând în faţa lui, el se uită cu totul pe sine şi trăieşte numai în ceea ce se află în faţa sa; şi tot astfel la al doilea tablou, la al treilea şi aşa mai departe. Astfel face el întreaga călătorie, dăruit cu sufletul său fiecărui amănunt; dar pentru că se dăruieşte astfel fiecărui amănunt, orice impresie o şterge pe cea dinaintea ei, şi la întoarcerea acasă, în sufletul lui nu mai e altceva decât un haos. Acesta ar fi un om opus, într-un anumit sens, celui dintâi, celui pozitiv; ar fi un om foarte negativ.

Am putea găsi, aşadar, tot felul de asemenea exemple de oameni pozitivi şi oameni negativi. L-am putea desemna drept negativ pe omul care a învăţat atât de mult, încât judecata lui a ajuns să şovăie în faţa oricărui lucru; el nu mai ştie ce este adevărat şi ce este eronat şi ajunge un sceptic în ceea ce priveşte viaţa şi cunoaşterea. El ar fi un om foarte negativ. ‒ Un altul ar putea avea aceleaşi impresii, şi tot atât de numeroase; dar el trece prin viaţă prelucrând impresiile şi ştiind să încadreze mulţimea impresiilor în înţelepciunea pe care a acumulat-o. Acesta din urmă ar fi un om pozitiv în cel mai bun înţeles al cuvântului.

Un copil poate fi pozitiv până la tiranie faţă de cei mari, dacă se sprijină în permanenţă numai pe natura din el şi caută să respingă tot ceea ce o contrazice. Aşa că, prin faptul că nu se lasă influenţat de nimic, el poate fi foarte pozitiv. Dar se poate întâmpla ca un om care a trecut în viaţă prin multe, care a făcut multe greşeli şi a suferit multe decepţii, să fie în stare ca, deşi a trecut prin multe, să se dăruiască pe deplin oricărei impresii, să poată fi uşor îmbărbătat şi tot uşor să poată fi doborât; în ciuda multiplelor sale experienţe de viaţă, acesta poate fi un om negativ în raport cu un copil. Într-un cuvânt, putem decide în probleme de viaţă atât de dificile ca cea a omului pozitiv şi negativ numai dacă lăsăm viaţa să acţioneze asupra noastră în întreaga ei diversitate, nu prin noţiuni; dacă noţiunile sunt pentru noi doar un fel de scară, pe treptele căreia aşezăm faptele şi întâmplările vieţii, dacă socotim că noţiunile nu au alt rost decât pe acela de a ne ajuta să ordonăm şi să reglementăm fenomenele şi întâmplările vieţii. Căci, încercând să înţelegem mai profund această caracteristică a sufletului uman, atingem cu adevărat un aspect de cea mai mare importanţă. În fond, lucrurile ar fi simple, dacă n-ar trebui să-l gândim pe om în modul cel mai viu cu putinţă ‒ în cursul conferinţelor noastre am subliniat adeseori acest lucru, cu toate implicaţiile lui  ‒, aşa cum este el angajat în acel proces viu pe care-l numim “evoluţie”.

Vedem sufletul uman mergând din treaptă în treaptă, pe calea evoluţiei sale. Iar dacă e să vorbim în sensul real al ştiinţei spirituale, ceea ce se petrece în viaţa omului individual între naştere şi moarte nu ni se înfăţişează ca un proces care se desfăşoară în mod uniform; căci ştim că această viaţă dintre naştere şi moarte nu este decât repetarea unor vieţi anterioare ‒ şi un punct de plecare pentru noi vieţi. Şi dacă cercetăm astfel viaţa umană în totalitatea ei, aşa cum se desfăşoară ea de-a lungul diferitelor încarnări, vom putea înţelege fără greutate că dacă evoluţia unui om, între naştere şi moarte, decurge la un moment dat într-un tempo mai lent ‒ aşa încât, de-a lungul întregii sale vieţi, el rămâne la aceleaşi însuşiri de caracter, la aceleaşi conţinuturi de gândire  ‒, într-o altă viaţă el va trebui neapărat să recupereze ceea ce îl poate duce pe treptele superioare ale vieţii umane. Aşa că întotdeauna cercetarea unei singure vieţi nu duce câtuşi de puţin la rezultate edificatoare.

Dacă studiem sufletul însuşi, aşa cum ni s-a înfăţişat el în cursul conferinţelor precedente, ne putem întreba: Cum reuşim să înţelegem acest suflet şi viaţa lui, ţinând seama de cunoştinţele despre omul pozitiv şi omul negativ la care am ajuns astăzi?

În conferinţele precedente am arătat că viaţa sufletească a omului nu este nicidecum un du-te vino haotic de reprezentări, sentimente şi noţiuni, aşa cum se prezintă ea la prima privire fugară, că trebuie să facem distincţie între trei componente ale acestei fiinţe sufleteşti.

În primul rând, componenta cea mai de jos a sufletului uman, pe care am numit-o “suflet al senzaţiei”. Găsim acest suflet al senzaţiei, în primă instanţă, în forma lui cea mai elementară, când observăm omul pe o treaptă relativ inferioară a evoluţiei sale; oamenii care mai sunt dăruiţi cu totul pasiunilor, pornirilor, poftelor, dorinţelor lor existenţiale şi care, din această cauză, se supun, pur şi simplu, oricărei dorinţe, oricărei pofte care se iveşte în ei. Am putea spune că, în astfel de oa-meni, eul nostru, sâmburele propriu-zis, conştient de sine, al sufletului uman, dormitează într-un soi de mare veşnic agitată de pasiuni, porniri, pofte, simpatii şi antipatii; el se va comporta ca un sclav în faţa oricărui atac al sufletului uman. Un astfel de om va da ascultare înclinaţiilor sale; el nu le domină, ci se lasă dominat de ele. El va ceda dorinţelor sale interioare imprecise. Eul se va înălţa prea puţin deasupra valurilor de instincte, pofte, înclinaţii. Pe măsură ce sufletul evoluează, devine tot mai evident că eul caută să iasă la suprafaţă sub forma unui sentiment puternic de a fi centrul fiinţei.

Ştim că, dacă omul parcurge un anumit stadiu de evoluţie, o componentă sufletească mai înaltă, care există, de fapt, în fiecare om, preia conducerea, punând în umbră sufletul senzaţiei. Această a doua componentă a sufletescului a fost numită de noi “suflet al raţiunii” sau “suflet afectiv”. Când omul începe să nu se mai supună, pur şi simplu, oricărei înclinaţii şi oricărei porniri, începe să iasă la lumină ceea ce există în el dintotdeauna, dar care poate deveni dominant doar atunci când omul începe să-şi stăpânească, prin eul său, înclinaţiile şi poftele, atunci când, în impresiile schimbătoare ale vieţii, începe să se amestece ceva care poate face ca aceste impresii să ia în el forma unei vieţi sufleteşti unitare. Iată de ce, atunci când devine dominantă, această a doua componentă a sufletului uman îl aduce pe om într-o stare de mai mare interiorizare.

Am mai amintit apoi de componenta cea mai înaltă a sufletului uman, de “sufletul conştienţei”, unde eul se manifestă în deplinătatea forţelor lui. Aici, viaţa interioară a omului se îndreaptă din nou spre exterior, iar reprezentările şi noţiunile nu mai există acum doar ca să-l ajute să-şi domine pasiunile; pe această treaptă, întreaga viaţă sufletească interioară este dirijată din eu, astfel încât ea devine o oglindă cunoscătoare a lumii exterioare. Când omul se înalţă la cunoaşterea lumii exterioare, sufletul conştienţei preia conducerea vieţii lui sufleteşti. Întâlnim aceste trei componente sufleteşti la fiecare om; numai că, după caz, predomină unul sau celălalt.

Ultimele conferinţe ne-au arătat că, în evoluţia lui, sufletul poate merge şi mai departe. Deja în viaţa obişnuită sufletul trebuie să meargă mai departe, dacă omul vrea să devină om în adevăratul înţeles al cuvântului. Un om ale cărui impulsuri spre acţiune vin numai de la ceea ce-i impun necesităţile exterioare ale vieţii, un om care acţionează mânat doar de impulsurile sau simpatiile şi antipatiile sale, are năzuinţa de a lăsa să se manifeste în el natura lui pur umană. Numai cine se înalţă deasupra necesităţilor obişnuite pe care i le injectează simpatia şi antipatia, spre sfera ideilor şi idealurilor morale, numai acela caută să dea expresie naturii sale pur umane. Ideile morale, reprezentările etice, trebuie să se ivească în natura umană din ceea ce numim lume spirituală; căci prin imperativele noastre morale şi prin noţiunile etice, noi îmbogăţim viaţa sufletească cu noi elemente. Căci omul posedă o “istorie” numai datorită faptului că poate să integreze vieţii ceva care este scos de sufletul lui din adâncuri necunoscute, întunecate şi care este imprimat de el vieţii exterioare. De asemenea, n-am ajunge niciodată la o cunoaştere reală a tainelor lumii, dacă nu am putea înşira evenimentele exterioare pe firul ideilor pe care nu le putem vedea în lumea exterioară, ci pe care, din spiritul nostru, le aducem în întâmpinare lumii exterioare şi datorită cărora ‒ şi numai lor ‒ putem explica şi înţelege lumea exterioară în adevărata ei înfăţişare. Prin aceasta, omul introduce deja în interiorul lui un element spiritual, îşi îmbogăţeşte sufletul cu acele elemente pe care niciodată nu le-ar putea dobândi numai din viaţa exterioară.

Aşa cum am arătat în conferinţa “Ce este mistica?”, omul îşi poate cuceri o viaţă sufletească superioară refuzându-se pentru un timp în mod voit impresiilor şi influenţelor lumii exterioare, golindu-şi sufletul şi dăruindu-se apoi luminii ce se poate aprinde în sufletul său şi care ‒ cu un cuvânt al lui Meister Eckhart ‒ este doar umbrită, precum o mică scânteie, de impresiile fugare ale vieţii diurne, dar care se poate aprinde atunci când omul se adânceşte cu dăruire în propriul său suflet. Un asemenea mistic se înalţă în sfera unei vieţi superioare vieţii sufleteşti obişnuite; el se cufundă în misterele lumii prin faptul că lasă să se reveleze acelea dintre tainele lumii care au fost sădite în sufletul său. Iar într-o altă conferinţă am arătat: Atunci când omul aşteaptă cu un sentiment de acceptare evenimentele pe care i le va aduce viitorul, când, îndreptându-şi gândul spre trecutul său, simte că în el locuieşte o fiinţă superioară aceleia care s-a dezvoltat deja în el în existenţa lui actuală, într-un asemenea om apare dispoziţia de a venera acea fiinţă superioară lui. Am văzut că în rugăciune omul se autodepăşeşte în interiorul său, că el se înalţă până la ceea ce nu poate vedea în exterior, dar care depăşeşte viaţa lui obişnuită. Şi am văzut, în sfârşit, că printr-o educaţie propriu-zisă în vederea cercetării spirituale, care atinge cele trei trepte: imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia, omul devine cetăţean al unei lumi care omului obişnuit îi este tot atât de necunoscută, pe cât de necunoscută îi este orbului lumea luminii şi a culorilor. ‒ Am cunoscut astfel o dezvoltare a vieţii sufleteşti, care este superioară celei normale, şi prin aceasta am pătruns puţin în intimitatea unei evoluţii a sufletului uman de-a lungul celor mai variate etape.

Dacă-l observăm pe om în viaţa dintre naştere şi moarte, vom spune: În ceea ce priveşte evoluţia lor, oamenii din jurul nostru se află pe treptele cele mai diferite. Un om care intră în existenţă ne arată că posedă predispoziţiile necesare unei trepte sau alteia: şi vedem că există anumite limite între care el îşi poate duce sufletul până pe o anumită treaptă, spre a lua apoi cu sine ceea ce şi-a cucerit, când trece prin poarta morţii, şi a-l dezvolta în continuare, într-o nouă viaţă. Putem constata, deci, că oamenii, potrivit cu caracterele lor, se află pe treptele cele mai diferite. Dacă observaţi apoi aceşti oameni, cum merg ei din treaptă în treaptă, cele două noţiuni despre omul pozitiv şi cel negativ nu ne vor apărea în aşa fel încât să spunem: unul este pozitiv, celălalt este negativ, ci le găsim pe amândouă la acelaşi individ, pe treptele succesive ale evoluţiei sale. Vedem un om care, la începutul evoluţiei sale, are în sufletul senzaţiei nişte impulsuri îndărătnice foarte puternice, care este înzestrat cu anumite instincte, porniri şi pasiuni, în timp ce punctul central, eul, este relativ obscur, de-abia îşi face simţită prezenţa. La început, acest om este absolut pozitiv. El trece prin viaţă ca om pozitiv. Dacă ar fi obligat să rămână un om pozitiv sub această formă, el n-ar putea evolua deloc. Trebuie ca, în cursul evoluţiei sale, omul să se transforme dintr-un om pozitiv, care, în ceea ce priveşte anumite însuşiri ale sale, se află pe o treaptă inferioară de evoluţie, într-un om negativ; căci e necesar ca de om să se poată apropia ceea ce el trebuie să-şi însuşească în cursul evoluţiei sale. Cel care n-ar vrea ca, prin reprimarea anumitor însuşiri pozitive (în sensul dat aici acestui cuvânt ‒ n. trad.), pe care le are deja în sufletul senzaţiei, să devină receptiv la noi impresii, pe care nu le posedă încă în sufletul său, lăsându-le să se reverse în sufletul său, astfel încât ele să devină un conţinut al sufletului său; un om care n-ar fi în stare, deci, să se ridice deasupra unui anumit grad de pozitivitate cu care natura l-a înzestrat fără participarea lui, până la o anumită negativitate, spre a-şi putea însuşi impresii noi, un asemenea om n-ar putea progresa în evoluţia lui.

Am dat expresie aici necesităţii ca în cursul evoluţiei sale omul să învingă, într-adevăr, anumite însuşiri pozitive, să devină, ca să zicem aşa, negativ, pentru a-şi putea însuşi conţinuturi sufleteşti noi. Dar am atins astfel ceva care este necesar vieţii sufleteşti, putând constitui însă, într-un anumit sens, şi o primejdie. Atingem un capitol al vieţii sufletului nostru care ne arată în mod cât se poate de sugestiv că numai o ştiinţă intimă despre suflet ne poate conduce cu mână sigură prin viaţă. Căci putem vedea că omul n-ar putea progresa deloc, dacă s-ar da înapoi din faţa anumitor primejdii ale vieţii sufleteşti. Iar în viaţa sufletească a omului negativ există întotdeauna anumite primejdii; căci un om înzestrat cu o viaţă sufletească negativă este dăruit impresiilor exterioare. Omul negativ este o persoană în care impresiile se revarsă, care devine una cu impresiile exterioare, care se uneşte cu ele. Dar acest lucru implică deja riscul ca omul să primească în el nu doar influenţe bune, ci şi unele rele şi primejdioase. Observând omul înzestrat cu viaţă sufletească negativă, constatăm următoarele:

Cel în al cărui suflet există o tendinţă spre negativitate, va fi atras cu uşurinţă, când se află în faţa altor oameni, de multe lucruri care nu au nimic comun, de pildă, cu raţiunea şi cu judecata, el va fi tentat să-şi însuşească ceea ce vine de la aceştia ‒ nu numai ceea ce ei spun, ci şi ceea ce fac ‒ şi să imite exemplul lor, felul lor de a acţiona; el va putea ajunge cu uşurinţă să fie la fel cu ceilalţi oameni. Prin aceasta, omul negativ ajunge în situaţia de a se putea dărui cu uşurinţă influenţelor bune, dar şi în primejdia de a lăsa ca în sufletul lui să se înrădăcineze orice influenţă dăunătoare venită din afară, astfel încât să se identifice cu ea şi ea să devină o parte a vieţii sale sufleteşti. Dacă ne înălţăm de la cunoaşterea cursului obişnuit al vieţii la nivelul a ceea ce ştie cunoscătorul vieţii spirituale, la cunoaşterea faptelor şi fiinţelor spirituale ce acţionează în jurul nostru, va trebui să spunem că omul înzestrat cu însuşiri sufleteşti negative are o anumită înclinaţie spre impresiile impalpabile, imprecise, care în viaţa exterioară se arată arareori la lumina zilei şi să se lasă uşor influenţat de acestea. Iată un exemplu: Corespunde întru totul realităţilor vieţii afirmaţia că omul devine o cu totul altă fiinţă dacă trăieşte într-un grup mai mare de oameni, decât dacă e singur; un observator mai atent poate constata că, în ceea ce priveşte întreaga viaţă sufletească, omul este cu totul altul dacă trăieşte într-o colectivitate ‒ şi anume, într-o colectivitate activă  ‒, decât dacă este singur. Dacă omul e singur, el dă ascultare propriilor lui impulsuri; în acest caz, chiar şi un eu slab îşi va căuta în sine mobilurile pentru faptele sale. Dar într-o colectivitate de oameni există întotdeauna un fel de “suflet al grupului”; în acesta se revarsă, într-un curent unic, instinctele, dorinţele, judecăţile etc. Un om pozitiv nu se va dărui de bunăvoie acestor influenţe comune; omul negativ va fi însă oricând uşor influenţat de ceea ce am desemnat drept suflet al grupului. De aceea, putem constata mereu cât de bine se potriveşte ceea ce a spus un prozator dialectal în câteva cuvinte: Exprimarea lui Rosegger [ Nota 34 ] este puţin cam grosolană, dar ea conţine un sâmbure de adevăr, în ceea ce priveşte realitatea vieţii:

Unul e om,
Doi sunt oameni
Mai mulţi ‒ sunt dobitoace.

Putem face pretutindeni această constatare: Adeseori, într-adevăr, omul este mai inteligent când este singur, decât în societate; căci, în acest din urmă caz, el este furat aproape cu totul de dispoziţia masei, vedem adeseori cum cineva se duce la o întrunire, având nişte sentimente şi porniri foarte precise; apare apoi un vorbitor, care susţine cu entuziasm ceva care la început poate că-i era absolut străin ascultătorului respectiv; poate că nu-l convinge atât de mult vorbitorul însuşi, cât aprobarea generală a celorlalţi ascultători. Este cuprins şi el de această dispoziţie şi iese din sală convins că cele auzite sunt adevărate. Această putere de sugestie a dispoziţiei colective joacă un rol imens în viaţa omului. Iar aceasta ne poate indica, totodată, care sunt primejdiile în cazul unui suflet cu predispoziţie negativă. Tot pe această se întemeiază şi pericolul pe care-l constituie sectele de orice fel. Dacă pe un om, luat de unul singur, adeseori nu putem să-l convingem cu uşurinţă de un lucru sau altul, vom reuşi dacă avem la dispoziţie o sectă. Căci în cadrul ei există întotdeauna o dispoziţie colectivă: sufletele acţionează unele asupra altora. Şi în special aşa-numitele naturi negative sunt expuse influenţei acestei dispoziţii colective, sectare. De aici rezultă primejdii deosebit de mari pentru sufletul negativ.

Putem merge şi mai departe. În conferinţele precedente am arătat cum, prin evoluţie, sufletul poate ajunge să trăiască în regiunile superioare ale vieţii spirituale. Iar în cartea mea, Ştiinţa ocultă, am descris ce trebuie să facă sufletul pentru a urca o anumită treaptă din evoluţia lui şi a se înălţa în sfere superioare. În acest caz, sufletul trebuie să reprime mereu ceva, trebuie să reprime mai întâi ceva pozitiv şi să se deschidă unor impresii noi, trebuie să se transpună în mod artificial, ca să zicem aşa, într-o dispoziţie negativă. Nici nu se poate fără această transpunere artificială într-o dispoziţie nouă. Am subliniat destul de des ce trebuie să facă un cercetător spiritual, dacă vrea să se înalţe pe treptele superioare ale existenţei. Cercetătorul spiritual trebuie să-şi creeze în mod voit, conştient, acea stare care apare la omul obişnuit în momentul adormirii, când sufletul se goleşte de impresiile exterioare, el trebuie să-şi creeze în mod voit o stare de somn. El trebuie să se transpună în mod conştient în acea dispoziţie în care toate impresiile exterioare ale zilei se şterg, astfel încât sufletul rămâne absolut gol. Apoi sufletul trebuie să se poată dărui impresiilor care, dacă discipolul se află la începutul exerciţiilor sale, îi sunt cu totul noi; cu alte cuvinte, el trebuie să devină cât se poate de negativ. Iar tot ceea ce în viaţa mistică, în domeniul cunoaşterii lumilor superioare, este numit “contemplare interioară, adâncire interioară”, creează, în principiu, o dispoziţie sufletească negativă. Nu putem evita nicidecum acest lucru. Dacă omul reduce la tăcere impresiile lumii exterioare şi îşi creează în mod conştient o stare în care este cu totul cufundat în sine şi nu lasă să intre în el nimic din ceea ce-l umplea înainte, ca om pozitiv, atunci el se află într-o stare negativă, de autocontemplare.

Ceva similar se întâmplă însă şi dacă omul aplică mijloacele, ceva mai comode, exterioare, care, ce-i drept, nu pot duce la o viaţă superioară, dar oferă un anumit sprijin celui ce vrea să se înalţe în lumile superioare: dacă trece de la o hrănire ce favorizează chiar şi la modul animalic pornirile pozitive din om, la un regim special, la cel vegetarian, de pildă, sau la ceva asemănător. Nu prin faptul că devenim vegetarieni sau că mâncăm un aliment sau altul reuşim să ne înălţăm în lumile superioare; oricum, ar fi prea comod ca omul să se poată “înălţa mâncând” în lumile superioare; căci ceea ce ne înalţă în lumile superioare este munca pe care o desfăşurăm asupra propriului nostru suflet. Dar această muncă este facilitată dacă scutim corporalitatea exterioară de influenţele nefavorabile pe care un anumit mod de hrănire le poate avea asupra omului. Cel ce vrea să ducă o viaţă superioară, spirituală, se va convinge că forţele lui sporesc dacă adoptă un anumit regim alimentar. Dacă omul evită anumite alimente, care-i conferă pozitivitate, soliditate şi robusteţe, prin evitarea lor va ajunge la o anumită negativitate. Cine se situează pe terenul unei ştiinţe spirituale adevărate, autentice, nu al uneia şarlataneşti, nu va nega niciodată ceea ce, pur şi simplu, conform cu realitatea, trebuie să fie în legătură cu o adevărată viaţă spirituală deja în unele lucruri exterioare, care au legătură cu o viaţă spirituală. Dar în acest fel omul va ajunge în primejdia de a deveni accesibil şi la influenţele spirituale rele. După cum, formându-ne din punct de vedere spiritual şi golindu-ne de impresiile de peste zi, devenim accesibili la realităţile şi fiinţele spirituale care se află mereu în jurul nostru, devenim accesibili puterilor şi forţelor spirituale bune, pe care învăţăm să le percepem numai când ni se deschide organul corespunzător; tot aşa devenim accesibili şi la forţele şi puterile spirituale malefice; căci acestea sunt legate unele de altele. Exact la fel cum auzim şi sunete neplăcute, atunci când vrem să auzim sunete agreabile. Dacă vrem să pătrundem în lumea spirituală, trebuie să ne fie clar că e posibil să facem şi experienţe spirituale rele. Dacă ne-am dărui lumii spirituale numai conform cu latura negativă a sufletului, viaţa noastră spirituală ar putea fi ameninţată de multe primejdii. Dacă, deocamdată, facem abstracţie de lumea spirituală şi de evoluţia spirituală şi ne situăm la orizontul vieţii obişnuite, ne putem întreba deja: Cum acţionează asupra omului ceva care-l face negativ, un regim vegetarian, de exemplu? ‒ Dacă omul devine vegetarian numai dintr-o idee agitatorică încăpăţânată, fără a-şi forma o judecată obiectivă despre acest regim, sau pornind de la un principiu fără a schimba nimic în viaţa lui sufletească şi în felul său de a acţiona, atunci trecerea la regimul vegetarian se prea poate întâmpla să-l facă foarte slab în faţa diferitelor influenţe venite din direcţia vieţii şi poate că mai ales în privinţa anumitor însuşiri trupeşti el va degenera. Dacă cineva vrea să treacă însă la o viaţă de iniţiativă, dacă vrea să-şi traseze în viaţă nişte sarcini noi, izvorâte nu din viaţa exterioară, ci dintr-o viaţă sufletească bogată, superioară, dacă dă vieţii sale un conţinut nou, atunci el poate fi ajutat extraordinar de mult prin faptul că adoptă un regim alimentar, înlăturând din drumul său piedicile pe care le poate ridica vechiul mod de hrănire.

Unul şi acelaşi lucru poate acţiona în diferite feluri; dar îşi dă seama de aceasta numai cel ce observă viaţa în intimitatea ei. Tocmai pentru că ştie aceste lucruri, adevăratul cercetător spiritual subliniază cu atâta hotărâre ceea ce am spus aici de atâtea ori: un cercetător spiritual veritabil nu va da nimănui mijloacele prin care omul se poate înălţa în lumile spirituale, fără a-i atrage, totodată, atenţia asupra faptului că în acest caz omul dezvoltă nu numai însuşirile sufleteşti negative, care sunt necesare ca să poată primi impulsuri noi, că el dezvoltă nu numai contemplarea şi starea de cufundare în interiorul său, ci dă totodată vieţii ce urmează să se înalţe pe o nouă treaptă un conţinut viguros, care o susţine şi o umple. Dacă-i dăm cuiva mijloacele prin care să dezvolte forţa de a privi în lumea spirituală, îl expunem deja, din pricina negativităţii legate de aceasta, şi posibilităţii de a fi la discreţia tuturor forţelor spirituale rele existente. Dar dacă un om care vrea să pătrundă în lumea spirituală manifestă, în acelaşi timp, şi bunăvoinţa de a se strădui să afle, din comunicările cercetătorului spiritual, ce există în lumile superioare, el nu va fi nici o clipă doar în prada unei dispoziţii negative; ci el va poseda ceva care poate să umple sufletul, pe o treaptă superioară, cu un conţinut pozitiv. Iată de ce subliniem atât de des că nu e bine ca omul să caute doar să se înalţe cu sufletul său pe trepte tot mai înalte, ci că, paralel cu aceasta, el trebuie să depună o muncă serioasă de studiere a ceea ce-i poate comunica ştiinţa spirituală. Iată de ce tocmai ştiinţa spirituală ţine seama de faptul că omul care urmează să intre în nişte lumi necunoscute lui ajunge în mod necesar la o dispoziţie sufletească negativă.

Dar ceea ce trebuie să provocăm astfel, atunci când ne dezvoltăm sufletul în mod conştient, poate fi întâlnit şi afară, în existenţa exterioară, la diferiţi oameni, pentru că sufletul nu parcurge o evoluţie doar în viaţa actuală, ci a parcurs diferite stadii de evoluţie în vieţile anterioare şi intră în existenţă aflându-se deja pe o anumită treaptă. După cum, în actuala viaţă, urcăm din treaptă în treaptă şi, dacă vrem să ajungem pe o treaptă pozitivă, trebuie să dezvoltăm între timp în noi nişte însuşiri sufleteşti negative, s-ar putea ca noi să fi ajuns deja la o asemenea încheiere în momentul când am trecut ultima dată prin poarta morţii şi am intrat într-o viaţă următoare cu o seamă de însuşiri precumpănitor negative, sau pozitive. Dacă ne-am dezvoltat în aşa fel încât intrăm în viaţă înzestraţi cu însuşiri pozitive, aceasta va face să rămânem cum suntem şi va fi o piedică în calea evoluţiei spre trepte mai înalte; fiindcă înclinaţia spre însuşiri pozitive a sufletului are ca rezultat un caracter foarte precis conturat. Este adevărat că înclinaţia spre o dispoziţia sufletească negativă ne dă, între naştere şi moarte, posibilitatea de a primi multe lucruri noi în sufletul nostru; dar, pe de altă parte, ea ne expune tuturor schimbărilor capricioase ale vieţii, dar mai ales impresiilor schimbătoare pe care ni le fac ceilalţi oameni. Din această cauză, putem vedea că, dacă un om înzestrat cu o dispoziţie sufletească negativă întâlneşte alţi oameni, însuşirile acestora se imprimă în propria lui viaţă sufletească. Aşa se face că un om negativ poate constata, într-adevăr, că, aflându-se în apropierea unui prieten sau al altei persoane, cu care are anumite relaţii de afecţiune, începe să semene din ce în ce mai mult cu celălalt. În căsnicie sau în prietenie, oamenii cu predispoziţii negative îşi vor însuşi până şi caracteristicile scrisului celuilalt. Cine observă în acest fel viaţa îşi va da seama că scrisul unuia dintre soţi, al aceluia care prezintă o predispoziţie sufletească negativă, începe să semene tot mai mult cu scrisul celuilalt.

Astfel, ca oameni negativi, suntem expuşi influenţelor schimbătoare din partea altor oameni, şi anume din partea acelora cu care întreţinem relaţii mai apropiate. Ca suflete negative suntem expuşi, deci, într-un anumit sens, primejdiei de alienare a personalităţii, astfel încât propria noastră viaţă sufletească, propriul nostru eu să fie anihilat. Aceasta este primejdia care-l pândeşte pe omul negativ.

În schimb, primejdia la care este expus omul pozitiv constă în faptul că el nu e deloc receptiv la impresiile ce-i vin de la alţi oameni, că însuşirile celuilalt nu pătrund uşor în sufletul lui, că el trece pe lângă toţi ceilalţi oameni fără a li se putea alătura; el nu-şi poate găsi în viaţă prieteni, afinităţi cu alţi oameni. Pericolul omului pozitiv este acela de a rămâne cu un suflet înăsprit şi pustiit. Dar şi altfel în viaţă se poate vedea cum acţionează în suflet, în cursul vieţii, însuşirile pozitive şi cele negative. Pătrundem adânc în tainele vieţii dacă privim oamenii din acest punct de vedere, al omului pozitiv şi negativ, şi acolo unde omul stă faţă în faţă cu natura. Cel care este capabil să observe viaţa într-un mod cu adevărat intim, va putea chiar distinge o seamă de influenţe pozitive şi negative ale naturii asupra omului. Ce anume dintr-un om acţionează mai cu seamă asupra altuia? Ce anume acţionează în mod deosebit când omul primeşte impresii exterioare?

Există ceva care face ca sufletul să devină, într-un anumit sens, tot mai pozitiv. Pentru omul contemporan, aflat pe treapta actuală, normală, a evoluţiei ‒ indiferent pe ce treaptă a vieţii a ajuns  ‒, acest ceva este judecata, analiza raţională, clarificarea unei situaţii oarecare, a unei situaţii de viaţă oarecare. Toate acestea ne fac, întotdeauna, într-un anumit sens, pozitivi. Dimpotrivă, pierderea judecăţii sănătoase, conştiente de sine, face ca sufletul să devină negativ, face ca impresiile să ajungă în suflet fără ca acesta să se poată apăra de ele prin însuşiri pozitive. Ba, putem observa chiar că însuşirile umane, dacă intră în sfera inconştientului, acţionează cu mai multă putere asupra celorlalţi oameni, decât dacă vin din sfera judecăţii sănătoase, din sfera puterii de judecată solide, conştiente de sine. Căci, din păcate, în viaţă trebuie să constatăm nu numai o dată ‒ şi tocmai în cadrul unei mişcări spiritual-ştiinţifice ‒ următoarele: Când se dau comunicări din lumea spirituală care sunt înveşmântate într-o logică riguroasă, nişte comunicări care se îmbracă în aceleaşi forme ale judecăţii care sunt recunoscute şi pe celelalte tărâmuri ale vieţii, oamenii ocolesc asemenea comunicări; oamenilor nu le place, din păcate, absolut deloc să se dea comunicări din lumile spirituale într-un mod raţional, urmărind frumos fenomenele conform cu cauzele şi efectele lor. Dar dacă aceste comunicări sunt făcute în aşa fel încât să te poţi sustrage, într-un anumit sens, activităţii de gândire, să poţi face abstracţie de judecată, atunci oamenii pot fi uşor câştigaţi de comunicările din lumea spirituală. Ba există chiar oameni care-i găsesc suspecţi pe cei ce le oferă comunicări din lumea spirituală adresându-se raţiunii sănătoase; în schimb, ei îi cred, fără rezerve, pe aceia care dau comunicări de acest fel aflându-se în stări mediumnice, părând inspiraţi de o putere inconştientă. Aceşti oameni care nu ştiu ce spun, care spun mai mult decât ştiu ei înşişi, găsesc mai multă crezare decât aceia care ştiu bine ce spun. Se spune nu o dată: Cum poate cineva să afirme nişte lucruri despre lumea spirituală, dacă nu este măcar pe jumătate în stare de inconştienţă, aşa încât să se vadă că este posedat de o putere străină! ‒ Mulţi consideră că acesta este un motiv de a respinge acele comunicări din lumea spirituală care sunt făcute în mod conştient. De aceea, oamenii preferă să alerge după tot felul de persoane cu însuşiri mediumnice, decât să accepte ceea ce li se dă din lumea spirituală în formele şi cu fundamentările oferite de o raţiune sănătoasă.

Dar dacă ceea ce vine din lumea spirituală este cufundat într-o regiune unde conştienţa a fost exclusă, există întotdeauna primejdia ca asemenea comunicări să acţioneze asupra însuşirilor negative; căci însuşirile sufleteşti negative se manifestă întotdeauna atunci când de om se apropie ceva venit din adâncurile întunecate, subconştiente. Observând viaţa cu mai multă exactitate, vom vedea mereu că, prin însuşirile sale pozitive, un om mai prost exercită o influenţă mai puternică până şi asupra unuia mai înţelept, în cazul în care acesta din urmă e înclinat să cadă în prada a ceea ce e scos la suprafaţă nu dintr-o raţiune atât de sănătoasă ca a lui, pe care o posedă el însuşi, ci din cine ştie ce străfunduri întunecate. Putem înţelege astfel că, în viaţă, unele naturi mai subtile, înzestrate cu o raţiune mai subtilă, cad sub influenţa unor oameni care posedă o putere de reprezentare robustă, care îşi fac afirmaţiile pornind de la instinctele şi înclinaţiile lor proprii. Am înţelege foarte bine viaţa, dacă am merge şi mai departe. Am mai vedea atunci cum e posibilă o ciudăţenie ca aceasta: să întâlnim o persoană care nu numai că neagă uneori raţiunea sa sănătoasă, dar este chiar necăjit din cauza raţiunii cu care este înzestrată şi afirmă un lucru sau altul, sub influenţa unei conştiinţe chinuite de asemenea complexe. Cât timp nu observă caracterul maladiv al acestui comportament, naturile mai sensibile sunt extraordinar de mult înclinate să cadă sub influenţa unor astfel de oameni care fac afirmaţii izvorâte dintr-o dispoziţie sufletească maladivă. Toate aceste lucruri ţin de o înţelepciune reală a vieţii; iar noi le putem aprecia în mod just numai dacă ne este limpede că omul care, pe de-o parte, posedă însuşiri sufleteşti pozitive, nici nu e neapărat accesibil la raţiunea sănătoasă, dar că, spre deosebire de el, un om cu însuşiri negative este accesibil lucrurilor în faţa cărora este neputincios şi care nu pot fi nicidecum luminate de către raţiune. O psihologie mai subtilă trebuie să ţină seama neapărat de aceste lucruri.

Dar chiar şi atunci când nu studiem influenţele pe care le exercită oamenii, ci acele influenţe care acţionează din lumea exterioară asupra sufletului, putem ajunge la concluzii importante şi pline de semnificaţii, dacă pornim de la cunoştinţele referitoare la omul pozitiv şi omul negativ. Să ne imaginăm, de pildă, că un cercetător oarecare se ocupă de un anumit domeniu şi să presupunem că el este un cercetător foarte laborios, care prelucrează lucruri şi fenomene izolate din lumea exterioară, în mod absolut concret. El face astfel ceva pentru binele omenirii. Numai că el corelează aceste fapte între ele aşa cum îi dictează prejudecăţile sufletului său, cum îi dictează tot ceea ce şi-a însuşit prin educaţie şi din viaţa lui de până atunci, cum îi dictează o anumită teorie şi concepţie despre lume, care poate că nu este altceva decât o explicaţie absolut unilaterală a fenomenelor. În noţiunile şi ideile pe care le-a extras din fenomene ‒ dacă le-a extras prin propria lui gândire  ‒, acest om va avea ceva care poate acţiona vindecător asupra sufletului său; căci prin faptul că şi le-a elaborat el însuşi, drept concepţie a sa despre lume, acest ceva umple sufletul lui cu o dispoziţia pozitivă. Să presupunem însă că apar acum adepţii şi susţinătorii săi, care nu şi-au elaborat ideile pornind de la fenomenele înseşi, ci auzindu-le sub formă de prelegeri sau citindu-le; ei nu au acele sentimente pe care cercetătorul respectiv şi le-a creat în laborator sau în cabinet: la o întreagă armată de adepţi, toate acestea pot să corespundă unor însuşiri sufleteşti negative. Putem vedea cum aceeaşi convingere face pozitiv sufletul unui cap de şcoală, care se dedică unei orientări unilaterale; dar tot ea poate să corespundă unor însuşiri absolut negative şi să aibă efecte nesănătoase, poate să-i facă din ce în ce mai negativi şi mai slabi pe toţi acei adepţi care doar repetă ceea ce a fost conţinut viu al sufletului celui dintâi.

Acesta este un lucru pe care trebuie să-l remarcăm de-a lungul întregii istorii a spiritului uman. Putem vedea şi azi că unii, având o concepţie despre lume pur materialist-mecanicistă, pe care şi-au elaborat-o ei înşişi cu sârg din faptele trăite de ei, sunt nişte naturi cu totul pozitive, pline de prospeţime, reconfortante, care ne întâmpină drept nişte caractere fermecătoare. În schimb, la adepţii lor, în capetele cărora se află, de fapt, aceleaşi reprezentări, pe care însă nu le-au elaborat ei înşişi, aceste reprezentări corespund unei constituţii sufleteşti nesănătoase, negative, debile. Iată de ce putem constata că există o diferenţă între cei care-şi formează ei înşişi o concepţie despre lume şi aceia care doar o adoptă; în primul caz avem de-a face cu nişte însuşiri sufleteşti pozitive, în cel de-al doilea, cu nişte însuşiri sufleteşti negative. Aceste lucruri se încrucişează pretutindeni în viaţă.

Vedem, aşadar, că putem face în aşa fel încât atitudinea noastră faţă de lume să fie sau pozitivă sau negativă. Negativi ne poate face, de pildă, o cercetare pur teoretică a naturii; în special ceea ce nu putem vedea. Dar, pentru a atinge o anumită treaptă, trebuie să introducem în noi şi un element negativ. Trebuie să existe şi o cunoaşterea teoretică a naturii. Nu trebuie să ne închidem însă ochii în faţa adevărului că o cunoaşterea teoretică a naturii ‒ sistematizarea lumii animalelor, a plantelor, a mineralelor şi sistematizarea în idei şi noţiuni a legilor naturii, care rezultă de aici ‒ acţionează asupra sufletului nostru în aşa fel încât, cu caracterul nostru negativ, suntem prizonierii acesteia. Dimpotrivă, dacă primim în noi natura ca pe un mare tot, cu un sentiment viu, această atitudine trezeşte în sufletul nostru dispoziţia pozitivă; ca, de pildă, încântarea în faţa răsăritului de soare, pe care nu-l studiem din punct de vedere astronomic, ci a cărui splendoare plină de strălucire o admirăm. Când ne însuşim o concepţie despre lume, sufletul nu participă; lăsăm ca alţii să ne dicteze anumite idei. În schimb, întreg sufletul nostru se pune în mişcare când fenomenele naturii ne încântă sau ne dezgustă. Ceea ce este adevărat în fenomenele naturii nu are legătură cu eul nostru; dar ceea ce ne poate încânta sau dezgusta are legătură cu el; fiindcă noi trecem pe lângă natură încântaţi sau dezgustaţi, după cum este constituit eul nostru.

Putem spune, astfel: Dacă ne găsim o legătură vie cu viaţa naturii, cultivăm în noi dispoziţia pozitivă; dacă teoretizăm asupra naturii, ne cultivăm dispoziţia sufletească negativă. Dar aceasta confirmă ceea ce am spus mai înainte: că acela care mai întâi analizează şi disecă o serie de fenomene din natură este mult mai pozitiv decât cel care-şi asimilează şi învaţă adevărurile obţinute de altcineva. Orice pedagogie adevărată ar trebui să ţină seama de acest lucru. Pretutindeni acolo unde s-au ştiut lucrurile la care ne-am referit acum, s-a avut grijă ca omul să nu-şi cultive în suflet numai însuşirile negative. De ce a scris Platon pe frontispiciul templului său filosofic: “Aici să nu intre decât acela care cunoaşte geometria” [ Nota 35]? Pentru că geometria, matematica, se numără printre acele activităţi ale vieţii sufleteşti umane pe care nu ni le putem însuşi nicidecum pe bază de autoritate. Geometria trebuie s-o pătrundem, într-adevăr, cu partea interioară a sufletului nostru, trebuie s-o re-creăm noi înşine şi ne-o putem însuşi numai printr-o activitate sufletească pozitivă. Dacă azi s-ar ţine seama de acest lucru, o mare parte din sistemele şi concepţiile despre lume, de care e plină lumea, nici n-ar exista. Fiindcă cel care ştie în ce fel se elaborează, în mod pozitiv, un sistem de noţiuni cum este acela al geometriei, nutreşte un adânc respect faţă de activitatea interioară a omului. Cine citeşte, de pildă, “Enigmele lumii” de Haeckel [ Nota 36 ], şi nu are habar cum îşi elaborează un om aşa ceva, se va hotărî uşor să producă o nouă concepţie despre lume. N-are de făcut altceva decât să modifice puţin noţiunile; dar, în acest caz, el lucrează numai şi numai într-o dispoziţie sufletească negativă.

Aşa că ştiinţa spirituală sau antroposofia este ceva care cultivă în mod sigur în om dispoziţia pozitivă. Când unui om îi sunt prezentate de-a gata, prin metodele atât de îndrăgite în zilele noastre, de pildă cu ajutorul filmului sau al altor demonstraţii, anumite realizări ale epocii contemporane, când el poate vedea la cinematograf diferite animale sau procese din natură, el le preia în mod absolut pasiv, iar sufletul lui este într-o dispoziţie negativă; nu i se cere să dezvolte nişte însuşiri pozitive, nici nu e necesar să gândească. Unui om îi pot fi arătate, de pildă, diferitele faze ale alunecării unui gheţar din vârful muntelui sau altceva asemănător. Se vede de aici că astăzi sunt preferate însuşirile negative ale oamenilor. Dar pentru antroposofie lucrurile nu sunt tot aşa de simple. Ea poate să prezinte cu ajutorul filmului ceea ce are de prezentat, cel mult în mod simbolic. Dar pentru lucrurile care-l duc pe om în lumea spirituală, nu există altă poartă de acces în afară de viaţa sufletească umană. Cine vrea să pătrundă într-un mod cu adevărat rodnic în ştiinţa spirituală, trebuie să se împace cu gândul că, în legătură cu lucrurile cele mai importante, nu-i va putea fi prezentat nimic pe cale demonstrativă. E necesar să colaboreze el însuşi, în sufletul său, astfel încât să cheme la viaţă în suflet dispoziţiile cele mai pozitive. Dar tocmai de aceea ştiinţa spirituală este cea mai în măsură să cultive însuşirile pozitive ale sufletului uman. Şi în aceasta constă caracterul atât de sănătos al unei asemenea concepţii despre lume, care nici nu pretinde că face altceva decât că trezeşte forţele existente în sufletul uman. Apelând la un element care acţionează în orice suflet prin propria lui putere, antroposofia face să iasă afară ceea ce zace ascuns în suflet, ca să pătrundă toate forţele şi sevele trupului, lucru care are un efect de însănătoşire, în cel mai adevărat sens al cuvântului, asupra întregii fiinţe umane. Şi, dat fiind faptul că antroposofia nu apelează la nimic altceva în afară de raţiunea umană sănătoasă, care nu poate fi scoasă la lumină prin sugestie colectivă, ci numai prin înţelegerea fiecăruia, şi pentru că ea renunţă la tot ceea ce poate fi realizat prin sugestie colectivă, putem sune că ea se bazează pe cele mai pozitive însuşiri sufleteşti ale omului.

Am sintetizat astfel, fără să ascundem nimic, nişte fapte care arată că omul este situat în viaţă între aceste două tendinţe: cea pozitivă şi cea negativă. Omul nu se poate înălţa pe nişte trepte superioare decât depăşind o treaptă inferioară, pozitivă, transpunându-se într-o dispoziţie negativă şi ‒ în această dispoziţie fiind ‒ asimilându-şi un conţinut nou şi pătrunzându-se de acesta în asemenea măsură încât să poată începe iarăşi o activitate pozitivă, dar pe o treaptă superioară. Cel care este în măsură să privească natura în mod just, ştie cum lucrează înţelepciunea cosmică pentru a-l face pe om să treacă de la o dispoziţie pozitivă la una negativă şi de la una negativă la o nouă dispoziţie pozitivă.

E frumos să cugetăm, din acest punct de vedere, la un amănunt, la celebra definiţie a tragicului, dată de Aristotel [ Nota 37 ], să zicem. O tragedie, spune el, ne prezintă o acţiune bine închegată, în aşa fel încât să trezească în spectator groază şi compasiune, dar groaza şi compasiunea trebuie să treacă printr-un catarsis, printr-o purificare. Omul care intră în existenţă cu tot egoismul obişnuit, în primă instanţă este foarte pozitiv în egoismul său; el se izolează în sine, se înăspreşte. Devenim apoi foarte negativi, dacă simţim suferinţa şi bucuria altor oameni ca şi cum ar fi ale noastre. Devenim oarecum negativi prin faptul că ieşim din eul nostru şi ne dezvoltăm facultatea empatiei şi a compasiunii. Şi mai devenim negativi dacă ne adâncim în ceva nedefinit care planează asupra destinului unui om; dacă ne adâncim în ceea ce poate rezulta mâine din faptele unui om pe care-l simpatizăm. Cine nu cunoaşte acea strângere de inimă pe care o avem faţă de un om care se grăbeşte să săvârşească o faptă, astfel încât, probabil, de aici i se va trage mâine o nenorocire, pe care noi o presimţim, în timp ce pornirile lui nu-l lasă să renunţe la ea? Ne temem de ceea ce se poate întâmpla. Dar prin aceasta ne transpunem într-o dispoziţie sufletească negativă; căci teama este o dispoziţie negativă a sufletului. Dar noi am deveni indiferenţi în faţa vieţii dacă n-am fi capabili să simţim teamă în legătură cu ceea ce se ascunde în poala viitorului. Aşadar, prin compasiune şi teamă noi devenim negativi. Dar ca să putem deveni pozitivi, tragedia pune în faţa noastră imaginea unui erou la faptele căruia trebuie să participăm cu tot sufletul şi al cărui destin ne întâmpină, în primă instanţă, în aşa fel încât ne trezeşte sentimentul de teamă; dar, în acelaşi timp, prin caracterul unitar al acţiunii, imaginea eroului ne este prezentată în aşa fel încât teama şi compasiunea se purifică şi, din însuşiri negative, se transformă într-o mulţumire armonioasă pe care ne-o lasă opera de artă respectivă, şi se înalţă iarăşi la nivelul de însuşiri pozitive.

Iată cum definiţia filosofului antic grec ne arată, prin exemplul pe care-l oferă opera de artă, că în viaţă arta este un element care vine în întâmpinarea unei dispoziţii sufleteşti negative necesare, spre a o transforma într-una pozitivă. Iluzia artistică ne înalţă pe o treaptă superioară, pe toate tărâmurile sale, unde trebuie să devenim mai întâi negativi, dacă vrem să depăşim o viaţă sufletească neevoluată. Frumosul ne arată mai întâi idealul spre care trebuie să tindem, căci altfel n-am putea depăşi treapta pe care ne aflăm în prezent. Dar pe urmă şi restul vieţii se îmbracă în strălucirea unei dispoziţii sufleteşti superioare, dacă am fost înălţaţi mai întâi prin artă pe o treaptă superioară a vieţii sufleteşti.

Vedem astfel că dispoziţia pozitivă şi cea negativă nu alternează numai în viaţa omului individual, ci şi în viaţa generală a omenirii, contribuind necontenit la perfecţionarea omului individual, din încarnare în încarnare, dar şi la aceea a vieţii omenirii. Dacă am avea timp, uşor am putea arăta că au existat ere şi epoci pozitive; am putea descrie ere întregi din istoria omenirii, arătând că ele au fost ere pozitive, şi am putea arăta că altele au fost negative, şi aşa mai departe. Ideea de pozitiv şi negativ are legătură cu toate sferele vieţii sufleteşti şi, deci, ale vieţii umane în general. Ea nu se manifestă în sensul că un om este pozitiv, iar altul negativ, ci îl priveşte pe fiecare. Pe diferitele trepte ale existenţei, fiecare om trebuie să treacă prin stări pozitive şi stări negative. Numai dacă privim lucrurile în acest fel, ideea de om pozitiv şi om negativ va deveni pentru noi un adevăr al vieţii şi, implicit, temelia unei practici de viaţă. Iată de ce aceste consideraţii pot aduce confirmarea unui cuvânt, pe care l-am citat la începutul şi la sfârşitul uneia dintre aceste conferinţe, un cuvânt al filosofului antic grec Heraclit, care, pentru că a ştiut să privească atât de adânc în viaţa omului, a fost supranumit “Obscurul”:

Ale sufletului margini nicicând nu vei putea găsi,
chiar de-ai cutreiera drumurile toate;
aşa de largi sunt orizonturile sale.

Ar putea acum să vină cineva şi să spună: Dar atunci înseamnă că orice încercări de a cunoaşte sufletul sunt zadarnice. Căci dacă sufletul este atât de vast încât nu-i poţi găsi nicăieri marginile, înseamnă că nici o cercetare nu-l poate scruta şi ar trebui să renunţăm la încercarea de a-l cunoaşte. Dar numai un om negativ va spune aşa ceva. Un om pozitiv ar adăuga: Slavă Domnului că această viaţă a sufletului este atât de vastă, încât nici o cunoaştere n-o poate cuprinde; căci, tocmai datorită acestui fapt, tot ceea ce cuprindem azi, prin cunoaştere, în sufletul nostru, va putea fi depăşit mâine şi ne putem îndrepta astfel spre trepte şi mai înalte! Să fim bucuroşi că viaţa sufletească îşi bate joc în fiecare clipă de cunoaşterea noastră. Noi avem nevoie de o viaţă sufletească nelimitată, căci perspectiva infinitului ne dă speranţa că putem depăşi în orice clipă dispoziţia pozitivă, că viaţa sufletului poate merge din treaptă în treaptă. Iată de ce tocmai faptul că viaţa sufletească este infinită şi incognoscibilă ne oferă perspectiva cea mai importantă pentru speranţa şi încrederea noastră în viitor. Datorită faptului că nu putem găsi niciodată marginile sufletului însuşi, sufletul este în stare să depăşească orice margini şi să urce din treaptă în treaptă.