Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


XVII

CONŞTIINŢA UMANĂ

Berlin, 5 mai 1910

Îngăduiţi-mi să încep conferinţa de astăzi printr-o amintire personală. Ea se referă la o mică trăire avută de mine când eram foarte tânăr şi aparţinând acelor lucruri care, oricât ar părea de minore şi de neînsemnate, pot constitui prilejuri de frumoasă aducere-aminte pentru întreaga viaţă.

Aşadar, pe când eram foarte tânăr, audiam prelegerile de istoria literaturii ţinute de un docent [ Nota 44 ]. Acesta îşi începuse cursul făcând o analiză a vieţii spirituale din vremea lui Lessing, vrând să inaugureze un şir de expuneri care urmau să ne poarte de-a lungul dezvoltării literaturii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi o parte din secolul al XIX-lea. Cuvintele cu care a început puteau să facă asupra auditorilor o adâncă impresie. Pentru a caracteriza principala trăsătură apărută în viaţa spiritual-literară din timpul lui Lessing, el a spus: “Conştienţa artistică a dobândit o conştiinţă estetică.” Dacă te întrebai, pornind de la ceea ce a explicat el în continuare, ce voia să spună, de fapt, prin această expresie ‒ a cărei îndreptăţire nu vrem s-o punem în discuţie ‒, ajungeai la concluzia următoare: În întregul mod de a înţelege, precum şi în toate intenţiile creatorilor de artă care s-au alăturat năzuinţelor lui Lessing şi ale altor contemporani, a pătruns cea mai profundă seriozitate, astfel încât ei n-au vrut să accepte ideea că arta e doar un adaos al vieţii, un amuzament în plus pe lângă celelalte amuzamente ale vieţii; ei voiau să facă din artă ceva care să se integreze evoluţiei drept factor necesar al fiecărei existenţe umane demne. Ţelul spiritelor care inaugurau acea epocă ‒ a mai spus el ‒ era acela de a ridica arta la rangul unei probleme serioase şi demne a omenirii, care are un cuvânt de spus în corul ce vorbeşte despre problemele majore, rodnice ale omenirii. ‒ Asta voia să spună acel istoric literar, subliniind că în viaţa artistic-poetică a pătruns o conştiinţă estetică.

De ce o asemenea afirmaţie putea să aibă importanţă pentru un suflet care-şi aţintea auzul la enigmele existenţei, aşa cum se oglindesc ele în cutare sau cutare cap omenesc? O asemenea afirmaţie putea dobândi importanţă din cauză că modul de a înţelege arta urma să fie ridicat la rang de nobleţe, prin faptul că i se atribuia o expresie, un cuvânt categoric şi hotărâtor, în ceea ce priveşte întreaga existenţă umană, întreaga demnitate şi menire a omului. Activităţii artistice urma să-i fie recunoscută seriozitatea, cu o expresie al cărei sens să fie indiscutabil. Şi nu e puţin lucru când spunem că, într-o anumită problemă, au importanţă acele trăiri sufleteşti pe care le desemnăm prin expresia “conştiinţă”, deoarece prin aceasta parcă vrem să înălţăm problemele respective într-o sferă unde li se conferă un rang de nobleţe. Cu alte cuvinte: Când e rostită expresia “conştiinţă”, sufletul omenesc simte că a fost atins ceva de cel mai mare preţ pentru viaţa sufletească a omului, ceva a cărui absenţă ar dăuna foarte mult acestei vieţi sufleteşti. Cum s-a spus adesea, spre a caracteriza măreţia şi semnificaţia a ceea ce se are în vedere prin cuvântul “conştiinţă” ‒ absolut independent de faptul că unul îl ia în sens figurat sau altul în sens propriu ‒: Ceea ce se face simţit sub forma conştiinţei în sufletul uman e glasul lui Dumnezeu în acest suflet. Cu greu am putea găsi un om care, oricât ar fi de puţin pregătit să reflecteze la problemele spirituale superioare, să nu-şi fi făcut o oarecare noţiune în legătură cu ceea ce numim, de obicei, conştiinţă. Fiecare om are, mai mult sau mai puţin, acest sentiment: Orice ar fi, e un glas care hotărăşte, în fiecare inimă omenească, cu o forţă irezistibilă, ce e bine şi ce e rău; ce trebuie făcut pentru ca omul să poată fi de acord cu sine şi ce trebuie evitat pentru ca omul să nu ajungă la un punct în care, într-un anumit sens, ar trebui să se dispreţuiască pe sine. Putem, de aceea, să spunem: Fiecărui suflet omenesc, conştiinţa îi apare ca ceva care există în pieptul uman, asupra căruia e relativ uşor să-ţi faci o părere.

În orice caz, lucrurile se prezintă altfel, dacă cercetăm puţin istoria umană şi viaţa spirituală umană. Cine oare, reflectând la o asemenea problemă şi străduindu-se s-o înţeleagă mai adânc, nu va căuta să vadă ce spun aceia despre care se presupune că ştiu ceva despre asemenea lucruri: filosofii? Ce-i drept, în legătură cu o asemenea problemă, va face experienţa pe care o face în legătură cu multe alte probleme ale omenirii. Explicaţiile pe care le dau diferiţii filosofi în ceea ce priveşte conştiinţa se deosebesc considerabil între ele ‒ cel puţin în aparenţă ‒, chiar dacă există un nucleu comun, mai mult sau mai puţin obscur. Dar nu acesta ar fi lucrul cel mai rău. Cine ar vrea să-şi dea cu adevărat osteneala de a-i întreba pe diferiţii filosofi ai timpurilor mai vechi sau mai noi ce au înţeles prin noţiunea de conştiinţă, ar găsi tot felul de fraze frumoase ‒ dintre care unele foarte greu de înţeles ‒, fără a întâlni vreuna despre care să poată spune că exprimă plenar şi indiscutabil ceea ce i-ar smulge exclamaţia: Aceasta este conştiinţa! [ Nota 45 ] Ar însemna să mergem prea departe dacă aş încerca să vă prezint aici un florilegiu al diferitelor explicaţii date conceptului de conştiinţă, de-a lungul secolelor, de către reprezentanţii cei mai de seamă ai filosofiei. Aş putea să spun, totuşi, că, începând cu prima treime a Evului Mediu şi apoi pe tot parcursul gândirii filosofice medievale, conştiinţa a fost privită drept o forţă a sufletului uman capabilă să spună în mod nemijlocit ce trebuie omul să facă şi ce să evite. Dar ‒ aşa spun, de exemplu, filosofii Evului Mediu ‒ la baza acestei forţe instantanee din sufletul uman stă ceva încă şi mai subtil decât conştiinţa însăşi. O personalitate al cărei nume a fost rostit deja adesea aici, Meister Eckhart, spune că la baza conştiinţei se află o foarte mică scânteie, care a fost aşezată în sufletul omenesc drept ceva etern şi care, atunci când este percepută, arată cu o forţă irezistibilă legile Binelui şi ale Răului.

Ajungând apoi în vremurile moderne, găsim iarăşi cele mai diferite explicaţii date conştiinţei. Printre acestea, sunt şi unele care fac o impresie ciudată, deoarece se vede din capul locului că ele nu exprimă, de fapt, întreaga seriozitate a acelui glas lăuntric divin pe care îl numim conştiinţă. Unii filosofi văd în conştiinţă o facultate pe care omul o dobândeşte prin faptul că acumulează tot mai mult, în sufletul său, experienţe de viaţă şi că află din ce în ce mai mult, prin trăirile lui, ce anume îi e folositor, ce îi dăunează, ce îl ajută să se perfecţioneze şi ce nu etc. Din suma acestor experienţe se sedimentează o judecată, care spune apoi: Fă asta sau nu fă asta! ‒ Alţi filosofi au înălţat conştiinţei cel mai înalt panegiric ce poate fi rostit. Dintre aceştia face parte marele filosof german Johann Gotlieb Fichte, care, atunci când voia să indice principiul fundamental al întregii gândiri şi existenţe umane, vorbea înainte de toate despre eul omenesc, dar nu despre eul trecător şi personal, ci despre sâmburele veşnic ce stă la baza fiinţei umane. El a arătat, totodată, că cea mai înaltă realitate pe care omul o poate percepe în eul său este conştiinţa. El a spus clar că omul nu poate avea o trăire mai înaltă decât perceperea acestei judecăţi în lăuntrul lui: Trebuie să faci acest lucru, pentru că, dacă nu-l faci, ar însemna să nu-ţi asculţi conştiinţa. Nu putem trece peste măreţia şi nobleţea acestei judecăţi, spune el. Cum Fichte este tocmai filosoful care a subliniat cel mai puternic dintre toţi filosofii forţa şi importanţa eului uman, este caracteristic faptul că el prezintă conştiinţa drept impulsul cel mai important al acestui eu uman.

Cu cât ne apropiem mai mult de timpurile moderne şi cu cât gândirea ia un caracter mai materialist, cu atât constatăm mai mult că ‒ nu pentru pieptul uman, nu pentru inima omenească, ci pentru gândirea filosofilor mai mult sau mai puţin atinşi de materialism ‒ conştiinţa apare considerabil diminuată în maiestatea ei. Un exemplu va ilustra această situaţie. Există în a doua jumătate a secolului al XIX-lea un filosof care, prin distincţia sufletului, prin armonia sentimentelor şi generozitatea concepţiei, se numără printre cele mai frumoase şi mai splendide personalităţi. Îl am în vedere pe Bartholomeu Carneri [ Nota 46 ], un nume tot mai rar rostit astăzi. Parcurgându-i scrierile, veţi constata că, cu toată distincţia gândirii şi generozitatea concepţiei, influenţa mentalităţii materialiste a secolului l-a făcut să caracterizeze conştiinţa în felul următor: Ce ne putem reprezenta drept conştiinţă? În fond, ea nu este altceva decât o sumă de deprinderi şi de judecăţi inoculcate prin educaţie, pe care ni le-am însuşit în prima tinereţe, care ne-au fost imprimate prin educaţie şi viaţă, de care nu mai suntem perfect conştienţi. De la obiceiurile noastre formate prin educaţie răsună glasul care rosteşte: “Asta să faci ‒ asta să nu faci !”

Aşadar, întreaga sferă a conştiinţei este redusă aici la experienţele şi deprinderile exterioare de viaţă, şi încă la cele mai mărginite. Desigur, unii filosofi ai secolului al XIX-lea, încă şi mai atinşi de materialism, au mers şi mai departe. E interesantă, în această privinţă, scrierea unui filosof care, în perioada sa de mijloc, a exercitat o puternică influenţă asupra lui Friedrich Nietzsche: Paul Rée [ Nota 47 ]. Una dintre lucrările lui se ocupă de apariţia conştiinţei. Este interesantă nu pentru că am putea să fim de acord măcar cu o frază din ea, ci drept simptom pentru concepţiile întregii noastre epoci. Aici este expusă următoarea teorie ‒ să fim însă conştienţi de faptul că, atunci când o concepţie trebuie expusă pe scurt şi caracterizată doar în câteva linii precise, unele amănunte vor apărea deformate: Omenirea s-a dezvoltat în privinţa tuturor facultăţilor ei, deci, şi în ceea ce priveşte conştiinţa. Iniţial, oamenii nu aveau deloc ceea ce noi numim conştiinţă. E numai o prejudecată ‒ şi una dintre cele mai mari ‒ să iei conştiinţa drept ceva veşnic. Paul Rée este de părere că la început n-a existat nimic de felul unui glas care să ne spună: “Asta să faci, asta să nu faci !” ‒, un glas pe care noi îl numim conştiinţă. S-a dezvoltat însă ceea ce ar putea fi numit instinctul de răzbunare. Acesta a fost, în acest context, fenomenul originar. Când cuiva i se făcea un rău, se dezvolta instinctul de răzbunare, pornirea omului de a da înapoi celuilalt ceea ce acesta îi făcuse. Prin faptul că, în sânul diferitelor colectivităţi sociale, relaţiile umane au devenit tot mai complicate, s-a ajuns ca răzbunarea să fie transmisă puterilor însărcinate cu îndeplinirea ei. Astfel, omul s-a obişnuit să creadă că, după fiecare faptă prin care un altul a fost lezat, trebuie să urmeze ceva ce înainte se numea “răzbunare”. Aşa s-a conturat părerea că anumite fapte cu urmări rele trebuie să fie compensate prin alte fapte. Şi, prin dezvoltarea în continuare a acestei păreri, s-a născut o relaţie între anumite sentimente pe care omul le poate avea când a fost săvârşită o faptă sau chiar numai când a fost ispitit să facă ceva. Omul a uitat că iniţial instinctul răzbunării era viu; dar în sentimentul său s-a perpetuat convingerea că unei fapte păgubitoare trebuie să-i urmeze o acţiune compensatoare. Omul crede că în lăuntrul lui vorbeşte un “glas interior”, pe când, în realitate, e vorba numai de vocea interiorizată a instinctului de răzbunare. ‒ Avem aici un caz extrem, spun “extrem” din cauză că o asemenea teorie prezintă conştiinţa drept iluzie absolută.

Pe de altă parte însă, trebuie, totuşi, să recunoaştem că merg prea departe şi acei oameni după care conştiinţa ar fi o realitate care a fost mereu prezentă, de când există oameni pe Pământ, că ar fi, aşadar, ceva veşnic. Deoarece se comite câte o eroare, atât de către cei care gândesc mai spiritual, cât şi de către cei care privesc conştiinţa ca pe o pură iluzie, e foarte greu să se ajungă la o înţelegere pe acest tărâm, deşi e vorba de o realitate cotidiană ‒ sfântă ‒ a interiorităţii noastre umane. Deja cercetând concepţiile filosofilor, am putea deduce că până şi cei mai buni dintre oameni au gândit odinioară despre conştiinţă altfel decât trebuie s-o facem noi astăzi. Unii oameni, capabili de o înţelegere mai adâncă a unor asemenea lucruri, au arătat, pe bună dreptate, că, de exemplu, la o personalitate atât de măreaţă cum e Socrate, nu găsim deloc ceva în sensul a ceea ce noi numim astăzi conştiinţă. Când spunem : Conştiinţa e un glas care vorbeşte chiar şi în pieptul celui mai naiv om şi şopteşte ca un impuls divin-sfânt: “Asta să faci ! Asta să nu faci !”, afirmaţia făcută de Socrate şi preluată apoi de Platon sună, totuşi, altfel. Amândoi afirmă că virtutea e ceva ce poate fi învăţat. Socrate vrea să spună, aşadar: Când omul îşi formează noţiuni clare despre ceea ce trebuie să facă sau să nu facă, el poate ajunge treptat prin învăţare, printr-o ştiinţă a virtuţii, să acţioneze în mod virtuos.

Cine se situează pe poziţia concepţiei actuale despre conştiinţă, ar putea să ridice următoarea obiecţie: Ar fi cât se poate de rău dacă omul ar trebui să aştepte până a învăţat ce e bine şi ce nu e bine, pentru a ajunge la un mod de a acţiona virtuos. Conştiinţa este ceva ce vorbeşte în sufletul uman cu o forţă mult mai elementară şi care de mult timp rosteşte, astfel încât poate fi auzită de fiecare om în parte: “Asta să faci, asta să nu faci !”, înainte ca noi să ne fi format ideile cele mai înalte în legătură cu ceea ce e bine şi rău, înainte, aşadar, ca noi să ne fi însuşit o doctrină morală. Conştiinţa e ceva care face ca în sufletul uman să pătrundă o anumită pace, când omul poate să-şi spună: “Ai făcut ceva cu care poţi fi de acord.” Ar fi rău ‒ pot spune unii ‒ dacă noi ar trebui mai întâi să învăţăm multe despre natura şi caracterul virtuţii, pentru a ajunge să fim de acord cu propriile noastre fapte. Putem, de aceea, să spunem: Acel filosof spre care ne înălţăm privirile ca spre un martir al filosofiei, cel care şi-a înnobilat şi încununat opera filosofică prin moartea sa, Socrate, ne pune în faţa unei definiţii a virtuţii care greu se poate pune de acord cu actuala concepţie despre conştiinţă. Chiar gânditorii greci de după Socrate spun mereu că omul se poate perfecţiona, în ceea ce priveşte virtutea, prin învăţare, ceea ce ar intra în contradicţie cu forţa elementar-originară a conştiinţei.

Cum se face că o personalitate atât de sublimă şi mare ca Socrate nu cunoaşte încă noţiunea de conştiinţă, în sensul pe care i-l dăm noi azi, cu toate că simţim ‒ atunci când ne apropiem de el, aşa cum ni-l prezintă Platon, ca interlocutor ‒ că din cuvintele sale vorbeşte cel mai pur simţ moral, cea mai înaltă virtute? Ei bine, aşa stau lucrurile din cauză că până şi acele noţiuni, reprezentări şi trăiri sufleteşti intime despre care omul simte astăzi că parcă îi sunt înnăscute, au fost cucerite de sufletul uman tot în decursul timpului. Cine-şi întoarce privirile spre viaţa spirituală de odinioară a omenirii, va descoperi, în orice caz, că noţiunea de conştiinţă şi sentimentul conştiinţei nu apăreau pe atunci ‒ nici chiar la poporul grec ‒ în felul cum sunt gândite şi simţite astăzi. Noţiunea de conştiinţă a luat naştere la un moment dat. Dar omul nu poate să afle ceva despre apariţia conştiinţei pe o cale atât de uşoară, prin experienţe exterioare şi ştiinţă exterioară, cum a încercat să facă Paul Rée; trebuie să proiectăm lumină în zone mult mai adânci ale sufletului uman.

În iarna aceasta am considerat că sarcina conferinţelor de faţă este aceea de a trimite lumină în zone mai adânci ale sufletului uman; şi anume, acea lumină ce izvorăşte din dezvoltarea sufletului uman spre facultăţi de cunoaştere superioare. Întreaga viaţă psihică a fost descrisă aşa cum se arată ea ochiului deschis al văzătorului; acelui ochi care nu vede doar lumea senzorială, ci care contemplă, dincolo de vălul lumii senzoriale, în acea regiune unde se află originile propriu-zise ale lumii senzoriale: În substraturile spirituale ale acestei lumi senzoriale. Şi, pe de altă parte, s-a arătat, în repetate rânduri ‒ ca, de pildă, în conferinţa intitulată “Ce este mistica?” ‒, cum conştienţa văzătoare ne introduce în regiuni mai adânci ale sufletului. În viaţa sufletească obişnuită noi credem că dăm deja de substraturi mai profunde, atunci când privim în noi înşine şi găsim trăirile legate de gândire, simţire şi voinţă. Am atras însă atenţia asupra faptului că ceea ce se arată sufletului nostru în starea de veghe diurnă, este, în fond, doar latura exterioară a spiritualului propriu-zis. După cum, pentru a găsi substratul ascuns al existenţei, trebuie să privim dincolo de vălul care o acoperă, dincolo de cele ce ne arată ochii noştri, dincolo de ceea ce ne fac să auzim urechile noastre, dincolo de ceea ce intelectul nostru ne permite să înţelegem prin mijlocirea creierului, tot astfel trebuie să privim dincolo de gândirea, simţirea şi voinţa noastră, ba chiar dincolo de temeiurile a ceea ce trăieşte în interiorul nostru drept viaţă sufletească obişnuită, dacă vrem să cunoaştem cauzele adevărate, substraturile spirituale ale propriei noastre vieţi.

De la asemenea puncte de vedere am pornit, în încercarea noastră de a explica viaţa sufletească a omului, cu multiplele ei ramificaţii. Şi am aflat că această viaţă sufletească umană este constituită din trei tărâmuri, care trebuie diferenţiate între ele ‒ nota bene, nu spun “care trebuie separate unul de altul”! Componenta cea mai de jos a vieţii sufleteşti este, după cum am văzut, sufletul senzaţiei. Spunem că la un om predomină sufletul senzaţiei atunci când acesta se lasă încă total în voia instinctelor, poftelor şi patimilor, când el n-a ajuns încă să-şi cureţe şi să-şi purifice afectele şi pasiunile şi n-a devenit, din eul său, stăpân asupra lor. Când omul devine tot mai mult stăpân peste instinctele, poftele şi patimile sale, ni se înfăţişează o componentă sufletească mai înaltă: sufletul raţiunii sau afectiv. În acesta se manifestă ceea ce trăieşte în om drept simţ al adevărului, drept capacitate de a simţi ce simt alţi oameni. Sufletul raţiunii se dezvoltă din sufletul senzaţiei. Iar componenta sufletească cea mai înaltă la care se poate ridica omul deocamdată ‒ în viitor el va putea dezvolta componente şi mai înalte ‒ a fost numit de noi suflet al conştienţei. În timp ce, trăind în sufletul senzaţiei, omul răspunde cu instinctele şi pasiunile sale la impresiile exterioare care acţionează asupra lui din afară, când trăieşte în sufletul afectiv, el se ridică până acolo încât răspunde impresiilor lumii fără a asculta exclusiv de porniri şi pasiuni. Când omul îşi purifică instinctele, poftele şi patimile, se dezvoltă sufletul raţiunii. Când apoi, cu ceea ce şi-a cucerit în interiorul său, se apropie iarăşi de lumea exterioară, când şi-a cucerit lăuntric reprezentări prin care poate să înţeleagă lumea şi îşi spune: Reprezentările şi noţiunile mele există pentru ca eu să pot înţelege lumea, când, într-un anumit sens, iese iarăşi din sine, pentru a deveni conştient de ceea ce există afară, în lume, el se înalţă spre sufletul conştienţei.

Ce forţă este aceasta, care îşi croieşte drum, în sus, prin aceste trei componente sufleteşti? ‒ Este eul uman, acel punct unificator al interiorităţii umane, care le menţine pe toate împreună, cel care, am putea spune, “cântă” pe trei coarde ale vieţii sufleteşti, făcându-le să sune în cele mai felurite moduri, consonant sau disonant. Această putere din interior, care se manifestă prin faptul că reuneşte noţiunile cu lucrurile lumii, este ceea ce numim eul uman, prezent în cele trei componente sufleteşti, ca un artist lăuntric ce cântă pe cele trei coarde ale sufletului. Ceea ce ne apare ca un fel de joc lăuntric al eului în interiorul componentelor noastre sufleteşti, s-a dezvoltat însă numai treptat. Ba chiar, întregul fel de a fi al conştienţei actuale a trebuit să se dezvolte încetul cu încetul. Vom înţelege cel mai bine modul cum s-a dezvoltat, din timpurile primordiale şi până la noi, această conştienţă umană şi viaţa sufletească de astăzi a omului, dacă vom arunca o privire asupra a ceea ce poate deveni deja astăzi, dacă, pornind de la sufletul conştienţei, îşi dezvoltă sufletul până la nivelul acelei stări superioare de conştienţă pe care o putem numi conştienţă clarvăzătoare.

Sufletul conştienţei obişnuit ne permite să înţelegem doar acea lume exterioară care se arată simţurilor noastre. Dacă omul vrea să pătrundă dincolo de vălul lumii senzoriale, trebuie să-şi dezvolte viaţa sufletească spre forme superioare, trebuie să ducă mai departe evoluţia care are loc în interiorul său. El face atunci marea experienţă că există ceva ca o trezire a sufletului, ceva ce poate fi comparat ‒ pe planul vieţii sufleteşti inferioare ‒ cu operaţia suferită de un orb din naştere care înainte nu ştia nimic despre lumină şi culori, pentru ca, după o asemenea operaţie, să vadă cum năvăleşte în interiorul lui lumea plină de lumină şi culori. Aşa se întâmplă cu cel care ‒ conducându-şi sufletul, prin metode corespunzătoare, spre o dezvoltare superioară ‒ ajunge să trăiască momentul când ceea ce, de obicei, nu este luat în considerare, deşi roieşte necontenit în jurul nostru, pătrunde în viaţa sufletului, ca o mulţime de entităţi şi realităţi, deoarece el şi-a cucerit un nou organ.

Când, prin disciplina căreia i se supune, omul se dezvoltă în mod conştient spre o asemenea clarvedere, el ia cu sine în această stare de clarvedere eul său întreg, ceea ce înseamnă că el se mişcă printre entităţile şi realităţile spirituale aflate la baza lumii noastre senzoriale, aşa cum se mişcă, în lumea senzorială, printre mese şi scaune. Ceea ce l-a călăuzit, ca fost eu al său, când a traversat sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei, este luat şi dus cu sine într-o regiune superioară a vieţii sufleteşti.

Să ne întoarcem acum iar privirile de la conştienţa clarvăzătoare, străluminată şi încălzită de eul omului, spre viaţa sufletească obişnuită. Eul omului trăieşte în cele trei componente sufleteşti în modurile cele mai diferite. Dacă avem în faţa noastră un om care trăieşte cufundat cu totul în instinctele, poftele şi pasiunile care se ivesc în sufletul senzaţiei, fără ca el să le opună vreo rezistenţă, vom spune: El este dăruit cu totul sufletului senzaţiei, iar eul lucrează în el încă foarte slab. Într-un asemenea caz, eul nu are o putere deosebită; el se supune pornirilor, poftelor şi pasiunilor existente în sufletul senzaţiei. Putem să spunem: În interiorul acelor puteri care se ridică din sufletul senzaţiei aidoma unor valuri sufleteşti, eul stă ca o luminiţă plăpândă, deocamdată puţin capabilă să se opună tălăzuirii instinctelor şi impulsurilor de voinţă. ‒ În sufletul raţiunii sau afectiv, eul lucrează deja mai liber şi mai autonom. Aici, omul se regăseşte într-o măsură mai mare, deoarece sufletul raţiunii se poate dezvolta numai când omul prelucrează într-o viaţă lăuntrică sufletească liniştită ceea ce el trăieşte în sufletul senzaţiei. În sufletul raţiunii, omul ajunge la eul său, adică la sine însuşi. ‒ Eul devine tot mai luminos şi ajunge apoi la o limpezime deplină, când poate să-şi spună: M-am sesizat pe mine însumi! Am ajuns la adevărata conştienţă de sine! Eul poate să ajungă la o asemenea limpezime de-abia în sufletul conştienţei.

Dacă însă omul poate să se dezvolte, în eul său, şi să ajungă dincolo de sufletul conştienţei, la conştienţa clarvăzătoare, adică la componentele sufleteşti superioare, vom înţelege la ce se referă văzătorul care, privind în urmă la evoluţia umană, ne spune: Aşa cum eul urcă spre componentele sufleteşti superioare, tot aşa a intrat el în sufletul senzaţiei, venind de la o componentă inferioară a naturii umane. ‒ Am arătat deja cum fiinţa interioară umană, în totalitatea ei ‒ sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii sau afectiv, sufletul conştienţei ‒, se dezvoltă în învelişurile umane luate împreună, pe care le numim corp fizic, corp eteric şi corp astral sau corp al senzaţiei. Nu trebuie să ne pară de neînţeles, dacă ştiinţa spirituală ne arată că, înainte de a se dezvolta de la sufletul senzaţiei până la sufletul conştienţei, eul a lucrat în componentele inferioare, încă prea puţin sufleteşti, ale omului, în învelişurile sale exterioare. Înainte de a lucra în sufletul senzaţiei, eul lucra în corpul astral; iar în perioade şi mai timpurii, lucra în corpul eteric şi în corpul fizic. Pe atunci, el era mai mult un eu care-l conducea şi îndruma pe om din afară. Dacă vrem să ne facem o reprezentare despre acest proces, am putea spune cam aşa: Când avem în faţa noastră un om, în cele trei învelişuri ale sale, vedem eul lucrând, prin faptul că-l conduce şi dirijează pe om. Dar acum omul nu este încă în stare să găsească în sine însuşi punctul central al fiinţei sale. Avem de a face cu un eu care domneşte încă în întunericul vieţii corporale. Să ne punem însă, acum, întrebarea: Oare acest eu, care a domnit în om în acest timp foarte îndepărtat şi a construit corporalitatea exterioară, să ni-l reprezentăm mai nedesăvârşit decât acel eu pe care-l purtăm astăzi chiar în sufletul nostru?

Privim astăzi eul nostru şi ştim că el este punctul lăuntric propriu-zis în care sunt centralizate toate forţele fiinţei noastre, care ne dă interioritatea noastră specific umană şi care va putea fi perfecţionat la infinit în viitor, prin autoeducaţie spirituală. Vedem în el chiar esenţa entităţii noastre umane şi, totodată, ceea ce ne dă garanţia demnităţii noastre umane. Să fi fost el mai puţin desăvârşit decât este astăzi, în vremea când noi încă nu-l simţeam, când el lucra asupra noastră din sânul puterilor spirituale tainice ale lumii? ‒ Ar putea spune aşa ceva doar cel care nu vrea să gândească decât abstract. Privim, de pildă, corpul nostru fizic, ca pe ceva care a fost plăsmuit, într-un trecut foarte îndepărtat, din lumea spirituală, ca pe ceva care trebuia să existe, totuşi, pentru ca sufletul să poată locui în el. Numai o gândire materialistă ar putea crede că acest corp fizic nu a fost plăsmuit din spirit. Vedem astfel în el ceva care trebuia să existe, drept plăsmuire din spirit, înainte de acea realitate pe care o numim viaţă interioară. Căci, în timpul existenţei pământeşti, viaţa noastră interioară trebuie să locuiască într-un corp, iar acesta a trebuit să fie pregătit dinainte. Dacă vom studia trupul, fie şi numai din punct de vedere exterior, va trebui să ne spunem: Ce capodoperă minunată este acest trup omenesc! Cel care ‒ fie chiar şi numai ca anatom sau ca fiziolog ‒ priveşte inima umană în minunata ei alcătuire, nu va putea să nu spună: Ce înseamnă întregul intelect uman, cea înseamnă întreaga iscusinţă tehnică, în comparaţie cu înţelepciunea care ni se dezvăluie privind alcătuirea inimii umane! Ce este toată tehnica noastră inginerească, prin care construim poduri şi viaducte, în comparaţie cu scheletul femurului uman, care ne apare ca o minunată şarpantă de grinzi, dacă-l privim la microscop! Ar fi o trufie sfruntată să creadă că el a atins, fie chiar şi în cel mai mic grad, înţelepciunea care a fost introdusă în alcătuirea corpului fizic exterior. Dacă luăm acum în considerare viaţa noastră sufletească ‒ mergând, deocamdată, numai până la instincte, porniri şi pasiuni ‒ şi dacă ne întrebăm: Cum se manifestă acestea? Câte nu facem noi, oamenii, pentru a submina, din lăuntru în afară, alcătuirea atât de înţeleaptă a trupului nostru? ‒ atunci cel ce contemplă, fără idei preconcepute, capodopera plină de înţelepciune care este alcătuirea învelişului corporal uman, va trebui să spună: Alcătuirea trupului nostru este infinit mai înţeleaptă decât viaţa sufletească pe care o purtăm în interiorul nostru, în legătură cu care nutrim speranţa că va lua o formă din ce în ce mai desăvârşită, dar care astăzi este încă foarte nedesăvârşită. E suficient să privim fără idei preconcepute, chiar dacă nu suntem clarvăzători, ceea ce se înfăţişează ochiului exterior, pentru ca să nu mai putem gândi niciodată altfel.

Oare nu e de la sine înţeles că acea activitate plină de înţelepciune care a construit locuinţa trupească a omului, pentru ca în ea să locuiască un eu, are ceva din aceeaşi natură şi entitate din care constă şi eul nostru, prin natura şi entitatea sa? Nu trebuie oare să ne reprezentăm că ceea ce a lucrat ca să plăsmuiască învelişurile noastre are caracter de eu, dar al unui eu infinit mai desăvârşit? Trebuie să spunem: Ceva care este înrudit cu eul nostru a contribuit, de-a lungul timpurilor primordiale, la plăsmuirea unei asemenea locuinţe, în care să poată trăi un eu. ‒ Cine nu vrea să creadă acest lucru, poate să-şi închipuie altceva; dar el trebuie atunci să admită, de asemenea, că o casă de oameni, construită pentru ca un om să poată locui în ea, n-a fost clădită de un spirit uman, ci s-a ridicat singură, prin jocul unor forţe ale naturii. Dacă cercetăm lucrurile fără idei preconcepute, vom vedea că una dintre aceste afirmaţii este la fel de adevărată ca şi cealaltă. De aceea, noi ne îndreptăm privirile spre un trecut foarte îndepărtat, în care spiritualul, având o natură de eu infinit mai desăvârşită decât cea a eului nostru, a lucrat plăsmuind învelişurile noastre, şi ne dăm seama că din acesta eul s-a ridicat treptat la conştienţa sa actuală. În vremurile străvechi, el era adăpostit în această locuinţă, ca în ceva subconştient.

Dacă luăm în considerare dezvoltarea omului, din acel trecut îndepărtat, când eul se afla în sânul învelişurilor exterioare ca într-un trup matern întunecos, constatăm că ‒ ce-i drept ‒ el nu ştia nimic despre sine, dar că, în schimb, era mai aproape de acele entităţi spirituale care au construit învelişurile noastre, entităţi înrudite cu eul, fiind însă infinit mai desăvârşite decât el. Nu va fi greu de înţeles, deci, din ce cauză conştienţa clarvăzătoare atrage atenţia asupra unor vremuri în care conştienţa eului trăia chiar în sânul vieţii spirituale, şi în care viaţa sufletească era cu totul altfel, mult mai apropiată de forţele sufleteşti din care s-a născut eul. Dacă ne întoarcem în trecutul evoluţiei umane, găsim la temelia întregii dezvoltări a omului o conştienţă clarvăzătoare originară, care încă nu era străluminată de un eu, ci lucra în mod inconştient, ca în vis; de-abia din această conştienţă s-a ivit apoi eul omului. Ceea ce omul îşi va cuceri din nou în viitor cu eul său, găsim în acel trecut îndepărtat fără activitatea eului. ‒ Dar a avea conştienţa clarvăzătoare presupune a vedea în ambianţa ta realităţi spirituale şi entităţi spirituale. Este ceea ce ne arată ştiinţa spirituală: că, înainte de a fi ajuns la conştienţa actuală, omul se afla cu starea lui sufletească în sânul unei clarvederi onirice, care-i permitea să fie mai aproape de lumea spirituală şi s-o vadă, chiar dacă numai ca în vis. Aceasta este starea originară a omenirii. Deoarece nu era încă pătruns de jarul unui eu, omul nu era încă nevoit să rămână în interiorul său, când voia să vadă ceva spiritual; el vedea spiritualul de jur împrejurul său, iar pe sine se vedea drept mădular al lumii spirituale; iar ceea ce făcea, avea în viziunea sa un caracter încă spiritual. Când gândea, nu era ca astăzi, când omul spune: Acum gândesc! ‒ , ci, prin clarvedere, avea gândul în faţa sa. Când trebuia să dezvolte un sentiment, nu era nevoit să privească doar în lăuntrul său; sentimentul era ceva ce iradia din el şi prin care se încadra în întreaga sa ambianţă spirituală.

Aceasta era viaţa sufletească a omului în timpurile originare. Pornind de la această conştienţă oniric-clarvăzătoare, omul a trebuit să se dezvolte pentru a deveni conştient de sine, pentru a găsi acel centru al fiinţei sale, astăzi încă nedesăvârşit, dar care, în viitor, va deveni din ce în ce mai desăvârşit, când omul se va înălţa cu eul său în lumea spirituală.

Să proiectăm acum puţină lumină asupra acelor timpuri străvechi ale omenirii, prin metodele pe care le-am caracterizat aici şi care stau la îndemâna conştienţei clarvăzătoare. Ce ne spune văzătorul în legătură cu conştienţa umană originară, pentru cazul când, de exemplu, omul săvârşise o faptă rea? O asemenea faptă nu se înfăţişa pe atunci drept ceva care ar fi fost taxat de om cu interioritatea sa; ci el o vedea stând în faţa lui, în toată nocivitatea şi infamia ei, precum o fantomă. Când în suflet se ivea sentimentul legat de fapta cea rea, urmarea era că fapta respectivă apărea alături de om, ca realitate spirituală, în toată urâţenia ei. Omul era ca înconjurat de imaginea a ceea ce fusese rău în fapta sa.

Apoi, omul a ajuns în vremurile când vechea clarvedere onirică a început să dispară, iar eul se făcea simţit din ce în ce mai mult. Pe măsură ce omul şi-a găsit centrul fiinţial în interioritatea sa, vechea conştienţă onirică s-a stins; se ridica, în schimb, la orizont, din ce în ce mai clară, conştienţa de sine. Ceea ce înainte stătea în faţa lui ca imagine a faptelor sale rele ‒ sau şi bune ‒ s-a mutat în interior. Am putea spune că ceea ce înainte fusese contemplat de el prin clarvedere, se oglindea acum în interiorul lui.

Ce fel de figuri percepea omul, cu conştienţa sa onirică, drept revers spiritual al faptelor sale rele? Ei bine, în acele imagini, puterile spirituale îi arătau ce stricase, ce zdruncinase el în ordinea lumii. Această acţiune nu era, la drept vorbind, ceva rău, fiindcă avea un efect benefic. Era, am putea spune, contra-acţiunea zeilor, care, arătând omului efectul faptei rele, voiau să-l ridice, să-i dea posibilitatea de a înlătura consecinţa dăunătoare a faptei sale. Era, ce-i drept, îngrozitor, pentru om, să vadă în faţa sa efectul negativ a ceea ce făcuse, dar aceasta era, de fapt, o intervenţie binefăcătoare a Temeiului Lumilor, din sânul căruia ieşise omul însuşi. A venit apoi timpul când omul a găsit în sine punctul central, eul său, şi viziunea aceasta a fost mutată în interior, apărând, ca efect al faptei săvârşite, în imaginea de oglindă din interiorul său. Când eul nostru iese pentru prima oară la iveală, el este, la început, o prezenţă firavă în sufletul senzaţiei, şi omul trebuie să depună efort, încetul cu încetul, pentru a conduce acest eu, treptat, la desăvârşire. Să ne punem întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat în acel moment al evoluţiei, în care contemplarea prin clarvedere în planul exterior a faptelor omului a dispărut, dacă nu s-ar fi ivit lăuntric, în eul încă slab, ceva ca un revers al acelui efect binefăcător care-i apărea omului în faţa ochilor, mai demult, când contempla prin clarvedere efectul faptei sale?

Omul ar fi avut eul său slab; în sufletul senzaţiei, el ar fi fost târât însă, încolo şi încoace, de pasiunile sale, ca şi cum s-ar fi aflat pe o mare imensă, biciuită de vânturi. Ce a intrat în lăuntrul omului, venind din afară, în acest mare moment cosmic? Cel care aşeza în faţa conştienţei clarvăzătoare efectul dăunător al unei fapte, drept contra-acţiune vindecătoare, şi arăta omului ce trebuie să îndrepte, era marele Spirit Universal; ei bine, după aceea, tot Spiritul Universal a fost acela care se vestea omului, drept ceva copleşitor, când eul însuşi era încă slab. Şi astfel, Spiritul Universal, care mai înainte vorbea în percepţia bazată pe clarvedere, s-a retras în interiorul fiinţei umane, pentru ca să spună de acolo ce avea de spus spre îndreptarea ordinii cosmice care fusese lezată. Eul este încă slab. Asupra acestui eu veghează însă Spiritul Cosmic: şi el se face auzit drept ceva care veghează necontenit asupra eului şi emite judecăţi în legătură cu faptele pe care eul încă slab nu le-ar putea judeca! În dosul acestui eu slab, se află un fel de reflex al puternicului Spirit Cosmic care arăta odinioară omului, în stare de conştienţă clarvăzătoare, efectul faptelor sale.

Când vechea clarvedere a dispărut, omul a început să perceapă în interiorul său doar un reflex a ceea ce făcea Spiritul Universal însuşi. Acest reflex al Spiritului Universal, care voia să repună lucrurile în ordine şi care stă de veghe alături de eu, îi apărea omului drept conştiinţă care-l supraveghează! Vedem astfel că nu fără temei conştienţa naivă vorbeşte despre conştiinţă ca glas al lui Dumnezeu în om. Vedem, totodată, că ştiinţa spirituală ne indică acel moment din dezvoltarea omului când exteriorul a intrat în interior şi când a luat naştere conştiinţa.

Ceea ce am spus acum poate fi găsit prin simpla contemplare a lumii spirituale. Nu e nevoie de istoria exterioară; asemenea lucruri trebuie percepute prin contemplare pur lăuntrică. Cel capabil să contemple procesul descris, îl simte ca pe un adevăr incontestabil. Să ne întrebăm însă acum, dintr-o nevoie a epocii actuale: Oare vreun fapt exterior ar fi în măsură să ne arate şi el ceva care să reprezinte o confirmare a ceea ce a rezultat acum din contemplarea lăuntrică?

Ceea ce-şi are originea în conştienţa clarvăzătoare poate fi verificat întotdeauna prin fapte exterioare. Cine afirmă aşa ceva nu trebuie să se îngrijoreze în legătură cu faptul că cele revelate lăuntric ar putea contrazice faptele exterioare. S-ar putea întâmpla aşa ceva, eventual, doar în cazul unor verificări inexacte. Să atragem însă atenţia asupra unui lucru, din care se va vedea că realităţile exterioare confirmă pe deplin ceea ce a fost descoperit mai înainte de conştienţa clarvăzătoare.

Nu de prea mult timp poate fi perceput momentul când ia naştere conştiinţa. Dacă mergem înapoi, pe firul istoriei, până prin secolele V ‒ VI ale erei precreştine, întâlnim în Grecia un impunător poet al artei dramatice greceşti: Eschil. El ne pune în faţă ceva cu totul remarcabil [ Nota 48 ]; remarcabil, prin faptul că aceleaşi lucruri înfăţişate de el au fost prezentate altfel, mai târziu, de un alt poet grec. Eschil îl arată pe Agamemnon, care, întorcându-se în patrie, după războiul troian, este ucis de soţia sa Clitemnestra. Agamemnon este răzbunat de fiul său, Oreste, care, la sfatul zeilor, o omoară pe mama ucigaşă. Care este consecinţa acestei fapte pentru Oreste? Eschil ne arată cum, din cauză că-şi ucide mama, din sufletul lui Oreste e presat în afară ceva care-i dă capacitatea de a vedea ceea ce, în mod normal, de-a lungul acestor secole, nu mai putea fi văzut; în mod anormal, puterea unei asemenea fapte face să apară încă o dată, ca rămăşiţă a unei vechi facultăţi umane, clarvederea de odinioară. Oreste a putut să spună: Apollo, zeul însuşi, este cel care mi-a dat dreptul să-mi răzbun tatăl, ucigându-mi mama. Tot ce am făcut, vorbeşte în favoarea mea. Dar sângele mamei mă urmăreşte! Şi, în a doua parte a “Orestiei”, ni se arată în mod impresionant cum se trezeşte facultatea latentă a vechii clarvederi, cum se apropie zeiţele răzbunării, Eriniile, cele pe care romanii aveau să le numească Furii. Ceea ce vede Oreste în faţa sa, printr-o clarvedere onirică, este consecinţa matricidului. Apollo însuşi îi dă dreptate; există însă ceva şi mai înalt. Eschil a vrut să atragă atenţia asupra faptului că există o ordine cosmică şi mai înaltă şi nu putea să sugereze acest lucru decât făcându-l pe Oreste să devină, în acest moment, clarvăzător. Eschil nu a ajuns încă atât de departe încât să arate ceea ce noi numim azi “glas interior”. Cine studiază însă tragedia “Agamemnon”, îşi spune: Eschil a ajuns până în punctul în care în întreaga viaţă sufletească umană ar trebui să ţâşnească ceva de felul conştiinţei; numai că el încă nu a ajuns chiar atât de departe. El aşează în faţa lui Oreste ceea ce încă nu a devenit conştiinţă: imaginile clarvederii onirice. Observăm însă că deja el este foarte aproape de momentul când va ajunge la conştiinţă. Din fiecare cuvânt pe care-l pune, de exemplu, pe buzele Clitemnestrei, se poate simţi foarte limpede: Acum ar trebui să se atragă atenţia asupra facultăţii pe care o numim conştiinţă! Nu se merge însă până acolo. În secolul în care a trăit, marele poet poate să arate doar că, odinioară, faptele rele se aşezau în faţa sufletului uman.

Să mergem cu o generaţie mai departe: vom trece de la Eschil, peste Sofocle, la Euripide, care, puţin mai târziu, tratează acelaşi subiect. Pe bună dreptate, unii cercetători au subliniat ‒ totuşi, numai ştiinţa spirituală poate pune lucrurile în lumina potrivită ‒ că Euripide înfăţişează situaţia [ Nota 49 ] în aşa fel încât, pentru facultatea de percepţie a lui Oreste, imaginile onirice ‒ la fel ca la Shakespeare ‒ sunt doar ca nişte umbre ale conştiinţei interioare.

Aici aproape că putem pipăi cu mâinile felul cum arta poetică îşi cucereşte ideea de conştiinţă. Vedem că Eschil, marele poet, încă nu vorbeşte de conştiinţă, în timp ce Euripide, succesorul său, deja se referă la ea. Dacă avem în faţa ochilor acest lucru, putem înţelege de ce gândirea umană, fiinţa umană pământească, nu s-a putut ridica decât tot treptat spre o noţiune a conştiinţei. Forţa care acţionează în conştiinţă a acţionat şi în vremurile mai vechi, când imaginile care reprezentau efectele faptelor umane se arătau conştienţei clarvăzătoare. Numai că această forţă s-a mutat din exterior spre interior. Ce era încă necesar, pentru ca omul s-o şi simtă? El ar fi trebuit să aibă şi simţul moral, ca un fel de precipitat a ceea ce conştienţa umană avea deja în vremurile vechi. Dar ca să resimţi această forţă ca pe ceva interior, trebuia să fi parcurs întreaga evoluţie umană, care şi-a cucerit de-abia treptat noţiunea de conştiinţă. În această perioadă, îl vedem, de exemplu, pe marele, sublimul gânditor Socrate. De ce nu putea Socrate să vorbească în faţa tuturor despre felul cum omul îşi poate însuşi virtutea? De ce nu se putea ca discursurile sale să facă cea mai adâncă impresie cu privire la ceea ce noi ne putem aduce în faţa sufletului drept morală? Şi de ce, totuşi, noţiunea de conştiinţă nu trebuia să fie cucerită încă pentru filosofia epocii sale, de vreme ce vedem că în această epocă sufletul uman tinde pentru prima oară să descopere noţiunea de conştiinţă, drept zeul care vorbeşte în propria fiinţă interioară a omului? Vom înţelege de ce Socrate nu vorbeşte încă despre conştiinţă, gândindu-ne că această forţă sufletească umană abia atunci se muta din afară în lăuntru.

Privim astfel conştiinţa ca pe ceva ce se dezvoltă o dată cu omul, ca pe ceva ce omul îşi cucereşte. Dar cum trebuie să se manifeste această conştiinţă? Unde se prezintă conştiinţa în modul cel mai pregnant drept ceea ce este? Acolo unde omul, cu eul său încă foarte slab, este angajat în procesul de dezvoltare a eului. E un lucru care poate fi dovedit în cadrul evoluţiei umane. În Grecia însăşi, oamenii ajunseseră deja ceva mai departe; dezvoltarea eului se afla deja pe treapta de suflet al raţiunii. Dacă ne întoarcem însă în timp dincolo de epoca greacă ‒ despre aceste lucruri istoria exterioară nu ştie nimic; Platon şi Aristotel le ştiau, prin contemplare clarvăzătoare ‒, dacă ajungem astfel până la egipteni şi caldeeni, constatăm că nici chiar cea mai înaltă cultură nu se înfăptuieşte aici cu un eu autonom din punct de vedere lăuntric. Ceea ce vedem că provine de la sanctuarele Egiptului şi Caldeei, se deosebeşte de ştiinţa actuală tocmai prin faptul că noi sesizăm astăzi ştiinţa în sufletul conştienţei; în epoca preelenă, totul se datora, însă, inspiraţiilor date de sufletul senzaţiei. Progresul făcut de Grecia constă în faptul că eul se ridică de la sufletul senzaţiei la sufletul raţiunii sau afectiv. Astăzi trăim în epoca dezvoltării sufletului conştienţei. De-abia în cadrul acestei etape de evoluţie, conştienţa propriu-zisă a eului se manifestă din plin. Cel care, cercetând cu adevărat evoluţia omenirii, trece de la cultura orientală la cea occidentală, poate urmări foarte bine cum progresul omenirii constă în apariţia unui tot mai puternic sentiment al libertăţii şi a unei autonomii tot mai mari. În timp ce odinioară omul se simţea cu totul dependent de ceea ce-i era inspirat de zei, acum are loc, mai întâi în Vest, o interiorizare a culturii.

E ceea ce se vede, de exemplu, din felul cum Eschil caută să înalţe în sufletul uman conştienţa eului. La hotarul dintre Orient şi Occident, îl vedem pe Eschil, cu un ochi îndreptat spre Orient şi cu celălalt spre Occident, scoţând din sufletul uman ceea ce mai târziu se va cristaliza în reprezentarea, în noţiunea de conştiinţă. Vedem cum Eschil încearcă, dar încă nu reuşeşte, să înfăţişeze, prin mijlocirea artei dramatice, noua formă a conştiinţei. Dacă vrem numai să comparăm, uşor putem să amestecăm lucrurile. Trebuie nu numai să comparăm, ci şi să facem distincţii. Esenţialul este că în Vest totul era în aşa fel orânduit încât eul să fie ridicat din sufletul senzaţiei în sufletul conştienţei. În Orient, eul rămâne închis în sine, inconştient, neliber. În Apus, dimpotrivă, apar oameni la care eul se ridică tot mai mult spre sufletul conştienţei. Chiar dacă, la început, dezvoltarea decurge în sensul unei reduceri la tăcere a vechii clarvederi onirice, lucrurile sunt totuşi astfel rânduite încât să ducă la trezirea eului şi la apariţia conştiinţei, ca paznic al eului, ca glas divin care vorbeşte în interior. Iar Eschil este piatra de hotar dintre lumea răsăriteană şi cea apuseană; cu un ochi, el priveşte la Răsărit, cu celălalt, spre Apus. Aşadar, evoluţia omenirii a decurs în felul descris.

În lumea răsăriteană, oamenii îşi păstraseră o conştienţă vie a faptului că sunt originari din Spiritul Cosmic divin. Din conştienţa acestui fapt, ei putuseră sorbi înţelegere pentru ceea ce s-a petrecut la câteva secole după ce omenirea ‒ prin mulţi reprezentanţi ai ei, de felul lui Eschil ‒ se străduise să găsească ceva ce vorbeşte în interior, drept glas al lui Dumnezeu. Ce se întâmplase? În omenire îşi făcuse apariţia acel impuls pe care, în cadrul întregii cercetări spirituale a evoluţiei Pământului şi a omenirii, trebuie să-l considerăm cel mai mare din câte au venit vreodată, şi pe care-l numim Impulsul Christic.

Prin Impulsul Christic, omenirii i-a fost dată pentru prima oară posibilitatea de a înţelege că Dumnezeu, care este creatorul tuturor lucrurilor, deci, şi al învelişurilor exterioare ale omului, poate fi înţeles şi sesizat în interiorul nostru. Numai prin faptul că şi-a dat seama de natura divin-umană a lui Christos Iisus, omenirea a ajuns capabilă să-şi dea seama că Dumnezeu poate fi ceva ce ne vorbeşte în interiorul propriei noastre fiinţe. Pentru ca omul să poată găsi în lăuntrul său natura divină, era necesar ca Christos să intre în curentul evoluţiei omenirii, ca eveniment istoric exterior. Dacă Dumnezeu, Christos, n-ar fi fost prezent în trupul uman al lui Iisus din Nazaret; dacă n-ar fi arătat, o dată pentru totdeauna, că Dumnezeu poate fi perceput în lăuntrul omului, deoarece a fost o dată prezent în omenire; dacă n-ar fi fost văzut, în Misterul de pe Golgota, ca biruitor al morţii, omul n-ar fi putut să înţeleagă niciodată că Divinitatea locuieşte în interiorul său. Cine ar vrea să afirme că omul poate să înţeleagă îndumnezeirea lăuntrică fără un Christos Iisus exterior şi istoric, acela poate să afirme şi că omul ar putea să aibă ochi chiar dacă Soarele n-ar exista. Va rămâne veşnic adevărat că este o unilateralitate, când filosofii spun: Fără ochi, n-am putea vedea nici o lumină, prin urmare, trebuie să considerăm că lumina provine din ochi. Unei asemenea reprezentări trebuie să-i opunem întotdeauna formularea lui Goethe: Ochiul a fost creat de lumină, pentru lumină! Dacă spaţiul n-ar fi străluminat de Soare, din organizarea umană nu s-ar fi putut plăsmui ochii. Ochii sunt creaţii ale luminii şi, fără Soare, un ochi n-ar putea niciodată să perceapă Soarele. Nici un ochi nu e în stare să perceapă Soarele, fără a fi primit mai întâi de la Soare puterea de a percepe. Tot astfel, nu poate exista o înţelegere şi cunoaştere lăuntrică a lui Christos, fără un Impuls Christic exterior şi istoric. Ceea ce este Soarele în Macrocosmos pentru văz, este Christos Iisus cel istoric pentru ceea ce numim pătrunderea noastră cu natura divină.

Pentru a putea sesiza şi înţelege aceste lucruri, fuseseră date elementele în tot ceea ce venea din Orient; dar ele trebuiau ridicate pe o treaptă superioară. Elementele necesare înţelegerii lui Dumnezeu cel care se uneşte cu natura umană s-au putut dezvolta treptat din curentul oriental. În Apus, se aflau sufletele mature pentru a înţelege şi primi ceea ce adusese acest impuls ‒ în acel Apus unde s-a dezvoltat în modul cel mai intens ceea ce pătrunsese din afară în lumea interioară a omului şi care veghează, drept conştiinţă, asupra unui eu obişnuit, slab. Forţa sufletului s-a pregătit prin faptul că a apărut conştiinţa, care spune: În noi trăieşte Dumnezeu, cel ce le-a apărut oamenilor care dincolo, în Răsărit, puteau pătrunde esenţa lumii prin clarvedere; Divinul trăieşte în noi!

Dar ceea ce s-a pregătit în felul acesta n-ar fi putut fi conştientizat dacă, în acest proces de naştere a conştiinţei, Dumnezeul lăuntric n-ar fi vorbit cu anticipaţie, precum aurora care precede răsăritului de Soare. Vedem astfel că înţelegerea pentru ideea divină de Christos Iisus s-a născut în Orient, dar vedem că, din Occident, îi iese în întâmpinare ceea ce conştienţa umană a dezvoltat drept conştiinţă. Vedem, de exemplu, cum în epoca romană, şi anume tocmai când începe era creştină, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre conştiinţă, şi cu cât mergem mai spre Apus, cu atât ea este mai clar prezentă, în germene, în conştienţă.

În acest fel colaborează Răsăritul şi Apusul. Vedem răsărind în Orient Soarele naturii lui Christos; şi vedem cum, în Occident, ochiul christic se pregăteşte în conştienţa umană, pentru a-l înţelege pe Christos. Iată de ce marşul triumfal al Creştinismului înaintează nu spre Răsărit, ci spre Apus. În schimb, în Răsărit se extinde o confesiune religioasă care este ultima ‒ deşi cea mai înaltă ‒ consecinţă a spiritualităţii orientale: Budismul ia în stăpânire lumea orientală. Creştinismul ia în stăpânire lumea apuseană, deoarece el şi-a creat organul mai întâi în Apus. Aici vedem Creştinismul unit cu ceea ce a devenit cel mai profund factor al civilizaţiei apusene: noţiunea de conştiinţă integrată Creştinismului.

Putem ajunge la o cunoaştere a evoluţiei nu printr-un studiu istoric exterior, ci numai printr-o cercetare lăuntrică a realităţilor. Se vor găsi încă multe suflete care nu pot crede ceea ce am spus astăzi aici. Dar cerinţa epocii noastre este să recunoaştem spiritul în formele sale de manifestare din lumea exterioară. O va putea face însă numai acela care, pentru început, este în stare să întrezărească acest spirit măcar acolo unde el se vesteşte printr-un sol care vorbeşte limpede. Conştienţa populară spune: Când vorbeşte conştiinţa, vorbeşte Dumnezeul din suflet. Cea mai înaltă conştienţă spirituală ne arată: Când vorbeşte conştiinţa, vorbeşte, într-adevăr, Spiritul Cosmic! Şi ştiinţa spirituală arată legătura dintre conştiinţă şi cea mai mare apariţie din istoria omenirii, Evenimentul Christic. Nu este de mirare, de aceea, dacă, pentru conştienţa modernă, tot ce e numit conştiinţă este, prin aceasta, înnobilat, înălţat într-o sferă superioară. Când se spune că ceva a fost făcut din "conştiinţă”, simţim că acest ceva este privit ca ţinând de valorile cele mai importante ale omenirii.

Ni se arată, astfel, fără a forţa lucrurile, că inima umană are dreptate când vorbeşte despre conştiinţă ca despre "Dumnezeul din om". Şi când Goethe spune [ Nota 50 ] că tot ce poate fi mai înalt pentru om este să i se dezvăluie natura divină (“Gott-Natur”), trebuie să ne fie limpede că Dumnezeu se poate revela omului numai în spirit, când natura ne apare în substratul ei spiritual. Înţelepciunea care guvernează dezvoltarea omenirii a avut grijă ca ea să ne poată apărea aşa: pe de o parte, prin lumina lui Christos, prin lumina din afară; pe de altă parte, prin lumina divină din noi înşine, prin conştiinţă. De aceea, un filosof al caracterului, cum e Fichte, poate să spună, pe bună dreptate, despre conştiinţă, că ea este vocea supremă din lăuntrul nostru. De aceea, avem sentimentul că de această conştiinţă depinde demnitatea noastră individuală. Noi suntem oameni prin faptul că avem o conştienţă a eului; şi ceea ce ne stă alături, ca sprijin, drept conştiinţă a noastră, stă alături, ca sprijin, de eul nostru. Iată de ce conştiinţa este şi ceva ce poate fi privit ca un bun sacru, individual, în care nu are voie să se amestece lumea exterioară şi prin care putem să ne dăm noi înşine direcţia şi ţelul. Iată de ce conştiinţa este pentru om ceva ce trebuie respectat ca un sanctuar sfânt, despre care el ştie că îl trimite la realitatea supremă, dar intangibilă, din interioritatea umană. Nimeni din afară nu are voie să se amestece, când vorbeşte conştiinţa!

Conştiinţa este, astfel, pe de o parte, o chezăşie a legăturii cu forţele divine primordiale ale lumii, şi, pe de altă parte, o chezăşie a faptului că avem în fiinţa noastră individuală cea mai proprie ceva ca o picătură din Divinitate care picură în noi. Şi omul poate să ştie: Când în el vorbeşte conştiinţa, vorbeşte un zeu!