Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


XVI

RĂTĂCIRE ŞI NEBUNIE

Berlin, 28 aprilie 1910

Acel ciclu de conferinţe pe care am avut onoarea de a-l prezenta în faţa dvs. în cursul iernii trecute a avut sarcina de a explica, de pe poziţia ştiinţei spirituale, aşa cum am caracterizat-o în prima conferinţă, cele mai diverse fenomene ale vieţii sufleteşti umane şi, de asemenea, ale vieţii în sens mai larg. Azi ne propunem să discutăm despre un domeniu al vieţii umane care ne poate duce în străfundurile mizeriei umane, ale suferinţei umane, poate şi ale deznădejdii umane. În schimb, în conferinţa următoare, va fi atins, sub titlul “Conştiinţa umană”, un domeniu care ne va conduce din nou spre înalturi, acolo unde pot ieşi cel mai mult la lumină demnitatea şi valoarea omului, forţa conştienţei de sine umane. Iar încheierea ciclului din acest an va fi făcută printr-o expunere despre misiunea artei, în care vom arăta foarte bine latura sănătoasă a ceea ce, astăzi, poate că ni se va înfăţişa în aspectele de umbră cele mai îngrozitoare ale vieţii.

Când se vorbeşte despre rătăcire şi nebunie, în sufletul fiecărui om se ridică la suprafaţă imagini ale celei mai adânci suferinţe umane, şi, de asemenea, fără îndoială, imagini ale celei mai profunde compasiuni umane. Tot ceea ce se iveşte astfel în suflet poate fi, totuşi, un îndemn de a trimite puţină lumină şi în acest abis al vieţii sufleteşti umane, din lumina pe care credem că ne-am cucerit-o în cursul acestor conferinţe. Tocmai cine se obişnuieşte din ce în ce mai mult să procedeze în sensul modului de a gândi care a păşit aici în faţa sufletelor noastre, trebuie să aibă speranţa că, prin acest mod spiritual-ştiinţific de a privi lucrurile, îşi va putea găsi explicaţia, dintr-un anumit punct de vedere, un capitol atât de trist al vieţii umane. Fiindcă cel ce cunoaşte literatura respectivă ‒ şi nu mă gândesc aici la literatura de popularizare, care se răspândeşte din ce în ce mai mult, ci la aceea cu caracter ştiinţific ‒ îşi va putea spune, dacă priveşte problema de pe poziţia ştiinţei spirituale, că literatura a ajuns, dintr-un anumit punct de vedere, extraordinar de departe şi că ea oferă o mare cantitate de material pentru a ne putea forma o părere despre realităţile care intră aici în discuţie; dar că, pe de altă parte, în nici o literatură de specialitate din alte domenii nu se vede atât de clar cât de puţin sunt în măsură diversele teorii, concepţii şi obişnuinţe de gândire ale epocii noastre, să sintetizeze experienţele, trăirile, observaţiile ştiinţifice acumulate. Tocmai pe acest tărâm avem o ocazie foarte bună de a vedea că ştiinţa spirituală se simte în perfect acord cu o ştiinţă adevărată, veritabilă, cu toate realităţile, experienţele şi rezultatele pe care le oferă ştiinţa; dar că, la fiecare pas, ca să zicem aşa, ea e nevoită să găsească o contradicţie între experienţe şi trăiri, pe de-o parte, şi modul în care reprezentanţii concepţiei ştiinţifice actuale despre lume caută să înţeleagă aceste experienţe şi trăiri. În orice caz, aici vom reuşi doar să schiţăm aspectele principale, în câteva linii generale, dar poate că ele vor constitui un îndemn de a căuta şi în acest domeniu o înţelegere care să se reverse în viaţa noastră practică, pentru ca noi să devenim tot mai capabili de a ne orienta în problematica tristă pe care o abordăm astăzi.

Când rostim cuvintele “rătăcire” şi “nebunie” (În limba germană, aceste două cuvinte au acelaşi radical: “Irrtum” = eroare, greşeală, rătăcire şi “Irresein = a fi în prada rătăcirii, a fi nebun. ‒ n. trad.), ar trebui să ne frapeze un lucru: faptul că ‒ în mod conştient sau inconştient ‒ prin cuvântul “rătăcire” exprimăm ceva fundamental diferit de ceea ce desemnăm prin cuvântul “nebunie”. Pe de altă parte, observatorul atent al unei vieţi sufleteşti despre care se poate spune că se află cu adevărat în starea de nebunie, va putea găsi diferite expresii, manifestări, care, totuşi, nu prea arată altfel decât ca nişte forme mai avansate a ceea ce şi în viaţa obişnuită, în cadrul unei vieţi sufleteşti normale, care încă poate fi considerată sănătoasă, putem desemna drept greşeală sau rătăcire, într-o direcţie sau alta. Dar, iarăşi, cu o asemenea observaţie vom putea ajunge să denaturăm adevărul, în măsura în care anumite orientări din viaţa spirituală de astăzi au tendinţa de a şterge orice deosebiri, subliniind mereu că, de fapt, nu există nici o limită precisă între viaţa sufletească normală sănătoasă şi o viaţă sufletească ce poate fi desemnată drept “nebunie”.

Afirmaţia de mai sus are ceva periculos; tocmai cu o asemenea ocazie trebuie să subliniem acest lucru. Ea are ceva periculos nu din cauză că este nejustă, ci tocmai pentru că este justă. Sună paradoxal, şi totuşi, uneori, afirmaţiile nejuste sunt mai puţin periculoase decât cele juste, care pot fi interpretate şi aplicate în mod unilateral, deoarece, aş zice, nu se observă pericolul a ceea ce este just. Omul crede că a spus deja ceva, dacă, dintr-un anumit punct de vedere, poate fi adusă dovada că acel ceva e just; dar ar trebui să ne dăm seama că orice lucru just îşi are şi reversul său şi că orice adevăr pe care-l găsim este un adevăr, ca să zicem aşa, numai în raport cu anumite realităţi şi trăiri; că, totuşi, el începe să devină periculos în momentul în care-l extindem asupra altor domenii, în momentul în care exagerăm şi credem că el are o valabilitate de dogmă. Aşa că, de regulă, n-am făcut nimic dacă ştim despre un adevăr că el există; ci e important ca, în cazul în care am ajuns la cunoaşterea justă a unui lucru, să observăm limitele între care ea este valabilă.

În viaţa sufletească sănătoasă, obişnuită, putem vedea, în orice caz, diferite fenomene care, dacă trec de o anumită limită, se prezintă şi ele drept simptome ale unei vieţi sufleteşti maladive. Observă întreaga importanţă a acestei afirmaţii numai cine s-a deprins cu adevărat să privească în mod mai intim viaţa umană. Cine n-ar admite, de exemplu, că avem de-a face deja cu o viaţă sufletească nesănătoasă, care poate fi subsumată noţiunii de “nebunie”, dacă un om nu e în stare, la momentul potrivit, să lege de o noţiune pe care o poate gândi, o a doua, ci trebuie să se oprească la prima noţiune, şi anume, în aşa fel încât se cramponează de ea şi când se află deja într-o cu totul altă situaţie şi o aplică acolo unde ea nu se mai potriveşte, cu alte cuvinte, când omul respectiv acţionează sub imperiul unei noţiuni care ar fi fost justă într-o situaţie anterioară, dar nu mai e justă într-o situaţie de mai târziu. Cine ar vrea să susţină că aşa ceva nu se învecinează foarte mult cu o viaţă sufletească maladivă? Ba, dacă un asemenea fenomen se întâmplă cu o anumită frecvenţă, el este de-a dreptul simptomul unei îmbolnăviri sufleteşti. Dar, pe de altă parte, cine ar putea nega faptul că există unii oameni care nu pot înainta cu munca lor, din cauză că se pierd în amănunte şi sunt prea pedanţi? Acolo unde cineva nu se poate debarasa de o anumită reprezentare, avem, în viaţa sufletească normală, momentul unde trebuie să încetăm de a mai vorbi de rătăcire, unde trebuie să începem deja să vorbim de boala nebuniei.

Să presupunem, de exemplu, că un om cade pradă unei rătăciri sufleteşti, aceasta manifestându-se în felul următor: când aude pe cineva tuşind în apropierea sa, din acest zgomot el nu aude tusea obişnuită, ci are impresia că oamenii din jur îl vorbesc de rău, adică îl critică. Despre un om care îşi organizează întreaga viaţă drept consecinţa unor fapte aflate sub influenţa unei asemenea impresii, se va spune că are o viaţă sufletească maladivă. Dar cât de aproape se află de aşa ceva anumite fenomene ale vieţii obişnuite, când spunem, pur şi simplu, că un om surprinde ici şi colo câte o discuţie, o interpretează în felul lui şi crede că a auzit cu totul altceva decât s-a spus în realitate. Sau n-aţi auzit încă ce nesfârşit de des se întâmplă ca cineva să spună: Cutare sau cutare a spus despre mine lucrul cutare sau cutare! ‒ din care nici vorbă ca omul respectiv să fi spus ceva? Uneori este foarte greu să stabilim, ca să zicem aşa, unde e punctul în care viaţa sufletească absolut normală poate să treacă, în desfăşurarea ei normală, în viaţă sufletească maladivă.

Poate să pară paradoxal, dar e în măsură să trezească un gând sau altul pe acest tărâm reflecţia următoare: privind o alee, un om are percepţia absolut normală că vede copacii din apropiere la distanţele lor naturale, dar cei mai îndepărtaţi se apropie tot mai mult unii de alţii; el ia acum hotărârea să lege copacii, aşa cum stau ei unii în faţa altora, cu nişte sfori, dar să facă sforile din ce în ce mai scurte, pe măsură ce copacii sunt situaţi mai departe de el. Am avea atunci un exemplu din care se vede că, pe baza unei percepţii absolut sănătoase, un om trage o concluzie greşită. Dar percepţia sănătoasă nu există sub nici o altă formă decât e aceea când cineva are o iluzie. Iluzia este şi ea o percepţie. Caracterul nesănătos şi dăunător al unei iluzii ia naştere de-abia atunci când omul respectiv o ia drept o realitate, la fel ca masa din faţa lui. De-abia dacă nu e în stare să interpreteze percepţia în mod just, apare ceea ce poate fi desemnat drept fenomen maladiv. Dar cazul din urmă, când cineva are o halucinaţie şi o priveşte ca pe o realitate, în sensul fizic obişnuit, poate fi comparat cu situaţia amintită adineaori, spunând că e paradoxală: aceea în care un om vrea să facă din ce în ce mai scurte sforile cu care leagă copacii unei alei. Din punct de vedere interior, logic, nu vom putea găsi nici o deosebire între aceste două lucruri. Şi totuşi: cât e de uşor, în cazul unei iluzii, să emitem o părere greşită, şi cât e de departe probabilitatea ca, percepând o alee, să emitem o judecată la fel de greşită! Poate că unora toate acestea le par prostii. Dar e necesar să avem în vedere asemenea aspecte intime; fiindcă altfel nu putem înainta şi nici n-am vedea cât de des o viaţă sufletească normală poate trece într-una nesănătoasă.

Putem da şi alte exemple, mai spectaculoase, cazurile unor oameni a căror viaţă sufletească era considerată în cel mai înalt grad sănătoasă şi ageră. Aş vrea să vă povestesc ceva în legătură cu un filosof german, care e considerat astăzi, de către cei ce activează în acest domeniu, unul dintre oamenii cei mai competenţi în specialitatea sa. Filosoful la care mă refer povesteşte următoarea întâmplare [ Nota 38 ]:

A ajuns odată să discute cu un om, şi în cursul acestei discuţii a venit vorba despre un învăţat cunoscut de amândoi. În momentul în care vine vorba despre învăţatul respectiv, fiolsoful nostru are reprezentarea unei cărţi ilustrate despre oraşul Paris ‒ şi în clipa următoare, imediat după aceea, reprezentarea unui album cu fotografii din Roma. Discuţia despre acel învăţat continuă. Între timp, omul respectiv, care era filosof, caută să vadă cum de fusese posibil ca, în timpul discuţiei, în el să apară o dată imaginea unei cărţi ilustrate despre oraşul Paris şi apoi imaginea unui album cu fotografii din Roma. Şi el şi-a explicat fenomenul în mod absolut corect. Învăţatul despre care discutau avea o barbă ascuţită foarte ciudată. Ea a făcut să apară imediat în subconştientul filosofului reprezentarea lui Napoleon III, care avea şi el o barbă ascuţită; iar reprezentarea lui Napoleon III, care se furişase în subconştientul lui, l-a dus, ocolind prin Franţa, la cartea ilustrată despre Paris. Şi pe urmă, în faţa lui a apărut imaginea unui alt bărbat, care avusese şi el un barbişon ascuţit, aceea a lui Victor Emanuel al Italiei, iar această imagine l-a dus, ocolind prin Italia, la albumul cu fotografii din Roma. Aveţi aici o înşiruire ciudată, am putea spune, una fără cauză, o înşiruire de reprezentări care nu urmează nici o regulă, care se derulează în timp ce în viaţa sufletească deplin conştientă e urmărit un cu totul alt fir. Luaţi acum cazul unui om care a ajuns până în clipa în care în faţa lui s-a ivit cartea ilustrată despre Paris şi care acum nu mai poate urmări firul discuţiei, şi imediat după aceea imaginea următoare, cu albumul de fotografii din Roma: un asemenea om ar fi în prada unei vieţi de reprezentare debordante; el nu s-ar putea întreţine liniştit cu un alt om, ci s-ar afla în mijlocul unei vieţi maladive, care-l duce, fără nici o legătură, de la o idee la alta.

Dar filosoful nostru merge mai departe şi pune alături de acest caz un altul, din care spune că-şi dă seama cum se raportează lucrurile unele la altele. ‒ Într-o zi s-a dus la secţia financiară, ca să achite impozitele. Avea de achitat 75 de mărci. Şi, deoarece, cu toate că era filosof, era un om ordonat, trecuse şi aceste 75 de mărci în carnetul său de socoteli, la capitolul “cheltuieli”, apoi se ocupase de alte lucruri. După un timp, a vrut să verifice care fusese suma achitată. Şi nu putea deloc să-şi aducă aminte. A început să reflecteze, şi, pentru că era filosof, a luat-o în mod sistematic. A încercat să ajungă la reprezentarea sumei achitate drept impozit, pornind de la reprezentările învecinate. A căutat să se concentreze asupra drumului pe care-l făcuse până la secţia financiară. Şi atunci i-a apărut imaginea a patru monede de aur, fiecare valorând 20 de mărci, pe care le avea în portmoneu, apoi imaginea că primise înapoi 5 mărci. El a avut în faţa ochilor aceste două imagini şi, printr-o simplă scădere, a putut afla că achitase suma de 75 de mărci.

Aveţi aici două cazuri absolut diferite. În cel dintâi, viaţa sufletească lucrează aşa cum vrea, fără a suferi nici o corectură din partea a ceea ce putem numi derularea conştientă a reprezentărilor; ea creează imaginea cărţii ilustrate despre Paris şi imaginea unui album de fotografii din Roma. În cel de-al doilea caz, vedem că sufletul procedează în mod absolut sistematic, el face fiecare pas în mod cu totul voit. Este, într-adevăr, o deosebire considerabilă între derularea a două procese sufleteşti. Numai că acel filosof nu atrage atenţia asupra unui lucru pe care cercetătorul spiritual îl va remarca imediat. Fiindcă, în primul caz, esenţialul constă în faptul că el stă de vorbă cu cineva, că îşi îndreaptă atenţia spre celălalt, că întreaga sa viaţa sufletească conştientă a fost nevoită să fie atentă la desfăşurarea convorbirii cu celălalt, şi că imaginile apărute în mod dezordonat, care s-au ivit ca într-un alt strat al conştienţei, erau lăsate în voia lor. În cel de-al doilea caz, filosoful îşi concentrează atenţia numai asupra imaginilor care aveau să apară. De aici s-ar explica, iarăşi, numai faptul că în primul caz imaginile se derulează în mod dezordonat, pe când în al doilea caz se află sub corectura vieţii sufleteşti conştiente.

De ce sunt aici imagini? La această întrebare, filosoful nu dă nici un răspuns. Cine ştie să observe viaţa, cine cunoaşte şi alte cazuri similare, şi cine e în stare să judece puţin pornind de la natura filosofului respectiv ‒ în acest caz, eu cunosc nu numai întâmplarea, ci şi pe omul respectiv -, acela va emite, dacă vrem să folosim un asemenea cuvânt, ipoteza următoare: Filosoful nostru a avut în faţa sa, în cursul discuţiei, un om care nu prea îl interesa. A fost necesară o anumită autoconstrângere ca să-şi concentreze atenţia asupra discuţiei; din acest motiv, în el exista o viaţă sufletească excedentară, pe care n-o consuma în discuţie, ci care se răsfrângea, aş zice, spre interior. Dar el nu avea puterea de a controla derularea imaginilor; de aceea, ele se derulau în mod haotic. Din cauză că era nevoit să-şi îndrepte interesul spre o problemă care nu-l interesa în mod deosebit, în viaţa sufletească excedentară au apărut imagini; şi, din cauză că atenţia era nevoită să se îndrepte tocmai spre discuţia aceea neinteresantă, imaginile din viaţa sufletească excedentară se derulau în mod dezordonat. ‒ Avem şi aici o indicaţie asupra faptului că, într-adevăr, asemenea imagini s-au putut derula, în fundalul vieţii sufleteşti conştiente, ca un fel de reflex al acestei vieţi sufleteşti conştiente. Am putea da un mare număr de asemenea exemple. Cel ales de mine a fost relatat aici din cauză că este foarte caracteristic şi fiindcă din el se pot învăţa multe.

Dar acuma, esenţialul este să ne punem întrebarea: Dar nu cumva tocmai un asemenea proces ne îndeamnă să privim ceva mai adânc în viaţa sufletească umană? Sau, nu ne-am putea întreba: Cum e posibil să apară o asemenea scindare a vieţii sufleteşti, ca cea din cazul relatat? Şi aşa ajungem acolo unde experienţele şi trăirile acelei sfere a nefericirii pe care trebuie s-o atingem astăzi pot fi încadrate în mod absolut normal în contextul care, în cursul iernii trecute, ne-a ieşit de atâtea ori în întâmpinare. Tocmai filosoful amintit, când relatează asemenea fenomene ale propriei sale vieţi sufleteşti, se află, mai mult sau mai puţin, în faţa unor enigme. El nu poate vorbi mai departe, după ce a înregistrat asemenea fenomene, din cauză că ştiinţa noastră exterioară, oricât de multe ar povesti, se opreşte când e vorba de cunoaşterea esenţei.

Când ne-am referit la esenţa omului, am arătat că noi nu putem privi omul aşa cum îl priveşte ştiinţa exterioară, trebuie să facem distincţie, cu adevărat, între un om exterior şi unul interior. Şi că acest om exterior nu e mai real decât omul interior. Am arătat, pe cele mai diferite tărâmuri, că starea de somn trebuie s-o concepem într-un cu totul alt mod decât tinde s-o conceapă ştiinţa obişnuită. Am arătat că ceea ce, din omul adormit, rămâne culcat în pat, nu e decât omul exterior, iar conştienţa obişnuită nu-l poate urmări pe omul propriu-zis, interior, invizibil, superior, care în timpul somnului iese afară din omul exterior. Conştienţa obişnuită nu vede că aici iese afară ceva real, exact la fel de real ca şi ceea ce rămâne culcat în pat, că de la adormire şi până la trezire omul interior este dăruit patriei sale propriu-zise, lumii spirituale. Şi am mai spus că omul soarbe din ea ceea ce-i este necesar, de la trezire şi până la o nouă adormire, pentru a-şi întreţine viaţa sufletească obişnuită. De aceea, trebuie să facem o distincţie clară între omul exterior, care există şi în starea de somn, cu legile şi regulile sale, şi omul interior, care se află în omul exterior numai în starea de veghe, dar în starea de somn se desparte de el; trebuie să-i privim separat unul de celălalt. Cât timp nu vom face această distincţie, nu vom putea înţelege fenomenele cele mai importante ale vieţii umane. Cei care, din comoditate, văd pretutindeni unitatea şi vor, cu inimă uşoară, să pună peste tot bazele unui monism, ne vor acuza că suntem dualişti, din cauză că despărţim în două entitatea umană, într-una exterioară şi una interioară. Asemenea oameni ar trebui să admită însă imediat, de asemenea, că e un dualism îngrozitor faptul că un chimist desparte apa în oxigen şi hidrogen. Nu poţi fi nicidecum monist în sensul superior al cuvântului, dacă nu admiţi că monon este ceva situat mult mai adânc. Cel care vrea să vadă imediat în toate realităţile cele mai apropiate temeiul unic, acela îşi va închide ochii în faţa diversităţii vieţii, se va lipsi de singura posibilitate de a explica viaţa.

Ei bine, noi am mai arătat că în omul exterior şi în omul interior trebuie să distingem, iarăşi, diferite părţi componente. La omul exterior distingem, în primă instanţă, acea parte componentă pe care o putem vedea cu ochii fizici, o putem pipăi cu mâinile: corpul fizic. Cunoaştem apoi o altă componentă, pe care am numit-o corp eteric, un fel de formaţiune alcătuită din forţe, constructorul şi modelatorul propriu-zis al corpului fizic. Corpul fizic şi corpul eteric sunt ceea ce, pe parcusrul somnului, rămâne culcat în pat. Ceea ce, însă, la omul adormit, se retrage din corpul fizic şi se află în lumea spirituală, a fost desemnat în cursul acestor conferinţe drept corpul astral al omului, care, la rândul său, îl cuprinde în sine pe purtătorul propriu-zis al eului. Dar am făcut apoi şi nişte distincţii mai fine. Am deosebit în acest corp astral trei componente ale fiinţei umane, trei componente ale vieţii sufleteşti. Şi un mare număr de fenomene ale vieţii ni s-a explicat prin faptul că am separat cu grijă unul de celălalt aceste trei componente.

Componenta cea mai de jos a vieţii sufleteşti a fost numită de noi suflet al senzaţiei; am mai deosebit apoi o a doua componentă, sub numele de suflet al raţiunii sau afectiv; şi o a treia componentă, numită suflet al conştienţei. Când vorbim, deci, despre fiinţa umană interioară, despre aceste trei componente sufleteşti, nu vom recunoaşte aici o interacţiune haotică, nediferenţiată, de-a valma, între diferitele impulsuri de voinţă, trăiri afective, noţiuni şi reprezentări, ci vom împărţi cu grijă viaţa sufletească în aceste trei componente. În viaţa umană normală există un anumit raport reciproc între omul exterior şi cel interior. El poate fi caracterizat de noi prin faptul că spunem: Sufletul senzaţiei, partea cea mai de jos a sufletului nostru, care conţine instinctele şi pasiunile noastre, cărora ne supunem ca nişte sclavi, dacă componentele superioare ale sufletului sunt încă puţin evoluate ‒ această componentă sufletească se află, într-un anumit sens, în interacţiune cu ceea ce, dintr-un alt punct de vedere, mai putem considera că ţine de omul exterior, cu ceva care este asemănător cu sufletul senzaţiei, dar este, în om, ceva mai exterior; acest ceva mai exterior este numit de noi corp al senzaţiei. De aceea, noi spunem: Avem omul exterior şi omul interior. În omul interior avem, drept componenta cea mai de jos, sufletul senzaţiei, corespunzând în omul exterior cu corpul senzaţiei. Corpul astral trebuie desemnat aici drept ceva diferit de simplul corp al senzaţiei. De fapt, cele trei componente ale sufletului sunt doar nişte modificări ale corpului astral, şi anume, ele nu doar s-au format din acesta, ci au şi fost secretate de acesta. În starea de veghe, sufletul senzaţiei se află într-o permanentă interacţiune cu corpul senzaţiei; în mod asemănător, sufletul raţiunii sau afectiv se află în interacţiune cu corpul eteric; iar ceea ce numim suflet al conştienţei se află în interacţiune intimă cu corpul fizic. De aceea, în privinţa a tot ceea ce urmează să devină conţinut al sufletului conştienţei, avem nevoie de comunicările conştienţei aflate în stare de veghe. Ceea ce ne transmite corpul fizic, ceea ce ne furnizează simţurile, din toate acestea se formează, în primă instanţă, conţinutul sufletului conştienţei.

Avem, deci, două entităţi tripartite ale naturii umane, care corespund unele cu celelalte: sufletul senzaţiei cu corpul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectiv cu corpul eteric, sufletul conştienţei cu corpul fizic. De-abia aceste legături ne pot lămuri în privinţa firelor care se întind de la omul interior la omul exterior, care ne pot arăta cum e perturbată viaţa sufletească normală a omului, dacă ele nu merg în mod just de la omul interior spre cel exterior. De ce este aşa?

Într-un anumit sens, ceea ce numim sufletul senzaţiei depinde întru totul de efectele venite de la corpul senzaţiei; iar dacă sufletul senzaţiei şi corpul senzaţiei nu se află în raportul just de interacţiune, nu-şi corespund unul altuia în mod just, atunci viaţa sănătoasă a sufletului e întreruptă, în ceea ce priveşte sufletul senzaţiei.

Tot aşa este şi dacă sufletul raţiunii nu poate interveni în mod just în corpul eteric, reglementând activitatea lui, dacă nu e în stare să utilizeze corpul eteric în aşa fel încât acesta să fie un instrument potrivit pentru sufletul raţiunii. Iar sufletul conştienţei va trebuie să ni se arate, în viaţa sufletească, drept ceva anormal, când corpul fizic este o piedică şi o frână pentru manifestarea liberă a sufletului conştienţei. Dacă-l despărţim astfel pe om, în mod obiectiv, în componentele sale, vom putea recunoaşte în ce constă o conlucrare regulată, care este necesară unei vieţi sufleteşti sănătoase; şi putem înţelege, de asemenea, că pot să apară tot felul de întreruperi în interacţiunea dintre sufletul senzaţiei şi corpul senzaţiei, dintre sufletul raţiunii şi corpul eteric, dintre sufletul conştienţei şi corpul fizic. Şi de-abia cel care este în măsură să vadă cum se întind, încoace şi încolo, firele din acest organism complicat şi ce fel de neregularităţi pot să apară în el, de-abia un asemenea om va putea înţelege şi cum e situaţia în cazul unei boli existente în viaţa sufletească. Un caz de boală va putea să apară numai dacă există o dizarmonie între viaţa interioară şi cea exterioară. Oare nu vedem aşa ceva în cazul descris? Să ne mai ocupăm încă puţin de filosoful nostru.

În viaţa sufletească aflată sub controlul perfect al conştienţei, vedem ceea ce e prezent în el, pe de-o parte în sufletul conştienţei, pe de altă parte în sufletul raţiunii. În sufletul senzaţiei vedem însă ceea ce înşiră, aproape insesizabil, o imagine lângă alta: cartea cu ilustraţii despre oraşul Paris, albumul cu fotografii din Roma. Lucrurile se desfăşoară în acest fel din cauză că, prin abaterea atenţiei de la tema discuţiei ‒ el fiind, totuşi, dăruit omului aflat în faţa sa -, în filosoful nostru apare o separaţie între sufletul senzaţiei şi corpul senzaţiei. În corpul senzaţiei trebuie să căutăm imaginile care se înşiră una după alta, cartea cu ilustraţii despre Paris şi albumul cu fotografii din Roma. Acolo, în corpul senzaţiei, avem ceea ce a fost descris drept proces dezordonat. În sufletul conştienţei, în omul interior, se derulează conţinutul discuţiei dintre cele două persoane; iar constrângerea de a fi atent la acea discuţie a scindat, în cazul descris, viaţa corpului senzaţiei şi viaţa sufletului senzaţiei.

Acestea sunt, în realitate, nişte stări intermediare. Căci tulburările cele mai slabe ale vieţii noastre sufleteşti apar atunci când se dovedeşte a fi independent numai corpul senzaţiei. Într-un asemenea caz, vom mai putea să ne păstrăm luciditatea, să menţinem firul din omul interior şi să rămânem conştienţi, astfel încât conştienţa noastră să ne mai spună încă: Mai suntem şi noi pe-aici, pe lângă imaginile apărute fără voia noastră, din cauza corpului senzaţiei, care a devenit independent.

Dacă apare însă o asemenea scindare între sufletul raţiunii şi corpul eteric, ne aflăm într-o situaţie mult mai grea. În acest caz, ne cufundăm deja adânc în stările care încep să devină maladive. Totuşi, chiar şi aici e mult mai greu de sesizat unde încetează sănătatea şi începe boala. Ne putem lămuri cu ajutorul unui exemplu cât e de greu să facem ca trăirile sufletului raţiunii să fie cu totul independente, când corpul eteric nu mai vrea să asculte, când nu mai vrea să fie un simplu instrument a ceea ce noi gândim. Când corpul eteric devine independent şi se opune sufletului raţiunii, el nu mai lasă să prindă contur ceea ce ar trebui să fie gândul, astfel încât gândul rămâne la jumătatea drumului şi nu mai poate fi dus până la capăt. Aşa ceva se întâmplă cu adevărat la aşa-numiţii oameni inteligenţi. Să dăm un exemplu grotesc.

Oricine va zâmbi auzind o asemenea absurditate logică şi uşor îşi va da seama, dacă i se spune: Aceasta este o deducţie foarte corectă: Ceea ce nu ai pierdut, mai ai încă. Tu nu ai pierdut nişte urechi lungi; prin urmare, mai ai încă nişte urechi lungi! ‒ Absurditatea se naşte din cauză că omul, cu gândirea lui, nu se află în concordanţă cu faptele reale. Dar, după exact aceeaşi schemă, dacă alegem o primă propoziţie de felul “ceea ce nu ai pierdut ...” -, care preia în sine, pe neobservate, ceva ce, conform realităţii, n-ar trebui să preia, în acest fel se ajunge la situaţii în care absurditatea nu este atât de evidentă, la erorile cele mai incredibile în problemele cele mai importante ale vieţii. ‒ Există astfel un filosof care repetă mereu o teorie formulată cândva de el în legătură cu eul uman [ Nota 39 ]. Tocmai aici noi am vorbit adeseori despre eul uman, spunând că deja prin cuvântul care-l desemnează el se deosebeşte de toate celelalte experienţe şi trăiri pe care le putem avea. Am spus că mesei oricine îi poate spune “masă”, paharului, “pahar”, ceasului, “ceas”; dar că singur cuvinţelul “eu” nu poate să răsune din exterior în urechea noastră, dacă ne desemnează pe noi înşine. Prin aceasta se atrage atenţia asupra unei deosebiri fundamentale dintre trăirea eului şi toate celelalte trăiri. Asemenea lucruri trebuie observate. Dar ele pot fi observate numai pe jumătate; şi ele sunt observate pe jumătate dacă facem o deducţie în stilul acelui filosof: Aşadar, eul nu poate să devină niciodată obiect! Aşadar, eul nu poate fi observat niciodată! ‒ Şi, aparent, pare să ţină de o concepţie foarte inteligentă afirmaţia pe care el o face în continuare: Cine ar vrea să perceapă eul, ar trebui să ducă eul pretutindeni şi totuşi să fie de faţă eul; ar fi ca şi cum un om ar alerga în jurul unui copac şi şi-ar spune că, dacă va alerga destul de repede, s-ar putea prinde pe el însuşi din spate! ‒ E comparaţia pe care o face filosoful respectiv. Şi cum să nu te convingi de credibilitatea unei asemenea afirmaţii, când auzi cum dogma despre eul care nu poate fi perceput niciodată mai e susţinută şi printr-o comparaţie ca asta! Şi totuşi: întreaga chestiune se bazează numai pe faptul că o asemenea comparaţie nu poate fi făcută. Fiindcă ar trebui să luăm deja ca premisă presupunerea că eul nu poate fi observat. Dacă am vrea să folosim comparaţia despre copac, am putea spune doar: Eul nu poate fi comparat cu un om care aleargă în jurul copacului, ci cel mult cu un om care se încolăceşte ca un şarpe în jurul copacului; în acest caz, am putea, eventual, să ne apucăm vârfurile picioarelor cu mâinile. Fiindcă eul este un obiect de o cu totul altă natură decât toate celelalte realităţi pe care le putem percepe. Este un obiect pe care-l putem percepe drept subiect şi obiect care coincid. Acesta e lucrul pe care l-au dat de înţeles mereu misticii tuturor vremurilor, care se exprimau într-un limbaj simbolic, folosind imaginea şarpelui care se apucă pe sine, care se muşcă de propria lui coadă. Cei care au folosit acest simbol ştiau în mod clar că în obiectul pe care-l aveau în faţă se priveau, în acelaşi timp, pe ei înşişi.

Putem vedea din acest exemplu în ce fel înaintăm de la simpla senzaţie şi percepţie, de la ceea ce se află în mod nemijlocit în faţa ochilor noştri şi care poate să ajungă doar la o dizarmonie cu corpul senzaţiei, spre ceea ce nu mai lucrează doar în simpla senzaţie, în simpla percepţie, ci în sufletul raţiunii sau afectiv. Acolo unde noi trebuie să prelucrăm gândurile în interiorul nostru, lucru care deja se sustrage mult mai mult voinţei noastre arbitrare, constituie o piedică nu numai simplele imagini, ci ceva care constituie cu totul alt fel de piedici şi care nu poate fi recunoscut ca atare de către o gândire care nu se duce pe sine până la ultimele sale consecinţe. Avem aici un exemplu de felul cum omul se poate încâlci între firele unei logici în legătură cu care nu observă că e doar logica lui şi nu logica faptelor reale. Putem avea o logică a faptelor numai dacă rămânem stăpâni peste colaborarea dintre sufletul raţiunii şi corpul eteric, adică dacă suntem stăpâni peste corpul eteric. Aşa că acele manifestări sufleteşti maladive ale vieţii noastre sufleteşti care se prezintă mai ales sub formă de dereglări ale modului de a lega între ele reprezentările, se dovedesc a fi provocate de faptul că corpul eteric nu ne poate sluji ca instrument sănătos, prin care să se manifeste sufletul raţiunii.

Dar acum ne este îngăduit să ne punem întrebarea: Dacă am adus deja ca predispoziţie acel corp eteric care constituie o piedică în calea dezvoltării sufletului raţiunii, ce altceva putem spune aici, decât: cauzele unei asemenea vieţi sufleteşti, care trece din simpla rătăcire în nebunie, se află într-un element asupra căruia noi nu avem nici o putere. Într-un anumit sens, tocmai printr-un asemenea exemplu, dacă-l înţelegem cu adevărat, ne întâmpină ceva care a fost subliniat aici adeseori, şi care e privit de mulţi contemporani ai noştri ‒ chiar dintre cei mai luminaţi ‒ drept fantasmagorie. Vedem că, într-un anumit sens, corpul nostru eteric ne joacă feste, că, în loc să lase sufletul raţiunii să-şi vadă liniştit de treaba lui, pentru ca judecăţile să fie duse până la capăt, el ne pune piedici în cale; aşa că, în loc să spunem: Aici suntem neputincioşi, nu putem merge mai departe! ‒ emitem acum o judecată caricaturală, haotică. Vedem că în judecata noastră, care se revarsă din sufletul raţiunii, se amestecă ceea ce amestecă în noi corpul eteric. Ciudat: credem că avem o corporalitate exterioară, iar acum în activitatea sufletului raţiunii se amestecă activitatea corpului eteric ‒ ca şi cum ar fi ceva de acelaşi rang cu ea. Cum se explică un asemenea fenomen?

Dacă ne mişcăm numai printre cuvinte, putem vorbi aici de predispoziţii ereditare ş.a.m.d. O fac aceia care, din cauza anumitor obişnuinţe de gândire, nu pot reflecta nicidecum logic asupra vieţii sufleteşti. Dar filosofii care sunt în măsură să reflecteze asupra vieţii sufleteşti, vor spune: Ceea ce, în cazul amintit, apare sub formă de viaţă sufletească dereglată, haotică şi încâlcită, nu poate proveni chiar de la ereditatea fizică. ‒ Şi vedem cum un mult-citit filosof al epocii prezente foloseşte, pe baza obişnuinţelor sale de gândire, o expresie ciudată, în legătură cu ceea ce se desfăşoară în noi şi totuşi nu e de natură pur fizică. S-ar putea spune că e o expresie drăgălaşă, dacă n-ar fi vorba de o ştiinţă serioasă, căci Wundt [ Nota 40 ] spune: Aici suntem duşi în infinitul întunecat al evoluţiei! ‒ Cel care este obişnuit să gândească ştiinţific, va avea o senzaţie ciudată când va întâlni o asemenea expresie la un filosof considerat azi celebru în întreaga lume. Faceţi o comparaţie între această expresie şi ceea ce are de spus ştiinţa spirituală, când iese în lume, în epoca actuală, cu un adevăr comparat de noi adeseori cu un alt adevăr, pe care de-abia în secolul 17 l-a formulat marele naturalist Francesco Redi, într-un alt domeniu, sub forma principiului: Ceea ce este viu poate lua naştere numai din ceea ce este viu! Ridicând principiul lui Redi pe o treaptă superioară, ştiinţa spirituală arată adevărul principiului: Spiritual-sufletescul poate lua naştere numai din spiritual-sufletesc! Ea nu ne trimite doar la ereditatea fizică, ci ne arată că în orice realitate fizică lucrează o realitate spirituală. Iar când reacţiile corpului eteric asupra sufletului raţiunii sunt prea puternice, trebuie să găsim credibilă presupunerea că corpul nostru eteric va fi fost preparat şi format de către ceva care este de aceeaşi natură cu sufletul raţiunii existent în noi; numai că trebuie să-l fi preparat în mod greşit. Dacă, aşadar, găsim astăzi în sufletul raţiunii al nostru o eroare, este posibil, desigur, să considerăm eroarea ‒ dacă ne păstrăm luciditatea ‒ astfel încât ea să nu ajungă până în corporalitate. Şi nu e deloc necesar să credem, în mod uşuratic, că orice afect trebuie să ducă neîntârziat la o îmbolnăvire. Nimeni nu se poate situa cu mai multă rigurozitate pe acest teren decât tocmai ştiinţa spirituală, adică pe punctul de vedere că e un nonsens să atribui fără multă discuţie unei influenţe exterioare sau alteia faptul că omul cutare sau cutare a înnebunit. Dar, pe de altă parte, trebuie să ne fie clar, chiar dacă nu avem nici o putere asupra corpului nostru eteric, că el se arată îmbibat şi impregnat cu aceleaşi legi ale rătăcirii care ne întâmpină astăzi drept simplă eroare şi că boala există atunci când vedem eroarea întrupată în corpul eteric. În viaţa obişnuită dintre naştere şi moarte, într-un caz ca acesta, eroarea nu se poate organiza imediat. Ea se poate organiza numai dacă e repetată mereu şi devine obişnuinţă; fiindcă altceva este când, între naştere şi moarte, îngrămădim, într-o anumită direcţie, eroare peste eroare, când ne lăsăm mereu şi mereu în voia anumitor slăbiciuni ale gândirii, simţirii şi voinţei, trăind cu ele între naştere şi moarte. ‒ Am subliniat că în viaţa dintre naştere şi moarte există o limită în ceea ce priveşte transmiterea lucrurilor care au loc în corporalitatea exterioară. Când trecem prin poarta morţii, corpul fizic, cu toate predispoziţiile lui bune şi rele e distrus şi noi luăm dincolo toate lucrurile bune şi rele pe care ni le-am elaborat, în gândirea, simţirea şi voinţa noastră. Iar când, în existenţa următoare, ne construim corporalitatea exterioară, introducem în ea tot ceea ce, în încarnarea actuală, este greşit, haotic sau slăbiciune, în gândirea, simţirea şi voinţa noastră.

Dacă, deci, trebuie să ne aşteptăm la un corp eteric care va fi o piedică pentru noi, avem voie să spunem: Dacă în prezent avem eroarea în viaţa noastră sufletească, nu putem întipări în mod direct, în corpul nostru eteric, ceea ce a luat în stăpânire sufletul; dar când trecem prin poarta morţii, ceea ce acum este doar eroare în viaţa noastră sufletească, va desfăşura o activitate de organizare pentru existenţa următoare. Ceea ce apare drept cauză şi drept o anumită predispoziţie în corpul nostru eteric, nu poate fi găsit de noi în această încarnare, dar poate fi găsit foarte bine dacă ne întoarcem cu gândul la o existenţă anterioară. Vedem astfel că putem înţelege un domeniu vast al anumitor boli sufleteşti numai dacă nu căutăm doar în misteriosul “întuneric al infinităţii evoluţiei”, în legătură cu care nu ne putem imagina nimic, ci dacă ne întoarcem la o viaţa anterioară a omului respectiv. Dar nu avem voie nici să împingem la extrem acest adevăr; fiindcă trebuie să ne fie clar că pe lângă însuşirile dobândite în trecut, omul mai are în el şi altele, care-şi au izvorul în ereditate şi că anumite însuşiri ale fiinţei noastre exterioare trebuie considerate ereditare. Aici se iveşte necesitatea de a face distincţie cu grijă între felul cum omul îşi duce viaţa de la o existenţă la alta şi felul cum el se prezintă în calitate de urmaş al strămoşilor săi.

O dizarmonie similară poate să apară între sufletul conştienţei, care stă la baza conştienţei noastre de sine, şi corpul nostru fizic. Atunci, în corpul nostru fizic nu apar doar caracteristicile pe care ni le-am preparat noi înşine, într-o încarnare anterioară, ci şi altele, care pot fi găsite în linia ereditară. Dar şi aici principiul este acelaşi: Ceea ce acţionează în sufletul conştienţei poate întâmpina o piedică în legile active ale corpului fizic. Iar când sufletul conştienţei dă de aceste piedici, iau naştere toate acele fenomene care ies la lumina zilei într-un mod atât de îngrozitor, drept simptome ale unor boli psihice. Aici trebuie căutat şi tărâmul pe care apar toate aspectele întunecate ale unui anumit organ, când în corpul nostru fizic apare fenomenul că un organ iese prea mult în evidenţă, în raport cu celelalte. Când organele din corpul fizic conlucrează armonios şi nici unul nu iese în evidenţă, corpul nostru fizic va fi un instrument normal al sufletului conştienţei; nu vom întâmpina prin el nici o piedică şi nu vom observa deloc că avem instrumentul fizic al sufletului conştienţei, la fel de puţin cum un ochi sănătos constituie o piedică pentru un văz sănătos. ‒ Am putea să atragem atenţia aici asupra cazului relatat de un mare naturalist din epoca actuală. Un om avea o tulbureală în unul din ochii săi. Din această cauză, el nu vedea normal cu ochiul respectiv, mai ales în orele amurgului vedea un fel de forme fantomatice. Din cauză că acea influenţă a ochiului său s-a făcut simţită asupra văzului, el avea adeseori senzaţia că cineva i se aşază în cale. Acolo unde o asemenea influenţă a ochiului se instalează ca piedică, nu e posibil un văz normal. Asemenea dereglări parţiale pot să se manifeste sub cele mai diverse forme. Când sufletul conştienţei întâmpină o piedică în corpul fizic, trebuie să căutăm întotdeauna cauza în faptul că un organ sau altul a ieşit prea mult în evidenţă. Când organele corpului fizic conlucrează în mod normal, acesta nu se pune împotriva sufletului conştienţei. De-abia în momentul în care un organ iese prea mult în evidenţă observăm o piedică, din cauză că acum ceva opune rezistenţă. Când sufletul conştienţei nu dă de nici o piedică, noi ne exprimăm conştienţa eului în modul cel mai obişnuit, normal. Dar, dacă în calea acestor relaţii libere cu lumea exterioară se iveşte o piedică, şi dacă nu observăm în conştienţa noastră că există o piedică, atunci apar megalomania, ideea persecuţiei, drept simptome ale bolii propriu-zise, situate mai adânc.

Vedem astfel că, dacă-l privim pe om în alcătuirea sa cvadripartită, putem înţelege armonia şi dizarmonia din viaţa umană. N-am putut decât să schiţăm aici felul cum are loc conlucrarea dintre aceste diferite componente ale naturii umane, şi, de asemenea, calea pe care ştiinţa spirituală poate aduce ordine şi înţelegerea prin rezultatele minunate care astăzi au devenit deja cunoscute în literatura spiritual-ştiinţifică.

Dacă înţelegem aceasta, vom mai putea să ne clarificăm şi alte lucruri. În primul rând, ne vom da seama de realitatea omului interior şi vom şti cum conlucrează omul exterior şi omul interior de la o încarnare la alta; vom şti că în anumite slăbiciuni ale omului exterior, de exemplu în deficienţele corpului său eteric, iese la lumina zilei doar ceea ce este efectul unor slăbiciuni şi defecte ale vieţii sufleteşti de pe treptele trecute ale existenţei. Dar de aici vedem că noi nu suntem întotdeauna în stare să învingem piedicile, când ele sunt prea mari, printr-o viaţă sufletească interioară, reglementată, puternică. Dar în multe privinţe o vom putea face. Căci, dacă în viaţa sufletească anormală nu avem decât un fel de rezistenţă pe care omul exterior o opune omului interior, vom înţelege, de asemenea, că esenţialul este să facem în aşa fel încât forţa omului interior să devină cât mai mare. Un om slab, care nu vrea să tragă în mod riguros consecinţele gândirii sale, care nu vrea să-şi modeleze reprezentările în forme precise, care nu începe munca de formare a sentimentelor sale, în aşa fel încât ele să fie în concordanţă cu trăirile sale, un asemenea om nu va putea să opună rezistenţei create de omul exterior decât o contrapondere slabă; iar dacă în el există predispoziţiile unor boli, un asemenea om va cădea, la momentul potrivit, în prada a ceea ce sunt bolile psihice. Cu totul altfel stau lucrurile dacă suntem în măsură să opunem unei entităţi exterioare bolnave o entitate interioară puternică; cel mai puternic va învinge! Şi de aici vedem că, ce-i drept, nu întotdeauna putem ieşi învingători asupra entităţii exterioare, dar că putem face tot felul de lucruri pentru ca, printr-o viaţă sufletească puternică, reglementată, să dobândim cât mai mult supremaţia asupra unei entităţi exterioare bolnave. Şi vedem cât de folositor este acest efort, dacă încercăm să ne modelăm sentimentele şi senzaţiile noastre, voinţa noastră, în aşa fel încât să nu ne mai simţim afectaţi la fiecare ocazie, cât de mică; dacă încercăm să ne extindem gândirea asupra unor contexte cât mai vaste; dacă nu căutăm doar firele gândurilor care se află la îndemâna noastră, ci ne ducem cu gândurile noastre până în ramificaţiile cele mai mici ale gândirii şi dacă tindem să ne modelăm dorinţele în aşa fel încât să nu vrem imposibilul, ci să dorim numai atâta cât îngăduie realităţile date. Dacă dezvoltăm în noi o viaţă sufletească puternică, poate că vom ajunge, totuşi, la o limită; dar vom fi făcut tot ce a fost posibil pentru a dobândi, din interior în afară, supremaţia asupra tuturor piedicilor exterioare.

Vedem, deci, ce înseamnă ca omul să-şi dezvolte viaţa sufletească în mod corespunzător. În prezent, oamenii înţeleg prea puţin ce înseamnă: dezvoltare sau cultivare a vieţii sufleteşti. Cu nişte ocazii similare am amintit deja că astăzi se pune mare preţ, de exemplu, pe gimnastică, plimbări, pe antrenarea serioasă a corpului fizic. Nu vreau să spun nimic împotriva principiului enunţat mai sus. Toate aceste lucruri pot fi sănătoase. Dar, în mod absolut sigur, ele nu vor duce la nimic bun dacă se are în vedere exclusiv omul exterior, de parcă el ar fi o maşină, făcându-se exerciţii care au drept scop numai fortificarea fiziologică. La gimnastică n-ar trebui să se facă deloc exerciţii concepute în ideea de a fortifica în mod special un muşchi sau altul; ar trebui să se aibă grijă ca la fiecare exerciţiu să simţim o bucurie interioară, să ne luăm impulsul pentru executarea fiecărui exerciţiu din senzaţia unei plăceri interioare. Impulsurile de a face exerciţiile trebuie să izvorască din suflet. Profesorul de sport, să zicem, ar trebui să se poată transpune cu simţirea sa în diferitele senzaţii de plăcere pe care le are sufletul, când face un exerciţiu sau altul. În acest caz, sufletul devine puternic; în cazul contrar, doar trupul devine puternic, iar sufletul poate să rămână oricât de slab. Cine observă viaţa va constata că exerciţiile făcute pe baza unui asemenea mod de a gândi au o influenţă dătătoare de sănătate şi îşi aduc o cu totul altă contribuţie la senzaţia de plăcere a omului, decât exerciţiile concepute ca şi cum omul ar fi doar un aparat anatomic.

Legătura dintre viaţa sufletească şi viaţa fizică ni se va dezvălui doar dacă ne adâncim mai exact în ştiinţa spirituală. Cine crede că putem vedea în corporalitate o compensaţie a eforturilor spirituale, nu ştie un lucru esenţial. Cel care este cercetător spiritual ştie că, de exemplu, el poate obosi groaznic dacă e constrâns să-i transmită cuiva un adevăr oarecare şi trebuie să asculte cum vorbeşte celălalt, care încă nu e în stare să vorbească aşa cum trebuie despre asemenea lucruri şi nici nu e în stare să formeze nişte gânduri corecte. Într-un asemenea caz, cercetătorul spiritual e cuprins de o oboseală puternică; dar nu apare nici o oboseală, oricât de multe cercetări ar face în lumile spirituale; ar putea continua la nesfârşit. Aceasta se întâmplă din cauză că, ascultându-l pe omul respectiv, are de-a face cu nişte intermedieri corporale, creierul fizic fiind în activitate; pe când cercetarea spirituală, când are loc pe treptele inferioare, are nevoie, ce-i drept, şi de colaborarea organelor fizice; dar cu cât se ridică mai sus, cu atât are mai puţin nevoie de ele şi cu atât mai mic este efectul de oboseală. Când omul exterior nu mai trebuie să colaboreze, nu mai apare ceea ce s-ar putea numi oboseală ori epuizare. Vedem aici, totodată, că în activitatea spirituală trebuie să facem diferenţieri; că una e când activitatea spirituală îşi are impulsul în sufletul însuşi, şi alta când ea e stimulată din exterior. Este un aspect de care trebuie să se ţină seama întotdeauna: în stadiile de evoluţie pe care le parcurge omul, apare mereu ceea ce corespunde impulsurilor interioare.

Să ne amintim un lucru care a fost subliniat mereu şi pe care îl puteţi reciti în mica scriere Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale [ Nota 41 ]. Acolo s-a spus: până la 7 ani, copilul simte, la tot ceea ce face, impulsul de a o face pe bază de imitare; apoi, în perioada dintre schimbarea dinţilor şi pubertate, el se află, în evoluţia lui, sub semnul a ceea ce ar putea fi numit: a ne orienta după modelul oferit de o autoritate sau a ne orienta după ceea ce face o impresie asupra noastră prin felul de a fi şi de a trăi al unui alt om. Să presupunem că acestui lucru nu i se acordă nici o importanţă; se păcătuieşte împotriva principiului care spune că, până la 7 ani, impulsul sufletului este bazat pe imitare şi că, în perioada de la 7 ani şi până la pubertate, principalul impuls din sufletul copilului cere ca el să se supună unei autorităţi. Dacă nu se ţine seama de aceste lucruri, atunci corporalitatea exterioară, în loc să se dezvolte în aşa fel încât să devină un instrument normal pentru suflet, se va dezvolta în mod haotic, nereglementat şi atunci, în epocile ulterioare din evoluţia omului respectiv, sufletul nu va mai avea posibilitatea de a acţiona în mod just asupra unei entităţi exterioare şi de a intra în interacţiune cu aceasta. Vedem apoi, în momentele de răscruce ale vieţii, când omul intră într-un stadiu nou, că un element al fiinţei acelui om poate să rămână în urmă, într-o oarecare măsură, dacă nu se respectă regula de mai sus. Şi uşor vom constata că la baza a ceea ce apare de obicei drept idioţie infantilă, drept dementia praecox, nu se află nimic altceva decât nerespectarea acestor reguli. Prin neglijarea recomandărilor juste pentru perioadele de vârstă timpurii, va apărea mai târziu, în conlucrarea dintre omul interior şi omul exterior, drept dizarmonie, ceea ce e cunoscut sub numele de idioţie infantilă, dementia praecox, drept simptom al faptului că principiul imitării s-a manifestat cu întârziere. Se vede atunci că, dacă nu se stabileşte armonia acelor componente ale naturii umane între care ştiinţa spirituală face distincţii precise, acest lucru apare drept cauză a unei vieţi sufleteşti anormale. Tot aşa, în fenomenul paraliziei de bătrâneţe trebuie să vedem o neconcordanţă între omul interior şi omul exterior, cauzată de faptul că în perioada pubertăţii, până în momentul în care corpul astral ajunge la dezvoltarea sa completă, omul n-a trăit în aşa fel încât să se poată crea o armonie între omul exterior şi omul interior.

Şi de aici vedem că un mod just de a concepe fiinţa omului ne poate aduce lumină în ceea ce priveşte esenţa rătăcirii şi a nebuniei. Chiar dacă n-am găsit decât o legătură de suprafaţă, chiar dacă nu putem spune că rătăcirea, în măsura în care ţine de viaţa sufletească, îşi poate lăsa amprenta până la nivelul manifestărilor exterioare, trebuie să spunem totuşi că, în raport cu aceasta, găsim cea mai mare consolare într-o lege importantă, conform căreia, prin dezvoltarea unei gândiri logice puternice, a unei vieţi sufleteşti reglementate, cu sentimente şi impulsuri de voinţă armonioase, ne fortificăm în aşa fel încât putem lupta împotriva piedicilor puse de omul exterior. Aşa că ştiinţa spirituală ne dă posibilitatea ‒ poate că nu întotdeauna, dar în majoritatea cazurilor ‒ de a exclude supremaţia, dominaţia omului exterior. Este ceva important în faptul că, dacă îl cultivăm şi fortificăm pe omul interior din noi, facem totodată ca el să devină mai puternic decât omul exterior. Prin aceasta, ştiinţa spirituală ne pune la îndemână un mijloc terapeutic. Ea este aceea care ne atrage atenţia, de atâtea şi atâtea ori, asupra importanţei pe care o are efortul de a dezvolta o viaţă de reprezentare obiectivă, cu înlănţuiri de gânduri reglementate, de a nu ne opri cu gândirea noastră la jumătatea drumului, ci de a gândi orice gând în mod consecvent, până la capăt. Acest lucru a fost subliniat, iar şi iar, din cele mai diferite direcţii. De aceea, ştiinţa spirituală, cu cerinţa ei riguroasă de a ne modela viaţa sufletească în aşa fel încât ea să fie disciplinată şi armonizată din punct de vedere interior, este ea însăşi un mijloc terapeutic împotriva tendinţei pe care o are o corporalitate maladivă de a prelua supremaţia. Omul poate ieşi învingător asupra unei corporalităţi predispuse spre îmbolnăviri, dacă este în stare să răspândească peste debilitatea trupească, peste malformaţiile trupului său, lumina unei voinţe sănătoase, a unei simţiri sănătoase şi a unei gândiri disciplinate în sine. Astăzi, oamenilor nu le place să audă aşa ceva. Totuşi, este un lucru important pentru noi, care ne ajută să înţelegem epoca prezentă. Şi astfel, putem spune: ştiinţa spirituală ne arată că există o consolare: aceea că în spirit ‒ dacă-l fortificăm cu adevărat ‒ ne este dat mijlocul terapeutic cel mai bun pentru toate necazurile şi bolile care se pot apropia de noi în viaţă. Prin ştiinţa spirituală noi nu învăţăm să teoretizăm asupra spiritului, ci învăţăm să facem din el, în interiorul nostru, o forţă activă, eficientă, dacă ne străduim să nu ne oprim la ceva la care o cultură filistină se opreşte cu atâta plăcere: la gândurile gândite pe jumătate. Fiindcă nu e decât un gând gândit pe jumătate acela care afirmă: Dovediţi-ne ceea ce spuneţi în legătură cu vieţile pământeşti repetate ş.a.m.d.! Aşa ceva nu-i poate fi dovedit celui ce nu vrea să-şi gândească gândurile până la capăt; întregi adevăruri nu pot fi dovedite cu jumătăţi de gânduri; ele pot fi dovedite numai în faţa unor gânduri întregi şi gânduri întregi trebuie să dezvolte omul în el însuşi .

Dacă veţi gândi mai departe ceea ce a fost dat acum doar ca îndrumare, veţi vedea că prin aceasta am nimerit un rău fundamental al epocii noastre: neîncrederea în spirit; dar că, totodată, am arătat unde se află mijloacele prin care neîncrederea poate fi transformată într-o spiritualitate adevărată, puternică. Astăzi, încrederea în raţiune nu e deloc răspândită în omenire. Şi de aceea nu prea există nici deschiderea lipsită de prejudecăţi a raţiunii, necesară pentru a şi înţelege adevărurile ştiinţei spirituale. Nu amintesc în batjocură şi cu ironie, ci cu o anumită mâhnire, două versuri din “Faust”, care spun despre o anumită categorie de oameni:

De piatra înţelepţilor ar poseda,
Pietrei înţeleptul i-ar lipsi! [ Nota 42 ]

Raţiunea, gândirea sănătoasă, poate să înţeleagă ştiinţa spirituală, iar o înţelegere raţională a ştiinţei spirituale este însănătoşire până la nivelul corporalităţii celei mai exterioare. Afirmă acest lucru nu numai cercetătorii spirituali din epoca actuală. L-au afirmat întotdeauna şi aceia care, pe alte căi decât o face ştiinţa spirituală actuală, au căutat să se apropie de spirit. Dar astăzi asemenea oameni sunt prea puţin înţeleşi. Cine nu şi-ar bate joc azi de un Hegel, tocmai din cauză că el a subliniat peste tot existenţa, activitatea şi necesitatea raţiunii? El a subliniat-o în aşa fel încât şi-a reprezentat modul de a activa al raţiunii în omul actual în felul următor: Îmi place să-mi reprezint viaţa umană sub forma unei cruci. Şi pentru Hegel, trandafirii de pe cruce erau ceea ce este raţiunea din om. De aceea, el pune în fruntea uneia dintre lucrările sale propoziţia: “Raţiunea este trandafirul de pe crucea epocii prezente!” [ Nota 43 ] Şi încrederea în raţiune va face să învingă crucea. Încrederea în raţiune şi încrederea într-o gândire disciplinată, într-o viaţă de simţire şi voinţă armonizată, va agăţa de cruce trandafirii. Iată de ce putem spune: Este ceva adevărat în faptul că noi avem în interiorul nostru forţa de a face ceva împotriva îmbolnăvirilor sufleteşti, cel puţin până la o anumită limită; dacă avem încredere într-o viaţă de simţire armonizată, pe care ne-o putem dezvolta, într-o viaţă de voinţă armonizată, pe care ne-o putem cuceri, şi într-o viaţă a raţiunii disciplinată în sine, pe care putem şi trebuie să ne-o formăm. Dacă le dezvoltăm pe acestea trei, vom deveni ‒ indiferent de condiţiile în care trăim ‒ mai puternici în viaţă şi ceea ce facem va fi încununat de succes într-o măsură mai largă. Şi pentru că Hegel cuprinde o viaţă de simţire şi de voinţă armonizată, o viaţă de gândire disciplinată, o viaţă intelectuală sănătoasă, sub numele de raţiune, din acest motiv el formulează acea propoziţie care poate fi o maximă călăuzitoare pentru munca de dezvoltare a vieţii noastre sufleteşti şi care spune că raţiunea trebuie să fie pentru om trandafirul de pe crucea epocii prezente!